Pastele sarbatoarea crestina a Invierii

Ultima saptamana a postului care precede sarbatoarea este

saptamana mare, care incepe cu duminica Floriilor si se termina cu
duminica pascala. Sarbatoarea incepe de fapt cu duminica Floriilor,
cand se sarbatoreste intrarea lui Hristos in Ierusalim. Saptamana
mare are menirea impartasirii chinurilor lui Iisus. In aceasta
saptamana se termina postul de 40 de zile, si natura renaste. In
ziua de joi a saptamanii mari clopotele inceteaza sa mai bata, vor
mai bate doar Sambata Mare. Aceasta zi este totodata si inceputul
chinurilor Mantuitorului.
Sarbatoarea Pastelui incepe in dupa masa zilei de sambata. Cel mai
important moment al zilei este sfintirea apei botezatoare la biserica.
Se spunea ca prima persoana care urmeaza sa fie botezata cu
aceasta apa "noua" va avea noroc toata viata.
Apa prezinta un rol important si duminica. Crestinii mergeau la
biserica ducand mancarea si vinul pregatit pentru a fi sfintite. Postul
se termina oficial prin consumarea acestor bucate. In unele regiuni
aceasta traditie este vie si in zilele noastre. Se spunea ca daca
gainile apuca sa manance din ramasitele acestor mancaruri vor oua
mult. Se obisnuia ca oul sfintit sa fie consumat in mijlocul familiei,
pentru ca in cazul in care careva s-ar rataci sa isi aminteasca cu
cine a mancat si sa isi regaseasca calea spre casa. Mancarea
traditionala este carnea de miel pregatita dupa mai multe retete
specifice. Mielul este simbolul lui Hristos.Inainte de anul 325 i.H.
Pastele se sarbatorea in diferitele zile ale saptamanii, chiar si
vinerea, sambata si duminica. In acel an, s-a convocat consiliul de
la Nicaea de catre imparatul Constantin. A emis legea pascala care
stabilea ca aceasta sarbatoare sa aiba loc in prima duminica dupa
luna plina de sau dupa echinoxul de primavara sau prima zi de
primavara.

Obiceiuri de Paste

Vechii saxoni au sarbatorit venirea

primaverii aducand omagii zeitei primaverii,
Eastre. Cand in secolul al II-lea misionarii crestini
au ajuns in mijlocul triburilor nordice cu serbarile
lor pagane, au incercat sa ii converteasca la
crestinism. Au reusit, insa numai intr-o masura
oarecare. Pentru noii crestini interdictia de a-si serba vechile
sarbatori pagane ar fi insemnat moartea. Pentru a salva vieti,
misionarii au decis sa isi popularizeze mesajul religios incet,
permitand populatiilor sa isi continue celebrarile pagane insa
acestea trebuiau sa fie in maniera crestina.
Asa cum s-a intamplat, sarbatoarea pagana Eastre avea loc
la aceeasi data ca si sarbatoarea crestina a renasterii Domnului.
Astfel s-a alterat festivalul insasi, devenind o sarbatoare crestina,
iar numele vechi de Eastre s-a schimbat in varianta moderna de
Easter.
Elementele precrestine amalgamate in sarbatoarea pascala sint
evidente inca din denumirea data in unele parti ale lumii celei mai
mari sarbatori a crestinatatii. Daca in limbile romanice, numele sau
vine de la Pesah, sarbatoarea iudaica in timpul careia a avut loc
rastignirea lui Iisus, in cele anglo-saxone se folosesc termeni
derivati de la numele unor divinitati pagine. Englezescul Easter sau
germanul Ostern vin de la Eostre sau Eastre, zeita a fertilitatii la
popoarele din nordul Europei. Astfel de divinitati existau la mai
toate popoarele europene, din nord pina in bazinul mediteranean,
ele fiind sarbatorite primavara, moment al renasterii naturii.
Sarbatoarea renasterii si a invingerii mortii constituie un
element de baza in numeroase sisteme religioase precrestine. In
zilele in care vegetatia revine la viata, perioada ce coincide cu
echinoctiul de primavara, in imperiul roman aveau loc celebrari
dedicate lui Attis, divinitate de origine frigiana, despre care se
spune ca ar fi fost nascut dintr-o fecioara. Acest Attis, care era
iubitul lui Cybelle, zeita fertilitatii, murea si invia in fiecare an in
perioada echinoctiului. Festivaluri ale primaverii aveau loc la toate

popoarele vechi ale Europei si, potrivit unor autori, atunci cind
misionarii crestini ai secolului al II-lea au ajuns in nordul
continentului, ei au incercat sa-i converteasca treptat pe oameni,
permitindu-le acestora sa-si mentina traditiile si sarbatorile, in care
au introdus incetul cu incetul elemente crestine. Aceasta tehnica de
a tolera si ingloba traditiile locale in credinta crestina se foloseste si
astazi, in special de catre Biserica Catolica, cu precadere in Africa,
pentru a nu trezi resentimentele triburilor obligindu-le sa renunte
brusc la datinile lor. Celebrate in aceeasi perioada a anului,
sarbatoarea Pastelui si cea a primaverii s-au intrepatruns, numele
divinitatii pagine pastrindu-se in denumirea sarbatorii crestine.
Saptamana Mare a Sfintei Sarbatori
In saptamana mare in toate gospodariile se face curatenie
generala: se matura curtile, se adancesc si se curata santurile, se
repara gardurile, se curata gunoiul din suri, se lipesc si se varuiesc
casele, se spala perdelele si mobilierul, se sterg geamurile, se
aerisesc toate hainele, asternuturile si covoarele.
Barbatii muncesc la cimp pina cel tirziu in ziua de joi, cind revin in
gospodarie si isi ajuta nevestele la treburile casnice.
In Joia Mare, sunt praznuite patru lucruri: spalarea picioarelor
apostolilor de catre Hristos, Cina Domneasca la care s-a instituit
Taina Impartasaniei (Euharistia), rugaciunea din gradina Ghetsimani
si prinderea Domnului de catre cei ce voiau sa-L ucida.
Superstitii nu este bine sa dormi in Joia Mare, caci cine doarme
in aceasta zi va ramne lenes un an intreg.
daca doarme o femeie, va veni Joimarita care o va face incapabila
de lucru tot anul.
mortii vin in fiecare an in aceasta zi la vechile lor locuinte, unde
stau pana in sambata dinainte de Rusalii.

Obiceiuri
se fac focuri in curtea casei, pentru ca
mortii sa se poata incalzi. Focul din Joia
Mare, se face aprinzand pentru fiecare mort
cate o gramajoara, daca vreti sa fie si ei
luminati pe lumea cealalta in unele locuri se
duc la biserica bauturi si mancaruri, care se
sfintesc si se dau de pomana, pentru sufletul mortilor. In alte parti
se impart la biserica coliva si colaci.
In aceasta zi se inrosesc ouale, afirmandu-se ca ouale rosite si
fierte in aceasta zi nu se strica pe tot parcursul anului, chiar mai
mult, nu se vor strica niciodata.
O alta traditie este nunta (maritarea) urzicilor, ceea ce inseamna
inflorirea si, implicit, incetarea acestora de a mai fi bune de
mancat.
Sambata mare este ultima zi de pregatire a Pastilor, cind
gospodinele pregatesc cea mai mare parte a mincarurilor
traditionale, definitiveaza curatenia si fac ultimele retusuri la
hainele pe care le vor imbraca la Inviere si in zilele de Pasti.
Traditii in sambata mare
se sacrifica, in mod ritual, mielul, si se prepara cighirul, friptura si
borsul de miel. Spre deosebire de sarbatoarea Craciunului, de Paste
nu se pregatesc foarte multe feluri de mincare, de unde si
zicatoarea, frecventa in Bucovina: "Craciunul este satul, Iar Pastele
este fudul."
pe vremuri era obligatoriu ca femeile sa imbrace, la slujba de
Inviere si in zilele de Pasti, macar o camasa noua, cusuta in orele
de taina ale noptii, iar barbatii sa aiba cel putin o palarie noua.

