Sunteți pe pagina 1din 61

Lucrare de licenta EDUCATIE

FIZICA
SI
SPORT
KINETOTERAPIE - PROFILAXIA
SI
RECUPERAREA
TRAUMATISMELOR
GENUNCHIULUI LA SPORTIVI

Universitatea din Craiova


FACULTATEA DE EDUCATIE FIZICA SI SPORT
SPECIALIZAREA : KINETOTERAPIE

Lucrare de licenta
PROFILAXIA SI RECUPERAREA TRAUMATISMELOR
GENUNCHIULUI LA SPORTIVI
CUPRINS
CAPITOLUL 1

- INTRODUCERE

1.1. SEMNIFICATIA, IMPORTANTA TEORETICA SI PRACTICA A TEMEI


1.2. PRIVIRE DE ANSAMBLU ASUPRA LITERATURII DE SPECIALITATE
1.3. SCOPUL, SARCINILE SI OBIECTIVELE CERCETARII

1.4. IPOTEZA DE LUCRU


CAPITOLUL 2

- BAZELE TEORETICE ALE STUDIULUI

2.1.ANATOMIA FUNCTIONALA A GENUNCHILUI


2.2. TRAUMATISMELE DE GENUNCHI SI PATOLOGIA ASOCIATA -EXAMENUL
CLINIC AL ARTICULAtIEI GENUNCHIULUI; ASPECTE PATOLOGICE IN PRACTICA
SPORTIV, PRINCIPII DE TRATAMENT
CAPITOLUL 3

- ORGANIZAREA CERCETARII

3.1. STABILIREA SUBIECTILOR SUPUSI EXPERIMENTELOR


3.2. STABILIREA VARIABILEI DE LUCRU IN EXPERIMENT, A MODALITATILOR SI
METODELOR CONCRETE DE LUCRU;
CAPITOLUL 4 PREZENTAREA SI INTERPRETAREA REZULTATELOR
CAPITOLUL 5 - CONCLUZII
CAPITOLUL 6 - BIBLIOGRAFIE
CAPITOLUL 1

- INTRODUCERE

1.1. SEMNIFICATIA, IMPORTANTA TEORETICA SI PRACTICA A TEMEI

Varietatea si multitudinea ramurilor sportive, numarul mereu in crestere al sportivilor


de performanta, solicitarile deosebite impuse acestora determina o gama variata si extinsa de
afectiuni al caror tratament trebuie sa fie astfel orientat, pentru a obtine refacerea integrala si
rapida a capacitatii functionale a segmentului lezat. Obiectivul principal al traumatologiei
sportive este astfel nu atat tratarea unor afectiuni traumatice in stadiul reversibil ci mai ales
prevenirea producerii lor prin diagnosticarea si aplicarea tratamentului in stadiul preclinic.
Aceste principii se aplica si in cazul leziunilor de menisc care, daca sunt repede si corect
tratate, fac ca reinsertia sportivului in activitatea competitionala sa se faca cat mai repede.
Cunoasterea cauzelor care pot duce la aparitia unor traumatisme in practicarea unor sporturi are o
deosebita importanta nu numai pentru precizarea corecta a diagnosticului, ci mai ales pentru
gasirea unor masuri care sa previna posibilitatea producerii lor.
Riscul accidentului exista in activitatea sportiva fiind generat de cauze cunoscute, intre care
metodica gresita a pregatirii, exagerarile in dozarea efortului si chiar intamplarea, fiind cele mai
frecvente. Depistarea si tratarea formelor preclinice, conduita terapeutica, recuperarea sportivului
sunt numai cateva idei ce trebuiesc urmarite in scopul gasirii de solutii viabile pentru imbunatatirea
performantei.

Profilaxia traumatismelor se poate face prin determinarea si tratarea factorilor


favorizanti (concentratie redusa a Ca +, Mg , circulatie redusa, viroze, echipament sportiv
necorespunzator, baza materaiala necorespunzatoare, greseli in procesul de

antrenament), prin programe de exercitii specifice introduse in programul de


antrenament in scopul cresterii elasticitatii structurilor articulare si periarticulare (profilaxie
primara), precum si prin tratarea si recuperarea corecta a traumatismelor (profilaxia
secundara). Antrenamentul sportiv trebuie astfel reconsiderat in termeni de profilaxie a
traumatismelor. Teoretic toate traumatismele musculo-scheletale pot fi prevenite printr-un
antrenament corect initiat si condus, printr-o pregatre fizica adecvata.
Pentru prevenirea acestor traumatisme prin introducerea in procesul de antrenament a unor
exercitii specifice adresate zonelor cu risc major si avand ca scop cresterea flexibilitatii,
mobilitatii si ranforsarea articulatiilor este absolut obligatorie cunoasterea mecanismelor si a
factorilor etiologici ce conduc la aparitia traumatismelor.
Programele de antrenament trebuie adaptate perioadelor de pregatire respective. Astfel in
timpul perioadei pregatitoare antrenamentele trebuie desfasurate zilnic, cu o durata de 1
ore, cu o ponderea a pregatirii fizice generale de 50-60% din timpul alocat antrenamentului,
restul antrenamentului constand din pregatire specifica tehnica sI tactica. Un antrenament pe
saptamana poate avea specific de forta iar la sfarsitul ciclului saptamanal se va realiza un
antrenament de refacere cu includerea intr-o inlantuire logica toate mijloacele de refacere
cunoscute.
In timpul perioadei pre-competitionale ponderea pregatirii fizice generale este de 20% ;
antrenamentele de forta se desfasoara o data pe saptamana sau la 2 saptamani.
Programul profilactic trebuie sa se adreseaza in egala masura intaririi tendoanelor sI
ligamentelor, cresterii elesticitatii dar sI fortei musculare in scopul fortifierii articulatiilor pe
care le traverseaza, pentru a permite atat cresterea stabilitatii cat sI a gradului de mobilitate la
acest nivel.
Este important de urmarit de asemenea diagnosticul gradului de antrenament si al
echilibrului biologic de moment al sportivului respectiv, posibil de realizat pe baza
concluziilor desprinse in urma efectuarii unor probe cardiovasculare cu efort standard
(Martinet si Ruffier) si pe baza aprecierii valorilor unor elemente biochimice sanguine. S-a
incercat astfel punctarea practica a cat mai multor notiuni prezentate in partea teoretica, ceea
ce speram sa ofere o imagine reala si relativ complexa a diversilor factori implicati in
traumatologia sportiva si a unor metode de prevenire a accidentelor.
Prin realizarea acestor deziderate incidenta traumatismelor sportive poate fi mult redusa
cu o certa imbunatatire a randamentului echipei. Lucrarea se vrea deci si o pledoarie
pentru o buna analiza medicala in perioada pregatitoare cu aducerea la normal a tuturor
constantelor biochimice implicate in efort si in egala masura pentru un antrenament
stiintific riguros condus, cu utiliyarea unui program profilactic care sa cuprinda exercitii
nespecifice si specifice pentru asigurarea si mentinerea unei conditii fizice optime, fost
selectate pentru a asigura incalzirea tuturor grupelor musculare.

1.2. PRIVIRE DE ANSAMBLU ASUPRA LITERATURII DE SPECIALITATE


Cercetarile epidemiologice au demonstrat ca sportivii ce participa la diferite ramuri sportive
sunt expusi diverselor tipuri de traumatisme bazate pe factori unici pentru fiecare sport si
sportiv implicat. Abilitatea de a preveni aceste leziuni depinde de capacitatea de intelegere a
patternurilor traumatice si de factorii de risc intrinseci si extrinseci ce stau la baza producerii

acestora, precum si de posibilitatea realizarii analizei complexe a tehnicii de executie


caracteristica fiecarei ramuri sportive. Cheia minimizarii incidentei traumatismelor in randul
sportivilor de performanta si nu numai, consta in reducerea riscului traumatic, prin elaborarea
unor strategii de prevenire corecte si eficiente si a unor programe de recuperare optime.
Cu toate ca problemele legate de patologia musculo-scheletala sunt de interes major, atat din
punctul de vedere al incidentei crescute cat si al aspectelor de impact asupra starii de sanatate
a sportivilor, si costurilor aferente (aspecte economice si sociale), realitate oglindita prin
articolele din literatura de specialitate, aceste studii ating laturi singulare ale fatetei complexe
ale problematicii[1] (Avramescu, T., Ilinca, I.).
Marea majoritate a cercetarilor sunt axate pe studiul clinic si paraclinic al diversilor parametri,
oferind o analiza retrospectiva intr-un stadiu al patologiei destul de avansat. Aceste studii nu
prezinta un sistem fiabil si neinvaziv care sa poata cuantifica si analiza datele initiale (in put)
in scopul compararii cu datele obtinute dupa aplicarea tratamentelor corespunzatoare (out
put), permitand astfel si adaptarea permanenta a terapiei de prevenire/recuperare si
optimizarea acesteia.
In acest context apare ca fundamentala activitatea preventiva, de depistare a cauzelor si
mecanismelor accidentelor (Avramescu, T., Ilinca, I. ).
In ultimii ani a fost dezvoltata o conceptie preventiva a recuperarii care mai nou s-a extins
prin aplicarea de programe de exercitii utilizate pentru prevenirea de leziuni sau a deficitelor
functionale determinate de tulburari anterioare biomecanice sau ale lantului kinetic ce
contribuie la instalarea unor leziuni musculo-scheletice denumite si programe profilactice
(Dragan, I.). Totusi, pe plan national exista putine studii si articole de specialitate bazate pe
interventia programelor de exercitii profilactice, specifice traumatismelor, in cadrul
antrenamentului sportiv.
In acest sens demersul operational al cercetarii isi propune sa stabileasca relatiile
existente intre factorii potential limitativi ai performantei sportive, cu accent pe cel traumatic,
precum si impactul lor asupra performantei sportive.
Tratamentul in traumatologia sportiva se adreseaza urmatoarelor obiective:
1. Combaterea durerii, imediat si intensiv.
2. Relaxarea musculara medicamentoasa.
3. Combaterea tulburarilor circulatorii sanguino-limfatice si a permeabilitatii vasculare
(oprirea producerii edemului tisular sau a hidartrozei articulare).
4. Imobilizarea segmentului lezat,folosind modalitati de imobilizare functionala care sa
permita lucrul cu celelalte segmente.
5. Terapie medicamentoasa si cu agenti fizici
6. Psihoterapia
7. Ulterior se va folosi cultura fizica medicala pentru refacerea totala, functionala a

a segmentului lezat si redobandirea potentialului biologic.


