Materiale folosite pentru confectionarea utilajelor

industriale
Aparatura si instalatiile industriale utilizate in industria farmaceutica trebuie sa intruneasca anumite
conditii, cele mai importante fiind rezistenta mecanica si rezistenta la agentii chimici.
1. Metalele si aliajele
Sunt cele mai mult utilizate pentru confectionarea utilajelor industriale. Alegerea lor se face in
functie de scopul utilizarii si proprietatile mecanice si chimice si in functie de o serie de factori tehnicoeconomici.
Desi metalele pure au proprietati mecanice ce ar permite utilizarea lor industriala, se prefera aliajele
care sunt mai variate si au proprietati imbunatatite (duritate mare, rezistenta la agenti chimici, etc.)
1.1.Metalele pure
Sunt utilizate doar pentru confectionarea unor parti din instalatii.
1.Aluminiul este un metal de culoare alba, plastic, cu punct de topire de 658C. Este rezistent la
actiunea aerului atmosferic, deoarece la suprafata lui se formeaza un strat subtire si protector de oxid de
aluminiu. Aluminiul este cu atat mai rezistent cu cat este mai pur. Puritatea lui ajunge pana la 99,6 - 99,9%.
Prezinta fenomenul de pasivare. Este stabil fata de HNO 3 concentrat, dar HNO3 diluat la cald il
corodeaza. Prin tratare cu HNO 3 concentrat devine pasiv si rezistent la actiunea HNO 3 diluat. Se dizolva in
alcalii si este puternic corodat de cloruri si nitrati.
Aluminiul este un metal moale, usor de prelucrat, care poate fi forjat, laminat si ciocanit.
Se foloseste la placarea suprafetelor metalice pentru protejare de coroziunea atmosferica (alitare),
tuburi, cutii de ambalaj, folii de aluminiu.
2.Plumbul este un metal maleabil si ductil. Este foarte rezistent la coroziune datorita formarii unei
pelicule subtiri si omogene de oxizi, carbonati sau sulfati.
Plumbul este atacat de alcalii cu formarea plumbitilor solubili. Hidracizii diluati si H 2SO4 pana la o
concentratie de 80% nu-l ataca. Plumbul nu rezista la actiunea HNO 3 , a HCL concentrat si H2SO4
concentrat, si este putin rezistent la acizii organici care in prezenta aerului il ataca.
Plumbul absoarbe radiatiile gamma, de aceea se foloseste la confectionarea ecranelor de protectie.
3.Cuprul este foarte maleabil si ductil si foarte bun conducator de electricitate. Este rezistent fata de
aer deoarece se acopera cu un strat de oxid aderent si impermeabil pentru oxigenul atmosferic. Cuprul este
atacat de halogeni, solutii amoniacale, SO 2, etc. Fiind un foarte bun conducator termic si datorita
maleabilitatii sale se foloseste pentru confectionarea de garnituri de autoclave de presiune si temperaturi
inalte. Se intrebuinteaza de asemenea la confectionarea schimbatoarelor de caldura si a radiatoarelor.
4.Tantalul este un metal cu buna rezistenta la coroziune, buna rezistenta mecanica, temperatura de
topire inalta si dilatatie termica redusa.
Se foloseste pentru confectionarea unor aparate de distilat, conducte, serpentine de incalzire-racire,
fierbatoare, condensatoare.
In domeniul chirurgiei sunt folosite instrumente, plci si fire de tantal (pentru sudarea vaselor
sanguine, in chirurgia osoasa).
5.Nichelul este un metal foarte folosit, dar este unul dintre cele mai scumpe metale tehnice. Din Ni
se confectioneaza obiecte rezistente la coroziune, aparate pentru masuratori fizico-chimice. 10% din
cantitatea totala de Ni este folosita la nichelare (la acoperirea fierului, otelurilor, Cu, alamei). Nichelarea se
poate efectua prin procedeul galvanic sau prin placare.
1.2.Aliajele
Sunt amestecuri omogene obtinute prin topirea a doua sau mai multe metale sau a unor metale cu
unul sau mai multe nemetale. Prin aliere se urmareste imbunatatirea unor calitati ale metalelor pure, cum ar fi
duritatea, rezistenta la agenti chimici etc.
In general, proprietatile aliajelor difera de cele ale componentilor care formeaza aliajul. Ele nu sunt
media aritmetica a proprietatilor componentilor aliajului.
1

Aliajele sunt materiale curent utilizate la confectionarea aparaturii industriale. Cea mai mare pondere
o au aliajele fierului, metal care poate fi aliat atat cu metale cat si cu nemetale (C, Si, P).
Fierul este un metal cu caracter electronegativ, de aceea se corodeaza in contact cu medii acide sau
neutre trecand in solutie sub forma de ioni Fe2+.
Aliajele fierului
Fontele sunt aliaje ale fierului cu carbonul, in care concentratia carbonului variaza intre 2-7%.
Fontelele binare contin numai C si Fe. Ca exemplu de fonta binara mentionam fonta .
Fontele mai pot contine si alte elemente ca de exemplu siliciu in proportie de 1,5% - fonta obtinuta
se numeste fonta cenusie .
Daca in compozitia fontelor avem un metal in concentratii de 15-30%, ele poarta denumirea de fonte
speciale si sunt foarte rezistente la coroziune. Ca exemple de fonte speciale mentionam: fonta ferosiliciu
(15% Si), ferocrom (30% Cr), feronichel (30% Ni), feromangan (25% Mn), ferowolfram, feromolibden.
Otelurile sunt aliaje ale fierului cu carbonul cu un continut de 0,5-2% carbon. Otelurile binare (Fe-C)
se pot clasifica in:
-hipoeutectice - atunci cand procentul de carbon 0,8;
-eutectice - atunci cand procentul de carbon este 0,8;
-hipereutectice - atunci cand procentul de carbon este 0,8.
OBS: Eutectic: care se topeste la o temperatura constanta, inferioara punctului de topire al fiecaruia
dintre constituienti
Otelurile hipoeutectice se mai numesc si fier forjabil sau oteluri carbon. Ele au duritate mare si
rezistenta mecanica buna. Prin cresterea continutului de carbon peste 0,8% otelurile devin mai fragile.
Acestea sunt otelurile care intra in categoria otelurilor eutectice si hipereutectice.
Pentru marirea duritatii otelului acesta este supus unui proces numit calire. Procesul de calire consta
in incalzirea otelului la temperatura ridicata si introducerea brusca intr-o baie de apa sau de ulei rece.
Calitatile otelurilor pot fi imbunatatite si prin procedee ca cementarea, alitarea sau nitrurarea. Mult
utilizate sunt otelurile aliate. Ele se obtin prin introducerea in compozitia otelului a unor elemente chimice
care imbunatatesc proprietatile fizico-chimice si fizico-mecanice ale aliajului.
Otelurile inoxidabile au fost descoperite de Straus si Maurer in anul 1930. Au rezistenta mare fata de
agentii chimici. In compozitia lor se gasesc elemente diferite precum Cr, Ni, Si, Mo etc.
Principalele domenii de utilizare ale otelurilor inoxidabile si anticorozive:
C
0,15
0,15