Simboluri crestine ale pastelui

Crucea - simbolizeaza crucificarea, opusul invierii. Totusi, la

consiliul de la Nicaea, in anul 325 i.H., Constantin a decretat ca
intocmai crucea sa fie simbolul oficial al crestinismului. Crucea nu
este numai simbolul pascal, ea este utilizata foarte mult si de
biserica catolica, ca simbol al credintei.
Iepurasul - nu este o inovatie moderna si simbolizeaza fertilitatea.
Simbolul provine inca din vremea festivalurilor pagane de Eastre.
Simbolul pamantesc al zeitei Eastre era
iepurele. Germanii au adus cu ei simbolul
iepurasului pascal in America. Numai dupa
razboiul civil devine raspandit ca fiind simbol
crestin. De fapt sarbatoarea Pastelui nu era
celebrata in America pana la acea data.
Oul - simbolizeaza invierea. Ouale rosii aveau
menirea de a tine raul departe si simbolizau sangele lui Hristos.
Mielul -reprezinta victoria vietii asupra mortii. Il simbolizeaza pe
Mantuitor care S-a jertfit pentru pacatele lumii si a murit pe cruce
ca un miel nevinovat. Mieii sunt membrii turmei lui Dumnezeu.
Magarul - crucea alba de pe greaban, magarul o are gratie faptului
ca L-a adus pe Iisus la Ierusalim in Duminica Floriilor.
Fluturele - simbolizeaza viata lui Iisus: omida reprezinta
intruparea omeneasca; coconul este moartea trupeasca, fluturele
simbolizeaza Invierea.
Paunul este simbolul vietii vesnice, deoarece in trecut se creadea
ca este nemuritor.
Scorpionul este simbolul lui Iuda.

Pasca - se coace de catre gospodinele crestine numai o data pe an,

de Sfintele Pasti. Ea are o forma rotunda pentru ca se crede ca
scutecele lui Hristos au fost rotunde. Avind la mijloc o cruce, pasca
este impodobita pe margini cu aluat impletit. In momentul in care
se pune in cuptor, femeile de la tara fac semnul crucii cu lopata pe
peretii cuptorului, spunind: "Cruce-n casa,/ Cruce-n piatra,/
Dumnezeu cu noi la masa,/ Maica Precista pe fereastra" Legenda
pascai care spune ca, in timp ce predica impreuna cu apostolii, Iisus
a gazduit la un om foarte primitor care le-a pus in traista, la
plecare, piine pentru drum fara stirea lor. Intrebindu-l pe Hristos
cind va fi pastele, Mintuitorul le-a spus ca atunci cind vor gasi piine
in traista. Cautind apostolii au gasit in traista ce le pusese acel om.
De atunci fac femeile pasca.
Lumanarea de Inviere - este cea care in noaptea invierii fiecare
credincios o poarta in mina si pe care o va aprinde din lumina
adusa de preot de pe masa Sfintului Altar. Aceasta luminare este
simbolul Invierii, al biruintei vietii asupra mortii si a luminii lui
Hristos asupra intunericului pacatului. Multi pastreaza restul de
luminare ramasa nearsa dupa slujba si o aprind in cursul anului in
cazul in care au un mare necaz in casa.
Cum se serbeaza pastele in regiunile din Romania?

In Bucovina, fetele se duc in noaptea de

Inviere in clopotnita si spala limba clopotului cu
apa neinceputa. Cu aceasta apa se spala pe fata
in zorii zilei de Pasti, ca sa fie frumoase tot anul
si asa cum alearga oamenii la Inviere cand se
trag clopotele la biserica, asa sa alerge si feciorii
la ele.

In zona Campulung Moldovenesc, datina se deosebeste prin

complexitatea simbolurilor, a credintei in puterea miraculoasa a
rugaciunii de binecuvantare a bucatelor. In zorii zilei de duminica,
credinciosii ies in curtea bisericii, se asaza in forma de cerc,
purtand lumanarile aprinse in mana, in asteptarea preotului care sa
sfinteasca si sa binecuvanteaze bucatele din cosul pascal. In fata
fiecarui gospodar este pregatit un astfel de cos, dupa oranduiala
stramosilor. In cosul acoperit cu un servet tesut cu model specific
zonei sunt asezate, pe o farfurie, simbolurile bucuriei pentru tot
anul: seminte de mac (ce vor fi aruncate in rau pentru a alunga
seceta), sare (ce va fi pastrata pentru a aduce belsug), zahar
(folosit de cate ori vitele vor fi bolnave), faina (pentru ca rodul
graului sa fie bogat), ceapa si usturoi (cu rol de protectie impotriva
insectelor). Deasupra acestei farfurii se asaza pasca, sunca, branza,
ouale rosii, dar si ouale incondeiate, bani, flori, peste afumat, sfecla
rosie cu hrean, si prajituri. Dupa sfintirea acestui cos pascal, ritualul
de Pasti se continua in familie. * In partile Sibiului, exista obiceiul
ca de Pasti sa fie impodobit un pom (un arbust) asemanator cu cel
de Craciun. Singura deosebire consta in faptul ca in locul globurilor
se agata oua vopsite (golite de continutul lor). Pomul poate fi
asezat intr-o vaza frumoasa si farmecul sarbatorii sporeste cu o
podoaba de acest fel.

La Calarasi, la slujba de Inviere, credinciosii

aduc in cosul pascal, pentru binecuvantare, oua
rosii, cozonoc sicocosi albi. Cocosii sunt
crescuti anume pentru implinirea acestei
traditii. Ei vestesc miezul noptii: datina din
strabuni spune ca, atunci cand cocosii canta,
Hristos a inviat! Cel mai norocos este
gospodarul al carui cocos canta primul. Este un semn ca, in anul
respectiv, in casa lui va fi belsug. Dupa slujba, cocosii sunt daruiti
oamenilor saraci . Pe langa datina cosului pascal, se mai pastreza
cateva obiceiuri deosebite: ele vestesc intampinarea Pastelui cu
bucurie si dragoste pentru semeni.

 O foarte frumoasa datina se pastreaza in

Maramures, zona Lapusului. Dimineata in prima zi
de Pasti, copiii (pana la varsta de 9 ani) merg la
prieteni si la vecini sa le anunte Invierea
Domnului. Gazda daruieste fiecarui urator un ou
rosu. La plecare, copiii multumesc pentru dar si
ureaza gospodarilor Sarbatori fericite. La aceasta
sarbatoare, pragul casei trebuie trecut mai intai de un baiat, pentru
ca in acea gospodarie sa nu fie discordie tot restul anului.
In Arges, printre dulciurile pregatite de Sfintele Pasti se numara
covrigii cu ou (numiti asa pentru ca in compozitia lor se adauga
multe oua, 10-15 oua la 1 kg de faina). Fiecare gospodar se
straduieste sa pregateasca o astfel de delicatesa, care este si
simbolul belsugului.
In Banat, la micul dejun din prima zi de Pasti, se practica traditia
tamaierii bucatelor. Apoi, fiecare mesean primeste o lingurita de
pasti(vin+paine sfintite). In meniul acestei mese festive se include
ciolanul de porc fiert, oua albe si mancaruri traditionale, dupa
acestea se continua masa cu friptura de miel.
In Tara Motilor, in noaptea de Pasti se ia toaca de la biserica, se
duce in cimitir si este pazita de feciori. Iar daca nu au pazit-o bine,
si a fost furata, sunt pedepsiti ca a doua zi sa dea un ospat, adica
mancaruri si bauturi din care se infrupta atat hotii, cat si
pagubasii. Daca aceia care au incercat sa fure toaca nu au reusit,
atunci ei vor fi cei care vor plati ospatul.
Pe valea Crisului Alb, la Almas, toata suflarea comunei se aduna
in curtea bisericii. Femeile si fetele din localitate se gatesc in straie
de sarbatoare, si vin in curtea bisericii unde vopsesc si
"impistritesc" (incondeiaza) oua.

