Biofizica- tiin de frontier

1
1.Materia este caracterizat prin dou mrim fundamentale : mas i energie
Masa este msura ineriei i a gravitaiei, iar energia este msura scalar a micrii
materiei
E=mc2
Energia defineste calitatea schimbrilor i proceselor, care au loc n univers
Universul exist sub dou forme :
De substan (materie) i cmp de fore.
Materia vie, form superioar de existen a materiei, este organizat n celule i
viaa se manifest numai n cadrul organizmelor cu structur celular.
2. Sistem fizic clasificarea sistemelor fizice.
Prin sistem fizic se netege un ansamblu de componente identice sau diferite, unite
ntr-un ntreg prin legturi i interaciuni reciproce.
Noiunea de sistem, cuprinznd ntreaga diversitate a corpurilor din natur, permite
compararea acestora i, deci, nelegerea legilor generale de organizare i
funcionare a sistemelor.
Clasificarea sistemelor fizice se face dup mai multe criterii:
- n funcie de structura interioar a sistemului se desting dou categorii de
sisteme:
1.Sistem omogen, care este format din aceiai constituieni, deci care nu prezint
suprafee de separaie microscopice n interiorul lui.
2. Sistem eterogen, format din constitueni diferii i care prezint suprafee de
separaie n interiorul lui.
- n funcie de variaia proprietilor pe diferite direcii din sistem
1. Sistem izotrop, n care proprietile nu variaz pe diferite direcii
2. Sistem anizotrop n care proprietile variaz pe diferite direcii
Proprietile mecanice i elastice ale metalelor
- n funcie de relaiile sistemului cu mediul nconjurtor
1. Sistem izolat , care nu schimb energie i substan cu mediul exterior
2. Sistem nchis, care schimb numai energie cu mediul esterior
3. Sistem deschis care schimb att energie, ct i substan cu mediul exterior
- Sistem biologic este sistem eterogen, anizotrop i deschis.
Obiectivele specifice ale biofizicii
Rolul biofizicii n ansamblu tiinilor biologice i agricole.
Biofizica este disciplina care s-a dezvoltat la grania dintre fizic i biologie
Multiplele preocupari i cercetri din biofizic se pot grupa n patru direcii
principale :

2
1. Studierea structurii i proprietilor fizice ale materiei vii i ale sistemelor
biologice. Biofizica studieaz structura atomic. Molecular, micromolecular
a materiei vii.
2. Studierea fenomenelor fizice (mecanice, termice, electrice, optice etc. Care se
realizeaz procesele biologice din plante i animale, care se manifest prin
diferite feluri de energie.
3. Studierea aciunii factorilor fizici ale mediului asupra organizmelor i altor
sisteme biologice (plante)
4. Folosirea tehnicilor fizice la abordarea unor probleme de biologie.
Biofizica folosete aproape toate domeniile fizicii clasice : biomecanic,
bioelectricitate, biotermodinamica, biocibernetica-principiile prelucrrii i
transmiterii informaiei, radiobiologie.
Biosistemele alcatuite din particule ne vii manifest proprieti specifice,
neintalnite la materia anorganica, inerta, cum sunt.

Metabolismul, este caracteristica definitorie a biosistemelor si reprezinta

totalitatea transformarilor chimice si energetice care au loc intr-un organism
viu. Sistemele care nu prezinta metabolism propriu, dar care au nevoie de
metabolismul celulelor pentru multiplicare, sunt virusurile, situate la granita
intre viu si neviu.

Autoreproducerea, este o functie a organismelor ce reprezinta o

condiie sine qua non a continuitatii existentei unei specii. Conform teoriei
biogenezei, acceptata universal, orice fiinta actuala a provenit tot dintr-o
fiinta sau din interactiunea a doua fiinte de sex opus.

Integralitatea. Prtile componente ale sistemului nu pot exista si

functiona normal decat in cadrul intregului sistem. Insusirile intregului sunt
diferite de insusirile partilor componente. Sistemul biologic prezinta insusiri
noi, care apar in urma conexiunilor si interactiunilor dintre partile sale.

