Sunteți pe pagina 1din 5

Vasile Ctlin-tefan

Grupa 107

SILOGISMUL
Silogismul aristotelic reprezinta tipul clasic al rationamentului.
Aristotel este cel care a descoperit silogismul, l-a analizat, i-a determinat
variantele si i-a scos in evidenta rolul in procesul de cunoastere.
Silogismul poate fi considerat ca o inferenta mediata. Spre deosebire de
inferentele imediate unde concluzia deriva nemijlocit din premise, in cazul
silogismului apare o a doua premisa care mijloceste obtinerea concluziei
din prima premisa.
Cu alte cuvinte, silogismul este inferenta in care din doua
propozitii categorice care au un termen comun, se deduce drept concluzie
o alta propozitie categorica, ai carei termeni sunt termenii necomuni ai
premiselor. In sens larg, silogismul poate fi considerat ca o inferenta
mediata deductiva. Rationamentul deductiv inseamna rationament
riguros, strict, cert, astfel ca premisele fiind date, concluzia sa derive cu
necesitate. Premisele trebuie sa formeze o conditie suficienta pentru
derivarea concluziei, iar concluzia sa alcatuiasca o consecinta necesara
premiselor. De exemplu: Premisa majora: oamenii sunt muritori. Premisa
minora: Socrate este om. Concluzia: Socrate este muritor.

Silogismul judiciar nu este neaparat o metoda de a descoperi


adevarul, ci mijlocul de verificare a solutiei ipotetice. Modificarea hotararii
judecatoresti aseaza pe portativul logic al silogismului judiciar, solutia
ipotetica si o verifica astfel silogistic. Parafrazandu-l pe Mircea Manolescu,
prin silogism judiciar se intelege acela folosit finalmente de judecator ca
o verificare a solutiei probabile, intrezarite de acesta. Judecatorul ajunge
in felul acesta pana la urma sa dea solutia pornind de la adevarul judiciar,
rezultat din verificarea unei solutii probabile, a unei ipoteze, prin silogism,
prin motivare. Deci, ipoteza pe care a construit-o si a verificat-o
judecatorul, este o ipoteza care s-a nascut din cocnirea intre alte doua
ipoteze. Asa se naste hotararea judecatoreasca.

Dreptul este facut pentru a fi aplicat la spete. A spune ca furtul


este interzis, de pilda nu poate sa insemne altceva decat ca in fiecare caz
particular in care el va fi constatat, se va aprecia ca fiind interzis. Dupa
cum orice notiune generala stabilita serveste drept ratiune logica
cunostintelor care i sunt subordonate, tot astfel orice norma generala va
servi drept ratiune logica fiecarei aprecieri individuale.

Se spune ca o persoana care a furat, a comis o actiune


nedreapta, pentru ca orice furt, in general este nedrept, si actiune acestei

Vasile Ctlin-tefan
Grupa 107

persoane reprezinta un furt. Se face astfel un silogism (o deductie)


luandu-se ca premise afirmatii considerate prin ipoteza ca sigure. Premisa
majora este propusa adevarata, iar premisa minora este produsul unei
constatari.
Rationamentul logic presupune in felul acesta, un adevar general,
probabil admis. Problema care se pune aici este aceea de a sti cum se
stabileste acest adevar, respective cum se poate afirma in cazul din speta
ca furtul este in general interzis. Daca nu s-ar fi constatat sau imaginat un
furt individual nu s-ar fi putut emite niciodata formula generala potrivit
careia furtul este interzis.

Cu alte cuvinte, normele generale nu se formeaza de la sine, ci


numai prin experienta, prin constatari de actiuni sociale in viata reala.
Judecatile individuale, uneori cu prilejul unor actiuni omenesti bine
determinate in concret, se afla la baza oricarei generalizari juridice.

Propozitiile generale ale logicii sunt majore de stricta


rigurozitate. Aceasta pe cand in drept, majora se intretine prin vointa
legiuitorului sau consacrarea jurisprudentei, chiar cand se dovedeste ca
unul din cazurile, pe care a fost intemeiata, nu corespunde ci chiar o
contrazice, in logica ea devine caduca, daca se dovedeste nevalabila,
chiar pentru o singura imprejurare, dintr-un miliard de imprejurari.
Premisa minora afirma intotdeauna asemanarea intre un caz nou si cazuri
deja cunoscute. De pilda, asertiunea: X e om se aseamana cu majora:
Toti oamenii sunt muritori si formeaza minora rationamentului. Aceasta
asemanare se face cu ajutorul termenului mediu om cu toate atributele
conotate de acesta.
In drept, pentru valabiliatea silogismului, trebuie sa avem grija ca
minora, care constituie cazul nou, sa semene cu majora care i-o
subsemnam. Pentru aceasta, trebuie sa cercetam, daca are o punte de
legatura, adica din punct de vedere logic, un termen mediu comun
amandurora.
Termenul mediu este in drept, calea prin care faptele comunica
cu juridicitatea. Orice constructie pretinsa juridica, lipsita de punctul
mediu de aplicare la realitate, este o simpla inchipuire, dupa cum orice
fapt lipsit de termenul mediu de aplicare la realitate este o simpla
inchipuire; dupa cum orice fapt lipsit de termenul mediu in ceea ce
priveste reclamarea lui juridicitatii nu intereseaza dreptul ci apartine altor
domenii sau pur si simplu materiei.