Duminica Floriilor
Floriile deschid pentru toti romanii ortodocsi
ciclul sarbatorilor pascale, care se incheie o
data cu Inaltarea lui Iisus (la 40 de zile de
la Sarbatoarea Pastelui). Evocind intrarea
Mintuitorului in Ierusalim calare pe asin,
intimpinat de o multime cu flori si ovatii,
Floriile reprezinta in acelasi timp o
sarbatoare in care elementele crestine si cele precrestine se imbina
in mod fericit, rezultind traditii si obiceiuri extrem de pitoresti.
Intrarea Domnului Iisus Hristos n Ierusalim este singurul moment
din viaa Sa pmnteasc n care a acceptat s fie aclamat ca
mprat. Primirea triumfal ce I s-a fcut Domnului Hristos, Care a
intrat n Ierusalim ca mprat smerit, mplinind o proorocire din
Vechiul Testament, a fost determinat de aceast minune
premergtoare. Astfel, toi cei care se aflau n
cetatea Ierusalimului, simind c nsui
Dumnezeu a venit n lume, l ntmpin cu
ramuri de finic i de mslin, strignd: Osana!
Bine este cuvntat Cel ce vine ntru numele
Domnului!.
In biblie scrie ca in dimineata Floriilor,Mntuitorul
mpreun cu ucenicii si se ndreptatu spre
Ierusalim. Apropiindu-se de satul Betfage, n
apropiere de Muntele Mslinilor, Iisus trimite doi
dintre ucenicii si, zicndu-le: Mergei n satul
care este naintea voastr i ndat vei gsi o asin legat i un
mnz cu ea. Dezlegai-o i aducei-o la mine (Matei 21, 1-2).
Domnul Hristos dorea s parcurg distana pn la Ierusalim, de
aproximativ 2,5 km, clare pe mnzul asinei pe care nimeni dintre
oameni n-a ezut vreodat (Luca 19, 30) spre a se mplini ceea ce
s-a spus prin profetul Zaharia: Spunei fiicei Sionului: iat,
mpratul tu vine la tine blnd i clare pe asin i pe mnz, fiul

celei de sub jug (Matei 21, 5).

n aceast zi, denumit i Duminica Stlprilor, se sfinesc, prin
rugciune i stropire cu agheasm, ramuri nmugurite de salcie,
care se mpart cretinilor, iar slujitorii Bisericii le in n mini, cu
lumnri aprinse, ca simbol al biruinei vieii asupra morii.
Ramurile de salcie amintesc de ramurile de finic i de mslin cu
care a fost ntmpinat Mntuitorul. Cu acestea, dup ce au fost
aduse la biseric spre a fi sfinite, cretinii mpodobesc icoanele,
uile i ferestrele.
n tradiia popular exist credina c nsi Maica Domnului a
binecuvntat salcia, dup ce aceasta s-a transformat ntr-o punte,
ajutnd-o pe Fecioara Maria s treac apa unui ru.

Obiceiuri in prag de florii

In Banat i Transilvania, n ajunul Floriilor, fetele
mari aveau obiceiul de a pune cuttoarea
(oglinda), mpreun cu o cma curat, sub un
pr altoit, trebuind neaprat ca, a doua zi de
diminea, rsritul soarelui s le gseasc acolo,
oglinda fiind ulterior intens folosit n farmecele
de dragoste i sntate.
nspre miezul nopii, aceleai fete fierbeau ap cu busuioc,
introducnd n fiertur i canafi de la prapurile ce serviser la
nmormntarea unei fete mari; dimineaa se splau cu aceast ap
pe cap ca s aib pr frumos i s strluceasc ca firele de la
prapuri", restul de ap fiind turnat la rdcina unui pr, n sperana
c flcii se vor uita la ele precum se uit oamenii la un pr
nflorit".
Femeile fac tot felul de copturi,si in special placinte, pe care le
impartesc mai ales saracilor de pomana(Mosii de Florii), ca san u
pateasca si ele cum a patit mama lui Lazar, care a murit de dor de

placinte, sau ca avutul care n-a vrut sa-I dea lui Lazar cel sarac nici
macar o singura faramitura de paine de pe masa sa, ca sa-si
potoleasca foamea;
Sunt curatate si impodobite cu ramuri de salcam mormintele, se
fac pomeni pentru odihna sufleteasca a celor plecati pe alte
taramuri.
Vinerea Floriilor - face parte din vinerile scumpe impreuna cu
vinerea oualor si vinerea Craciunului. Aceste vineri se tin cu
credinta ca oamenii vor fi feriti de arsuri .
Inaltarea Domnului; Ziua Eroilor
Biserica crestina - Ortodoxa si Catolica sarbatoreste la 40 de zile dupa Invierea Domnului,
un mare eveniment din viata Mantuitorului Iisus
Hristos, si anume Inaltarea la cer, de fapt ultimul,
din activitatea Sa pamanteasca.
Nasterea si Inaltarea sunt cele doua punti care
leaga creatura de Creator, pamantul cu cerul, care impaca pe
credincios cu Dumnezeu. Daca prin nasterea din Bethleemul Iudeii
Dumnezeu a coborat pe pamant sub forma umana ca sa impace
faptura cu Creatorul, prin Inaltarea la cer, in vazul Apostolilor
adunati in Betania s-a deschis credinciosului cerurile, asigurandu-ise posibilitatea desavarsirii si deci, a mantuirii. Cele doua
evenimente alcatuiesc axa crestinismului si calea de lumina pe care
trebuie s-o si marturisim pe Hristos, ca Domnul si Stapanul lumii.
Sfintele Evanghelii descriu simplu evenimentul Inaltarii Domnului.
Iisus a adunat pe ucenicii sai in Betania, pe varful unui munte
numit al Maslinilor. Timp de 40 de zile, de la Sfintele Pasti, Iisus se
aratase de mai multe ori Apostolilor Sai si ii convinsese de
realitatea Invierii Sale. Acum i-a incredintat ca El este cu adevarat,
cerandu-le sa verifice cu simturile, ca nu vad o naluca si mancand
"o bucata de peste fript si o parte dintr-un fagure de miere" (Lc.
24, 42) si adaugand :" Si iata Eu trimit peste voi fagaduinta Tatalui
Meu ; voi insa, sedeti in cetatea Ierusalimului, pana ce va veti
imbraca cu putere de sus" (v. 49).
Apoi, Sfantul Evanghelist Luca continua : "Si i-a dus afara pana