In cadrul producerii traumatismului exista un circuit vicios fiziopatologic si anume
traumatismul provoaca durere, edem, contractura antialgica. Durerea mareste edemul si
contractura iar acestea vor intensifica durerea. Cea mai veche modalitate de reducere a durerii
si inflamatiei o reprezinta crioterapia, initial prin folosirea ghetii. Actual se utilizeaza pachete
speciale (Cold Pack) masajul cu gheata, spray refrigerant, pansamente refrigerante, etc.
Primul raspuns al organismului , imediat dupa aplicare,consta in vasoconstrictia locala
a vaselor sanguine subcutanate cu scaderea fluxului sanguin si reducerea inflamatiei,
extravagarii sanguine si a eliberarii de histamina.
Crioterapia utilizata in primele 24 - 72 de ore dupa traumatism reduce metabolismul
celular si consumul de oxigen la nivelul tesutului afectat permitand astfel viabilitatea celulelor
lezate si reducaand procentul de reparatie celulara ulterioara. De asemeni aplicarile reci pot
reduce si spasmul muscular ca si descarcarea de impulsuri nervoase responsabile de senzatia
de durere ( motoneuronii gama si neuronii senzitivi din ganglionul spinal).
Combaterea durerii imediat si intensiv se realizeaza prin administrarea de medicamente
antialgice. Se prefera administrarea preparatelor cu dublu efect: antialgic si antiinflamator
pentru intreruperea cercului vicios fiziopatologic. In cazul unui traumatism procesele
inflamatorii acute predomina in primele 48 de ore dupa accidentare. Initial inflamatia este
mediata de amine vasoactive de tipul histaminei si serotoninei care determina cresterea
fluxului sanguin si a permeabilitatii vasculare (primele 60 de minute). In mentinerea
raspunsului inflamator intensiv apoi o serie de mediatori, fie produsi ai metabolismului
acidului arahidonic (via prostaglandine sau leukotriene) fie ai sistemului complementului,
bradikinina si fibrionopeptidele.
Dupa primele 48 de ore rolul principal este preluat de raspunsul celulelor cu
fagocitarea si digestia produsilor inflamatiei. Celulele implicate in aceste procese sunt
neutrofilele si macrofagele tisulare care in anumite conditii pot implica in procesul de
distrugere si tesuturile vecine neafectate.
In tratamentul inflamatiei se disting doua mari clase de produse farmacologice:
antiinflamatoare nesteroidiene si corticosteroizii.
Ca indicatii generale se admite ca pentru vindecarea totala a procesului inflamator sunt necesare 2 - 3 saptamani de
administrare a dozei adecvate. Nu se recomanda utilizarea concomitenta a mai multor produse cu exceptia asociatiei
Aminofenazona si alt inflamator nesteroidian. Corticosteroizii sunt in general interzisi in practica sportiva (doping) cu
exceptia administrarilor locale (unguent, infiltratii) cu obligativitatea notificarii in scris. Mecanismul de actiune consta in
inhibarea eliberarii de acid arahidonic, scaderea migrarii leucocitelor si stabilizarea lizozomilor. In cazul inflamatiilor cronice
scad proliferarea fibroblastilor si sinteza fibrelor de colagen.
Este indicata combinarea unui preparat de scurta cu unul de lunga durata ca si administrarea unui anestezic pentru reducerea
rapida a durerii. Efectele adverse sistemice sunt rar intalnite, dar cele locale pot fi importante (degenerarea cartilajului
articular dupa infiltratii repetate, atrofii subcutanate, afectari de tendoane).

Relaxarea musculara medicamentoasa se obtine cu ajutorul miorelaxantelor. Lipsa


unei contracturi algice impiedica producerea la nivelul articulatiilor a hidartrozei, favorizaand
in acelasi timp circulatia sanguina si limfatica care previne producerea edemului la nivelul
tesuturilor. Se utilizeaza frecvent: cloraxazon (Paraflex) caate 1 - 2 comprimate de 3 - 4

ori/zi (asociat cu Paracetamol sau Aspirina); Mydocalm 1 drajeu de 3 ori pe zi (se incepe cu
doza mica).
Psihoterapia este importanta in mentinerea tonusului cortical. Ea se refera la
informarea exacta a sportivului asupra evolutiei traumatismului facaandu-l sa participe
activ la procesul de vindecare.
Imobilizarea segmentului lezat devine necesara caand continuitatea formatiei
anatomice lezate nu mai exista atat la nivelul unor formatii elastice sau semielastice (rupturi
de muschi, capsule sau ligamente) cat si la unele segmente osoase (fracturi, fisuri).
Este de preferat ca imobilizarea sa se faca la inceput numai prin atela gipsata, pentru
primele 2 - 3 zile. Aceasta deoarece aplicarea unui aparat ghipsat circular inca de la inceput
are neajunsul ca dupa cateva zile el devine larg atat datorita retragerii edemului initial
posttraumatic, cat mai ales hipotrofiei musculare functionale, imobilizarea producand o
scadere spectaculoasa a maselor musculare.
Modalitatile particulare ale imobilizarilor gipsate la sportivi se refera in special la
aparatele gipsate gambiero - plantare (de altfel acestea sunt si cele mai frecvente), care in
aceste cazuri constau in obtinerea imobilizarii functionale. Prin aceasta intelegem realizarea
unui astfel de aparat gipsat care, imobilizand segmentul lezat, sa permita mobilizarea
membrului in intregime. Aceasta modalitate se refera bineinteles la traumatismele sportive
curente (entorse, luxatii, rupturi de ligamente, fisuri), nefiind valabila si in cazul fracturilor
care urmeaza metodologia clasica a traumatologiei generale.
Durata imobilizarii in traumatismele sportive curente trebuie sa fie optima,
insufucienta sau excesul aducand importante prejudicii recuperarii.
Principalele elemente care determina aprecierea duratei necesare imobilizarii sunt: gravitatea
leziunilor, natura histologica a tesuturilor afectate si varsta subiectului. Gravitatea leziunilor
se refera in primul rand la marimea rupturilor anatomice ale tesutului interesat. In cazurile de
rupturi totale (de muschi sau tendoane), din cauza retractiei capetelor, imobilizarea este
contraindicata, recomandandu-se sutura chirurgicala de urgenta. Al doilea element care
determina durata imobilizarii este natura tesuturilor anatomice lezate, stiut fiind ca tesuturile
au potentiale de regenerare biologica de vascularizatie (deci de troficitate) diferite pe regiuni.
In aceasta idee rupturile musculare fibrilare sau vasculare vor fi imobilizate 10 zile, entorsele
fara ruperea ligamentelor si capsulei 14 zile, iar cele cu ruperea acestor formatiuni 21 de zile,
smulgerile osoase si fisurile minimum 30 de zile. Fracturile intra in competenta osoasa a
ortopedului avand alte principii. Al treilea element, varsta, reduce sau prelungeste
imobilizarea in general cu 25 - 30% din durata obisnuita daca subiectul are pana la 20 de
ani sau respectiv peste 30 de ani.
Terapia cu agenti fizici utilizeaza curentul electric, energia calorica (termoterapia), terapia cu
ultrasunete, fototerapia, terapia prin campuri magnetice de joasa frecventa.
In ultimul timp in acordarea primului ajutor si al tratamentului diverselor afectiuni s-au impus
si metode traditionale ce include presopunctura si acupunctura. Conceptia acestor metode
consta in aplicarea intepaturilor (presiunilor asupra unor puncte precis determinate ale
suprafetelor cutanate considerate drept locuri de condensare a unei energii pe care omul
integrat in natura si asemanat unei plante o primeste din aer si din pamant. Aceasta energie

alimenteaza neintrerupt si succesiv organele corpului omenesc, circuland pe cai


corespunzatoare fiecarui organ, numite meridiane si definite prin denumirea organului pe care
fiecare meridian il reprezinta energetic (12 meridiane). Desi cei care practica presopunctura
trebuie sa cunoasca localizarea pe corp a sute de puncte energetice, pentru primul ajutor este
nevoie sa se cunoasca localizarea a numai aproximativ a 24 dintre cele mai cunoscute. Ele pot
fi folositoare dupa un traumatism prin influentarea durerii dar si sistemelor organice care
controleaza functii vitale ca respiratia, circulatia, starea de constienta.
Formele de
presopunctura difera in functie de forta, durata si locul in care se exercita
presiunea. Folosirea kinetoterapiei urmareste refacerea anatomica si recuperarea
functionala a segmentului traumatizat. Spre deosebire de conceptiile mai vechi nu se aplica
inca din primele zile sub forma mobilizarii precoce a segmentului respectiv. Formele si
mijloacele kinetoterapiei trebuie sa fie in concordanta cu caracteristicile biologice ale fazelor
evolutiei clinice expuse mai sus (tabel 1).
Tabel 1. Kinetoterapia in recuperarea traumatismelor sportive
Faza

Segmentul traumatizat

Restul corpului

Pozitii statice alternante

II

Exercitii pasive

III

Exercitii active, la inceput Antrenamentul normal cu


simple, apoi complexe, cu manajarea segmentuli lezat
rezistentaa, izometrica, etc.

Exercitii active moderate

1.3. SCOPUL, SARCINILE SI OBIECTIVELE CERCETARII


Riscul accidentului exista in activitatea sportiva fiind generat de cauze cunoscute, intre care
metodica gresita a pregatirii, exagerarile in dozarea efortului si chiar intamplarea, fiind cele
mai frecvente.
Tinand cont de faptul ca fiecare sport realizeaza stresuri unice kinesiologice si biomecanice
asupra lantului kinetic implicat in realizarea miscarile specifice, respectarea metodelor de
optimizare a mecanismelor sportului respectiv duce la prevenirea leziunilor (Dragan, I.).
Este important sa fie identificate leziunile specifice pentru o anumita activitate sportiva si sa
fie amplificati functia lantului kinetic legata de partile corpului cu risc de a fi traumatizate
(Avramescu,T., 2006).
Cauzele extrinseci sau externe sunt legate de caracterele anatomice si biomecanice al
sportivului (Dragan, I., 2002). Aceasta categorie de factori include:malaliniament/variatii
anatomice, asimetrii ale fortei musculare, flexibilitate redusa, dezechilibre musculare, factori
constitutionali (relatia dintre statura si greutatea corporala), sexul si varsta sportivului.

Depistarea si tratarea formelor preclinice, conduita terapeutica, recuperarea sportivului sunt


