Lucian Blaga

Universul creatiei
Poetul nu este atat un manuitor, cat un mantuitor al cuvintelor. El scoate
cuvintele din starea lor naturala si le aduce in starea lor de gratie. (Lucian Blaga)
Cele doua domenii majore ale creatiei lui Lucian Blaga, poezia si filozofia, se
intrepatrund intr-o opera de mare profunzime, in care liricul freamata de marile intrebari
ale existentei si cunoasterii, iar cugetarea filozofica marturiseste, prin bogatia sa
metaforica si prin terminologia originala, viziunea poetica a autorului ei.
Sistemul filozofic al lui Lucian Blaga se preocupa de problema cunoasterii si de
filozofia culturii. Cea dintai se bazeaza pe doua concepte originale: cunoasterea
paradisiaca, de tip logic, rational, care se revarsa asupra obiectului cunoasterii si nu-l
depaseste, vrand sa lumineze misterul pe carea astfel sa-l reduca, si cunoasterea
luciferica, al carei scop nu este lamurirea misterului, ci potentarea, sporirea lui.
Conceptul fundamental al filozofiei culturii este, la Blaga, acela de stil, un
ansamblu de trasaturi determinate de factori care actioneaza inconstient asupra
comunitatilor umane, printre acestea numarandu-se orizontul spatial si temporal (o
anumita viziune colectiva asupra spatiului si timpului). Aplicand acest concept, Lucian
Blaga studiaza specificul culturii romanesti, pe care il identifica drept spatiu mioritic,
un orizont spatial definit prin plai.
Metafora, esentiala si ea in sistemul filozofiei culturii la Lucian Blaga, cunoaste,
in conceptia sa, doua tipuri: metafora plasticizanta, care urmareste sa dea concretete
faptului, fara a-i imbogati continutul, si metafora revelatorie, care cauta sa reveleze un
mister esential pentru insusi continutul faptului.
Desfasurata pe mai multe decenii, creatia poetica a lui Lucian Blaga prezinta o
evolutie vizibila atat in raportul dintre eu si lume, cat si in modalitatile de expresie.
(I) Primele doua volume, Poemele luminii si Pasii profetului, sunt dominate
de un puternic vitalism, revarsat peste granitele prea stramte ale timpului, ale conditiei
umane, in general, ca o dorinta de contopire cu cosmosul. Pentru poet, cunoasterea
inseamna iubire, dupa cum afirma, programatic, in Eu nu strivesc corola de minuni a
lumii, din 1919.
Eul din Poemele luminii traieste explozia de lumina ca revelatie venind si
reintorcandu-se in iubire. Prezenta iubitei inseamna iluminare si reiterare a inceputului,
ca si cum universul ar renaste sub semnul luminii: Lumina ce-o simt/ navalindu-mi in
piept cand te vad/ oare nu e un strop din lumina/ creata in ziua dintai,/ din lumina aceeansetata adanc de viata? (Lumina)
Eul poetic se desfasoara fara ingradire, nu numai in spatiu, ci si in timp, in
presimtirea mortii din Gorunul sau Frumoase maini, ori in perceptia acuta a
comuniunii cu stramosii care isi traiesc in urmasi viata prea repede intrerupta (Liniste).
In literatura romana, Blaga este un extraordinar poet al timpului, a carui scurgere o
resimte cu o dureroasa intensitate, ca pe cel mai grav semn al fragilitatii umane. Viata
este o mare trecere prin lumina, dar si o inexorabila lunecare spre neant.
Aparent, poetul nu se arata interesat acum, in aceasta prima etapa a cretiei sale, de
dimensiunile ceresti ale omului. Dar e cuprins de elanuri titanice, in stare sa cucereasca si
cerul si pamantul, sa stapaneasca timpul si spatiul, adica tot ce limiteaza existenta
noastra, ba chiar si prezenta lui Dumnezeu in noi (Vreau sa joc!).