spre Betania si, ridicandu-si mainile, i-a binecuvantat. Si pe cand ii

binecuvanta, S-a departat de ei si S-a inaltat la cer. Iar, ei,
inchinandu-se Lui, s-au intors in Ierusalim cu bucurie mare". (Lc.
24, 50-52).
Inaltarea la cer a Mantuitorului nu reprezinta numai un eveniment
esential din viata Sa ci, in acelasi timp, constituie inaltarea omului
din umilinta catre fiinta libera creata de Dumnezeu, deci
indumnezeirea fapturii. Inaltarea Domnului ne intareste credinta ca
Iisus va reveni iarasi, in glorie, asa cum au spus cei doi ngeri, asa
cum L-au vazut Sfintii Apostoli inaltandu-se si, apoi acoperit de nor;
este norul din care a vorbit Dumnezeu lui Moise pe Muntele Sinai,
este norul care a invaluit pe Iisus si pe cei trei ucenici pe Muntele
Toborului; este norul pe care va veni Dumnezeu pentru marirea Sa
sa judece vii si mortii la sfarsitul veacurilor.
Dar sarbatoarea Inaltarii Domnului pentru noi, Romanii, mai are un
sens : acela ca cinstim si pomenim pe Eroii si Martirii Neamului,
care si-au dat viata pentru apararea si intregirea tarii, pentru
dreptate si adevar. In credinta noastra ortodoxa marturisim ca acei
crestini cu viata curata, care au murit cu credinta in inviere, nu
mor, ci raman vesnic vii. La moartea trupului, sufletele lor se inalta
la ceruri, in Casa lui Dumnezeu, si asteapta ziua cand toate
trupurile vor invia. De aceea, de Inaltare sarbatorim Ziua Eroilor,
Biserica Ortodoxa Romana din Tara si din Exil savarsind, prin preoti
si Ierarhi, parastase sau slujbe de pomenire si rugandu-se pentru
iertarea pacatelor si vesnica odihna a sufletelor celor care, din
dragoste de Tara, Neam si Biserica, si-au dat viata. Jertfa lor va
ramane vesnica in amintirea noastra.

Traditii si obiceiuri de Inaltare

Ispas ar fi personajul mitic care se pare ar fi asistat la Inaltarea

Domnului si la ridicarea sufletelor mortilor la Domnul.
Din ziua de Pasti si pana in ziua de Ispas, oamenii saluta spunand
Hristos a inviat!si li se raspunde cu Adevarat c-a inviat!, iar in
ziua Inaltarii Domnului se saluta cu Hristos s-a inaltat! si se
raspunde cu Adevarat ca s-a inaltat!. Dupa ziua de Ispas incep a
se saluta obisnuit.
In aceasta zi este Pastele Cailor: Numai in aceasta zi se satura si
caii o data pe an, si doar un ceas pentru ca asa au fost blestemati
de catre Maica Domnului:
Fire-ati cai afurisiti,
De mine, de Dumnezeu,
Mai tare de fiul meu.
Voi sa nu mai aveti sat
Numa-n ziua de Ispas
Si-atuncea vreme de-un ceas
(Pop Reteganul-2, f.78)
Obiceiuri:
se poarta foi de nuc la brau, pentru ca si
Hristos si-a pus cand s-a inaltat.
se crede ca cine moare de Ispas ajunge in
cer
la Ispas se bat cu leustean vitele, ca sa se
ingrase.
se taie par din varful cozilor de la vite si se ingroapa intr-un
furnicar: " Sa dea Dumnezeu sa fie atatia miei si vitei cate furnici
sunt in acest furnicar!
In ziua de Ispas sa nu se dea foc si sare din casa; foc, pentru ca
tot anul vei avea huit, vor avea oamenii inima rea in casa ca focul;
si sare nu se da, pentru ca vacile nu vor avea smantana.
Ce se seamana dupa Ispas nu rodeste
In ziua de Inaltarea Domnului, femeile care au in familie morti
impart azime calde, ceapa verde si rachiu pentru sufletele mortilor,
crezandu-se ca in acea zi se inalta sufletele lor la cer si sa aiba
merinde de drum.
Femeile impart laptele dulce fiert cu pasat si la cine dau trebuie
sa dea si un buchet de maturi de pe camp.

SARBATORILE DE
IARNA
Sfantul Andrei
Romnii isi sarbatoresc patronul spiritual, pe
Sfntul Andrei, la 30 noiembrie. Intmplarea a
facut ca ziua nationala, 1 Decembrie, momentul
unirii provinciilor romnesti sa se celebreze a
doua zi. Iata cum, cele doua componente,
spiritualul si istoria, se alatura pentru a fi
comemorate in momentul in care postul
Craciunului este in toi, natura si individul
pregatindu-se deopotriva pentru nasterea Mntuitorului.Iarna este
sobra, plina de privatiuni si primejdioasa dar sarbatorile acestui
anotimp, cele mai spectaculoase din traditia romnilor, prefigureaza
parca clipele in care totul va reveni la viata. Noaptea din ajunul
Sf.Andrei este destinata unor obiceiuri, poate antecrestine, care sa
asigure protectie oamenilor, animalelor si gospodariilor. Taranii
romni le-au pus sub obladuirea acestui sfnt, tocmai pentru ca ele
trebuie garantate de autoritatea si puterea sa. Ajunul Sf.Andrei este
considerat unul dintre acele momente in care bariera dintre vazut si
nevazut se ridica. Clipa cea mai prielnica pentru a obtine informatii
cu caracter de prospectare pentru anul care vine. De asemenea,
"Andreiu' cap de iarna" cum ii spun bucovinenii, permite
interferenta planurilor malefice cu cele benefice, lucrurile
importante din existenta oamenilor putnd fi intoarse de la matca
lor fireasca. Se crede ca in aceasta noapte "umbla strigoii" sa fure
"mana vacilor", "mintile oamenilor" si "rodul livezilor".Impotriva
acestor primejdii, taranul romn foloseste ca principal element
apotropaic (de aparare), usturoiul. In egala masura, casa, grajdul,
cotetele, usile si ferestrele acestora sunt unse cu usturoi pisat,
menit sa alunge patrunderea duhurilor rele la oameni si animale.
In general, acest usturoi cu rol de aparare, provine din cel menit
cu un an inainte, in acelasi moment al anului. Pentru cea mai

importanta actiune ce se desfasoara in aceasta noapte este "pazitul

usturoiului". Impreuna, fete si flacai, vegheaza si petrec, tocmai
pentru a inzestra usturoiul cu calitatile necesare. Forta magica cu
care el va fi investit in ajunul de Sf.Andrei ii va ajuta pe toti sa
depaseasca momentele de cumpana de peste an: va servi drept
remediu terapeutic, va aduce petitori - purtat la bru, va pazi
salasurile de duhurile rele.
Desi invaluite de muzica si dans, fetele vor veghea cu strasnicie
usturoiul, ce nu trebuie furat pe ascuns de flacai. Pazit astfel,
usturoiul va putea mai apoi sa asigure protectia fiintei umane,
reusind uneori sa-i schimbe chiar soarta.
Tot in aceasta noapte, pentru a testa rodnicia livezilor si cmpurilor
se aduc crengute de visin in casa (care vor inflori pna la Craciun)
sau se seamana boabe de gru in diverse recipiente.