numai cateva idei ce trebuiesc urmarite in scopul gasirii de solutii viabile pentru imbunatatirea
performantei.
In urma unui studiu realizat in 1997 pe un esantion de 106 voleibalisti ce au suferit
accidentari, s-a ajuns la concluzia ca 63% dintre acestea au aparut in urma sariturilor (Bahr,
R., Bahr, I.A., 1997). Actiunea defensiva a fost asociata cu un numar mic de leziuni, in timp
ce serviciul, preluarea si pasarea au fost responsabile de un numar minim al acestora.
In general, fiecare jucator executa in timpul jocului toate aceste procedee tehnice si de aceea
jucatorii sunt expusi in mod egal la riscul de aparitie al leziunilor.
Intr-un studiu asupra sportivelor voleibaliste de elita efectuat de Briner, W., Ely, C.[2] pe
parcursul a doua saptamani de competitie, din cele 96 de sportive implicate, 77 au raportat
unul sau mai multe traumatisme, rata traumatica inregistrata fiind de 1 la fiecare 25 de ore de
joc. Cele mai afectate zone traumatice au fost articulatiile genunchilor (31.2%) si umarul
(17.7%). Cercetatorii concluzioneaza ca cele mai multe traumatisme au fost de
suprasolicitare, cel mai mare procentaj avandu-l tendinitele (42.7%).
Traumatismele de suprasolicitare au o incidenta mai mare decat traumatismele accidentale in
randul jucatorilor de volei, constituind aproximativ 50%-80% din totalul traumatismelor, cel
mai mare procent fiind reprezentat de tendinitele patelare si tendinitele coifului rotatorilor
(Wiliam W. ,Briner Jr., 1999).
Prevalenta ridicata a tendinitei patelare a fost recent confirmata de un studiu larg pe un
esantion de sportive de performanta din diferite sporturi in care 45 % dintre sportivii
voleibalisti au raportat simptome curente ale tendinitei patelare. Datele ISS ("Injury
Surveillance System") demonstreaza ca acest tip de traumatism a avut o incidenta de 0,2/1000
sportivi in randul voleibalistelor de performanta, dar aceste date au inregistrat numai timpul in
care sportivul a fost scos din activitatea sportiva, prevalenta reala a tendinitei patelare se
presupune a fi mult mai mare.
In conditiile actuale devine imperios necesara profilaxia traumatismelor ce se poate face prin
determinarea si tratarea factorilor favorizanti (concentratie redusa a Ca +, Mg , circulatie
redusa, viroze), prin programe de exercitii specifice introduse in programul de antrenament in
scopul cresterii elasticitatii structurilor articulare si periarticulare, precum si prin tratarea si
recuperarea corecta a traumatismelor (profilaxia secundara).
In acest sens lucrarea prezenta include programe profilactice adresate tendinitei patelare.
A fost subliniata necesitatea unui sistem mai bun de prevenire a traumatismelor in sport.
Prevenirea traumatismelor depinde in mod necesar de cunoasterea cauzelor acestora, initierea
unui studiu fiind un prim pas in cercetarea acestui aspect.
Scopul a fost de a realiza un studiu prospectiv, dand o definitie precisa notiunii de traumatism,
urmarind individual datele asupra mecanismelor traumatismelor si examinand aceste
traumatisme, pentru a obtine informatii exacte asupra mecanismelor si a putea astfel
recomanda metode profilactice eficiente.

- S-a incercat utilizarea unor mijloace terapeutice specifice, care sa tina seama de toti factorii
interesati in instruirea sportiva; astfel
- Scopul final obligatoriu al tratamentului este refacerea integrala anatomica si
functionala, restitutio ad integrum, a sportivului, spre deosebire de ceilalti indivizi la care pot
ramane mici deficiente care sa se corecteze in timp;
- Timpul de vindecare trebuie sa fie mult redus, avand in vedere ca orice intrerupere
mai mare a pregatirii sportive scade simtitor potentialul si capacitatea de efort;
- Mijloacele de tratare si mai ales caile de administrare a medicamentelor sa fie cat
mai eficiente, cat mai putin traumatizante organic si mai ales psihic;
- Stabilirea diagnosticului trebuie sa fie foarte exacta, complexa si rapida, pentru a se putea
aplica un tratament specific, complex si intensiv in vederea recuperarii grabnice a sportivului;
In vederea derularii optime a cercetarii ce face obiectul lucrarii prezente si creerii unui cadru
etalon stiintific, potrivit cunostintelor acumulate in cadrul orelor teoretice si practice din
cadrul facultatii, ca si a indrumarii permanente si consecvente a coordonatorului stiintific, am
considerat importanta realizarea urmatoarelor sarcini:
- documentarea din literatura de specialitate; - formularea ipoteze lor de lucru;
- stabilirea variabilei de lucru in experiment si a modalitatilor concrete de lucru;
- stabilirea subiectilor supusi experimentelor;
- centralizarea rezultatelor;
- prelucrarea si interpretarea rezultatelor;
- redactarea conc1uziilor si propunerilor.
1.4. IPOTEZA DE LUCRU
Ipoteza nr. 1
Daca exercitiul fizic reprezinta pentru majoritatea indivizilor de alte profesii un element
indispensabil mentinerii sanatatii, pentru sportivii de performanta el se poate transforma
uneori si in anumite conditii in element cu efecte daunatoare.
Ipoteza nr. 2
Cauzele si mecanismele de producere sunt specifice practicarii sporturilor (factori
predispozanti, favorizanti si dec1ansanti), depinzand de sportivi, de antrenor, de greselile de
organizare a competitiilor, de carente alimentare, defecte de echipament sportiv s.a.;
Prevenirea accidentelor este posibila numai daca sunt cunoscute cauzele care le determina.
Ipoteza nr. 3

Profilaxia traumatismelor si recuperarea functionala a sportivului traumatizat implica nu


numai vindecarea perfecta a segmentului lezat, ci si refacerea intregii capacitati de efort, ele
realizandu-se numai printr-o colaborare stransa intre medic, kinetoterapeut si antrenor;
Depistarea si tratarea formelor preclinice, conduita terapeutica, recuperarea sportivului sunt
numai caateva idei ce trebuiesc urmarite in scopul gasirii de solutii viabile pentru
imbunatatirea performantei.
Profilaxia poate include programe de exercitii specifice introduse in programul de
antrenament in scopul cresterii elasticitatii structurilor articulare si periarticulare, cresterea
rezitentei tendoanelor si ligamentelor in paralel cu elasticitatea musculara, avand ca efect
fortificarea din punct de vedere biomecanic a articulatiilor traversate, conferind stabilitate dar
si utilizarea maximala a limitelor de miscare in articulatia respectiva. Pe langa aceste metode
se mai pot utiliza masaj si automasj in relatie cu efortul, perioada de antrenament si/sau
conditii meteorologice speciale, protectia zonelor articulare expuse cel mai frecvent
traumatismelor in relatie cu sportul prin tapping si straping (profilaxie primara) precum si prin
tratarea si recuperarea corecta a traumatismelor (profilaxia secundara).
CAPITOLUL 2

- BAZELE TEORETICE ALE STUDIULUI

2.1.ANATOMIA FUNCTIONALA A GENUNCHILUI


Articulatia genunchiului este cea mai mare articulatie a organismului uman si are o
importanta deosebita in locomotie.
Aceasta articulatie are cateva caracteristici care trebuie mentionate:
-

Este o articulatie complexa fiind formata din articulatiile: Femurotibiala si


Femuropatelara;

Suporta greutatea corpului omenesc, fiind deci o articulatie portanta, structurile


sale interne fiind foarte supuse la uzura;

Localizarea sa anatomica este superficiala fiind expusa actiunii factorilor de


mediu mai mult decat alte articulatii.

Consider utila impartirea elementelor constituente ale articulatiei in :


1.

Structuri osoase;

2.

Structuri intraarticulare;

3.

Structuri extraarticulare.

Farson si James considera structurile osose ca fiind cele care asigura alunecarea si fixarea, iar
structurile extraarticulare ca cele care asigura miscarea articulatiei.

Structurile osoase
Sunt reprezentate de epifiza femurala inferioara, epifiza tibiala superioara si de patela.
Epifiza femurala inferioara

Aceasta structura continua distal diafiza femurala si este constituita din doi condili
acoperiti de cartilaj separate si de santul intercondilian.
Cei doi condili femurali : intern si extern nu sunt identici, intre ei existand unele
deosebiri :
-

Condilul intern sau medial este mai ingust si mai lung (10 mm) fata de cel extern
sau lateral care are numai 8 mm.

Au o forma si o structura complexa:


-

Priviti din profil sunt curbati excentric, portiunea anterioara fiind parte dintr-un
oval, posterioara fiind parte dintr-o sfera, raza lor de curbura suferind o
descrestere dinainte - inapoi de la 45 mm la 16 mm.

Structural au traversele osose orientate diferit - oblic, orizontal si vertical condensarea maxima fiind in punctele in care fortele au valori maxime. Ca orientare axul lung
al condilului lateral este situat in planul sagital, condilul medial avand axul situat la 20 de
planul sagital.
Epifiza tibiala superioara

Se articuleaza cu cei doi condili femurali prezentand doua fose articulare - cavitati
glenoide - separate prin eminenta intercondiliana.
Anterior si posterior de aceasta eminenta se gasesc ariile intercondiliene - anterioara si
posterioara - ce reprezita zonele de insertie a ligamentelor incrucisate.

Fosele articulare sunt acoperite de cartilaj care este mai subtire periferic si mai gros
central, unde are 6 - 7 mm, intrucat condilul femural intern este mai coborat cu 2 - 3 mm si
fosa articulara interna este situata pe un plan situat cu 2 - 3 mm mai jos.
Structural, prezinta travee osoase orientate orizontal, oblic si arcuit, densitatea maxima
fiind similara cu femurul, in zonele unde fortele ce actioneza sunt maxime.
Intre forma condililor si forma platourilor tibiale exista o incongruenta care este
compensata de niste structuri numite meniscuri articulare - intern si extern.
Patela
Acest os este situat in grosimea tendonului cvadricipital.
Are o forma ce poate fi asemanatoare cu un triunghi si se pot descrie:
-

varful situat distal;

baza situata proximal;

o fata anterioara;

o fata posterioara, articulara, ce vine in contact cu femurul si este acoperita de

cartilaj articular.
Aceasta fata prezinta o creasta verticala care o impartim in doua "povarnisuri",
fiecare fiind constituit la randul lui din trei fetisoare articulare ce intra succesiv in contact cu
femurul in miscarile de flexie - extensie.
In cadrul acestor miscari fiziologice rotula se deplaseaza fata de femur pe o distanta de
7 - 8 mm.

Datorita fortelor de presine cu valori mari ce se dezvolta intre femur si patela,


cartilajul articular la acest nivel are o grosime de 8 - 9 mm, nemaiintalnita la nici un alt nivel
in organizmul uman.
Structurile intraarticulare :
Structurile intraarticulare cuprind:
-

menicurile;

aparat capsuloligamentar;

membrana sinoviala;

cartilaj articular.

Meniscurile intraarticulare

Meniscurile intraarticulare sunt doua formatiuni fibro - cartilaginoase situate la


periferia foselor articulare tibiale, acoperind intre o jumatate si doua treimi din aceasta
suprafata.
Elementele anatomice componente ale fiecarui menisc sunt:
-

fata superioara, in contact cu condilul femural;

fata interioara aplicata pe fosa articulara tibiala;

circumferinta externa sau baza meniscului ce adera de capsula articulara;

circumferinta mediala sau marginea libera situata spre centrul fosei articulare;

corpul meniscului, fiind portiunea cea mai voluminoasa;

cornul anterior;

corpul posteror, atasat de fibre.

Intre coarnele anterioare exista ligamentul transvers care le uneste. Desi sunt fixate in
modul aratat mai sus, meniscurile prezinta un grad de mobilitate mult mai mare la meniscul
extern fata de cel intern. Meniscul intern poate fi asemanat cu litera "c" si acopera circa 30%
din fosa tibiala interna. Meniscul poate fi asemanat cu litera "o" si acopera circa 60% din fosa
articulara externa.
Mobilitatea meniscului extern este dublu ca valoare fata de cel intern 7 - 8 mm fata de
aproximativ 5 mm. Corpul posterior al meniscului extern trimite doua fascicule de ancorarela
femur, situate pe marginea ligamentului incrucisat anterior, numite ligamente menisco femurale, unul anterior - Humphry si altul posterior - Wrisberg.
Histologia meniscurilor
Fiind fibrocartilaje, in compozitia lor intra:
-

colagen - in proportie de aproximativ 75%, sub forma de fibre colagene dispuse


circumferential si radial.