Compozitia chimica %
Cr
Ni
Alte elemente
16-18
3,5-5
Si = 5,7-7,5 N = 0,25
17-19
8-10
-

0,08

16-18

10-14

Mo = 2-3

Utilizari
Rezistent in mediu de acid acetic si sulfuric
Recipiente si utilaje in industria alimentara si
farmaceutica, echipamente refrigeratoare, masini de
imbuteliere
Utilaje pentru industria alimentara si farmaceutica,
conducte, rezervoare pentru saramura in industria
alimentara

Aluminiul se foloseste mult la obtinerea aliajelor.

Aliajele aluminiului
El poate fi aliat cu Si - silaluminiul care prezinta o rezistenta mare fata de vaporii de apa, O 2, CO2.
Contine 12-14% Si, 0,5% Fe si 88% Al.
Un alt aliaj al aluminiului cu mare rezistenta mecanica este duraluminiul. Acest tip de aliaj contine
3-5% Cu, 1-2% Mn, 0,2-1% Si, restul aluminiu. In industria farmaceutica aliajele aluminiului sunt folosite
pentru confectionarea de ambalaje, cisterne etc. Circa 80% din ambalajele pentru aerosoli sunt produse din
aliajele aluminiului.
Aliajele cuprului
Dintre aliajele cuprului cel mai larg utilizate sunt bronzurile si alamele.
Alamele sunt aliaje cupru-zinc. Exista mai multe varietati de alame, in functie de cantitatea de Cu pe
care o contin. Cele mai utilizate sunt alama rosie, cu un continut de 85% Cu si 15% Zn si alama galbena cu
65% Cu si 35% Zn.

Aliajele cuprului cu staniu se numesc bronzuri. Ele au un continut de 13% Sn si sunt relativ ductile.
La un continut mai mare de 13% Sn, bronzurile devin rigide, se pot turna. Prezinta mare rezistenta mecanica
si la coroziune si sunt mult utilizate in industria chimica si farmaceutica .
1.3.Materialele nemetalice
In industria farmaceutica moderna se utilizeaza pe scara larga materialele nemetalice. Acestea au o
conductibilitate termica si electrica foarte scazuta, motiv pentru care nu prezinta coroziune electrochimica.
Pentru a putea fi folosite in industrie, materialele nemetalice trrebuie sa indeplineasca o serie de conditii ca:
-stabilitate chimica;
-impermeabilitate pentru gaze si lichide;
-rezistenta termica si mecanica.
Materialele nemetalice se pot clasifica in:
-materiale naturale;
-materiale artificiale - sunt de natura anorganica sau organica.
Dintre materialele naturale se utilizeaza granitul, andezitul, etc. Acestea sunt rezistente la actiunea acizilor
minerali si sunt folosite la confectionarea unor aparate sau pentru captusirea unor aparate metalice.
A. Materialele artificiale anorganice se pot obtine prin topirea silicatilor naturali cu diverse substante
anorganice (care coboara punctul de topire - fondanti). Din acest tip de materiale amintim: sticla, sticla de cuart, emailul,
portelanul si cimenturile antiacide.
1.Sticla este un material amorf si transparent. Desi la temperatura ambianta are caracteristicile unui solid, sticla
este un lichid supraracit. Are formula generala SiO2(Na2O)m(CaO)n.
Se fabrica prin topirea nisipului cu soda si potasa. Ca materiale auxiliare contine diferiti oxizi ai metalelor Mg,
Al, Pb, Ba, B, K, Li, Fe, Cr, Ni, etc.
Carbonatii de Ca si Mg au rol de stabilizatori, prevenind dizolvarea sticlei in apa.
Pentru crestereea claritatii si stralucirii se adauga Pb, iar pentru marirea duritatii - alumina.
Sticla este insolubila in apa si rezistenta la actiunea acizilor si bazelor, cu exceptia HF si acidului fosforic. Nu
are miros, este rigida, transparenta si se poate prelucra prin incalzire in forme foarte variate. Sticla nu este toxica pentru
produsele farmaceutice, fiind inerta fata de acestea.
Ca dezavantaje ale utilizarii sticlei:
-fragilitatea - crapa sub actiunea socurilor mecanice sau termice;
-greutatea relativ mare;
-imbatranirea sub actiunea agentilor atmosferici (coroziunea atmosferica) - se formeaza depuneri albicioase;
Sticla obisnuita se utilizeaza pentru confectionarea aparaturii de laborator si a statiilor pilot.
In industria de medicamente se utilizeaza in locurile unde este necesara transparenta: la obtinerea de
termometre, tuburi pentru manometre, indicatoare de nivel, etc.
2.Sticla de cuart are un continut ridicat de dioxid de siliciu (99%) si se obtine prin topirea nisipurilor cuartoase de mare
puritate. Este foarte rezistenta la temperaturi ridicate si la variatii de temperatura. Se topeste la 1500 C si are un
coeficient de dilatare foarte mic.
Se foloseste la confectionarea unor aparate utilizate pentru efectuarea unor reactii fotochimice, fiind transparenta si
pentru radiatii UV.
3.Portelanul este un material obtinut prin topirea unui amestec de substante argiloase, feldspati si cuart. Portelanul
utilizat in scopuri industriale este de doua categorii:
-portelan tare - care se obtine prin arderea materialelor care intra in compozitia sa la temperaturi de 1300 - 1450C;
-portelan moale - care se obtine prin topirea materialelor la temperaturi de 1200 - 1250C.
Portelanul tare este rezistent la temperaturi pana la 1300C si are un grad mic de dilatare termica. Prezinta rezistenta la
actiunea acizilor minerali, cu exceptia acidului fluorhidric si fosforic.
Vasele de portelan se confectioneaza din portelan tare, din portelan moale se obtine portelanul poros sub forma de placi.
Acestea se folosesc la uscarea precipitatelor. Cioburile de portelan poros (cu un diametru de 2-4 mm) sunt utilizate ca
activatoare ale fierberii.
Diafragmele de portelan se folosesc in celulele de electroliza pentru separarea spatiului anodic de cel catodic.
B. Materiale artificiale de natura organica sunt materialele plastice. Materialele plastice organice sunt substante organice
macromoleculare, in stare pura sau sub forma de amestecuri ce contin diferite materiale de adaos si umplutura
(plastifianti, stabilizatori, coloranti, acceleratori de polimerizare sau condensare, etc.) capabile sa treaca prin incalzire in
stare plastica si sa pastreze dupa intarire forma dorita.
Stabilizatorii se adauga pentru a evita degradarea in timpul prelucrarii si de a intarzia degradarea sub actiunea luminii si
oxigenului atmosferic. Umplutura imbunatateste proprietatile mecanice si cele anticorozive, iar plastifiantii micsoreaza
fragilitatea si rigiditatea.
Materialele plastice organice sunt mult utilizate pentru confectionarea unor piese pentru masini, recipiente, conducte
sau pentru placarea unor reactoare. Foarte mult se folosesc masele plastice pentru ambalarea diverselor produse. Sunt
rezistente la coroziune, au densitate mica, se prelucreaza usor si sunt ieftine.
3