Sfantul Nicolae

Decembrie vine apoi cu sarbatoarea, att de

asteptata de copii, a Sfntului Nicolae. Cti dintre
noi nu au asteptat cu infrigurare dimineata de 6
decembrie pentru a se uita daca Mosu' a lasat ceva
in ghetele pregatite de cu seara? Acest obicei al
darurilor aduse de Mos Nicolae, s-a impamntenit
mai mult la oras. Este posibil sa fie un imprumut din tarile catolice,
unde Mos Craciun este cel care pune daruri in ghete sau ciorapi
anume pregatiti. Copiilor din Romnia li se poate intmpla ca Mos
Nicolae sa aduca si cte o varguta (pentru cei obraznici). Rolul de
ocrotitor al familiei cu care a fost investit de religia ortodoxa Sfntul
Nicolae ii da dreptul sa intervina in acest fel in educatia
copiilor.Povestea lui Mos Craciun incepe cu un batran numit Sfantul
Nicolae, episcopul din Myra. Se spune ca el poseda puteri magice si

a murit in 340 a.H. si a fost ingropat in Myra.Tarziu, in secolul XI,

soldatii religiosi din Italia au luat ramasitele sfantului cu ei inapoi in
Italia.
Ei au construit o biserica in memoria lui, in ari,
un oras port din sudul Italiei. Curand, pelerinii
crestini din toata lumea au venit sa viziteze
Biserica Sfantului Nicolae. Ei au luat legenda lui
Mos Nicolae in locurile lor natale. Legenda s-a
raspandit in toata lumea si a luat caracteristicile
fiecarei tari. In Europa in secolul al XII; lea ziua
Sfantului Nicolae a devenit ziua darurilor si a activitatilor caritabile.
Germania, Franta si Olanda celebreaza ziua de 6 decembrie ca o
srabatoare religioasa si ofera cadouri copiilor si saracilor. Cand
coloniile olandeze au calatorit in America, au adus cu ele un episcop
care purta un costum rosu si mergea calare pe un cal alb. Imaginea
americana a episcopului va evolua treptat paa la cea a unui batran
spiridus vesel. A fost descries ca un batran olandez vesel si bucalat
din comedia Istoria New-York-ului a lui Washington Irving.Anul 1823
a continuat povestile cu Mos Nicolae cu publicarea poemului O vizita
a lui Mos Nicolae a lui Clement Moore. Multe tari si-au pastrat
propriile obiceiuri si traditii de Sfantul Nicolae. In unele culturi,
Sfantul Nicolae calatoreste cu un asistent care il ajuta. In Olanda,
episcopul navigheza pe un vapor sosind pe 6 decembrie.Are la el o
carte mare care ii spune cum s-au purtat micutii olandezi in timpul
anului. Copiii cuminti sunt rasplatiti cu daruri iar cei obraznici sunt
luati de asistentul sau, Black Peter.In Germania, Sfantul Nicolae
calatoreste tot cu un asistent, cunoscut ca Knecht Ruprecht,
Krampus, sau Pelzebock si vine cu un sac in spate si o nuia in
mana. Cei obraznici sunt pedepsiti de asistent cu cateva lovituri de
nuia.In Italia, La Befana este zana buna care se imbraca in negru si
daruri copiilor pe 6 ianuarie. In multe tari latine: Spania, Puerto
Rico, Mexic si America de Sud, copiii ii asteapta pe cei trei regi sa le
aduca daruri de Craciun.

Colindatul
Pentru cea mai asteptata sarbatoare din
decembrie, Craciunul, romnii au apelat in
egala masura la traditie, stiind sa accepte si
obiceiuri mai recente. Intmpinata cu
bucurie, Nasterea Mntuitorului aduce cu ea
si o suma de practici foarte vechi prin care
se celebra Echinoctiul de Iarna, momentul
in care natura da sperante ca va renaste.
Obiceiul colindatului a inglobat in el nu numai cntec si gest ritual,
ci si numeroase mesaje si simboluri ale unei stravechi spiritualitati
romnesti. El s-a pastrat asociindu-se cu celebrarea marelui
eveniment crestin care este Nasterea Domnului Iisus Hristos. In
ajunul Craciunului, pe inserat, in toate satele din tara, incepe
colindatul. Copiii cu steaua vestesc Nasterea Domnului si sunt
primiti cu bucurie de gazdele care ii rasplatesc cu mere, nuci si
colaci.
In Maramures, cei care colinda sunt oameni in toata firea. Obiceiul
este sa treaca pe la fiecare casa iar apoi, cu tot cu gazdele care i-au
omenit, sa continue colindatul.
Postul Craciunului ia sfrsit si fiecare se poate bucura de
mncarurile rituale: preparatele din porc, sarmalele, colacii si
cozonacii, prajiturile si vinul. Cele trei zile de sarbatoare ale
Craciunului aduc liniste si pace in case.
Impodobirea bradului
Pomul de Craciun,asa cum il cunoastem noi
astazi,decorat cu globuri in care se reflecta lumina
scantaietoare a lumanarilor sau a instalatiei

electrice,nu a fost din totdeauna impodobit astfel.Desi in Europa

originea sa precrestina nu mai e contestata de nimeni,parerile
raman totusi impartite:unii vad in el o reprezentare a ,,arborelui
lumii,altii
il
considera o
referire
directa
la
,,arborele
Paradisului,ipodobit cu mere de un rosu aprins,care amintesc de
pacatele comise de primii oameni,inaintea de alungarea lor din
Rai.Pana in sec. al 15-lea,crengutele verzi cu care erau impodobite
casele cu ocazia Craciunului,ca si darurile care le faceau oamenii
unii altora,erau condiderate traditii pagane. Dar nu peste multa
vreme in locul acestora va fi folosit un arbore intreg.Conform
documentelor,in 1605,la Strasbourg a fost inaltat primul pom de
Craciun,intr-o piata publica. Nu avea inca lumanari si era impodobit
cu mere rosii.In 1611,la Breslau,ducesa Dorothea Sybille von
Schlesien impodobeste primul brad asa cum il cunoastem noi
astazi. Dupa 1878,decoratiunile(globurile) de Craciun din sticla
argintata de Turingia au tot mai mult succes,asa ca aceasta traditie
pur germana va cuceri intraga lume,fiind adoptata pretutindeni, fie
ca este vorba despre tari din Asia,africa,America de Nord si de Sud
sau
Australia.La
sfarsitul
sec.
al
19-lea,in
saloanele
germane,sarbatoarea era de neconceput fara pomul de
Craciun,impodobit si scanteietor.In 1776,prin intermediul soldatilor
germani care participau alaturi de englezi la razboiul de
independenta,traditia pomului de Craciun ajunge si in Statele
Unite,iar in 1880 ,,cucerestesi Casa Alba.

Anul nou
Pentru cel mai important moment, trecerea in
noul an, pregatirile se reiau. In saptamna
dintre Craciun si Anul Nou, in toate satele

cetele de flacai se prepara pentru "urat", sistem complex de datini

si obiceiuri. Pe inserat, in ajunul anului sunt asteptati sa apara
"Ursul", "Capra", "Bunghierii", "Caiutii", "Malanca", "Jienii",
"Mascatii" etc.
Concretizarea spectaculoasa a unor mituri antice legate de
simbolistica animalelor, aceste manifestari reprezinta o modalitate
originala de exprimare a arhaicelor asociatii rituale dintre animale si
cultul cvasiuniversal al soarelui. Exista si un cuvnt generic pentru
aceste obiceiuri: "mascatii". Recuzita, mastile, costumele sunt
pregatite din vreme. Mai ales mastile sunt cele care vorbesc cel mai
mult despre imaginatia si umorul sateanului romn. Anume mesteri
s-au specializat in confectionarea lor, ele
devenind cu timpul adevarate podoabe de arta
populara.
Faptul ca aceste obiceiuri se practica la
cumpana dintre ani este justificat de
simbolistica zilei de 31 decembrie care in
gndirea populara reprezinta data mortii dar si
a renasterii ordinii cosmice. Structura ceremoniala a obiceiului este
in acelasi timp plina de forta si vitalitate. Muzica si dansul
remarcabile prin virtuozitate si dinamism, mastile pline de
expresivitate, alcatuiesc un spectacol unic.
In diferite zone ale tarii, costumatia, interpretarea pot fi diferite,
dar obiceiul este in esenta acelasi. Daca
acest fel de manifestare ne duce cu
gndul la arhaice practici magice de
alungare a maleficului, "Plugusorul", alt
obicei, este strns legat de mitul
fertilitatii.
Vorbe
frumoase,
de
prosperitate si belsug sunt adresate de
cetele care vin cu "Plugusorul", fiecarei
gospodarii. Ca o incantatie magica, textul urarii se transmite din
tata in fiu si nu exista romn sa nu-l cunoasca.