Fibrele circumferentiale sunt dispuse la periferie, actionand pe principiul "cercurilor de


butoi". Histochimic 90% din colagen este de tip A.
Unele cercetari recente au constatat existenta unui fascicul de fibre perforante dispuse
orizontal, facand legatura intre portiunea superioara si cea inferioara a meniscului, aceasta
zona fiind intens expusa stresului atunci cand intre femur si tibie apare o miscare de rotatie
sau solicitari axiale mari. Substanta fundamentala este costituita din apa 77% si proteoglicani
23%. Proteoglicanii contin hidroxilizina , hidroxipiridina , glicozaminoglicani.
Glicozaminoglicanii contin condroitiusulfat si dermatansulfat.
Condroitiusulfatul este un compus macromolecular ce realizeaza "agregate" cu acidul
hialuronic. Alterarea inter - relatiei intre fibrele colagene si proteoglicani conduce la o
deficienta in preluarea si distribuirea sarcinilor de incarcare.
Celulele conjuctive sunt fibrocondrocite situate in ochiurile retelei de fibre colagene.

S-a demonstrat experimental pe culturi celulare ca aceste celule au capacitate


reparatorie meniscala prin sinteza de proteoglicani.
Vascularizarea meniscurilor
Acest subcapitol de anatomie a meniscului merita o atentie aparte datorita implicatiilor in
patologia meniscala.
Aroczry si Warren sunt cei care au facut studii aprofundate asupra vascularizatiei
meniscale. Vascularizatia meniscurilor provine in special din arterele geniculate:
-

inferioara;

superioara;

mediala;

laterala,

care trimit ramuri catre circumferinta fiecarui menisc formand un plex vascular perimeniscal.
Acest plex vascular perimeniscal este situat la nivelul capsulei articulare si al
sinovialei, la baza meniscului.
Din plex pornesc spre marginea libera a meniscului pe o distanta de 2 - 3 mm, artere
radiare care se ramifica in capilare terminale.
Studiile au descoperit ca aceste artere au forma spiralata ce le permite modificari de
lungime necesare adaptarii lor la diferitele miscari ale meniscului.
O alta sursa vasulara meniscala o constituie franjurii sinoviali ce sunt purtatori de vase
sanguine care la nivelul coarnelor meniscale patrund in menisc si se anastomozeaza cu plexul
vascular perimeniscal.
La nivelul marginii laterale meniscale, atat pe fata femurala cat si pe cea tibiala,
franjurii inainteaza radiar, dar vasele lor nu penetreaza meniscul.
Cu toate acestea s-a constat ca au o importanta mare in repararea leziunilor tratate prin
proceeul suturii de menisc.
Vascularizatia meniscului involueaza in timp, procentul de menisc vascularizat
scazand cu inaintarea in varsta, un punct de referinta fiind varsta de 40 ani.
Arnoczky a facut o impartire circumferentiala a meniscului legata de vascularizatia sa:
-

zona - rosu - rosu (red - red), situata la periferia meniscului, bine vascularizata si
propice pentru vindecarea dupa sutura.

zona - rosu - alb (red - white), este zona de tranzitie intre baza meniscului si
marginea sa libera, cu sanse reduse de vindecare.

zona alb - alb (white - white), care este zona marginii libere, fara vascularizatie si
fara posibilitati de vindecare.
BIOMECANICA SI FUNCTIILE MENISCURILOR

Intrucat cercetarile din ultimul deceniu au aprofundat cunostiintele despre functiile


meniscurilor si intucat o functionare normala a genunchiului implica integritatea menscurilor,
atitudinea chirurgicala, in prezent, este mai consevatoare si reparatorie, iar clasica si nociva
meniscectomie totala este abandonata.
Meniscurile prezinta urmatoarele deplasari :
-

Deplasari de flexie si extensie pe platoul tibial.

Meniscurile sunt solidare la tibie. Ele se deplaseaza in flexie dinainte - inapoi pe


platoul tibial si prin extremitatile lor posterioare, se apropie usor intre ele.
In flexie completa distanta intre marginea anterioara a platoului tibial si meniscul
extern este de 1 cm, iar apropierea intre marginea anterioara a platoului tibial si meniscul
intern este de 0,8 cm.
In extensie meniscurile se deplaseaza in sens invers, dinapoi - inainte, se departeaza
usor unul de altul si ating marginile anterioare ale platoului tibial.
-

Depasarile meniscurilor fata de condilii femurali, care se desfasoara solidar cu


deplasarea platoului tibial.

In flexie se deplaseaza posterior de condilii femurali, iar in extensie platoul tibial


impreuna cu meniscurile tinde sa se situeze usor anterior fata de condilii femurali.
-

Miscarea de rotatie:

In rotatia externa a gambei meniscurile urmeaza o miscare similara, dar in sens


invers, de exemplu jumatatea anterioara a meniscului intern urmeaza capsula de care adera si
se deplaseaza inapoi - inainte si dinauntru - inafara, iar extremitatea sa posterioara este
impinsa inapoi de catre condilii femurali. Extremitatile meniscului extern desfasoara miscari
in sens invers.
Intrucat extremitatile meniscale sunt solid fixate la platoul tibial, mobilizarile
meniscurilor se desfasoara prin modificarea formei lor.
In timpul acestor miscari, in special in cea de rotatie, apare o tensionare importanta a
meniscurilor care este mai mare la cel intern, intrucat acesta are o mobilitate mai redusa. Cand
aceste eforturi la care sunt supuse meniscurile ajung superioare capacitatii lor de rezistenta
apare ruptura acestora, printr-un mecanism de "menghina" femuro - tibiala.
In concluzie, macroscopic, dar mai ales microscopic, circumferinta externa a
meniscului reprezinta zona principala a lui din punct de vedere trofic si biomecanic.
Meniscurile indeplinesc urmatoarele roluri:

a)

Rol biomecanic: ele centreaza sprijinul femurului pe tibie in timpul


miscarilor, rolul major revenind periferiei lor, care este mai voluminousa si
deci mai rezistenta. Datorita acestui rol au fost etichetati ca adevarati
"stabilizatori pasivi" ai genunchiului;

b)

Rol mecanic: prin reducerea frecarii dintre extremitatile osoase;

c)

Rol de amortizor: meniscurile preiau o buna parte din energia mecanica a


socurilor, diminueaza fortele de contact si cresc aria de incarcare, protejand
astfel suprafata cartilaginoasa;

d)

Rol plastic: eleumplu spatiul dintre extremitatea distala femurala, care este
curba si cea proximala tibiala, care este plana, deci care este intre doua
extremitati care nu sunt congruente si astfel impiedica patrunderea la acest
nivel a sinovialei, fapt care ar perturba dinamica articulara (fenomenul de
"acrosare" a sinuvialei).

e)

Rol trofic: prin lubrefierea suprafetelor articulare in timpul miscarilor,


realizand o repartizare uniforma a peliculei de lichid sinovial pe suprafata
cartilajului, dar si prin fenomenul de "pompaj".

Functiile meniscurilor au fost demonstrate de numeroase studii clinice si


experimentale. Prin experimente pe animale, s-a demonstrat rolul protectiv al meniscurilor
asupra cartilajului particular. S-au efectuat diferite tipuri de meniscectomii (partiale si totale)
examinandu-se apoi articulatia dupa cateva saptamani si constatandu-se aparitia precoce a
modificarilor care au fost asociate reglatiei meniscale. Ulterior s-a reprodus acest experiment
si s-a constatat, pe langa faptul ca indepartarea meniscului este cauza declansatoare a
distributiei condrale si ca intinderea si gravitatea procesului degenerativ sunt direct
proportionale cu procesul de menisc inlaturat.
Descrierea modificarilor radiologice secundare unei meniscectomii au dus la concluzia
ca acestea sunt etape progresive in instalarea procesului degeneractiv secundar ablatiei
meniscale.
Intrucat meniscurile au capacitatea de a prelua si transmite incarcarea asupra
platourilor tibiale, acestea isi indeplinesc o functie importanta si anume aceea de protectie a
cartilajului articular.
Aceasta principala functie a meniscurilor a fost confirmata de numeroase experimente.
Modul in care cele doua meniscuri preiau incarcarea din compartimentul medial, iar
meniscul lateral preia si disperseaza 65 - 75% din incarcarea de la nivelul compartimentului
extern.
La solicitari mari contactul tibio - femural este direct si mijlocit de catre cartilajul
articular. La incarcarea unui acest contact se produce prin intermediul meniscurilor, ce se
comporta ca adevarate "spacer" - e.

Astfel, genunchiul se dovedeste a fi o articulatie foarte flexibila in ceea ce priveste


stressul cartilaginos, automodulandu-si incarcarea condrala in timpul diferitelor solicitari ale
sale, un rol central in acest mecanism avandu-l meniscurile.
Pentru a se determina aria de contact femuro - tibiana, in diferite grade de incarcare,
cercetarile experimentale au folosit modele de methyl methacrylat.
S-a stabilit ca aceasta suprafata de contact, la nivelul fiecarui compartiment
femurotibial, descreste cu doua treimi dupa o meniscectomie totala de la 6 cm2 la 2 cm2.
Printr-o tehnica artrografica s-a descoperit ca aria de contact femurotibiana scade si
mai mult dupa o dubla meniscectomie. Astfel s-a concluzionat ca, cel meniscurile formeaza
independent de unghiul de flexie al genunchiului, o larga suprafata portanta.
Printr-o dinamica de cercetare in care s-a folosit un fileu preso - sensibil, s-a constatat
faptul ca in extensie completa si la 100 N incarcare, aria de contact femurotibiala este de 11,5
x 10 mm dupa o dubla meniscectomie.
S-a determinat ca meniscurile ocupa cca. 70% din aceasta suprafata de contact.
Printr-o deformare dinamica se realizeaza proprietatea meniscurilor de a prelua, intrun genunchi, o mare parte din energia axiala transmisa de la femur la tabloul tibial, fiind
considerati adevarati absorbanti ai socurilor.
Acest fapt a fost demonstrat prin cercetari experimentale. Ulterior s-a evidentiat faptul
ca dispersia incarcarii asupra platoului tibian are la baza principiul cresterii suprafetei prin
care aceasta forta se transmite, astfel stressul de contact la nivelul cartilajului articular scade
semnificativ.
Meniscectomia, in schimb, duce la scaderea suprafetei de transmisie a incarcarii, prin
urmare la cresterea importanta a presiunilor de contact, la valori de 200 - 400% fata de cele
normale.
Absortia meniscului are efecte nocive nu numai la nivel cartilaginos cat si la osul
subcondral.
S-a dovedit aparitia unei rigiditati la compresiune a genunchiului meniscectomizat,
aceste alterari structurale si femurale si tibiale sunt rezultatul direct al stressului biomecanic
exercitat asupra lor.
Aria de contact femurotibial se deplaseaza dinspre periferii spre zona centrala,
crescand presiunea asupra tibiei, ducand reactia la o crestere a densitatii osului subcondral.
Densificarea este mai pregnanta in proportiunea centrala a tibiei, fiind cu atat mai
intinsa cu cat portiunea de menisc rezecata este mai mare.
A fost introdus ca factor de initiere si progresie a alterarii cartilajului articular,
conceptul de rigiditate crescuta a osului subcondrat.