Cel mai mult se foloseste clasificarea dupa comportarea la incalzire a materialelor plastice organice in:
-produse termoplaste;
-produse termoreactive.
a)Produsele termoplaste sunt supuse incalzirii si apoi pot fi prelucrate prin presare, . Dupa racire se solidifica,
iar la o noua incalzire devin din nou plastice.
Policlorura de vinil (PVC) are formula generala:
(- CH2 - CH - )n unde n = 50000 - 90000.
Cl
In stare pura este dura, foarte rezistenta la acizi concentrati si la baze. Este insolubila in majoritatea solventilor organici.
Are permeabilitate mica la gaze. Sub actiunea luminii si caldurii PVC isi reduce stabilitatea (pierde HCl). Protectia in
acest caz se asigura prin adaos de stabilizatori in proportii de 0,25-5%.

Se utilizeaza pentru obtinerea de placi si tevi rezistente la coroziune.

In stare plastifiata se foloseste pentru ambalaje, folii, cutii, tuburi.
Polistirenul (PS) are formula generala: ( - CH2 - CH - )n unde n = 700-2000.
C 6H5
Este un material transparent, cu o stralucire deosebita. Prezinta o rezistenta mare la actiunea acizilor si
bazelor, dar este solubil in solventi organici (hidrocarburi aromatice, alcooli superiori, cetone, esteri). Este o
bariera buna pentru gaze si slaba pentru vaporii de apa. Polistirenul nu este toxic si se utilizeaza la
confectionarea de ambalaje si recipiente foarte usoare, pentru izolare termica etc.
Politetrafluoroetilena (PTFE) este un polimer cu formula generala ( - F2C - CF2 - )n
Este o substanta solida, alba, opaca, insolubila in soventi organici, cu o inertie chimica mare
(superioara aurului si platinei). Este un polimer lipsit de toxicitate pana la 250C, deoarece nu sufera nicio
transformare. Devine toxica peste aceasta temperatura critica pentru ca se descompune partial sau total.
Se utilizeaza ca material anticoroziv la acoperirea suprafetelor unor aparate expuse coroziunii
acizilor si bazelor care functioneaza la temperaturi pana la 250C.
b)Produsele termoreactive (produse monoplaste sau termorigide) se inmoaie la incalzire putand fi
prelucrate ca si materialele termoplaste prin: presare, valtuire, etc., dar apoi ele se intaresc ireversibil.
Se obtin prin reactii de policondensare catalizate de acizi sau baze.
1.Fenoplastele sunt produsi de policondensare ai fenolilor cu aldehide alifatice inferioare, cel mai
frecvent utilizata fiind formaldehida. Din categoria fenoplastelor fac parte bachelitele care se pot clasifica in
mai multe sorturi.
Bachelita C are o structura tridimensionala. Este insolubila si nu se poate prelucra pe cale
mecanica si termica (este duroplasta). Este un material complet lipsit de reactivitate, deci si de toxicitate.
Bachelita C se foloseste la confectionarea prin presare a accesoriilor pentru ambalaje, capace filetate, capsule
de inchidere a buteliilor, structuri izolate termic si electric, etc. Se poate prelucra la masinile unelte.
2.Rasinile ureo formaldehidice sunt o alta categorie de materiale plastice termoreactive mult
utilizate in industria chimica, farmaceutica si alimentara. Se obtin prin policondensarea formaldehidei cu
uree. Au o rezistenta mecanica buna, nu sunt fuzibile, nu se dizolva in solventi organici si apa. Prezinta
stabilitate termica pana la 100C. Se folosesc la prepararea de lacuri ureo formaldehidice cu larga utilizare in
domeniul ambalajelor, la prepararea adezivilor, la confectionarea capsulelor pentru inchiderea buteliilor. Au
aceleasi utilizari ca si bachelita, prezentand in plus avantajul ca sunt inodore.
3.Siliconii sunt un alt grup de rasini organice cu siliciu utilizat in industrie. Siliconii au stabilitate
chimica egala cu a materialelor pe baza de silicati (atribuita partii anorganice din molecula - O - Si - O - Si -)
si o plasticitate si elasticitate ca si in cazul rasinilor organice pure (atribuita radicalului organic legat de
siliciu).
Rezistenta siliconilor la agenti chimici este explicata de stabilitatea legaturilor chimice si caracterul
saturat al moleculei. Stabilitatea termica si chimica depinde de natura radicalilor alchil, de gradul de
polimerizare si de forma moleculei.
4