Tot ajunul anului nou prilejuieste practicarea anumitor acte

misterioase, care incearca sa prospecteze viitorul. Iata unul dintre
obiceiuri: "Vergelul". Este un prilej de sarbatoare la care participa
mai ales tinerii necasatoriti si parintii acestora. Cei care fac
"Vergelul" doresc sa afle ce le rezerva noul an, mai ales daca si cu
cine se vor casatori. In casa unei gazde, anuntati din vreme de
"colceri" sau "chiematori" se aduna toti cei interesati. Intr-un
cazanel cu apa, cei ce doresc sa-si cunoasca viitorul arunca un
obiect personal (inel, margea, pieptene, ban, cutit etc.). Personajul
cel mai de seama este "Vergelatorul". El urmeaza sa "prooroceasca
viitorul", sa-si potriveasca vorbele si sa strneasca hazul...
Ajutndu-se de doua vergele de la razboiul
de tesut, acesta bate in marginea
cazanelului, intonnd o incantatie. Obiect
dupa obiect este scos din apa la cererea
participantilor.
Talmacirea
sensului
obiectului este simpla: inel - nunta, ban bogatie, pieptene - barbat coltos, cutit cearta, piatra - casatorie amnata etc.
Dupa ce toate raspunsurile au fost date, cu totii, tristi sau plini de
speranta, se aduna in jurul cazanelului din care apa a fost inlocuita
cu vin si petrecerea incepe.
Cnd se apropie miezul noptii catre noul an, taranii obisnuiesc sa
prevada cum va fi vremea in anul ce vine. Se folosesc de foile unei
cepe mari pe care le desprind si le aseaza in ordine, numindu-le
dupa lunile anului. In fiecare din ele pun putina sare. A doua zi, de
Sfntul Vasile, cel ce dezleaga vrajile si facaturile, ei vor verifica ct
lichid a lasat sarea topita in fiecare foaie. Asa vor sti (pentru ca in
mod misterios cantitatile sunt diferite) daca vor avea seceta sau
ploaie si in ce luna anume.
Prima saptamna din ianuarie este marcata de doua importante
sarbatori crestinesti: Botezul Domnului (Boboteaza) pe 6 ianuarie,
si Sfntul Ion pe 7 ianuarie. Toti romnii se duc la biserica de
Boboteaza, pentru a lua apa sfintita, att de necesara pentru

tamaduire si purificare. In satele si orasele asezate pe maluri de

ape, tinerii se intrec sa scoata la mal crucea aruncata de preot in
apa inghetata. Cel ce va reusi, va avea parte numai de bine. In
aceste zile, att de reci ale iernii, adunati pe lnga focuri, neavnd
alta treaba dect de a hrani animalele, taranii romni isi trag
sufletul alaturi de cei dragi, petrecnd cu toti Ionii si Ioanele si
pregatindu-se pentru truda care va veni curnd, odata cu topirea
zapezii.

Martisor si Baba Dochia

Martisor este denumirea populara a lunii
Martie, luna echinoctiului de primavara si a
Anului Nou Agrar, dedicata zeului Mars si
planetei Marte. Martisorul este, in traditia
populara, o funie formata din zilele
saptaminii si lunile anului adunate si
rasucite intr-un snur bicolor, simbolizInd iarna si vara, facuta cadou
la 1 Martie.La sfirsitul secolului XIX,Martisorul era primit de copii,
fete si baieti, fara deosebire, de la parinti In dimineata zilei de 1
martie, inainte de rasaritul soarelui. Martisorul, de care se agata o
moneda metalica de argint si, uneori, de aur, se purta legat la
mina, ulterior prins in piept sau la git. El era scos, in raport de zona
etnografica, la o anumita sarbatoare a primaverii (Macinici,Florii,
Paste, Arminden) sau la inflorirea unor arbusti si pomi fructiferi.
Se credea ca purtatorii Martisorului nu vor fi pirliti de soare pe
timpul verii, ca vor fi sanatosi si frumosi ca florile, placuti si
dragastosi, bogati si norocosi, feriti de boli si de deochi.Obiceiul
Martisorului este o secventa a unui scenariu ritual de innoire a
timpului si anului, primavara, la nasterea si moartea simbolica a
Dochiei, divinitate agrara si materna care moare si renaste simbolic
la noua martie, echinoctiul de primavara in Calendarul Iulian (stil
vechi). In raport cu scurgerea anuala a timpului, Dochia se numeste

Dragaica, sau Sinziana la 24 iunie, Maica Precista la 8 septembrie,

Vinerea Mare la 14 octombrie, devenind "baba", dupa ce a fost, rind
pe rind, copila, tinara, matura. Dochia pastreaza, impreuna cu
metamorfozele ei calendaristice, aminirea Marii Zeite, (Terra Mater)
si este identificata cu Diana si Iuno din Panteonul roman,cu Hera si
Artemis din Panteonul grecesc.Legendele Dochiei ne introduc in
atmosfera satului romanesc cu economie
pastorala. Nelipsitele tensiuni si conflicte
dintre nora si soacra sunt valorificate cu
ingeniozitate pentru a reda metaforic
opozitiile timpului calendaristic: an vechi-an
nou, vara-iarna, frig-caldura, fertilitatesterilitate. Astfe, Baba Dochia, personificare
a anului vechi, isi trimite nora la padure, la
sfirsitul lunii februarie sa-i culeaga fragi
copti. Tinara nevasta gaseste, ajutata de Dumnezeu, fragi copti.
Vazind fragii copti, dochia crede ca a venit vara si deci timpul sa
urce oile sau caprele la munte. din precautie, isi pune noua cojoace
in spate si porneste urcusul insotita, uneori, de fiul sau (dragobete zeul dragostei).dar, cum pleaca de acasa, incepe o ploaie
mocaneasca care nu a stat noua zile si noua nopti.
ingreunindu-i-se cojoacele in spate, le dezbraca, unul cite unul pina
ramine in ie sau camasa. zilele schimbatoare de la inceputul lunii
martie sunt puse de popor pe seama dochiei care si-ar scutura, din
cind in cind, cojoacele de ploaie sau de omat. dochia moare
inghetata linga oile (caprele) sale in ultima zi a urcusului, cind se
lasa un ger naprasnic, iar trupurile lor s-ar vedea si astazi sub
forma de stana de piatra in diferite locuri din carpati: ceahlau,
vama buzaului, caraiman etc. dochia intra in conflict nu numai cu
ciobanii care ii spun ca nu a sosit vremea urcarii oilor la munte, dar
si cu marte caruia ii adreseaza cuvinte si expresii obscene. suparat
ca i se nesocoteste puterea, marte imprumuta de la fratele sau mai
mic, februarie, citeva zile friguroase cu care o rapune pe dochia,
inghetind-o de vie. din luptele aprige ale zeilor moare si renaste