Echilibrul dinamic reprezinta starea sistemului biologic aflat intr-o

continua reinnoire, caracterizata prin existenta unui flux permanent de
substanta si energie. Desi sistemul ramane acelasi, pastrandu-si integritatea
si individualitatea, la nivel atomic si molecular se produce o reiinoire
specifica diverselor elemente constitutive.

Autoreglarea, reprezinta proprietatea caracteristica sistemelor biologice

prin care isi mentin homeostazia (aceeasi stare a sistemului data de variatia
in limite foarte stranse a diferitilor parametri ai mediului intern). Sistemul
trebuie sa se comporte, sa functioneze in acelasi fel in fata unor stimuli
exteriori (temperatura, vant, umiditate, dusmani) care tind sa deranjeze
echilibrul dinamic al sistemului. Sistemele biologice au proprietatea de a se
autocontrola si autoregla in fiecare moment, datorita faptului ca organismele
vii sunt si sisteme cibernetice.

Cresterea, dezvoltarea, reproducerea si moartea sunt caracteristici ale

tuturor sistemelor biologice. In dezvoltarea sistemelor biologice se aplica
legea biogenetica fundamentala formulata de biologul german E. Haeckel
care spune ca: ontogenia (dezvoltarea unui organism din momentul
fecundarii pana la stadiul de individ) repeta filogenia (dezvoltarea speciei
privita ca rezultat al evolutiei lumii vii).

Biomecanica este o stiinta a naturii care studiaza legile obiective ale miscarii
corpurilor materiale vii si ale structurilor care contribuie la aceste miscari [1, 2, 3, 4].
Etimologic, termenul biomecanica are la origine cuvintele din limba greaca bios
(viata) si mekhanikos (plin de resurse, inventiv, ingenios) [22, 23].
Biomecanica este o stiinta interdisciplinara, care foloseste cunostinte, notiuni,
principii, metode din domenii precum: medicina (anatomie, fiziologie, recuperare
medicala, explorari functionale, etc.), inginerie (mecanica, electronica aplicata etc.), stiinte
exacte (matematica, fizica, chimie) si stiinte umaniste (educatie fizica, biologie), pe baza
carora si-a dezvoltat propriile investigatii stiintifice.
Biomecanica umana, cunoscuta si sub denumirea generica de biomecanica, are
drept subiect de studiu omul, privit din perspectiva miscarii acestuia, prin prisma
anatomiei, biomecanicii, terapiei prin miscare (kinetoterapie), fiziologiei, cunostintele
fiind focalizate pe omul care doreste fie recuperarea unor abilitati sau functii motorii, fie
dobndirea unor performante motorii. Astfel, biomecanica are aplicatii att n domeniul
medical si al recuperarii fizice, ct si n domeniul sportiv, pentru testarea si mbunatatirea
calitatilor motrice.
Cunostintele sistematizate de biomecanica sunt utile diversilor specialisti, cum ar
fi: kinetoterapeuti, preparatori fizici, antrenori sportivi, profesori de educatie fizica, medici
si infirmiere (pentru medicina, recuperare medicala neuromotorie, anatomie etc.),
maseuri
terapeuti, antrenori de atletism etc. n mod practic, toti cei care folosesc miscarea ntrun
scop terapeutic, profilactic sau de obtinere a unor performante fizice au nevoie de suportul
stiintific oferit de biomecanica.
Biomecanica, ca stiinta interdisciplinara, se bazeaza, n principal, pe cunostintele a
trei domenii de studiu: anatomia umana, mecanica si fiziologia. Astfel, anatomia, ca stiinta
formei si structurii corpului uman si a partilor sale, furnizeaza date cu privire la osteologie
(studiul oaselor), artrologie (studiul articulatiilor), miologie (studiul muschilor), mecanica,
ca stiinta care aplica principiile mecanicii la analiza miscarii corpurilor materiale sub
actiunea diferitelor forte de interactiune, furnizeaza informatii privind modalitatile de
investigare cantitativa a miscarii unui corp, iar fiziologia , ca stiinta care se ocupa de 4

functiile organismelor vii, furnizeaza cunostintele necesare ntelegerii diferitelor conexiuni