Produsele macromoleculare siliconice prezinta o mare inertie si sunt complet lipsite de toxicitate. Se
pot obtine sub forma de uleiuri, rasini, produse cu aspect de cauciuc, pastrandu-si elasticitatea intre -40C si
200C.
4.Elastomerii au un rol deosebit pentru industria chimica si farmaceutica.
Cauciucul sintetic este deosebit de important ca elastomer aplicat in industrie. Se poate obtine prin
diverse procese de polimerizare sau copolimerizare si are proprietati si utilizare diferita in functie de
structura lui si de gradul de polimerizare.
Cauciucul polibutadienic (cauciuc Buna) este solubil in solventii folositi si pentru cauciucul
natural. Este vulcanizabil si prezinta rezistenta fata de acizi. Prin oxidare devine sfaramicios.
Structura sa este de tipul:
( - CH2 - CH CH - CH2 - )n
Cauciucul butadien-stirenic (Buna S) si cauciucul butadien-metilstirenic
Cele doua tipuri de cauciucuri au proprietati asemanatoare:
-buna rezistenta la frig si apa, buna aderare la metal, rezistenta la acid acetic si alcool etilic;
-au rezistenta si elasticitate mai buna la 20-30C decat cauciucul polibutadienic, dar
stabilitatea la incalzire este mai redusa;
-se vulcanizeaza mai greu.
Cauciucul butadien-acrilonitrilic (Buna N) are structura generala:
[ - CH2 - C
CH - CH2 -)n
Cl
Este rezistent la actiunea acizilor, bazelor si alcoolului. Are o rezistenta mai mare decat cauciucul
natural la actiunea caldurii si a luminii solare.
Cauciucul siliconic are o elasticitate ridicata, rezistenta mare la caldura, oxidare si agenti chimici.
In scopul cresterii rezistentei cauciucului la rupere, uzura si frecare, se adauga materiale de
umplutura, ca: negru de fum, caolin, creta.
Imbunatatirea calitatii cauciucului se face si prin vulcanizare, proces care consta in adaosul de sulf
in proportie de 1-1,5% la 140C. Rezulta un cauciuc vulcanizat elastic si rezistent la oxidare (cauciuc moale).
Prin adaugarea de sulf in proportie de 40-50% se obtine cauciucul tare (ebonita).
Din cauciucul butadien-stirenic, butadien-acrilonitrilic si cauciucul siliconic se fac accesorii de
ambalaje: busoane pentru flacoane, diverse recipiente, garnituri la butelii.

Coroziunea
Coroziunea este fenomenul de distrugere a materialelor solide sub influenta mediului in urma unor
reactii chimice, electrochimice si biochimice.
Distrugerea mecanica fara actiunea mediului inconjurator poarta numele de eroziune.
Metalele si aliajele sunt cele mai expuse efectelor coroziunii.
Pentru majoritatea metalelor aflate in conditii atmosferice, starea elementara este termodinamic
instabila. Tendinta metalelor de a trece in stare ionica (tendinta de coroziune) difera mult de la un metal la
altul.
Fenomenele de coroziune sunt foarte complexe si apar sub cele mai variate forme, ceea ce face
dificila o clasificare riguroasa a lor.
Coroziunea se poate clasifica dupa mai multe criterii.
1.Dupa natura agentului corosiv se poate distinge:
-coroziunea uscata -produsa de gaze la temperaturi ridicate, cand pe suprafata metalului se
formeaza pelicule solide, aderente, constituite din produsi de coroziune;
-coroziunea umeda - apare atunci cand metalul vine in contact cu un mediu corosiv lichid
sau cu umiditatea din sol;
2.Dupa gradul de extindere al fenomenului, se distinge:
-coroziunea generalizata - care poate fi de suprafata sau in volum;
-coroziunea localizata - atunci cand atacul este restrans ca arie.
3.Dupa aspectul macroscopic si microscopic al efectelor agentilor corosivi asupra metalelor sau
aliajelor exista mai multe tipuri de coroziune:
-coroziunea uniforma;
-coroziunea neuniforma.
4.Dupa mecanismul de producere, coroziunea este de trei tipuri:
-chimica;
-electrochimica;
-biochimica.
Coroziunea uniforma apare in urma faptului ca viteza de atac a agentului corosiv este egala pe
suprafata metalului, agentul corosiv neformand pelicule protectoare. Ea se mai poate produce si in cazul unor
aliaje formate din zone anodice si catodice cu granulatie fina, uniform distribuita. Ca exemple, literatura
citeaza corodarea unor oteluri inoxidabile sub actiunea acidului clorhidric, corodarea curpului in acid azotic,
a fierului in acid clorhidric, a aluminiului in hidroxizi alcalini sau a zincului in acid sulfuric. Coroziunea
uniforma poate fi exprimata prin grosimea stratului corodat in functie de timp, de ex. in mm/an.
Coroziunea neuniforma - in cadrul acestui tip de coroziune pot aparea mai multe subtipuri de
coroziune, si anume:
a)in pete; este o forma accentuata a coroziunii neuniforme. Se poate intalni ca efect
corodant al apei asupra unor oteluri.
b)perforanta - se mai numeste coroziune in cratere sau ciupituri, datorita aspectului
sau. Este forma extrema a coroziunii neuniforme. Acest tip de coroziune poate fi produsa sub actiunea unor
bacterii sau sub actiunea diverselor medii asupra unor metale care pasiveaza (Cr, Al, otel-Cr-Ni) si apare ca
rezultat al distrugerii peliculei protectoare in diferite zone. Se intalneste cel mai adesea in cazurile in care
intr-un mediu agresiv exista simultan ioni de clor si un oxidant. Coroziunea perforanta este rezultatul atacului
agentului corosiv intr-un singur punct al suprafetei metalului. Ea inainteaza cu repeziciune, perforand intr-un
timp relativ scurt, o placa de metal, scotand din uz un reactor, un rezervor, o conducta.
c)intercristalina - apare in cazul unor anumite aliaje tratate termic si la care fenomenul de cristalizare
a fost perturbat. Este foarte periculoasa din cauza distrugerii metalului la marginea cristalitelor. Legatura
dintre cristalite slabeste, coroziunea patrunde de-a lungul limitelor lor, ceea ce reduce brusc rezistenta si
plasticitatea metalelor. Acest tip de coroziune se manifesta la numeroase aliaje ca: oteluri inoxidabile cu un
continut ridicat de crom, oteluri de crom si nichel, aliaje Cu-Al (duraluminiu), aliaje Mg-Al (magnaliu), etc.
6

