Sunteți pe pagina 1din 6

RADIATIA SOLARA

Soarele şi activitatea solară. Spectrul solar.

Soarele este unica sursă de energie calorică a suprafeţei terestre. Are un volum de 1300000 ori mai mare decât al Pământului. Emite 3216 x 10 27 cal/min din care Pământul primeşte a 2-a miliarda parte. Este format din gaze în stare incandescentă. Centrul Soarelui este alcătuit din hidrogen 50%, heliu 40% şi restul este un amestec de elemente grele în stare gazoasă. Căldura (energia) imensă degajată de Soare provine din reacţiile termonucleare din interiorul Soarelui (fuziunea nucleelor de hidrogen şi formarea heliului). Această energie se răspândeşte în spaţiul cosmic sub formă de radiaţii de diferite tipuri: raze X, γ, ultraviolete, raze luminoase, infraroşii, corpusculare, alcătuind spectrul solar.

Reacţiile termonucleare continue din interiorul Soarelui eliberează cantităţi imense de energie sub forma radiaţiilor electromagnetice. Spectrul solar cuprinde emisii electromagnetice cu lungimi de unde cuprinse între câţiva Angstromi (Å) şi câţiva centimetri. Spectrul cuprinde radiaţii vizibile (3700-7600 Å), radiaţii ultraviolete (2000 - 3700 Å) şi infraroşii (7600 - 3 milioane Å).

(2000 - 3700 Å) şi infraroşii (7600 - 3 milioane Å). Temperatura suprafeţei radiante a Soarelui

Temperatura suprafeţei radiante a Soarelui este de 6000 C, căldura transmiţându-se prin conducţie şi convecţie. Soarele degajă o cantitate de căldură egală cu 3.216 x 10 27 cal/min (valoarea medie). La nivelul superior al atmosferei se primeşte numai o parte din această energie radiantă. Energia primită la limita superioară a atmosferei, pe o suprafaţă de 1 cm 2 , perpendiculară pe razele solare este de 1.88 cal/min/cm 2 valoare numită constantă solară. De la acest nivel apar fenomenele de absorbţie, difuzie şi reflexie a elementelor spectrului. Cantitatea de energie primită la suprafaţa Pământului este influenţată şi de înclinarea axei Pământului, de mişcarea de rotaţie, de forma de geoid a acestuia, care determină înclinarea razelor solare faţă de suprafaţa acestuia, durata zilelor şi a nopţilor precum şi formarea anotimpurilor. La trecerea prin atmosferă radiaţia solară este modificată:

■Soare 180 km - energia radiantă ramâne constantă;

■Soare 180 km - energia radiantă ramâne constantă; ■180 km 80 km - razele X, Y,

■180 km

80 km - razele X, Y, corpusculare sunt absorbite în totalitate (se produce ionizarea)

ducând la existenţa unor temperaturi foarte ridicate;

■80 km

la existenţa unor temperaturi foarte ridicate; ■80 km 55 km - razele luminoase (vizibile) sunt difuzate

55 km - razele luminoase (vizibile) sunt difuzate în toate direcţiile, fenomen numit

“Rayleigh”;

■55 km

toate direcţiile, fenomen numit “Rayleigh”; ■55 km 40 km 25 km se produce absorbţia aproape în

40 km

direcţiile, fenomen numit “Rayleigh”; ■55 km 40 km 25 km se produce absorbţia aproape în totalitate

25 km se produce absorbţia aproape în totalitate (98 %) a radiaţiilor ultraviolete

cu formarea stratului de ozon. În troposferă (0 km 11 km ), bioxidul de carbon CO 2 şi vaporii de apă absorb o parte din radiaţiile infraroşii (raze calorice), iar o altă parte este reflectată înapoi în spaţiu. La suprafaţa Pământului se produce un ultim fenomen de reflexie al energiei calorice ce poartă denumirea de ,,albedo” (acesta exprimă capacitatea suprafeţei terestre de a reflecta radiaţia solară, se exprimă în procente şi este mai mare deasupra suprafeţelor de culoare deschisă şi mai mic deasupra suprafeţelor de culoare închisă). Cel mai mare albedo, de exemplu, îl are zăpada proaspătă care reflectă 90% din cantitatea de energie primită. In urma proceselor de absorbţie şi difuzie a radiaţiei solare în atmosferă, la suprafaţa terestră ajung 57% din radiaţia primită la limita superioară a atmosferei.