4
care concura la obtinerea functiilor motricitatii, echilibrului si posturii corpului omenesc.
Miscarea unui corp reprezinta actiunea de deplasare a respectivului corp datorata
interactiunii tuturor fortelor care actioneaza asupra lui. Miscarea corpului poate fi
cuantificata prin valorile, modificate n timp, ale unor coordonate fata de un sistem
geometric de referinta, miscarea putnd fi analizata fie fara a tine cont de cauze, respectiv
forte, ci doar pe baza unor consideratii geometrice, analiza fiind denumita cinematica, fie
tinnd cont de interactiunea tuturor fortelor care actioneaza asupra corpului, analiza fiind
denumita dinamica. n cazul corpului uman, se poate considera fie miscarea ntregului
corp, privit ca un tot unitar, fie miscarea diferentiata a diferitelor segmente sau ansambluri
de segmente ale corpului.
Fata de o directie data n spatiu exista doua miscari elementare, respectiv:
miscarea de translatie;
miscarea de rotatie.
Miscarile corpului uman sunt, n majoritatea situatiilor, combinatii ale celor doua
miscari elementare fata de diversele axe ale sistemului de referinta geometric considerat.
Prin sistem de referinta se ntelege un reper nedeformabil fata de care se
raporteaza pozitiile unui sistem material dat. Astfel, pot exista sistemul de referinta plan,
la care reperul nedeformabil este constituit din doua axe perpendiculare una pe cealalta si
sistemul de referinta spatial, la care reperul nedeformabil l constituie trei axe reciproc
perpendiculare una pe celelalte.
Functie de pozitia sistemului de referinta ales, miscarea poate fi absoluta, cnd
sistemul de referinta este fix si relativa, cnd sistemul de referinta este, la rndul sau, n
miscare. Miscarea relativa apare, de exemplu, cnd se considera miscarea unui segment al
corpului fata de un altul, relativitatea fiind fata de segmentul de referinta.
Fata de fiecare axa a sistemului de referinta, exista doua coordonate geometrice,
corespunzatoare miscarilor elementare, si anume: o coordonata liniara, aferenta miscarii
de translatie si o coordonata unghiulara, aferenta miscarii de rotatie. Din acest punct de
vedere, pentru un corp care realizeaza o miscare spatiala sunt necesare sase coordonate
(trei liniare si trei unghiulare) pentru a defini complet pozitia sa fata de sistemul de
referinta, iar pentru un corp care are miscare doar ntr-un plan sunt necesare trei
coordonate (doua corespunzatoare translatiei de-a lungul celor doua axe din plan si una
corespunzatoare rotatiei n jurul axei perpendiculare pe planul miscarii corpului).