d)selectiva - se poate intalni in cazul unor aliaje de cupru si zinc, in care zincul este
atacat de agentul corodant, in timp ce cuprul ramane neatacat. In acest mod se produce dezincarea alamei.
e)transcristalina sub tensiune - se intalneste in cazul otelurilor austenitice (V 2A care
contin 0,1% C, 18% CR, 8% Ni, 73,9% Fe), asupra carora actioneaza solutii de cloruri. Ultimele trei tipuri de
coroziune se evalueaza prin masurarea variatiilor proprietatilor mecanice ale materialelor supuse coroziunii.

Coroziunea chimica
Este un proces de distrugere a metalelor si aliajelor care se desfasoara la suprafata lor de contact cu
un gaz sau in medii de neelectroliti.
Produsii de coroziune (in special oxizi) raman pe suprafata metalului sub forma de pelicule care
reduc viteza de inaintare a procesului de coroziune, daca aceste pelicule sunt protectoare - ele trebuie sa fie
continue, sa nu se dizolve in medii agresive si sa aiba coeficientul de dilatare egal cu acela al metalului.
Grosimea peliculei de oxizi depinde de natura metalului, caracterul mediului, temperatura si de alti
factori.
Natura metalului determina stabilitatea termodinamica si proprietatile peliculei ce se formeaza pe
suprafata lui. Astfel, Cr, Ni, Mo confera otelurilor rezistenta la coroziune prin formarea straturilor de oxid
protectoare.
Starea suprafetei si structura metalului sunt alti factori care influenteaza coroziunea chimica.
Rugozitatea mare favorizeaza coroziunea. De asemenea, sudarea si tratamentele termice creeaza tensiuni
interne favorizand coroziunea fisuranta.
Temperatura ridicata intensifica viteza procesului de oxidare si de difuziune a agentului oxidant.
Numerosi agenti de coroziune printre care aerul, apa, O 2, SO2, H2S, CO2, halogenii, oxizii de azot,
acizii, bazele, sarurile, pot coroda metale si aliaje formand oxizi sau saruri mai ales bazice, cum sunt
carbonatii, sulfatii, sulfurile, clorurile, etc. Mercaptanii corodeaza majoritatea metalelor formand mercaptide.
Astfel, Ni este putin rezistent la actiunea vaporilor de sulf si a H 2S, deoarece formeaza sulfura de Ni, care
impreuna cu Ni da un amestec eutectic usor fuzibil NiS/Ni.
Ni + S
NiS
Ni + H2S
NiS + H2
Otelul este corodat chimic la temperaturi inalte de SO 2, H2S, C si vapori de apa. La temperaturi inalte
otelurile se decarbureaza conform reactiilor:
Fe3C + O2
3 Fe + CO2
Fe3C + CO2
3 Fe + 2 CO
Fe3C + H2O
3 Fe + CO + H2
Acoperirea otelurilor cu crom sau aluminiu apara metalul de coroziunea chimica.
Cea mai frecventa coroziune chimica este cea atmosferica si ea se produce la contactul metalului cu
aerul sau alt gaz in special in prezenta unei pelicule de apa. Formarea ruginii este un proces complex de
coroziune;
a)in aer uscat reactiile care au loc sunt: 2Fe + O2
2FeO
3FeO + 1/2O2
Fe3O4
b)in aer imed principalele reactii care au loc sunt:
2Fe + O2
2FeO
3FeO + 1/2O2
Fe3O4
4Fe + 3O2 + 2H2O
4FeO(OH)
FeO + 2CO2 + H2O
Fe(HCO3)2
Fe + CO2 + H2O
FeCO3 + H2
FeCO3 + H2O
Fe(OH)2 + CO2
4Fe(OH)2 + 2H2O + O2
4Fe(OH)3
Fe(OH)3
FeO(OH)
-H2O
Produsul rezultat este neaderent, deci metalul este expus in continuare la noi procese de coroziune.
Actiunea hidrogenului molecular asupra aliajelor de Fe-C la 200-300C si presiune de 300 atm
provoaca o coroziune numita coroziunea hidrogenului si determina scaderea proprietatilor mecanice ale
aliajelor. Hidrogenul produce schimbari profunde difuzand in masa aliajului si formand hidruri si
hidrocarburi care determina o afanare a structurii si decarburarea aliajului:
Fe3C + 2H2
3Fe + CH4

Concentratia ionilor de H+ are influenta puternica asupra proceselor de coroziune. La o crestere

foarte mare a concentratiei ionilor de H+ procesul se poate transforma intr-o dizolvare a metalului in acid.