Desi avand multe trasaturi comune cu volumul anterior, Pasii profetului

prevesteste, inca din titlu, o schimbare de atitudine ce va deveni evidenta mai tarziu:
predominarea cugetarii, a reflexivitatii asupra trairilor nemijlocite, intense.
(II) Incepand cu volumul In marea trecere (1924) se produce asa numita
ruptura ontologica in universul liric blagian, ruptura dintre eul poetic si univers se
precizeaza. Este de sesizat, mai intai, o profunda modificare a limbajului poetic: poezia
lui Blaga, asemenea poeziei moderne, tinde tot mai mult catre o interioritate pura, fara
imagini. Poetul lasa impresia ca poate contempla direct esentele si principiile lucrurilor.
Natura isi pierde inocenta si infatisarea paradisiaca, iar poetul se simte instrainat
de ea, de radacinile sale. Vitalismul, trairea intensa se estompeaza in favoarea intrebarilor
tulburatoare, a problematicii filozofice. Metaforele cheie vor fi aici marea trecere si
somnul, intr-o viziune total deosebita de cea de pana acum. Poetul se misca intr-o lume
de pure esente spirituale, patruns de o adanca tristete. Se simte abandonat de divinitate si
alungat din paradis, ca Adam. Paradisul poate fi identificat uneori cu copilaria: Nimic nu
vrea sa fie altfel decat este./ Numai sangele meu striga prin paduri/ dupa indepartata-i
copilarie,/ ca un cerb batran /dupa ciuta lui pieduta-n moarte(In marea trecere). Numai
naivitatea copilariei si a creatorului popular, pastreaza legatura cu sensurile eterne. Intrun alt loc, paradisul pierdut este identificat cu increatul, cu starea de dinainte de nastere,
ca si cum poetul ar regreta ca traieste in marea trecere si ar tanji dupa linistea de
dinainte. In poezia Scrisoare, el intreaba: De ce m-ai trimis in lumina, Mama,/ de ce
m-ai trimis?.
Acum, pentru Blaga, doar universul mitic al satului este spatiul eternitatii: Eu
cred ca vesnicia s-a nascut la sat (Sufletul satului).
Moartea, la inceput presimtire atotprezenta in poezia lui Lucian Blaga, apoi capat
al marii treceri invocata sa se opreasca, ori spaima de nimicul, de marele (Din
adanc), se asociaza cu motivul somnului (vol. Lauda somnului), el insusi legat de
ideea increatului, a perfectiunii lucrurilor nenascute, singurele care nu cunosc moartea.
Somnul, starea dumnezeiasca, face posibila iesirea din timp: In somn sangele meu ca
un val/ se trage din mine/ inapoi in parinti (Somn).
Volumul Lauda somnului, alaturi de cel anterior, contine poezie de o maxima
efervescenta. Suferinta poetului e fara leac, pentru ca lumea e un Paradis in destramare
si tot ce exista in ea vesteste moartea universului. Taramul mitic, care paruse a fi lumea,
isi pierde atributele sacre, instalandu-se sub semnul declinului. Paradisul e lumea proprie
poetului din primele doua volume. Ea devine un paradis pierdut, lumea actuala in care
traieste poetul, universul interior care si-a pierdut atributele sacre. De aici izvoraste un
sentiment de tristete existentiala, din constiinta pierderii contactului cu absolutul, din
neputinta poetului de a mai distinge in acest univers semnele sacralitatii, ale eternitatii.
Asadar, in volumele In marea trecere si Lauda somnului, Blaga devine poetul
tristetii metafizice, provocate de disparitia timpului paradisiac, instaurand un ritual al
tagaduirilor (utilizand titlul unei poezii) existentiale si al spaimei de moarte.
(III) Volumul La cumpana apelor se deschide cu poezia Sat natal si se
sfarseste cu Tara. Poetul vede satul ca pe o zona binecuvantata, in care interfereaza
realitatea cu povestea.
Din zonele mai putin valorificate, pana atunci, ale folclorului provin miturile pe
care poetul le prelucreaza, facandu-le purtatoare de profunde semnificatii moderne:
ursul cu crin si unicornul.

Volumul La curtile dorului aduce mai multe elemente autobiografice. E scris in

perioada diplomatica, cu dor de tara.
(IV) Incepand cu volumul Nebanuitele trepte, asistam la o impacare intre poet
si universul regasit in puritatea lui primara; e vorba de schimbarea de zodie, cum spune
poetul, care se produce odata cu acest volum, dar se manifesta plenar in poemele
postume, stucturate in patru mari cicluri: Varsta de fier, Corabii de cenusa, Cantecul
focului, Ce aude unicornul. Aceasta etapa a creatiei a fost numita etapa reconcilierii cu
sine, a redescoperirii puritatii inefabile a cantecului. Poemele cheama acum la o
dezmarginire prin intelepciune, sunt pline de speranta, de incredere in germinatie.
Intrebarile se transforma in afirmatii rostite cu superioara liniste. Alienarea, instrainarea
de rosturile fundamenale a fost invinsa si timpul nou este primit cu bucurie si incredere
(Schimbarea zodiei).
Nasterea, venirea la lumina, tragica in volumele anterioare, apare ca binefacatoare
(9 mai 1895), oboselii de viata i-a luat locul bucuria existentei: Nu vreau sa apun
(Cuvinte catre fata necunoscuta din poarta). Adesea asociata la inceput ideii de moarte,
iubirea i se opune in noua faza a creatiei lui Lucian Blaga. Aceasta tendinta este evidenta
in ciclul postum Vara de noiembrie, al carui titlu inseamna reinvierea tarzie a iubirii:
Nimic sub zare nu-i destul,/ vreau totul inc-o-data! (Inca o data!).
Ca in cazul tuturor marilor creatori, nu putem incadra opera lui Lucian Blaga intrun singur curent literar. In primele volume ale poetului, dominante sunt ecourile
expresioniste: sentimentul metafizic, imaginea esentializata a lumii, caracterul vizionar,
cultivarea mitului primitivitatii, al arhaicului si originalului. Incepand, insa, cu volumul
La cumpana apelor, influenta expresionista incepe sa scada pe masura ce se dezvolta
sentimentul echilibrului, al impacarii eului poetic cu lumea.