Y
X
O
sistem de referinta plan
Y
X
Z
O
sistem de referinta spatial5
Structurile care participa si contribuie la realizarea miscarilor sunt analizate n
kineziologie din punct de vedere anatomic, fiziologic si biomecanic. Astfel, sistemul osos,
sistemul articular si sistemul muscular sunt evidentiate anatomic si biomecanic, iar ntregul
sistem osteo-musculo-articular este analizat cu ajutorul biomecanicii si fiziologiei, pentru a
releva inclusiv controlul motor uman. Structurile anatomice care realizeaza miscarea
corpului, n ansamblu, sau a unor segmente poarta numele, n biomecanica, de structuri
cinematice sau lanturi cinematice. O astfel de structura cinematica este completata n
biomecanica de componenta de comanda si control, fiind constituita din urmatoarele
sisteme principale:
sistemul nervos, care asigura comanda si controlul, pe baza informatiilor
corespunzatoare;
sistemul muscular, care primeste comanda si realizeaza forta motrica a
miscarii;
sistemul osteo-articular, care realizeaza miscarea n anumite limite,
directii si segmente determinate.
Biomecanica studiaza, pe lnga miscarea propriu-zisa, si structurile care participa
la realizarea miscarii. Cu ajutorul sistemului neuro-muscular sunt transmise comenzi si
sunt obtinute forte care actioneaza diferitele segmente osoase, miscarea fiind realizata prin
intermediul unor prghii osoase formate din oase si articulatiile acestora. Fortele care sunt
aplicate oaselor, cartilajelor, ligamentelor, tendoanelor si muschilor produc n interiorul
acestora si stari locale de presiune, denumite si tensiuni, functie de care sistemul dat poate
fi considerat traumatizat, normal sau performant. Astfel, biomecanica evidentiaza, prin
intermediul mecanicii, inclusiv aspectele cantitative care intervin asupra structurilor
anatomice aflate n miscare sau n stare de repaus, respectiv cele care modifica starea de
echilibru intern. Aspectele calitative ale structurilor participante la miscarea corpului uman
sunt relevate n biomecanica, cel mai adesea, prin intermediul anatomiei si fiziologiei,
datorita includerii sistemului nervos n componenta acestor structuri cinematice.
Din punct de vedere biomecanic, la fel ca n mecanica, pentru a analiza o structura
osoasa sau musculara pot fi folosite caracteristicile de material, si anume: deformabilitatea
materialului si rezistenta mecanica a materialului.
Deformabilitatea materialului este cuantificata prin deplasarile produse n corpul
analizat. Deformatiile pot fi:
elastice cnd deformatiile dispar odata cu ncetarea actiunii fortelor care le au produs, corpul revenind la forma initiala ;
plastice cnd deformatiile sunt remanente dupa ncetarea actiunii fortelor;
elasto -plastice cnd deformatiile dispar doar partial dupa ncetarea actiunii
fortelor ,
iar deplasarile, care determina marimea unei deformatii, pot fi:
liniare denumita si sageata ;
unghiulare denumita si rotirea.
Rezistenta mecanica a materialului, denumita si tensiune sau efort unitar, ntr-un

punct al materialului, se defineste ca raportul dintre valoarea fortei elementare care

actioneaza n acel punct si cea a ariei elementare aferente.6
Tensiunea, notata cu p, are componentele :
normala, cu valori pozitive sau negative dupa cum efectul este de ntindere sau
de compresiune;
tangentiala, cu efect de forfecare n punctul considerat.
Matematic se poate scrie relatia :
22
p=s+t,
(1.1)
unde s componenta normala; t componenta tangentiala.
Exista 5 solicitari simple : tractiunea, compresiunea, ncovoierea, forfecarea si
torsiunea.
n tabelul 1.1 sunt prezentate cele cinci tipuri de solicitari simple.
Tab. 1.1. Solicitari si tensiuni
Nr.
crt.
Tipul solicitarii Denumirea
solicitarii
Efortul
sectional
Tensiunea
1. Solicitari care
produc n
Tractiune
(ntindere) Forta axiala
st
2. sectiunea
transversala
Compresiune N sc
3. tensiuni
normale, s
ncovoiere Momentul de
ncovoiere Mi
si
4. Solicitari care
produc n
sectiunea
Forfecare
(taiere)
Forta taietoare
T
f

Energia - concept filozofic[modificare | modificare surs]