Coroziunea electrochimica
Este procesul de distrugere a metalelor si aliajelor la contactul acestora cu solutii de electroliti.
Coroziunea electrochimica este insotita de transfer de sarcina, deci este guvernata de legi ale cineticii
electrochimice. Distrugerea coroziva a metalului (oxidare, proces anodic) se asociaza cu un proces de
reducere catalitica in care se consuma electronii cedati de metalul care se oxideaza. Electronii cedati la
oxidare polarizeaza metalul. Consumarea electronilor cedati este o reactie de depolarizare (de reducere
catodica).
Reactia de oxidare anodica poate fi scrisa in modul urmator: M
MZ+ + ze- sau
+
M + zH2O
M(OH)Z + zH + ze
Reactia de reducere catodica poate fi reducerea ionilor de H +, a oxigenului molecular sau a altor
substante depolarizante elementare sau compuse.
ZH+ + zez/2 H2
+
Z/4O2 + zH + ze
z/2 H2O
Fe3+ + eFe2+
2+
Cu + 2e
Cu
Explicarea aparitiei coroziunii electrochimice se face cu ajutorul curentilor electrici ce iau nastere in
urma unor reactii chimice.
In aceste procese este posibila fie formarea unor elemente galvanice sau a unor elemente localemicropile.
Elementele galvanice se pot forma in diferite cazuri:
-prin introducerea a doua metale diferite in solutii de electroliti diferiti. Pe aceasta cale se explica
coroziunea instalatiilor tehnologice ce folosesc piese din metal diferit in contact cu solutii ce contin ioni
corespunzatori;
-prin cufundarea a doua metale de acelasi fel in solutii de electroliti diferiti sau in acelasi electrolit,
dar de concentratie diferita, temperatura, saturare in oxigen diferita, rezultand pile de concentratii. Acest tip
de coroziune este specific conductelor subterane;
(-)Zn/ZnSO4/CuSO4/Zn (+)
-prin introducerea a doua metale diferite in acelasi electrolit.
(-)Fe/NaCl/Cr (+) sau (-)Fe/NaCl/Cu (+)
De exemplu, in cazul unei table de cupru in care se gaseste un nit de fier, suprafata tablei se acopera
in aerul atmosferic cu o pelicula foarte fina de apa. Se stie ca apa este disociata in ioni de H + si OH-,
disociere care creste prin dizolvarea dioxidului de carbon din atmosfera:
H2O
H+ + OHCO2 + H2O
H2CO3
H+ + HCO3
In realitate, cuprul si fierul se gasesc intr-o solutie de ioni de H +. Se formeaza un element galvanic in
care elementul cu potentialul mai negativ formeaza electrodul negativ, in cazul de fata fierul, iar cuprul,
electrodul pozitiv. Fierul trimite in solutie ionii de Fe 2+, prin cedare de doi electroni, care trec la cupru si
descarca la suprafata lui ionii de hidrogen. Ionii Fe 2+ din solutie se combina cu ionii de oxidril formand
hidroxidul feros, care in prezenta oxigenului din aer si a apei se oxideaza la hidroxid feric, care formeaza
rugina:
Fe0 - 2eFe2+
+
2H + 2e
H2
2+
Fe + 2OH
Fe(OH)2
4Fe(OH)2 + 2H2O + O2
4Fe(OH)3
Coroziunea electrochimica este influentata de urmatorii factori:
-natura metalului - cu cat metalul este mai pur si mai omogen este mai rezistent la coroziune. Pentru
aliaje neomogenitatea chimica mareste viteza de coroziune. Structura microcristalina influenteaza aparitita
coroziunii locale;
-gradul de prelucrare a suprafetei metalului - mareste rezistenta la coroziune. Suprafata proaspat
prelucrata e mai putin rezistenta la coroziune; dupa acoperirea cu o pelicula oxidica protectoare naturala se
mareste rezistenta la coroziune;
-natura solutiei agresive;
8

-concentratia ionilor de hidrogen (pH-ul) - influenteaza coroziunea metalelor in doua moduri: fie
prin marirea aciditatii care favorizeaza coroziunea, fie prin modificarea gradului de solubilitate al produsilor
de coroziune care se depun pe suprafata metalului, protejandu-l;
-oxigenul molecular - prezent in majoritatea lichidelor are doua actiuni: una este cea de accelerare a
coroziunii prin procese electrochimice, iar cealalta este de marire a rezistentei la coroziune prin formarea
unor pelicule oxidice protectoare;
-temperatura - intensifica pe de o parte procesul de ionizare a metalului si accelereaza difuzia ionilor
prin solutie, iar pe de alta parte poate modifica solubilitatea oxigenului dizolvat in solutie, marind rezistenta
la coroziune datorita formarii peliculelor oxidice corespunzatoare;
-cresterea presiunii - determina cresterea solubilitatii oxigenului;
-viteza de curgere - la valori mici mareste raportul oxigenului la suprafata metalica, formand pelicule
protectoare, iar la valori mari indeparteaza mecanic pelicula protectoare favorizand inaintarea in profunzime
a procesului de coroziune.
Coroziunea se apreciaza cu ajutorul unor indici:

Coroziunea biochimica (biocoroziunea)