Cresterea presiunilor de contact, incarcarea nemodulata in unde de soc si alterarea


modului in care tensiunea se transmite asupra tibiei proximale sunt elemente componente ale
stressului postmeniscectonic, ce vor duce la o alterare precoce a cartilajului articular.
Diferitele arii meniscale au functii preponderente diferite. Zona periferica formata din
fibrele circumferentiale, intervine ca "intermediar" in transmiterea fortelor de incarcare, in
timp ce zona centrala are rolul de a creste aria de contact femorotibiala.
Sistemul circumferential "de doaga" a fost indicat de studii experimentale ca fiind
principala zona functionala a meniscului si care trebuie protejata.
Alte cercetari au concluzionat ca dupa reactia a doua treimi centrale ale meniscului,
tensiunile de contact la nivelul femurului distal si tibiei proximale nu cresc semnificativ, insa
daca se inlatura meniscul in intregime aceste solicitari devin foarte mari, initiind degradarea
cartilajului.
S-a constatat chiar ca marginea periferica restanta dupa rezectia unei rupturi "in toarta
de cos" preia si transmite o incarcare la valori semnificativ apropiate de cea a meniscului
indenuu, confirmand astfel si pe criterii clinice, importantei functionale a acestei arii
meniscale.
In concluzie rolul esential al meniscurilor este acela de augmentare a suprafetei de
contact femurotibiale si implicit de transmitere si modulare a incarcarii.
Prin studii clinice si prin cercetare experimentala s-a demonstrat ca meniscurile au si o
importanta functie in stabilitatea pasiva a genunchiului, alaturi de aparatul complex
capsuloligamentar.
Studii clinice ale mobilitatii genunchiului au sugerat ca stabilitatea pasiva depinde si
de prezenta si competenta meniscurilor.
S-a considerat ca pierderea masei meniscale poate fi responsabila de o relativa
instabilitate a genunchiului.
Pe un studiu clinic prin care s-au revizuit 99 pacienti, la un interval de 17 ani dupa
meniscectomie, s-a constatat ca 37 dintre ei au prezentat o instabilitate anterioara.
S-a constatat deci ca meniscurile participa la controlul stabilitatii rotationale a
genunchiului.
Alte cercetari au evaluat rotatia tibiei fata de femur, in jurul unui singur ax, la o flexie
de 25 a genunchiului.
Cupluri ciclice rotationale au fost aplicate tibiei si s-a masurat gradul rotatiei interne si
externe. Dupa o dubla meniscectomie, 50% din cazuri au prezentat o crestere cu cca. 14% a
gradului rotational, la o forta aplicata de 5 kg/cm. S-a concluzionat ca meniscurile contribuie
la mecanismul pasiv de control respectiv rotatiei, atat interne cat si externe, a tibiei pe femur.
Prin teste in vitro a fost evaluat efectul meniscectomiei asupra stabilitatii rotatorii.

Testarea genunchilor la multiple unghiuri de flexie s-a facut cu o incarcare axiala


constanta de 25 kg. Meniscectomia mediala a dus la o crestere a rotatiei interne, cu un maxim
la pozitia de 20 flexie.
Rezectia meniscului medial a dus si la o augumentare a miscarii rotatorii in valgus, cu
atat mai importanta cu cat gradul de flexie era mai mare.
Rezectia meniscului lateral a dus la cresterea miscarii rotatorii in varus, precum si la
cresterea si mai semnificativa a miscarii rotationale in valgus.
De asemenea, alte cercetari experimentale au evaluat efectul dublei meniscectomii
asupra stabilitatii anteroposterioare a genunchiului, la 0 si 30 flexie, cu sau fara incarcare
axiala.
S-a determinat faptul ca ablatia chiar a ambelor meniscuri are un efect nesemnificativ
asupre translatiei anterioare sau posterioare tibiale, cu sau fara incarcare. Cu toate acestea, la
un genunchi la care s-a asociat si actionarea ligamentelor incrucisate, translatia tibiala in plan
sagital a avut o crestere semnificativa.
Alte teste in vitro au demonstrat ca indepartarea ambelor meniscuri, la un genunchi cu
ligamente integre, nu are o influenta insemnata asupra translatiei antero - posterioara sau
asupra rotatiei interne - externe tibiala, cu sau fara incarcare.
Cu toate acestea, s-a constatat o crestere a rotatiei in varus - valgus, atat in extensie
completa cat si in flexie la 20.
Prin utilizarea unui aparat de testare in vitro a deplasarilor tibiale s-a demonstrat ca
rezectia doar a meniscului medial nu are influenta asupra stabilitatii in plan sagital a
genunchiului. Daca la aceasta se asociaza si sectionarea ligamentului incrucisat anterior, in
acest caz se evidentiaza cresterea deplasarii tibiale induse, mult mai semnificativa fata de
marirea ei datorata sectionarii izolate a acestui ligament.
Acesta crestere este maximala la o flexie de 90 si mai scazuta, dar statistic
semnificativ, intre 30 si 80 flexie.
Dupa ablatia ligamentului incrucisat anterior, meniscul medial pare ca joaca rolul de
"limitator", situat intre platoul tibial si partea posterioara a condilului femoral intern, reducand
posibilitatea tibiei de a se deplasa mai mult anterior.
Pentru ca acest mecanism de "frenaj meniscal" sa aiba eficienta, s-a emis ipoteza ca
este absolut necesar ca elementele mediale, atat cele active, dar mai ales cele pasive, sa fie
integre si functionale, pentru a asigura forta complexiva axiala, de conventie articulara.
S-a demonstrat ca sectionarea acestui suport medial ligamentar duce la o crestere
semnificativa a deplasarii anterioare tibiale, la un genunchi cu meniscul medial rezecat, numai
in cazul sectionarii si a ligamentului anterior.
S-a demonstrat si rolul semnificativ al meniscului lateral in stabilirea sagitala.
Utilizandu-se un aparat similar de testare in vitro a translatiei tibiale s-a certificat teoria

conform careia meniscectomia izolata laterala nu influenteaza semnificativ translatia antero posterioara tibiala, cu sau fara ligamentul incrucisat anterior eficient.
Deci meniscul lateral nu are rolul de "limitator" al deplasarii anterioare a platoului
tibial, fata de condilul femoral extern, in conditiile lipsei ligamentului incrucisat anterior.
Acest fapt este cauzat probabil de mobilitatea crescuta a acestui menisc si de
"abilitatea" lui de a se deplasa posterior si anterior in timpul flexiei, respectiv extensiei
genunchiului, impiedicandu-l sa aiba un rol important in limitarea deplasarii anterioare a
tibiei.
Faptul ca meniscul medial este un element important de stabilitate a genunchiului, mai
ales daca ligamentul incrucisat anterior este nefunctional, s-a demonstrat si prin experimente
pe cadavru.
Prin treimea sa periferica, meniscul intern impiedica translatia anterioara a tibiei pe
femur.
Astfel, pastrarea treimii periferice a meniscului este mult mai importanta pentru
functia si viitorului genunchiului, decat pastrarea celor doua treimi centrale, principii de la
care s-a pornit in fundamentarea tehnicilor "conservatoare" de meniscectomie.
O importanta semnificatoare o are mediul in care meniscurile isi desfasoara functiile,
lichidul sinorial fiind cel care mentine un coeficient de frecare imposibil de reprodus tehnic si
anume 0,001.
Meniscurile au un rol important in lubrifierea articulatiei si nutritia cartilajului
articular, prin mentinerea unui film fluid intre cele doua suprafete articulare, dar si prin
compresiunea lichidului catre cartilajul articular (fenomenul de "pompaj").
2.2. TRAUMATISMELE DE GENUNCHI SI PATOLOGIA ASOCIATA -EXAMENUL
CLINIC AL ARTICULAtIEI GENUNCHIULUI; ASPECTE PATOLOGICE IN
PRACTICA SPORTIV, PRINCIPII DE TRATAMENT
nExamenul sportivului traumatizat include urmatoarele aspecte: locul unde a avut loc
accidentul (pe strada, la antrenament, in competitie), mecanismul de producere (cadere,
lovire de catre adversar etc.), momentul cand a survenit.
nPentru stabilirea diagnosticului complex s-a avut in vedere:
1. Diagnosticul pozitiv si diferential al tipului de leziune (macro si microtraumatism,
afectiune cronica sau hiperfunctionala). Acestea se stabilesc atat pe baza unor elemente
clinice, cat mai ales pe baza unor examene de laborator clinic.
2. Diagnosticul diferential al formei anatomoclinice si al factorilor etiopatogenici
asociati prezinta o mare importanta precizand nu numai gradul, dar si felul tesutului anatomic
interesat si contextul factorilor predispozanti, favorizanti sau declansanti. De exemplu, la un
diagnostic de ruptura fibrilara se poate adauga: pe fond de circulatie periferica deficitara, daca
s-a constatat anterior aceasta, sau pe fond de astenie postvirala.

3. Diagnosticul fazei evolutive in care s-a prezentat traumatizatul poate surprinde


leziuni in faza incipienta catabolica sau in faza tardiva anabolica. Determinarea acestei faze
evolutive are repercusiuni capitale in orientarea tratamentului, ea bazandu-se, in special, pe
valoarea raportului albumine-globuline determinate electroforetic, cat si pe alte date clinice.
4. Diagnosticul (stabilirea) gradului de antrenament si al potentialului biologic de
moment al aportivului se face pe baza concluziilor unor investigatii cardio-vasculare specific
sportive (testul Martinet, Ruffier, Letunov, Astrand s.a.) si a rezultatelor sportive din ultimul
timp. Concluziile, partial, au o valoare deosebita in aprecierea evolutiei afectiunii, a
recuperarii functionale a cazului si a reintegrarii lui in procesul de pregatire sportiva.
nEfectuarea unui diagnostic complex prezinta o valoare deosebita nu numai pentru
inventarierea exacta a leziunilor si a factorilor care le-au produs, ci ea permite si aprecierea
factorilor biologici pe care contam in recuperarea cazurilor. Bazati pe un astfel de diagnostic,
putem efectua un tratament complex, specific si diferentiat, care sa dea o eficacitate, cu
reducerea corespunzatoare a timpului de vindecare.
Din pacate posibilitatile si accesibilitatea mijloacelor terapeutice mentionate anterior
trebuie corelate cu mijloacele disponibile, ceea ce ofera mai putine directii de cercetare in
comparatie cu cele teoretic posibile.
Genunchiul constituie cea mai frecvent traumatizata articulatie a corpului omenesc. #n cadrul
examinarii traumatismelor de genunchi anamneza va pune accent pe mecanismul
traumatismului ca si pe acuzele subiective.
Tabel 1. Mecanisme traumatice implicate
Directia
fortelor Efectul biomecanic |esuturi lezate
traumatizante
traumatizant

Leziuni asociate

Traumatism lateral al Fortarea articulatiei Ligament


genunchiului
in valgus
intern

colateral Fractura platou tibial


intern, menisc intern

Traumatism medial al Fortarea


genunchiului
in varus

colateral Menisc extern

articulatiei Ligament
extern

Directia
fortelor Efectul biomecanic |esuturi lezate
traumatizante
traumatizant

Leziuni asociate

Extensie rapida dupa Extensie-flexie in axa Ruptura de menisc in Ligamente colaterale


flexie fortata
dar
la
unghiuri forma de toarta de si
incrucisate,
maximale
cos
ligament laba de
gasca

