Tristul adevar e ca traim intr-o lume in care conceptul de societate e unul distorsionat si

handicapat, nimic din ceea ce facem noi ca oameni nu are nici macar dorinta de a atrage alte
elemente decat cele autodistructive, societate este afectata de propriile ei legaturi de baza, relatiile
interumane sunt ceea ce definesc conceptul abstract al societati dar si ceea ce o distrug.
Nimic din ceea ce invatam la scoala nu ne pregateste sa ne realizam identitatea umana decat
printr-o simpla lege a junglei, cel mai bun castiga, suntem aruncati de la o varsta frageda intr-o
societate si ne definim propriul caracter dupa ea, e un joc de noroc, nimeni si nimic nu poate
garanta o rata de succes de 100%.
Suntem noi prin diversitatea noastra un adevarat mozaic de concepte, desi urasc locul in care sunt
aruncat si mai urasc vointa oarba de a merge mai departe catre ceva ce dupa standardele definite
de noi inseamna succesul, fac parte totusi din acea paleta de tristete, fericire, dragoste si ura care
formeaza un tablou cu totul si cu totul mirobolant si in acelasi timp cu adevarat sarcastic. Sunt in
definitiv om si sunt realizat din aceasi paleta suava si plina de antonime, sunt eu oare capabil sa
distig si sa realizez ceva pentru cei din jur si in acelasi timp pentru mine ? Sunt eu oare dispus sa
imi sacrific sanatatea mintala incercand sa arat lumii greselile sale? Sunt om iar raspunsul vine de
la sine. NU.
Am ajuns in pragul in care imi doresc sa fiu undeva sus si sa observ aceasta tragedie cu nume de
viata, sa pot rade si plange la sinuciderea sa, si totusi sunt aici, tot ceea ce va urma va face din
mine un om, ma voi scufunda in letargia asta moarta si ma voi duce pana la fund cu restul
vaporului, calea de scapare s-a inchis atunci cand am fost bombardat de mic cu socurile dorintei de
a trai, nu vreau sa merg cu voi dar am sa o fac, nu vreau sa ma scufund dar am sa o fac, fiindca
m-am indragostit de acest tablou trist numit umanitate.