Biocoroziunea este produsa de o serie de bacterii saprofite, aerobe si anaerobe, care ataca nu numai metalele ci si
cauciucul, vopselele si lacurile. Dintre bacteriile aerobe prezinta importanta bacteriile fierului, care se gasesc in apele de
suprafata care contin mult oxigen dizolvat. Ele isi procura energia vitala prin oxidarea fierului feros la fier feric.
2Fe2+ + 1/2 O2 + H2O
2Fe3+ + 2OHHidroxidul feros constituie o patura protectoare, deoarece adera la suprafata fierului. Hidroxidul feric format sub actiunea
bacteriilor aerobe ale fierului, nu mai este aderent, se desprinde, distrugandu-se astfel stratul protector, facilitand
avansarea coroziunii.
In cazul in care bacteriile fierului ataca pelicula de carbonat, in urma reactiei care are loc este posibila accelerarea
coroziunii prin distrugerea peliculei protectoare:
2FeCO3 + 1/2O2 + 3H2O 2Fe(OH)3 + 2CO2
Dintre bacteriile anaerobe fac parte bacteriile metanice si cele reducatoare ale sulfatilor. Mecanismele prin care se
produce biocoroziunea sunt diferite. Unul dintre ele se bazeaza pe actiunea directa a produselor eliberate in urma
metabolismului bacterian: acizi, hidrogen sulfurat, amoniac, etc. Bacteriile nitrificante elaboreaza acid azotic si azotos, in
timp ce micrococul denitrificant elaboreaza amoniac. Fiecare bacterie se dezvolta intr-un anumit mediu: acid, bazic sau
neutru. Micrococul denitrificant prefera mediul alcalin, iar bacteriile ce reduc sulfatii prefera mediul neutru. Bacteriile
nitrificante se dezvolta in mediu acid.
Un alt mecanism al producerii biocoroziunii este acela al aparitiei unor depuneri masive, ceea ce duce la implicatii
corozive prin aerare diferentiala. Produsii metabolismului nu intervin direct. Dintre organismele care formeaza depuneri
mentionam: bacteriile si algele, o serie de ciuperci, moluste, crustacee, etc.

PROTECTIA ANTICOROZIVA
Datorita pierderilor mari de metale si aliaje prin coroziune, s-au cautat diferite procedee de micsorare si combatere a
acestui fenomen cu grave implicatii economice.
Metodele de prevenire sau de limitare a efectelor coroziunii pot fi grupate in:
1.procedee de protectie pe cale fizica;
2.procedee de protectie pe cale chimica.
Procedee de protectie pe cale fizica
Cele mai raspandite procedee fizice constau in izolarea de mediul agresiv prin aplicarea unor straturi protectoare, care pot
fi de natura metalica, nemetalica sau organica. Pentru acoperirea suprafetelor care trebuie protejate se folosesc diverse
materiale plastice, cauciuc, sau metale (Pb, Zn, Cu, Al, etc.)
Straturile metalice se pot aplica pe suprafata altor metale sau aliaje prin galvanizare, presare, placare sau introducerea
intr-un metal topit. Stratul protector trebuie sa fie compact, uniform si aderent la suprafata metalului protejat.
Acoperirea cu Zn se numeste zincare, cu Ni nichelare, cu Cu cuprare, cu Cr cromare, cu Al alitare.
Se recomanda ca intre stratul protector si metal sa se introduca un inhibitor de coroziune adecvat, care asigura o protectie
suplimentara, mai ales pentru cazurile in care stratul protector se poate fisura.
Galvanizarea consta in depunerea unor straturi metalice protectoare prin electroliza unor solutii apoase de saruri
corespunzatoare metalului cu care se face protejarea. Piesele ce urmeaza a fi protejate se cufunda in solutia sarurilor
metalului protector, ele formand catodul, iar metalul protector anodul.
9

Metoda galvanizarii are o serie de avantaje, si anume:

-aproape toate metalele tehnice cu exceptia Al pot forma acoperiri galvanice;
-stratul metallic protector are mare puritate, este uniform, grosimea lui poate fi reglata.
Un dezavantaj al acestei metode consta in viteza mica de depunere si porozitatea accentuate a stratului protector.
Prin galvanizare se pot acoperi Fe si aliajele sale cu Zn, Ni, Sn, Cu, Cr si Pb.
Procedee de protectie pe cale chimica
Cele mai utilizate procedee chimice de protectie a metalului sunt:
1.Oxidarea suprafetelor metalice cu scopul producerii de oxizi aderenti, capabili sa izoleze metalul sis a-l protejeze de
actiuni corozive. Se poate realize prin brumare sau oxidare anodica.
a.Brumarea se realizeaza prin introducerea metalelor incalzite la temperature inalte in bai cu solutii ca MnO 2, NaNO3
etc.
b.Oxidarea anodica se face prin electroliza in mediu acid in prezenta de oxidant sau tratarea ulterioara cu un agent
oxidant.
2.Fosfatarea suprafetelor metalice se realizeaza prin introducerea metalului de protejat intr-o solutie fierbinte de fosfat
de Fe si Mn sau de Fe si Zn. Se produce fosfatarea suprafetei metalului si formarea de complecsi aderenti la metal si
inhibitori de coroziune de tipul: Fe[Zn3(PO4)3]; Fe[Zn(PO4)(HPO4)]; Fe[Zn(PO4)(H2PO4)2]. Astfel de complecsi se obtin
si in cazul Mn.
3.Difuziunea se realizeaza prin reactii chimice provocate intre suprafata metalului si a elementului de protectie
formandu-se combinatii chimice rezistente la coroziune ce indeplinesc rolul de straturi protectoare.
Cementarea consta in introducerea prin difuziune a unui element, cel mai frecvent carbonul, la suprafata unui metal sau
aliaj.
Cementarea cu carbon se foloseste in special la acoperirea pieselor de otel moale. Se formeaza la suprafata prin
cementare un strat dur de cementita CFe3 rezistent la coroziune.
Nitrurarea consta in formarea la suprafata metalelor sau aliajelor a unui strat de nitrura. Otelurile sunt aliajele cel mai
frecvent supuse nitrurarii prin incalzire in atmosfera de amoniac. Se formeaza un strat superficial de nitruri FeN, Fe 3N2
foarte dur, ce asigura o buna protectie.
Termocromarea este un procedeu chimic care se realizeaza prin tratarea Fe sau otelurilor cu vapori de clorura de crom la
temperature inalte. Se formeaza un strat protector de Cr rezistent la coroziune.
Silicierea este aplicata la acoperirea Fe cu Si prin saturarea Fe cu vapori de SiCl4 la temperature inalte.
4.Acoperirea cu lacuri si vopsele de natura organica, precum si masele plastice ofera o buna protectie impotriva
coroziunii. Ele se aplica in straturi subtiri la suprafata metalelor.
5.Emailurile sunt, de asemenea, utilizate pentru protejarea metalelor si aliajelor de coroziune. Sunt mase sticloase
obtinute prin topire la temperature inalte a unui amestec format din nisip, fondanti (K 2CO3, borax), substante colorante,
substante aderente, etc. Se aplica in straturi successive pe suprafata supusa protejarii.
Alte metode de limitare a coroziunii constau in:
-alegerea adecvata a materialului din care se construiesc utilajele industriale, tinand cont de rezistenta lui la coroziune, de
proprietatile mecanice, temice, densitate si economicitate;
-micsorarea sau eliminarea agresivitatii mediului prin eliminarea agentului coroziv. Acest lucru se poate realize prin
mijloace fizice sau chimice.
De exemplu, pentru a micsora actiunea coroziva a apei sarate (ce contine oxigen dizolvat) asupra otelului, se
elimina O2 din apa prin metode fizice ca: incalzirea, vidarea, barbotarea de gaze inerte. Uneori pentru eliminarea O 2 se
utilizeaza si mijloace chimice ca tratarea cu SO2, Na2SO3, ditionit de sodiu Na2S2O4, hidrazina, hidroxid feros.
De asemenea, apele reziduale acide trebuie neutralizate inainte de a fi trecute in conductele de evacuare
confectionate din otel.
Folosirea inhibitorilor de coroziune constituie o alta metoda de prevenire a coroziunii. Acestia sunt substante
organice sau anorganice care adaugate in cantitati mici mediului agresiv incetinesc sau chiar opresc procesul de
coroziune.
Cei mai utilizati inhibitori anticorozivi sunt cei de natura organica, de exemplu: aminele primare, secundare,
tertiare, diaminele saturate, saruri cuaternare de amoniu, derivati de morfolina, aminoacizi, benztriazoli, etc.
Ca si inhibitori anorganici sunt folosite saruri de K si Na ca fosfati, cromati, borati, azotiti, etc.
Exploatarea corecta a instalatiilor este deosebit de importanta. Aceasta impune folosirea utilajelor numai in
scopul in care au fost proiectate.
PASIVITATEA METALELOR
In anumite conditii, unele metale prin actiunea unor medii in majoritate oxidante, devin rezistente la coroziune.
De exemplu, Fe si Al se dizolva usor in HNO 3 diluat, dar nu se dizolva in HNO3 concentrat. Daca aceste metale sunt
tratate cu HNO3 concentrat nu se mai dizolva in HNO3 diluat.
De asemenea, Cu tratat cu HNO3 diluat la -11C nu mai reactioneaza cu HNO3 la temperatura obisnuita.
10

Proprietatea metalelor de a deveni stabile prin actiunea diverselor medii cu caracter oxidant, acid, etc. se
numeste pasivitate.
Trecerea metalului din stare activa in stare pasiva se face prin cresterea potentialului sau in sensul pozitiv. De
exemplu: Fe/Fe2+ -Fe activ are potentialul -0,44V, iar cel pasiv +1V; Cr/Cr2+ de la -0,6V la +0,9V.
Pasivarea este un fenomen complex ce consta in modificarea interfetei metal/solutie (M/S) ceea ce duce la
scaderea vitezei de coroziune pana la viteze foarte mici. Modificarea calitativa a interfetei se datoreaza formarii unui
strat de O2 chemosorbit, a unui strat de oxid superficial sau a unei sari greu solubile.
Astfel, intre fazele M si S se formeaza o bariera cinetica lipsita de conductanta ionica ce se opune procesului
de oxidare M-M2+ si de solvatare ulterioara M-M2+solv.
Se disting doua tipuri de pasivare:
1.chimica;
2.mecanica.
Pasivarea chimica se datoreaza unui film de oxid semiconductor, aderent, continuu, indecelabil cu ochiul liber,
dar dens, care pozitiveaza potentialul la interfata M/S. Pasivarea suprafetei poate avea loc in prezenta unui strat
protector cu grosimea de 5-15 nm sau chiar a unui strat monomolecular.
Pasivarea chimica este frecventa la unele metale tranzitionale caracterizate prin orbitali d incompleti cum sunt
Fe, Co, Ni, Cr, Mo, W sau metale netranzitionale cum ar fi Al.
Pasivarea mecanica poate aparea la toate metalele intr-un mediu in care sunt create conditii de precipitare a
unor saruri solide pe suprafata metalului. Efectul pasivarii mecanice consta in diminuarea apreciabila a vitezei de
coroziune prin izolarea metalului de mediul coroziv, datorita stratului de sare precipitat pe suprafata lui.
Acest gen de pasivare apare la PB in prezenta H2SO4 sau la Mg in prezenta ionului carbonat.
Formarea stratului superficial de pe metal in procesul pasivarii poate avea trei mecanisme:
1.formarea unui film de O2 adsorbit sau a unui film continuu de oxid;
2.un proces de dizolvare-precipitare, adica dizolvarea metalului si precipitarea ionului M 2+ aq sub forma de
strat de oxid aderent si continuu;
3.oxidarea anodica a ionului Mz+aq in solutie pentru a forma un oxid.
Au fost elaborate multe teorii despre pasivare, dar toate pot fi grupate in doua categorii, si anume:
-teoria adsorbtiei - care presupune ca mici cantitati de oxigen sunt adsorbite la suprafata metalului, formand un
strat molecular protector. Are loc un fenomen de chemosorbtie, cand atomii de oxigen adsorbiti la suprafata metalului
dau nastere la dipoli electrici, in urma ionizarii partiale a atomilor de oxigen cu electronii metalului;
-teoria formarii fazei de oxid poliatomic capabila sa impiedice dizolvarea sau oxidarea ulterioara a metalului.

11