La nivelul actual de cunotine i dezvoltare tehnologic, se consider
c universul care ne nconjoar exist sub dou forme: de substan (materie)
i cmp de fore. Materia este caracterizat prin dou mrimi
fundamentale: masa i energia. Masa este msura ineriei i a gravitaiei, iar
energia este msura scalar a micrii materiei.
Cuvntul energie are o rspndire foarte larg, dar, cu toate acestea, coninutul
concret al noiunii nu este la fel de rspndit sau riguros analizat, datorit
ndeosebi unor particulariti mai subtile, caracteristice anumitor forme de transfer
energetic. Cea mai general definiie, prezint energia ca msur a micrii
materiei. Aceast formulare, dei corect, prezint inconvenientul unei exprimri
mai puin explicite, avnd n vedere diversitatea mare a formelor de micare a
materiei.
Energia definete calitatea schimbrilor i proceselor care au loc n univers,
ncepnd cu deplasarea n spaiu i terminnd cu gndirea. Unitatea i legtura
formelor de micare a materiei, capacitatea lor de transformare reciproc a permis
msurarea diferitelor forme ale materiei printr-o msur comun: energia.
Energia este unul dintre cele mai importante concepte fizice descoperite de om.
nelegerea corect a noiunii de energie constituie o condiie necesar pentru
analiza sistemelor energetice i a proceselor energetice.
Definiii[modificare | modificare surs]
Din punct de vedere tiinific, energia este o mrime care indic capacitatea
unui sistem fizic de a efectua lucru mecanic cnd trece printr-o transformare din
starea sa ntr-o alt stare aleas ca stare de referin.[1] Energia este o funcie de
stare.
Cnd un sistem fizic trece printr-o transformare, din starea sa n starea de referin,
rmn n natur schimbri cu privire la poziia sa relativ i la proprietile
sistemelor fizice din exteriorul lui, adic:

schimbarea poziiei, vitezei,

schimbarea strii termice,
schimbarea strii electrice, magnetice,

att ale lui ct i ale sistemelor din exteriorul su. Efectele asupra sistemelor
externe se numesc aciunile externe ale sistemului n cursul transformrii.

Dac aciunile sunt exclusiv sub forma efecturii de lucru mecanic, acesta
este echivalentul n lucru mecanic al aciunilor externe. Suma echivalenilor n
lucru mecanic al tuturor aciunilor externe care se produc cnd un sistem fizic
trece, prin transformare, dintr-o stare dat ntr-o stare de referin este energia
total a sistemului fizic n starea dat fa de cea de referin i
reflect capacitatea sistemului de a produce lucru mecanic.
Conform legii conservrii energiei, diferena de energie a unui sistem fizic la o
transformare ntre dou stri este independent de calea de transformare dintre cele
dou stri, ea depinznd numai de cele dou stri. Alegnd arbitrar valoarea
energiei de referin, energia din orice alt stare are o valoare bine determinat. Ca
urmare, energia este o funcie de starea sistemului fizic pe care o caracterizeaz,
adic este o funcie de potenial. n funcie de starea de referin, energia poate fi
pozitiv, negativ sau nul.
Se numete form de energie fiecare termen aditiv din cea mai general expresie a
energiei totale a sistemelor fizice, care depinde exclusiv de o anumit clas de
mrimi de stare (de exemplu: mrimi mecanice, electrice, magnetice etc
Lucrul mecanic nu este o form de energie, deoarece nu caracterizeaz sistemele
fizice, ci transformrile lor, respectiv interaciunea dintre sistemele fizice n cursul
transformrii lor.
Cldura schimbat de un corp cu exteriorul de asemenea. nu este o form de
energie. Cldura nefiind o energie, nu se poate defini o cldur coninut de un
corp, ci doar una schimbat cu exteriorul.
Conform relaiei dintre mas i energie, oricrei forme de energie a unui sistem
fizic i corespunde o mas inert a sistemului, conform relaiei lui Einstein:
unde m este masa sistemului, iar c este viteza luminii n vid. De subliniat c
masa nu este o energie, ci o mrime asociat acesteia.
Partea din energia total a unui sistem fizic n a crei expresie intervin dintre
mrimile din cinematic doar cele care caracterizeaz configuraia
geometric a corpurilor din sistem se numete energie potenial. Energia
potenial depinde numai de poziia relativ a corpurilor din sistem i fa de
sistemele din exterior. Energia potenial poate fi sub diferite forme: de
deformare, elastic, gravitaional, electric etc.
Partea din energia total a unui sistem fizic care depinde exclusiv de mrimile
de stare interne se numete energie intern. n fizica clasic se presupune c
energia intern a sistemelor fizice este susceptibil de variaie continu.