anual timpul, nura, mediul inconjurator. zilele babei, este un ciclu

de noua sau douasprezece zile, corespunzator cu zilele de urcus ale
babei dochia cu oile la munte, dedicat mortii si renasterii sezoniere
a zeitei agrare si a timpului calendaristic in preajma echinoctiului de
primavara. scenariul ritual desfasurat in "zilele cosmogonice" de
innoire a anului agrar este format din obiceiuri si acte magice de un
rar arhaism: aprinderea rituala a focurilor, afumarea curtilor,
gradinilor si anexelor gaspodaresti, prepararea alimentelor rituale
(macinici, sfinti, bradosi) amintind, prin
formele antropomorfe ale figurinelor din
aluat, sacrificiile preistorice, observatii si
previziuni
meteorologice,
incercarea
norocului, vraji si descintece, asteptarea
spiritelor mortilor, practici de pomenire,
inceperea simbolica a unor activitati
economice. si in prezent s-a pastrat obiceiul de a se pune babele,
adica se repartizeaza cele noua sau douasprezece zile ale ciclului,
dupa anumite criterii, pe persoanele de sex feminin existenete intro colectivitate (familie, vecini, serviciu).cum va fi ziua de babe
(frumoasa, urita, intunecoasa, insorita) asa va fi firea si sufletul
persoanei ursite in acel an. de traditia dochiei carpatice se leaga
deci semnificatia celui mai frumos obicei de primavara in sud-estul
europei, martisorul, adevarata funie a anului care aduna laolalta
zilele, saptaminile si lunile in doua anotimpuri (iarna si
vara),simbolizate de snurul bicolor facut cadou la inceputul anului
agrar.
Obiceiuri si traditii romanesti la nunta
Petitul
Tanarul care dorea sa se casatoreasca isi alegea cativa dintre
prietenii lui (uneori chiar tatal sau alte rude) si hotarau ziua cand
vor merge la casa miresei. Desigur, era anuntata si familia viitoarei
mirese, pentru a avea ragazul de a se pregati in a-si intampina
oaspetii. In ziua stabilita purcedeau spre casa fetei, iar la intrare
acestia aveau o mica cuvantare, care difera de la zona la zona.

Urmeaza apoi momentele cand tatal feciorului sta de vorba cu

parintii miresei, discutand diferite aspecte ale viitoarei familii.
Uneori hotararea de a face nunta era deja luata, petitul fiind doar o
formalitate sau o ocazie de a petrece niste clipe minunate. De
multe ori urma o mica petrecere, mai ales daca se stabilea ca nunta
va vea loc.
Fedelesul
Este o petrecere la casa miresei (de regula), in seara de
dinaintea nuntii, la care participa tinerii prieteni ai celor doi miri, alti
invitati. La inceputul petrecerii, tineri lucreaza ornamentele care vor
fi puse in bradul de nunta, din materiale puse la dispozitie de miri.
Petrecerea nu presupune prea multa mancare (cozonaci) ci mai
degraba bautura si dans.
Bradul
In dimineata nuntii, ginerele, impreuna cu prieteni apropiati
impodobesc doi brazi cu diferite obiecte, fructe si chifle. Brazii sunt
purtati de tineri necasatoriti pana la casa nasului, unde, unul este
legat in fata portii. Apoi, alaiul isi continua drumul catre casa
miresei, loc in care ramane cel de-al doilea brad. Bradul este
simbolul vigorii si al tineretii; impodobirea lui simbolizeaza viata
"imbelsugata" a viitoarei familii.
Udatul
Mireasa, flacaul cu bradul si alaiul miresei merg la cea de-a
treia fintina spre rasarit,numarata de la casa miresei, insotiti de
lautari. Pe drum, mireasa si flacaul poarta un ulcior (sau o vadra de
lemn in alte zone), legat cu stergar tesut in casa, pina la fintina.
Aici, flacaul scoate apa de trei ori si, de fiecare data, impreuna cu
mireasa, stropeste multimea cu un manunchi de busuioc, inmuiat in
apa din ulcior, in semn de urare de maritis la fete, insuratoare la
flacai si spor la neveste. Flacaul poate fi altul decit purtatorul
bradului si va pastra ca dar ulciorul nou si stergarul cu care a facut
udatul. Intorsi de la apa, nuntasii incing o hora in care mireasa
trece pe la fiecare si ii prinde in piept floarea de nunta. Aceleasi
flori sau cocarde le vor primi nuntasii mirelui, nasii, alti invitati la
biserica.

Barbieritul mirelui
Acest obicei se desfasoara in paralel cu gatitul miresei. Un
prieten apropiat al mirelui (in trecut un vataf) il barbiereste, in mod
simbolic pe ginere. Asezat pe un scaun, cu bani sub picior, mirele
nu trebuie sa-l lase pe lautar sa-i ia banii. Barbieritul mirelui
reprezinta un simbol al pregatirii baiatului pentru nunta. Obiceiul se
pare ca avea o semnificatie ritualica initiatica, ultima dintr-un lung
sir de initieri la care era supus baiatul in cursul deveniri sale ca
barbat.
Imbracatul miresei
Nasa, impreuna cu mama miresei si prietene apropiate ajuta
mireasa sa se imbrace, pentru ca la sfarsit, nasa singura sa-i lege
voalul si coronita. Se desfasoara in acelasi timp cu barbieritul
mirelui si simbolizeaza pregatirea fetei pentru nunta. In vechime la
acest ritual puteau lua parte mai multa lume din partea miresei.
Cum gatitul era destul de laborios (se foloseau cele mai bune haine,
se faceau impletituri complicate ale parului), fetele cantau cantece
cu tema despartirii.
Hora miresei
Hora miresei (Nuneasca) se danseaza acasa la mireasa, prilej
cu care soacra mica imparte diferite cadouri nasilor, socrilor si,
uneori, rudelor apropiate.

Ruperea turtei
Nasa comanda si plateste o turta impodobita cu diverse
ornamente, comestibile sau nu, diferite impletituri si alte forme. In
mod simbolic, turta este rupta deasupra capului miresei si este data
spre consum (invitatilor). Se spune ca aduce noroc celor care
mananca din ea. Obiceiul se pastreaza din vremea Romei antice.
Furatul miresei

Poporul roman este un popor vesel si uneori pus pe sotii.

Astfel se explica pastrarea acestui obicei a le carei origini sunt
neclare. Se presupune ca mirele nu trebuie sa aibe ochi decat
pentru mireasa lui, dar unii glumeti profita de neatentia mirelui si
fura mireasa. Mirele este dator sa o caute sau sa o rascumpere. In
unele zone, rapitorii au datoria de a nu lasa mireasa pe jos, ea
trebuie purtata numai in brate. In alte zone, se considera ca daca
mireasa a fost furata pana la ora 24.00 datoria o va plati nasul,
daca a fost furata dupa 24.00 mirele este cel care va plati. De
multe ori, spre hazul invitatilor mirele este pus sa indeplineasca
anumite sarcini.
Aruncatul buchetului
Mireasa se intoarce cu spatele la grupul de fete tinere,
nemaritate, si arunca la intamplare buchetul. Fata care-l prinde
este cea care se va marita prima. Alte traditii spun ca se va marita
in acelasi an.
Scosul voalului
Aproape de sfarsitul nuntii, nasa scoate voalul de pe capul
miresei si ii pune o esarfa (batic), simbolizand trecerea de la
statutul de fata la cel de nevasta. Voalul miresei se pune pe capul
unei fete necasatorite, care se spune ca va fi urmatorea care se va
casatori.