din radia ţia primită la limita superioară a atmosferei. Bilanţul radiativ -caloric la suprafaţa terestră

Bilanţul radiativ-caloric la suprafaţa terestră reprezintă diferenţa dintre cantitatea de energie radiantă primită şi cea consumată. Dintre fluxurile radiative primite sau cedate de suprafaţa terestră, cele mai importante sunt:

a)-Radiaţia solara directă (insolaţia) (S) reprezintă cantitatea de energie radiantă primită de suprafaţa Pământului pe o suprafaţă de 1cm 2 /min. Creşte odată cu răsăritul Soarelui şi scade spre apus. Atinge valoarea maximă la amiază şi minimă la răsărit şi la apus. b)-Radiaţia difuză (D) este cantitatea de energie primită de suprafaţa terestră după ce aceasta a fost difuzată de nori sau de particulele în suspensie din atmosferă şi variază invers proporţional cu transparenţa; c)-Radiaţia globală (Q) este suma dintre radiaţia difuză şi radiaţia directă (kcal/min.); Cea mai mare valoare anuală a radiaţiei globale Q, de 200 kcal/cm 2 /an se înregistrează în deşerturile tropicale iar cea mai mică, de 70 -80 kcal/cm 2 /an în zonele polare.

d)-Radiaţia reflectată (Rs) este funcţie de natura suprafeţei terestre şi de unghiul de incidenţă a razelor solare. Albedoul se notează cu A şi reprezintă partea din radiaţia solară totală, reflectată de suprafaţa terestră : A= Rs/Q % ; e)-Radiaţia terestră sau emisia terestră (Et) este radiaţia pe lungimi de undă lungă, degajată de suprafaţa Pământului; f)-Contraradiaţia atmosferei (Ea) este radiaţia pierdută de straturile atmosferice inferioare, o parte fiind îndreptată spre suprafaţa terestră şi o altă parte spre straturile atmosferice superioare; g)-Radiaţia efectivă (Re) reprezintă diferenţa dintre emisia terestră şi contraradiaţia atmosferei : Re = Et Ea.

În formă simplificată, bilanţul radiatv-caloric la suprafaţa terestră se poate scrie astfel :

B= S + D + Ea - Rs - Et = Q (1 - A) - Re .

Concluzii la BILANŢ -B zilnic este pozitiv ziua şi negativ noaptea. -B anual se modifică în funcţie de latitudine şi anotimpuri:

-este pozitiv în perioada caldă a anului şi negativ în perioada rece. -este pozitiv în regiunile ecuatoriale şi tropicale. Căldura acumulată în aceste regiuni este transmisă prin curenţii atmosferici şi oceanici spre latitudinile superioare unde bilanţul este negativ. -B este important dpdv practic pentru ca determină repartiţia temperaturii la suprafaţa terestră şi deci influenţează procesul de evaporare, de formare a ceţurilor, de topire a zăpezii, de producere a îngheţurilor, de formare a maselor de aer. -diferenţe apar şi între suprafeţele de uscat şi cele acvatice care se încălzesc diferit: Uscatul se va încălzi mai rapid şi intens faţă de apa care se încălzeşte mai lent şi moderat. Pierderea de căldură de către uscat se face la fel de repede cum a fost primită, în timp ce în cazul apei se face mai lent. Apa trebuie să absoarbă o cantitate de căldură de cinci ori mai mare decât uscatul pentru a-şi ridica temperatura la aceeaşi valoare cu cea a uscatului.

Bibliografie:

1.Chiotoroiu B., Hidrometeorologie fluvială, Editura ExPonto, Constanţa, 2001. 2.Pop Gh., Introducere în meteorologie şi climatologie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988.

TEMPERATURA AERULUI

Transportul căldurii în atmosferă Radiaţia solară constituie sursa principală de căldură pentru suprafaţa terestră şi atmosferică. Învelişul

gazos, datorită proprietăţilor sale fizice, absoarbe doar o parte relativ redusă din radiaţia solară directă care îl străbate (14%); în schimb, el absoarbe intens radiaţia cu lungimi mari de undă emisă de suprafaţa terestră care devine astfel sursa calorică principală, indirectă, pentru atmosferă. Energia solară transformată în căldură de suprafaţa activă este transmisă aerului atmosferic prin:

-radiaţie terestră -conductivitate calorică moleculară -turbulenţă -convecţie -advecţie -schimbările de fază ale apei.