Torsionarea fortata a Rotatia (patologica)


gambei

Triada nefasta a lui Ligamente colateral


Donoghue
intern si incrucisate
anterior;
menisc
intern

Presiune axiala (prin Tasarea elementelor Rupturi de menisc


cadere)
articulare

Socuri
traumatice Translarea
antero- Ligament
anterioare
pe posterioara in flexie
anterior
genunchi flexat
Socuri
traumatice Translarea
anterioare
pe posterioara
genunchi extins
genunchi

Fracturi condiliene,
femuralesau
de
platou tibial

incrucisat Ligamente colaterale,


ligament rotulian

antero- Ligamente colaterale, Ligamente


pe ligament
rotulian, periarticulare
regiunea posterioara
a capsulei

Marirea de volum a articulatiei la 4-6 ore dupa traumatism semnifica aparitia hemartrozei in
leziuni ligamentare importante sau fracturi.
Examinarea articulatiei genunchiului se realizeaza intotdeauna cu pacientul in decubit dorsal
si relaxat. Se incepe cu partea lezata si se realizeaza comparativ cu genunchiul sanatos
La inspectie se observa prezenta echimozelor, edemului,a oricarei deformari sau pozitii
nefiziologice. Se va verifica pulsul la artera pedioasa, functia senzitiva si motorie. Daca este
posibil se va realiza evaluarea mersului.
La palpare se va urmari consistenta regiunii, testarea laxitatii articulare in plan anterior,
posterior, lateral si medial (pentru ligamentele incrucisate anterior siposterior, colaterale
mediale si laterale). Testarea se va realiza comparativ cu genunchiul de partea opusa.
Deschiderea laterala se examineaza cu genunchiul in extensie si in flexie de 30, pentru a putea
recunoaste chiar instabilitatile mediale sau laterale usoare. Cand este posibila o deschidere
mai mare de 3-5grade, este probabila instabilitatea.
Dintre testele de mobilitate anormala mentionam:
nTestul pentru ligamentele colaterale - sportivul se gaseste in supinatie cu ambele membre
inferioare extinse. Pentru ligamentul colateral medial se fixeaza glezna de catre kinetoterapeut
cu o mana, in timp ce cealalta se plaseaza pe fata lateroinferioara a coapsei; se impinge
medial, incercand si abductia membrului inferior de catre pacient. Miscarea este limitata.
nTestul anteroposterior (sertar) investigheaza integritatea ligamentelor incrucisate.
Sportivul flexeaza gamba, in timp ce kinetoterapeutul plaseaza ambele maini inconjurand

articulatia genunchiului (policele alaturate pe tuberozitatea tibiei si restul degetelor in spatiul


popliteu) realizand usoare miscari anterioare si posterioare.
nTestul rotatiei tibiale se realizeaza cu sportivul in pozitiede supinatie cu membrul inferior
flexat. Kinetoterapeutul plaseaza o mana pe patela,acoperind articulatia genunchiului,
cealalta mana se plaseaza pe glezna. Se realizeaza miscari de rotatie, cu mare atentie la
cracmente, durere.
nMasurarea atrofiei musculare se realizeaza cu ajutorul bandei metrice, masurand
circumferinta coapselor bilateral.
nSemnul de rotula care danseaza se inregistreaza in caz de revatsat lichidian sau hemartroza
recenta. Se prinde cu 2 degete recesul suprapatelar, apoi se exercita o presiune usoara pe
rotula; se percepe o rezistenta fluctuenta.
Patologia genunchiului la sportivi include:
Contuzii musculare (vast medial) cu semne de entorsa. Se recomanda recuperare 2-7 zile prin
masaj, termoterapie.
Entorsele si luxatiile de genunchi imbraca tabloul clinic specific si celorlalte localizari, asa
cum s-aaratat in partea generala.
La nivelul patelei pot avea loc dislocari, fracturi sau condromalacia patelei. Luxatia patelei
are loc de regula in cazul unui traumatism survenit in flexie medie a genunchiului, cu gamba
fixata catre lateral. Clinic genunchiul este in flexie usoara, deformat, nu poate face extensia.
Se va realiza examen radiologic pentru excluderea unei fracturi. Tratamrntul consta in
reducere, punctie in cazul hemartrozei, imobilizare gipsata 2-3 saptamani.
Fractura de rotula apare frecvent prin mecanism direct, diagnosticul diferential se realizeaza
prin examen radiologic. Imobilizare gipsata se mentine 4-6 saptamani.
Leziunile traumatice capsulo-ligamentare pot imbraca mai multe forme:
- intinderi -fara pierderea stabilitatii
- fisuri partiale - in entorse
- rupturi - cu intreruperea completa a continuitatii in entorsele grave.
Leziunile de menisc
Asa cum s-a precizat in prima parte meniscurile sunt formatiuni fibrocartilaginoase care se
interpun intre condilii femurali si platourile fibulare.
Condilul femural intern, fiind mai coboraat decat cel extern in medie cu 4-5 mm,
suprasolicitarea acestuia explicaand frecventa de 4 ori mai mare a leziunilor meniscului
intern. Majoritatea rupturilor meniscurilor interne se produc in urma unei forte interne care
impune genunchiului semiafectat o miscare de extensie brusca cu rotatie interna. Factorii
predispozanti includ: deformatii congenitale si preexistenta unui proces reumatismal

degenerativ, jocul dur al adversarilor, suprafete de joc necorespunzatoare, executii tehnice


incorecte. Diagnosticul se precizeaza pe baza urmatoarelor semne:
-blocaj articular repetat
-hidartroza persistenta, mai accentuata dupa efort fizic
-hipotrofia si hipotonia musculaturii anterioara a coapsei (cvadriceps)
-durere la nivelul meniscului interesat.
Examenul clinic al genunchiului poate depista unele semne, in special dureroase, care poarta
numele autorilor care l-au conceput.
Semnele de leziune ale meniscului intern:
- Semnul Oudar -Jean sau strigatul de durere al meniscului consta din durerea vie produsa de
hiperextensia bruscaa genunchiului, policele palpand cornul anterior al meniscului intern.
- Semnul Bohler: genunchiul in hiperextensie si fortat in varus provoaca durere.
- Semnul Mac Murray: provocarea durerii prin extensia si rotarea interna a gambei.
- Semnul Steimann I:aparitia durerii la flexia si rotatia externaa gambei.
Pentru leziunea cornului posterior al meniscului intern exista in plus urmatoarele semne:
- Semnul lui Payr: sportivul sezand turceste, cu picioarele sub fesele opuse, are dureri in
regiunea posterioara a genunchiului lezat, mai ales daca apasam pe genunchi.
- Semnul Appely din pozitia culcat pe burta, gamba flexata launghi drept pe coapsa,
miscareade rotatie externa a genunchiuluiprovoaca dureri.
Pentru leziunile meniscului extern manevrele trebuiesc repetate in sens invers rotatiei gambei.
Tratamentul eficient este cel operator (artroscopie) urmat de program recuperator
complex.
Instabilitatea posttraumatica a genunchiului reprezinta complicatia majora a
entorselor de genunchi. Primele modificari care apar sunt hipotonia si hipotrofia
cvadricepsului si ischiogambierilor; apare apoi hidartroza (iritatie mecanica) si modificarile
degenerative ale cartilajului articular. Tratamentul incepe cu tratarea rupturilor ligamentare
din entorsa genunchiului urmat de Kinetoterapie. In cazuri severe sau recidivante se
recomanda interventia chirurgicala.

Hidartroza are localizarea cea mai intaalnita la nivelul articulatiei genunchiului. In


aparitia ei nu exista in antecedente un traumatism determinant. Examenul clinic releva doar
lichidul articular cu sau fara durere. Se pare ca hidartroza este debutul unisimptomatic a unora

din afectiunile articulare determinate de suprasolicitare. Tratamentul se rezuma la repaosul


segmenter, fizioterapie, resorbante si sedative, antiinflamatoare.
Maladia Hoffa (scleroolipomatoza genunchiului ) este o afectiune degenerativa
intalnita in gimnastica, atletism si jocuri constaand in iritatia pachetului gras subrotulian.
Fenomenele se traduc printr-o durere la efort (mai ales la coboraari si aterizari, alergari) in
zona subtrotuliana, de o parte si alta a tendonului rotulian, durere ce se accentueaza la palpare.
La palpare se percepe o crestere de volum a pachetului gras precum si consistenta lui mai
impastata. Tratamentul consta in repaos segmentar 7-14 zile, tratament fizioterapic
anticongestiv resorbant si antiproliferator, aplicatii locale de unguente antiinflamatorii.
Cele mai fercvente forme de tendinite intalnite la acest nivel sunt : tendinita achiliana cu
evolutie insidioasa, dureri accentuate de efort ce alterneaza cu perioada de acalmie; posibile
rupturi
-tendinita complexului tendinos laba de gasca (tendonul comun distal al muschilor
semitendinos, semimembranos) intalnite la atleti, gimnasti, baschetbalisti si fotbalisti.
-tendinita patelara si a tendonului cvadricepsului la luptatori, halterofili, schiori, atleti.
Se pot intalni si rupturi de tendoane cu aceeasi localizare.
De asemeni se pot intalni tenosinovite
Ca forme anatomo-clinice se intalnesc:
-tenosinovita gambierului anterior si lateral in care simptomatologia este localizata in
treimea anteroinferioara a gambei (fondisti, ciclisti, fotbalisti)
-tenosinovita peronierilor laterali cu localizare in treimea inferolaterala a gambei,
retromaleolar
-tenosinovita feronierilor laterali cu localizare in treimea inferolaterala a gambei ,
retromaleolar.
tenosinovita extensorilor si flexorilor mainii (gimnasti, aruncatori de disc si greutate,
canotori)
-tenosinovite stenozante de Quervain cu dureri si scurtari ale tendonului cu limitarea
mobilitatii
tenosinovita flexorilor piciorului (mars) cu simptomatologia specifica pe fata osoasa a
piciorului
Intinderi si rupturi ale unor aponevroze si fascii
bursiteprepatelare, trohanteriene si a bicepsului femural
Include urmatoarele localizari:

-aponevroza plantara (insertia posterioara calcaniana) - la atletii saritori


-aponevroza soleara (1/3 superioara, la locul insertiei gemenilor gambieri) - la
alergatorii de viteza, voleibalisti, handbalisti, baschetbalisti
-fascia lata - halterofili, gimnasti, fotbalisti
Dintre afectiunile microtraumatice, la nivelul articulatiei genunchiului apare apofizita tibiala
anterosuperioara (Osgood-Schlatter) produsa prin tractiunile repetate ale tendonului rotulian
asupra nucleului de osificarea anterosuperior al tibiei. Boala apare la sportivi de 12-14 ani ce
practicau fotbal(70%), patinaj si gimnastica. Simptomele dureroase impun scoaterea din
pregatire, imobilizare cu atela gipsata 10-14 zile, ionizari sau curenti diadinamici, aplicatii
percutane de antiinflamatoare. Tratamentul general consta din medicatie antialgica si
antiinflamatoare, vitamine, calciterapie, cura heliomarina. Dupaun repaus de 2-6 luni
sepermite reluarea activitatii sportive, cu mentiuneaca frecventa recidivelor este mare.
Apofizita rotuliana (Sinding-Larsen-Johanson) apare la sportivii de 10-15 ani ce practica
jocuri sportive, patinaj sau gimnastica.
Recuperarea in cazul traumatismelor de genunchi este o urgenta si o prioritate.
Atrofia si atonia determinate de imobilizare se instaleaza la cvadriceps mai repede si mai
accentuat comparativ cu alti muschi. Scopul principal al recuperarii genunchiului il reprezinta
refacerea calitativa si cantitativa a grupului extensorilor, din care cel mai greu isi revine vastul
intern.
Imobilizata temporar, articulatia genunchiului isi pierde rapid mobilitatea, refacerea fiind de
lunga durata, mai ales pana la 90.
Programe de recuperare
Etapa I
- Exercitii active si cu rezistenta progresiva pentru toate articulatiile sanatoase alecorpului, din
pozitiile culcat, sezand sau stand pe piciorul sanatos, indeosebi pentru membrul sanatos.
- Exercitii active si cu rezistenta progresiva pentru articulatiile gleznei si soldului membrului
inferior corespunzator genunchiului afectat, din pozitiile culcat, sezand sau stand pe piciorul
sanatos.
- Exercitii active si pasivede flexie si extensie ale genunchiului traumatizat, din pozitiile
culcat cu fata in sus si culcat cu fata in jos.
- Exercitii izometrice cu intensitate medie pentru genunchiul lezat, din pozitiile culcat cu fata
in sus si culcat cu fata in jos, culcat pe o latura si sezand cu gamba in afara planului de sprijin.
- Exercitii active de rotatie internasi externa in articulatia soldului, corespunzator
genunchiului afectat din pozitiile culcat cu fata in sus si culcat cu fata in jos.
- Sporturi complementare: inot, mers pe bicicleta.

Etapa a II-a
- Exercitii pentru tonificarea si dezvoltarea cu precadere a musculaturii extensoare a
genunchiului (flexie si extensie din pozitiile stand cu sprijin la scara fixa si stand).
- Exercitii izometrice pentru dezvoltarea cu precadere a musculaturii extensoare a
genunchiului cu incarcatura medie,dar durata mare (din pozitia sezand pe un plan mai
ridicatcu gamba in afara planului de sprijin sau stand intr-un picior cugenunchiul usor flexat).
- Exercitii pentru recuperarea totala a mobilitatii articulare.
- Alergare usoara cu flexie limitata a genunchiului.
- Exercitii aplicative (urcat si coborat scari).
Etapa a III-a
- Exercitii pentru dezvoltarea musculaturii extensoare a genunchiului.
- Exercitii de flexie si extensie ale genunchiului din pozitiile stand si stand pe un picior cu
cresterea progresiva a numarului de repetari
- Exercitii variate de mers.
- Exercitii variate de alergare.
- Exercitii variate de sarituri pe ambele picioare (pe loc si in deplasare).
- Exercitii variate de sarituri pe un picior (pe loc si in deplasare).
- Sporturi complementare: inot, mers pe bicicleta.
TENDINITA PATELARA (genunchiul "saritorului")
Anatomie - Muschiul cvadriceps ce realizeaza miscarea de extensie a genunchiului se insera
pe marginea superioara a patelei prin tendonul cvadricepsului . Acesta inconjoara patela
mulandu-se pe marginile laterale si mediale, continuandu-se cu ligamentul patelar (tendonul
de insertie al cvadricepsului) ce se insera pe tibie.
Tendinita patelara poate fi descrisa ca o inflamatie a tendonului patelar, intre patela si
tuberculul tibial, aparuta in urma unei suprasolicitari.

Factorii favorizanti: - alergari frecvente pe


distante lungi (semifondisti , fondisti)
- nr. mare
(voleibalisti,baschetbalisti)
- miscari
accelerare si decelerare

de

sarituri

frecvente

de

Factorii predispozanti - hiperpronatie (datorita


acestei deviatii pacientul are tendinta sa mearga
pe marginea interna a piciorului, determinand rasucirea tendonului patelar, cu efecte negative
asupra zonei de insertie a tendonului de pe tibie )
- repetarea miscarilor incorecte
- caderea boltei plantare (picior plat)
-scaderea flaxibilitatii musulare a cvadricepsului si ischiogambierilor
- cresterea frecventei, duratei sau intensitatii contractiilor cvadricepsului
( orice contractie a cvadricepsului determina stress la nivelul tendonului
patelar)
Simptomatologie:
- din punct de vedere clinic se disting 4 stadii simptomatologice
1) durerea apare numai dupa efectuarea activitatilor
2) durerea apare odata cu inceperea activitatii , dispare dupa faza de incalzire , apoi reapare cu
intensitate mai mare.
3) durerea este prezenta atat in timpul activitatilor cat si in repaus , afectand performanta
4) ruptura tendonului patelar
Principalele simptome in cazul tendinitei patelare sunt durerea si scaderea mobilitatii
articulare.Durerea poati fi accentuata de sarituri , urcatul scarilor sau alergare ,la miscari de
flexie si extensie a genunchiului, inflamatia este prezenta doar in zona subpatelara.
Examenul fizic cuprinde: - presiuni patelare pentru reproducerea simptomelor
- testare mobiliatii articulare ( flex. si exten. genunchiului)
- testarea fortei musculare si a coordonarii
- evalarea aliniamentului si a flexibilitatii
TESTARE

- localizarea punctelor sensibile la polul inferior al patelei confirma diagnosticul.


Pacientul in sezand cu sprijin pe palme cu genunchii intinsi, testatorul palpeaza fibrele
profunde ale tendonului patelar prin ridicarea polului inferior al patelei cu policele , in timp ce
polul superior este impins cu indexul celeilalte maini .
Flexibiliatea cvadricepsului se testeaza astfel :
- pacientul este in decubit ventral iar testatorul realizeaza flexia genunchiului. Un unghi de
flexie de 135 grade sau mai mare este normal
Flexibiliatea ischiogambierilor se evalueaza astfel :
- pacientul in decubit dorsal , testatorul realizeaza flexia artic coxofemurale.Un unghi de
70grade si mai mare este normal,la sportivi putand atinge si 90grade.
Tratament.
FAZA ACUTA - antiinflamatorii nesteroide
- repaus relativ
- pachete cu gheata inainte si dupa activitate
- exercitii de stretching cvadriceps si ischiogambieri daca durerea permite
- ortezarea genunchiului
- electroterapie
Exemple de exercitii de stretching pentru cvadriceps - din ortostatism flexia genunchiului
afectat si mentinerea acestei pozitii sprijinit cu mana.
Exemple de exercitii de stretching pt ischiogambieri - din sezand flexia maxima a soldului
afectat cu genunchiul intins si mentinerea pozitiei cu mana.
Atletii prefera exercitiile in care muschii gambei si ischiogambierii sunt intinsi in acelasi
timp: din sezand flexia trunciului si apucarea piciorului in flexie dorsala cu mana, se mentine
pozitia , cealalta mana fixand genunchiul afectat.
Toate exercitiile de stretching trebuie mentinute cel putin 20 sec si executate de mai multe ori
pe zi , in special inaintea inceperii activitatii sportive
FAZA SUBACUTA - se continua medicatia de la prima faza
- exercitii de strethcing pt musculatura gambei si m gluteus
- ex de tonifiere musculara
- stimulari electrice

Eemple de exercitii pentru cresterea fortei musculare - flex 30 grade in articulatia


coxofemurala cu genunchiul intins si piciorul in flexie dorsala din pozitie sezandsezand
- extensie maxima a genunchiului contra unei coarde elastice din ortostatism
- extensia genunchiului in lant kinetic inchis
- semigenoflexiuni 60 grade cu spatele sprijinit de un perete, mainile pe coapse.
-semigenoflexiuni 30-60 grade, mainile intinse inainte din ortostatism
- exercitii de flexie si extensie a genunchiului la presa .
Obiectivul principal al reabilitarii este reintoarcerea la activitatea sportiva intr-un timp cat mai
scurt. Sportivul poate incepe antrenamentele daca :
-este capabil sa execute flexia si extensia maxima a genunchiului fara durere
- daca gen. afectat nu este inflamat
- daca poate sa alerge usor fara sa schiopateze
- daca poate sa execute forfecari la 45 grade
- daca poate sa execute forfecari la 90 grade
- daca poate sa sara in doua picioare fara durere
- daca poate sa sara in piciorul afectat fara durere.
SINDROMUL
TIBIALE

DE

FRICTIUNE
A
BENZII
( genunchiul alergatorului )

ILIO-

Anatomie - banda iliotibiala este considerata o continuare a portiunii tendinoase a muschiului


fasciei late si indirect atasata la parti ale muschiului gluteu mediu, gluteu mare si vastului
lateral.
- Septul intermuscular leaga banda ilio-tibiala de marginea posterioara ( linea aspera ) a
femurului, proximal de epicondilul lateral al acestuia.
-Actiunea benzii iliotibiale - asista m. tensor al fasciei late in miscarea de abductie a
coapsei,dar mai precis controleaza si decelereaza adductia coapsei.
- este un stabilizator anterolat. al gen. atat in mers cat si in alergare
-in extensia gen. banda se misca anterior in fata epicondilului
lateral femural iar in flexia genunchiului peste 30 grade se misca posterior in spatele
epicondilului femural ramanand tensionata in ambele pozitii.

- in timpul alergarii sau mersului banda ajuta la mentinerea


flexiei soldului si genunchiului.
este suprasolicitata,
contracte

- daca abductorii coapsei sunt slab tonifiati banda iliotibiala


iar muschiul tensor al fasciei late trebuie sa se
mai puternic.

Factori intrinseci
a - contractura benzii iliotibiale
b - restrictiile miofasciale in musculatura coapsei si a gambei care vor
creste tensiunea benzii.
c -dezechilibru muscular
-abductorii soldului mai slab tonifiati ( fenomen intalnit la
fondisti)
-tonifiere scazuta sau control scazut la nivelul musculaturii
genunchiului in
special
la
nivelul
cvadricepsului
0
.
d-biomecanica anormala a piciorului
-mobilitate scazuta la nivelul articulatiei gleznei
-

tendinta

spre

picior

scobit
- inegalitatea membrelor inferioare
Factori extrinseci
- erori de antrenament
- schimbari in activitatea sportiva -a) cresterea brusca a distantei de alergare
- b) cresterea brusca a intensitatii alergarii
- suprafetele de lucru
Etiopatogenie - sindromul banzii iliotibiale este cea mai frecventa cauza a durerilor localizate
in zona lateroexterna a genunchiului, avand o incidenta crescuta de pana la 12% din totalul
traumatismelor de genunchi
Sindromul este rezultatul frecarii dintre banda iliotibiala si epicondilul lateral al tibiei, aparute
in timpul alergarii. Frecarile repetate produc iritatie urmata de inflamatie, procese localizate in
special la nivelul fibrelor posterioare ale benzii profunde).
Simptome- durere intensa si profunda localizata deasupra epicondilului lateral prezenta in
special in timpul alergarii si diminuata de repaus.
- durerea este intensa in timpul alergarii, scade in intensitate la sfarsitul acesteia
pentru a reveni in timpul urmatoarei alergari

- in stadiile mai avansate daca sportivul nu a urmat nici un program de recuperare


durerea este prezenta si la mers la urcatul si coboratul scarilor .
- sensibilitatea este accentuata de presiunile aplicate in zona lateroexterna a gen.
mai ales cand acesta este usor flectatat.
- inflamatia este intalnita in stadii avansate ale afectiunii.
Examenul fizic - la examinarea genunchiului se constata o sesnsibilitate locala si ocazional
inflamatie in zona distala a benzii, unde aceasta se misca peste epicondil. Rar durerea poate
radia de-a lungul intregii lungimi a benzii.
Teste specifice:
Durerea poate fi provocata de aplicarea presiunii de catre testator deasupra condilului
lateral in timp ce pacientul este pozitionat in decubit lateral pe partea neafectata cu membrul
afectat flexat la 90 grade. In timp ce mentine presiunea testatorul extinde
genunchiul pacientului.
Testul este pozitiv daca durerea apare cand flexia genunchiului este de 30 grade, pozitie in
care banda deja intinsa freaca direct peste epicondilul femural.