la Traditii si obiceiuri moarte

Apartenenta la neam, dictata de regulile rudeniei sau, mai larg, de

comunitatea de limba, teritoriu, cultura, aspiratii, viata sociala etc
nu inceteaza nici dupa moarte, intre cei vii si cei morti continuand
sa existe o comunicare si o solidaritate permanenta. Asa se explica
ca in folclorul nostru obiceiurile in legatura cu moartea au pastrat,
mai mult decat celelalte obiceiuri in legatura cu momente
importante din viata omului, credinte si practici stravechi,
anterioare crestinismului. Unitatea celor vii cu cei morti,
consemnata in cantecele ceremoniale, dar si in bocete, si
consacrata prin numeroase acte rituale indatinate (priveghiul,
pomana, bocitul, pomenirea la date importante etc.) sta marturie a
trainiciei si soliditatii sistemului de relatii de rudenie din societatea
traditionala romaneasca.
Calatoria mortii
In sistemul de credinte si mituri romanesti moartea este vazuta ca
o "mare calatorie", ca o mare trecere", ca un "drum" pe care
"dalbul de pribeag" il face "din lumea cu dor / in cea fara dor; / din
lumea cu mila / in cea fara mila". Poporul credea ca prin gesturi,
cuvinte si melodii se putea actiona si in acest moment asupra
fortelor binevoitoare sau potrivnice si se putea pregati marea
trecere.
In clipa cand omul murea se aprindea o lumanare. Dar, pe
langa aceasta, dupa moarte, i se punea la cap "toiagul", "lumina de
stat" sau "statul", o lumanare de ceara lunga de inaltimea unui
om. Aceasta lumanare se invartea in mai multe spirale si trebuia sa
arda pana ce mortul era ingropat.
Indata dupa moarte urmau o serie de acte cu caracter social.
Moartea era anuntata nu numai neamurilor si vecinilor, ci intregii
comunitati, prin moduri traditionale: se trageau clopotele sau se
tragea clopotul intr-un anumit fel, in regiunile de munte se suna din
bucium, in alte locuri se punea la poarta celui mort o naframa sau o
"corpa" neagra, ori barbatii din familia mortului umblau in semn de
doliu cu capul descoperit. Si faptul de a umbla nebarbierit era un
semn de doliu. Indata dupa moarte, mortul este scaldat si gatit.
Odaia in care se afla mortul era gatita in chip special: se acopereau
oglinzile.

In unele regiuni si astazi, altadata peste tot, mortul era mai

intai asezat pe pamant. Mortul era apoi pus pe lavita sau pe masa,
in sicriu deschis, pentru ca lumea sa poata veni sa-si ia ramas-bun
de la el. In constiinta traditionala si in exprimarile ei folclorice nu
exista totusi, la noi, o teama predominanta de mort si nici o teama
de toti mortii. Multe obiceiuri aratau, dimpotriva, ca, in conceptia
populara traditionala, intre lumea celor vii si lumea celor morti
existau legaturi si ca poporul se temea numai de acei morti care se
puteau face strigoi. Se socotea ca se fac strigoi cei insemnati cei
rai, sinucigasii, cei morti de moarte naprasnica, vrajitorii si
vrajitoarele. Impotriva revenirii lor se actiona printr-o serie de
practici profilactice menite sa apere pe cei vii de contagiunea mortii.
Priveghiul si plangerea mortului
Priveghiul este, fara indoiala, un rit precrestin, care s-a pastrat
in multe zone ale teritoriului nostru folcloric, cu sensul lui primar, de
separare a neamului celor vii de cel mort, inainte de integrarea lui
in neamul celor morti. Priveghiul dureaza, de obicei, doua nopti si
se face pentru a nu lasa mortul singur. Exista, in anumite regiuni,
credinta ca mortul trebuie pazit ca sa nu treaca prin fata lui, pe sub
el sau peste el vreun animal, caine, pisica, gaina etc, caci se
preface in strigoi.Atunci cand priveghiul se face dupa randuiala
traditionala, cei veniti sa privegheze mortul danseaza, fac jocuri cu
masti, joaca jocuri distractive, canta din fluier, spun basme, joaca
jocuri de carti, mananca, beau si discuta despre treburile curente
ale oamenilor si ale comunitatii. La priveghi se petrece deci intr-un
anumit fel si rostul petrecerii este nu numai sa alunge somnul celor
veniti sa privegheze, ci si sa marcheze, in cadrul ceremonialului de
trecere, momentul despartirii de cel mort. Este ultima petrecere a
celor vii impreuna cu cel mort.Plangerea mortilor (jelirea), intalnita
sub o forma sau alta la toate popoarele lumii, nu era numai
expresia spontana a durerii, ci avea si un caracter indatinat,
presupuneau indeplinirea unei obligatii sociale. Se poate constata
chiar un fel de "corespundere" intre cantecele de leagan si bocete,
cele doua forme de arta care deschid si inchid traiectul existential al
omului punand in lumina relatia cea mai solida care ii leaga pe
indivizi in cadrul celulei familiale relatia dintre mama si copiii sai:
"Draga mamei, fata mare, / Tu esti mandra ca o floare, / Tinerete
ce-ai avut, / Cu amar le-ai petrecut. [...] Buna casa c-ai avut / Si

ea nici ca ti-a placut; / Acum alta ti-ai facut, / Fara usi, fara
feresti, / in ea ca sa vietuiesti; / Fara pari, fara nuiele, / Plina toata
tot de jele" sau: "O, doamne, mandra mamii, / Mandru te-am gatat
mireasa / Sa te duci mandru de-acasa. / Nu te-am gatat de trait /
Ce numai de putrezit; / Nu te-am gatat sa traiesti / Ce-n pamant sa
putrezesti. / Mandra mamii, mult as da / Numai sa te pot scula, /
Sa nu meri de la mama...".Cand murea un flacau sau o fata de
maritat, inmormantarea se facea sub forma de nunta.
In colectivitatile traditionale moartea cuiva era un eveniment
care ii privea pe toti. De aceea, la inmormantare participa, intr-un
fel sau altul, intreaga colectivitate. Era indatinat ca, in caz de
moarte, nu numai familia, ci si vecinatatea si uneori intreaga
colectivitate sa sara in ajutorul celor loviti, sa participe la pregatirea
inmormantarii.
Pomenile
Un loc important in obiceiurile de inmormantare il ocupau
pomenirile. Acestea erau de mai multe feluri, de la simpla coliva
sau colac, pana la daruirea hainelor celui mort sau a anumitor
lucruri din casa. Altadata se dadeau peste groapa chiar vite din
turmele celui mort. Si in obiceiurile de inmormantare, ca si in toate
obiceiurile in legatura cu viata omului, exista o masa numita in
unele locuri "comand" sau "comandare".Aceasta masa, ca si toate
mesele din riturile de trecere, reprezenta un moment ai solidaritatii
sociale a intregii colectivitatii si era semnul unei incheieri a
secventei din ceremonial. Sensul ei era unirea supravietuitorilor in
fata durerii resimtite prin moartea unui membru al colectivitatii si
semnul continuarii vietii individuale si colective. Acest lucru pare
evident cand observam desfasurarea mesei. Inceputa intr-o
atmosfera de tristete solemna, masa se termina cu veselie si chiar
cu dans.Comunitatile maramuresene pastreaza momente deosebite
de cinstire a stramosilor in cadrul sarbatorilor Floriilor, Pastilor si
Rusaliilor. Este atunci obiceiul ca in cimitire mormintele sa fie
impodobite cu flori si fiecare familie sa vina cu lumanari, mancare si
bautura pentru a lua parte la praznicul celor vii cu cei morti,
cunoscut inca din ziua Rozaliilor la traci si pastrat in Maramures si
mai cu seama in tara Lapusului pana astazi .