1. Radiaţia terestră infraroşie, de undă lungă, cu efect caloric pronunţat, este absorbită selectiv de

vaporii de apă şi dioxidul de carbon şi, ca urmare, stratul de aer din apropierea solului se încălzeşte. Căldura

se transmite, în continuare, tot pe cale radiativă, de la strat la strat, în altitudine. Fluxul de căldură este orientat invers în timpul răcirii suprafeţei terestre active, dinspre straturile de aer mai înalte către cele inferioare. Acest proces este continuu, dar are însă un rol minor în mecanismul transmiterii căldurii de la suprafaţa terestră în atmosferă. 2. Conductivitatea calorică moleculară are, de asemenea, un rol nesemnificativ în transmiterea

căldurii dinspre suprafeţa terestră către aerul înconjurător, coeficientul de conductivitate calorică a aerului fiind foarte scăzut. Pe această cale se poate încălzi cel mult un strat de aer de câţiva centimetri grosime.

3. Turbulenţa este un sistem de mişcare haotică, după traiectorii complexe, sub formă de turbioane şi

curenţi de dimensiuni variabile a diferitelor volume mici de aer, numite elementele turbulenţei. Dimensiunile elementelor turbulenţei sunt de ordinul centimetrilor, metrilor şi chiar a zecilor de metri. Mişcarea aerului care are, totdeauna, caracter turbulent, mai ales în straturile atmosferice inferioare, poate fi origine termică şi dinamică (mecanică). a) Turbulenţa termică este determinată de forţa aerostatică creată de neuniformizarea termică a aerului. Intensitatea mişcării turbulente va fi cu atât mai mare cu cât diferenţele de temperatură pe verticală şi pe orizontală dintre volumele de aer vor fi mai accentuate. Fenomenul este determinat de inegala încălzire

a diferitelor compartimente mici ale suprafeţei terestre active.

b) Turbulenţa dinamică, care nu este condiţionată de temperatura aerului, se dezvoltă în masele de aer

deplasate de vânt, în urma frecării cu suprafaţa terestră. Intensitatea ei este în raport cu viteza vântului şi gradul de rugozitate a suprafeţei terestre. Turbulenţa termică şi dinamică pot acţiona simultan, mai cu seama în timpul zilei, determinând caracterul complex şi intensificarea turbulenţei.

4. Convecţia este mişcarea verticală neorganizată a volumelor de aer, în sens ascendent şi descendent,

care amestecă straturile de aer pe diferite grosimi, uneori până la limita superioară a troposferei. După condiţiile de geneză se deosebeşte o convecţie termică şi o convecţie dinamică (mecanică). a) Prin amplificare, turbulenţa termică se poate transforma în convecţie termică, cauza fiind încălzirea inegală a unor compartimente mai mari ale suprafeţei terestre (suprafeţe acvatice, suprafeţe cu clădiri, păduri

ş.a.). În locul mişcărilor turbionare haotice, de dimensiuni mai reduse, încep să predomine, treptat, mişcări ascensionale puternice sub forma de jeturi cu viteze de la câţiva m/s până la peste 20m/s uneori. Alături de

curenţii convectivi ascendenţi apar şi curenţii descendenţi, cu viteze mai mici, care pot ocupa, de asemenea,

suprafeţe mari. Curenţii ascendenţi asociaţi cu cei descendenţi alcătuiesc celulele convective. este indicată de nori caracteristici de tip convectiv.

Dezvoltarea convecţiei termice este condiţionată de o anumită stratificaţie termică a aerului din troposferă (stratificaţia instabilă sau convectivă).

b) Convecţia dinamică este mişcarea ascendentă forţată a maselor de aer deplasate de vânt, când acesta

întâlneşte un obstacol de mari dimensiuni. În cazul când ascensiunea forţată a aerului este determinată de

versanţii reliefului muntos convecţia este orografică, iar când aerul cald şi mai uşor alunecă ascendent deasupra unei mase de aer mai rece şi mai dens, convecţia este frontală.