Vasile Ctlin-tefan
Grupa 107

In civil, terrnenul mediu se numeste elementul juridic al


silogismului. In afara acestora, silogismul judiciar afirmativ nu se poate
constitui valabil si nu se poate trage o concluzie de condamnare.
Concluzia intr-un silogism nu este altceva decat aplicarea
formulei generale, cuprinsa in majora, la cazul particular din minora.
Acest lucru este valabil atat in logica pura cat si in drept.
Concluzia, urmand sa se conformeze schemei oricarui silogism,
trebuie sa contina termenul mic si termenul mare, necuprinzand nimic
altceva decat s-a afirmat in premise. In logica juridica, concluzia prezinta
urmatoarele caracteristici:

1.Este necesara, in sensul ca decurge in mod regulat din premise.


Fundamentul logic al concluziei, sau mai precis fundamentul juridic se afla
in majora fiindca numai aceasta ne autorizeaza sa luam aceasta dispozitie
pentru cazurile particulare ca si pentru clasa de cazuri asemanatoare
prevazute in ea;
2.Este legala, intrucat majora care o autorizeaza este un text de
lege, sau legitima, atunci cand majora pe care se intemeiaza este un
principiu de drept;
3. Este fireasca sau normala, in sensul ca ea nu trebuie sa
contrazica constatarile de fapt din minora si felul cum ele se leaga de
majora prin termenul mediu.
Legile logicii juridice isi gasesc aplicare si in materie de judecata
si daca aceste legi sunt incalcate, hotararea este viciata si nu poate fi
mentinuta numai pe motivul ca este expresia convingerii intime a
judecatorului care a pronuntat-o.

Functionarea consecintei in silogismul judiciar:

Consecinta este evidentiata in judecata noastra de tragerea


concluziei. Functionarea consecintei are un caracter demonstrativ in
gandire. Restul silogismului apartine in mare parte intuitiei.
Din punct de vedere logic, nimic nu este mai important decat a
conchide. A interpreta o propozitie universala, un text, un principiu, o
conventie, inseamna a extrage consecinte din ele. Aici este vorba de

Vasile Ctlin-tefan
Grupa 107

respectarea riguroasa a regulilor silogismului si mai ales a celor


referitoare la tehnica consecintei.
De aici porneste cenzura exercitata asupra modului cum gandim
si asupra manierei in care conchidem. In drept, in cea mai mare parte,
controlul instantei de casare se raporteaza, in exclusivitate, la calitatea
consecintei in hotararile judecatoresti, consecinta care este bine
cenzurabila, avand in vedere faptul ca trebuie sa se supuna unei tehnici
precise, unor reguli definitiv stabilite.
Astfel s-a remarcat ca interventia instantei de control judiciar se
rezuma la urmatoarele: controlul normalitatii judecatilor, verificarea
consecintei in motivare si concluzii, inlaturarea arbitrariului.
Ceea ce se cerceteaza de fapt este justetea normala a intuitiei
principiilor si faptelor. Cenzura activitatii judecatoresti nu se face de
dragul silogismului, ci din vointa de a se infaptui dreptatea. De aceea,
atunci cand solutia instantei de fond este dreapta, dar motivarea nu este
juridica in raport cu faptele constatate, instanta de recurs este indrituita
ca mentinand solutia instantei de fond, sa-si gaseasca o alta motivare
(cea adevarata) si sa dea calificarea corecta faptelor constatate ale
procesului.
Din punct de vedere legico-juridic, instanta de control trebuie sa
intervina numai in urmatoarele situatii:
-in caz de eroare de fapt (cazul minorei)
-in caz de gresita calificare (incadrarea minorei)
-in caz de gresita consecinta (concluzia ce trebuie trasa dupa incadrarea
minorei in corpul silogismului sub majora adecvata);
In aceasta situatie, motivele de desfintare sau de casare constau
in violarea legii si in gresita interpretare. In plus, lipsa totala de motivare
constituie de asemenea, un apel sau de recurs.
In general, sesizarea minorei este lasata suveranei aprecieri a
instantelor de fond, cu exceptiile cunoscute. In ceea ce priveste concluzia,
atat violarea legii cat si gresita interpretare sunt numai doua cazuri
particulare ale unei eronate consecinte. Pentru o mai buna sistematizare,
motivele de apel sau de recurs nu pot fi decat: nemotivarea, defectuoasa
sesizare, gresita consecinta.
Expunerea silogistica nu este esentiala cugetarii noastre. Daca o
facem totusi uneori, aceasta este numai pentru un mai bun control al
cugetarii. Neaducand nimic nou in spiritul nostru, neimbogatind
cunoasterea cu nimic, logica poate totusi sa descopere in procesul de
crestere catre obiect al acesteia, eroarea, sofismul si iluziile. In acest
sens, produsul logic al silogismului va indeplini un rol secundar, de
verificator.
Obligatia judecatorilor de a dezvolta silogistic rezultatul
convingerilor asupra conflictelor dintre particulari sau dintre particulari si

Vasile Ctlin-tefan
Grupa 107

colectivitate, devine o garantie ca judecata lor nu este un act arbitrar,


nemotivarea, adica neexpunerea deductiva a hotararilor nereprezentand
un motiv legal de desfintare sau de casare a lor.