Prezenţa lor

Turbulenţa şi convecţia efectuează cel mai important transfer de energie calorică pe verticală în troposferă, dinspre straturile de aer inferioare, mai încălzite, spre cele superioare, mai reci.

5. Transferul de căldură în atmosferă se realizează şi prin deplasarea aerului pe orizontală, fenomen

numit advecţie. Deplasarea orizontală a aerului mai cald sau mai rece poate determina o creştere sau o coborâre, locală a temperaturii, cu alte cuvinte variaţia termică advectivă pozitivă, respectiv negativă. 6. Schimbările de fază ale apei. Apa din atmosfera terestră se găseşte în trei stări de agregare: gazoasă (vapori), lichidă (ceaţă, nori, precipitaţii lichide) şi solidă (cristale de gheaţă sau fulgi de zăpadă, grindină, depuneri de gheaţă etc.). Trecerile dintr-o fază a apei în alta se realizează prin evaporare, condensare, sublimare, îngheţare,

topire. Transformările de fază ale apei în cadrul procesului de evaporare şi de condensare efectuează astfel un transfer remarcabil de căldură între suprafaţa terestră şi atmosferă. Condensarea vaporilor în aerul atmosferic este însoţită de o importantă degajare de energie sub forma căldurii latente de vaporizare, cantitativ egală cu cea consumată în procesul de evaporare. Astfel, pentru transformarea în vapori a unui gram de apă se consumă aproximativ 600 calorii. Vaporii de apă, rezultaţi prin procesul evaporării de la suprafaţa terestră, sunt antrenaţi de mişcările turbulente şi convective spre straturile atmosferice superioare unde se condensează, cedând căldură aerului. Îngheţarea picăturilor de apă este însoţită de o nouă degajare de căldură (cca 80 cal/g).

În concluzie în procesul de încălzire a aerului atmosferic, rolul principal îl deţin mişcările verticale şi orizontale ale acestuia. Transmiterea căldurii de la suprafaţa terestră către aerul înconjurător se face în special prin turbulenţă şi prin convecţie.

Variaţia temperaturii aerului. Temperatura aerului în apropierea suprafeţei terestre variază în funcţie de unghiul de incidenţă al razelor solare:

-cantitatea de radiaţie (căldură, energie) primită de suprafaţa terestră este maximă când razele soarelui cad perpendicular pe suprafaţa respectivă (Soarele la zenit). -cu cât creşte înclinarea razelor solare, cu atât energia se va repartiza pe o suprafaţă mai mare, deci aportul de energie pe unitatea de suprafaţă (de ex 1 cm 2 ) vor fi mai mici. Acest lucru este exprimat de legea Lambert (legea sinusului):

Intensitatea energiei calorice pe unitatea de suprafaţă variază proporţional cu sinusul unghiului de incidenţă a razelor solare. Lat de 90° la poli, deci sin 90° = 0 Lat de 0° la Ec., deci sin 0° = 1 (max). In concluzie regiunile intertropicale primesc o cantitate mai mare de energie calorică faţă de regiunile temperate şi polare pentru că înălţimea Soarelui deasupra orizontului este maximă în timpul anului. La latitudini polare unghiul de incidenţă al razelor solare este tot timpul mic, deci aceste regiuni sunt defavorizate, primind mai puţină radiaţie solară (energie calorică) pe cm 2 . În concluzie temperatura solului, suprafeţelor acvatice şi aerului (măsurată la max. 2 m inaltime) este mai mare la ecuator şi mai mică la poli.

1. Considerând acelasi loc de pe glob vom avea următoarele variatii de temperatură:

a. periodice: diurnă (zilnica) si sezonieră; În cazul variatiei diurne temperatura prezintă un maxim la cca. 2-3 ore după ce soarele a trecut la meridian (la verticala locului) si un minim după ce a răsărit soarele. În cadrul variatiei sezoniere temperatura prezintă un maxim vara si un minim iarna; b. neperiodice (accidentale) ale temperaturii sunt produse de perturbatii atmosferice ca de exemplu invazii de aer (cald sau rece).

2.Variatia temperaturii de la loc la loc se prezintă astfel:

- mergând pe meridian temperatura scade de la ecuator spre poli; - invaziile de mase de aer (cald sau rece) fac ca pentru aceeasi oră să avem pe locuri relativ apropiate diferente de temperaturi destul de mari.

- curentii oceanici modifica temperatura aerului : curentii oceanici calzi determina cresterea temperaturii aerului iar cei reci determina scaderea temperaturii aerului. In harta de mai jos (a distributiei temperaturii pe Glob in luna ianuarie) se observa, de exemplu, cresterea temperaturii aerului pe coastele Norvegiei, la peste 60º lat.N) datorita curentului cald al Golfului care determina cresterea temperaturii aerului in aceasta zona.

Privind distributia temperaturii pe sol (deci pe orizontală), pe hărtile sinoptice se trasează izotermele* din 5 în 5ºC. *Izotermele reprezintă liniile ce unesc toate punctele cu aceeasi temperatură.

liniile ce unesc toate punctele cu aceeasi temperatură . 3. Variatia temperaturii în înăltime . Temperatura

3. Variatia temperaturii în înăltime. Temperatura în general scade cu înăltimea datorită faptului că aerul este un mediu rău conducător termic. Uneori între sol si 10 m pot fi variatii de temperatură de 5ºC până la 10ºC. În înăltime temperatura scade. Totusi, până la 5 km (în troposferă), nu întotdeauna temperatura va scădea cu înăltimea. Peste 5 km, temperatura scade cu 6.5ºC/km până la tropopauză (-45ºC la pol si -80ºC la ecuator). În atmosferă aerul care urcă se destinde si ca urmare se răceste (în mod adiabatic) iar la miscările descendente se încălzeste.

Procese adiabatice. Gradientul temperaturii Gradientul termic vertical reprezintă variatia temperaturii pentru o diferentă de nivel de 100 m. În meteorologie pentru întocmirea diagramelor aerologice (obtinute în urma sondajelor radio în altitudine), se foloseste, pentru aerul uscat, valoarea de 1ºC/100 m (gradientul adiabatic uscat), iar pentru aerul umed saturat, valoarea de 0,5ºC/100 m (gradientul adiabatic umed).

Stabilitate si instabilitate Procesele fizice si fenomenele meteo din atmosferă sunt în strânsă legătură cu stabilitatea atmosferei. Atmosfera este instabilă atunci când miscările verticale care se produc se propagă de la un nivel la altul (curentii ascendenti tind să-si continue miscarea impulsionati de o accelaratie nouă). Atmosfera este stabilă atunci când miscările verticale produse la un moment dat, nu pot să se dezvolte si deci încetează (curentii ascendenti formati în urma unui impuls oarecare se vor opri din miscarea acensională).

Pentru a explica mai bine ce se întâmplă în cazul unei atmosfere stabile sau instabile, trebuie să arătăm că în cadrul radiosondajelor care se execută la anumite ore din zi se urmăreste si scăderea temperaturii cu înăltimea. Această scădere se trasează pe o diagramă aerologică. Totodată, trebuie specificat faptul că în interiorul unei mase de aer care urcă, scăderea de temperatură se realizează după gradientul adiabatic uscat (temperatura scade cu 1ºC/100 m), iar după condensare, scăderea se produce după gradientul adiabatic saturat (temperatura scade cu 0,5ºC/100 m). Inversiune, izotermie Zona în care temperatura creste odată cu cresterea de înăltime se numeste zonă de inversiune sau, simplu, inversiune. Izotermia este reprezentată de zona în care temperatura este stationară cu cresterea de înăltime. Cauzele care produc inversiunile si izotermiile sunt multiple:

- radiatia nocturnă în noptile senine;

- invazii de aer rece care produc inversiuni la sol;

- comprimarea aerului, invazii de aer pe diferite straturi, pături de nori, căldura de condensare a vaporilor de apă;

- fronturile meteorologice care produc inversiuni sau izotermii în altitudine. În situatia inversiunilor la sol se produce ceata ce are ca efect micsorararea vizibilitătii.

Bibliografie 1.Chiotoroiu B., Hidrometeorologie fluvială, Editura ExPonto, Constanţa, 2001. 2.Pop Gh., Introducere în meteorologie şi climatologie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,

1988.