Fig. 1.a. Testul Renne - pacientul in ortostatism cu greutatea corpului pe membrul


afectat.Pacientul flexeaza gen 30 grade iar testatorul aplica presiune pe epicondilul lateral.
Testul este pozitiv daca zona este dureroasa.

Fig.1.b. Testul Noble - pacientul in decubit dorsal cu piciorul in supinatie sustinut de testator
Acesta executa flexii si extensii ale genunchiului in timp ce aplica presiuni pe epicondil. Daca
durerea este prezenta la flexia de 30 grade a genunchiului, testul este pozitiv.
Localizarea restrictiilor miofasciale - aceste restrictii miofasciale includ: trigger points
(puncte dureroase) centrale si secundare (alaturate) , contracturi musculare si adeziuni
fasciale.
Punctele dureroase secundare apar in regiunea musculotendinoasa portiunea distala a vastului
lateral si bicepsului lateral si pot provoca durerea la nivelul zonei epicondilare. Ele apar
datorita tensiunii musculare cronice.
Contractura vastului lateral creste tensiunea longitudinala a benzii.
Adeziunile fasciale la nivelul fibrelor posterioare ale benzii sunt de obicei prezente la
pacientii cu sindrom iliotibial. Aceste adeziuni sunt adesea asociate cu dureri si pot fi
rezultatul unei microleziuni sau inflamatie mai veche.
Aceste restrictii miofasciale pot varia de la simple complicatii pana la cauza primara a durerii
laterale de genunchi.
Evaluarea releva adesea zone sensibile ale muschiului vast laeral, fesierul mic si zona distala a
bicepsului femural. In aceste zone se pot depista puncte dureroase discrete (trigger points)
care la presiune transmit durere si in zona laterala a coapsei, genunchiului si chiar a tibiei.
Examinarea consta in palparea profunda si amanuntita a zonei cu trigger points. Pozitia
pacientului pentru realizarea acestor manevre este in decubit lateral cu partea simptomatica in
sus, soldul flectat la 45 si genunchiul in usoara flexie.
Trigger points centrale in vastul lateral si fesierul mic pot transmite dureri intense in zona
lateroext a genunchiului .
Evaluarea deficitului de flexibilitate a iliopsoasului,dreptului femural si tensorului
fasciei lata se realizeaza la toti pacientii suspecti de sindrom iliotibial.
Descrierea testului Thomas -pacientul in DD la marginea unei mese, spatele drept lipit de
masa, mentine cu mainile ambii genunchii flectati la piept. In timp ce pacientul mentine
genunchiul asimtomatic la piept, testatorul coboara usor membrul afectat spre podea.Testul
este pozitiv daca pacientul nu poate atinge flexia genunchiului de 90 grade, un unghi neutru
in flexia soldului, mai putin de 15 in abductia soldului fata de pelvis .

Evaluarea flexibilitatii gastrognemianului si solearului.


Pac in DD cu piciorul examinat la marginea patului si genunchiul in extensie pentru testarea
gastrognemianului si cu genunchiul in usoara flexie pt testarea solearului. Testatorul executa
dorsiflexia piciorului. Testul este pozitiv daca pacientul nu poate realiza dorsiflexie pasiva de
90. Cand executa aceste teste examinatorul va bloca articulatia subtalara realizand o usoara
inversie a piciorului. Examinatorul este asfel sigur ca miscarea se realizeaza din articulatia
talocrurala fara influente ale articulatiei subtalare.
Testarea fortei muschiului gluteus mijlociu
Pacientul in decubit lateral cu sprijin pe umar si pe bazin, acestea fiind perpendiculare pe
planul patului. Pentru a asigura stabilitatea corpului MI de sprijin este usor flexat iar mana
opusa apuca marginea mesei. Pacientul este rugat sa abduca MI afectat in aceeasi linie cu
trunchiul fara roatie inernat sau flexia soldului. Examinatorul fixeaza cu o mana bazinul iar
cu cealalta apune rezistenta in regiunea supramaleolara miscarii de adductia a MI la planul
patului.
O evaluare completa include de asemenea si mersul la covorul rulant, pentru a depista
eventalele dezechilibrele musculare dinamice .
Diagnosticul diferential - In realizarea diagnosticului diferential se va tine cont de faptul ca
sindromul benzii iliotibiale determina problemele exteriorul articulatiei, si nu in interiorul
acesteia (ruptura de ligament sau cartilaj).
- diagnosticul diferential include - durere miofasciala
- sindromul de stres patelofemural
- patologie de menisc lateral
- fractura articulatiei tibiofibulara superioara
- tendinita bicepsului femural
TRATAMENT
FAZA I acuta - scaderea inflamatiei prin aplicatii locale cu gheata ,fonoforeza
- reducerea si modificarea activitatii sportive
- masaj local cu gheata
- medicatie antiinflamatoare nesteroida
FAZA II subacuta - daca inflamatia persista dupa trei zile de tratament pot fi indicate
injectii locale cu corticosteroizi.

- daca activitatea sportiva este restrictionata sever, pentru a evita


deconditionarea el poate participa in timpul acestei faze la activitati ca inotul, ciclismul sau
alte activitati nedureroase.
- exercitii de stretching dupa ce inflamatia acuta a scazut
- exercitii de contractie - relaxare pentru alungirea grupurilor musculare
scurtate. Exercitiile se executa in trei serii, 7 sec contractie submaximala urmate de 15
secunde de stretch
- exercitii de alungire a benzii iliotibiale
-exercitii de stretching pentru iliopsoas, dreptul femural, gastrocnemiansolear unde restrictia a fost identificata la examenul fizic. Exerctiile de stretching se executa
de 3 ori pe zi

Fig.3. Evaluarea flexibilitatii gastrocnemianului

Fig.2. Test Thomas

Fig.4. Testarea fortei muschiului gluteus mijlociu

Fig. 5. Exercitii de contractie-relaxare exercitiile pot fi executate langa un perete pentru evitarea pierderii echilibrului.

Pacient in ortostatism cu MI afectat extins si addus in spatele piciorului sanatos.Pacientul expira si usor isi flexeaza trunchiul in la

Fig. 6. Pacientul in DD cu piciorul afectat in supinatie .Pacientul inconjoara picirul cu o banda, mana opusa apucand capetele acest

Fig.7. Stretchingul benzii iliotibiale cu ajutorul unui rulou

pac in DL pe partea afectata cu sprijin pe maini coatele extinse ,plaseaza ruloul sub membrul afectat care este extins.MI neafectat es

Fig.8. Stretchingul benzii iliotibiale


pac in DD cu bazinul la marginea patului , gen neafectat este flexat la piept si apucat cu mainile pentru a stabiliza spina lombara pe

Restrictiile miofasciale sunt tratate dupa scaderea inflamatiei. Identificarea si eliminarea


componentelor miofasciale completeaza terapia fizica si poate precede tonifierea si

reeducarea musculara. Tratamentul tesuturilor moi elimina de obicei o parte importanta a


paternului durerii, permitand un tratament definitiv si eficient al sindromului benzii iliotibiale.
- trigger points centrale ale gluteului mic si vastului lat: compresiile, masajul profund,
stretchingul specific si caldura pot elibera trigger points centrale si diminua contractura
- trigger points secundare in jonctiunea musculotendinoasa a vastului lat. distal si a
bicepsului femural : sunt indicate compresii , masaj profund urmat de aplicari cu gheata pe
trigger points.
- contractura vastului lat : masasjul tesuturilor profunde ,stretching pe vastul lat. pentru
reducerea tensiunii.
FAZA III de recuperare - exercitii progresive de crestere a fortei musculare - abductie din
DL, pasul anterior dupa o trepta de inaltime mica ex de coborare ale pelvisului
- reintoarcerea la activitatea sportiva

- exercitiile de tonifiere incep indata ce restrictiile miofasciale sunt rezolvate si miscarile active sunt
normale. Toate exercitiile de tonifiere se incep cu un set de 15-20 de repetari si se cresc pana la 3
seturi de 20 de repetitii zilnic

Fig 9 - tonifierea gluteusului mediu prin abuctii ale MI afectat din DL. Pac executa abdu

Fig 10 pasul anterior dupa un suport de inaltime mica in fata unei oglinzi, asfel incat pacientul sa-si poata monitoriza propria misca

Fig 11 - pacientii pot sa progreseze la ex de coborare a pelvisului pentru a tonifia gluteusul mediu.Ex incepe cu pacientul stand cu p

Reintoarcerea la activitatea sportiva - intoarcerea la alergare depinde de severitatea si


cronicitatea afectiunii.Cei mai multi pacienti se recupereaza total dupa 5-6 saptamani.Ca o
regula generala sportivii pot reincepe o alergare normala sau alte activitati sportive daca
executa fara durere toate exercitiile de tonifiere.Atletii pot incepe inca din prima saptamana
de recuperare sprinturi usoare pe teren plat.Studiile biomecanice au aratat ca sprinturile cu
viteza usoara cauzeaza mai putin sindromul benzii iliotibiale decat o alergare de lunga durata
pentru ca la faza de atac a solului cu piciorul genunchiul este flexat la un unghi mai mare
decat cel care cauzeaza frecarea .

CAPITOLUL 3

- ORGANIZAREA CERCETARII

3.1. STABILIREA SUBIECTILOR SUPUSI EXPERIMENTELOR


Activitatea experimentala s-a desfasurat in perioada august 2006-iulie 2007 si a avut
ca scop verificarea tehnicilor de lucru si a ipotezelor formulate.
Subiectii supusi activitatii experimentale au fost organizati intr-o singura grupa
experimentala constituita din 12 jucatoare componente ale echipei de volei a Clubului
Universitatea Craiova.
Activitatea de cercetare s-a desfasurat in intervalul septembrie 2004- iulie 2007, in trei etape,
dupa cum urmeaza:
Etapa I (2004-2005) a cuprins urmatoarele activitati:

- studiul bibliografic de specialitate privind factorii de risc traumatic in general si in volei in


particular; relatia acestora cu aparitia traumatismelor, in special a celor de suprasolicitare ;
- studiul bibliografic privind metodologia cercetarii in traumatismele sportive; metodologia de
evaluare a fortei musculare si amplitudinii articulare, analiza cinematica si cinetica, modelare
computerizata tridimensionala
Aceasta activitate a condus la formarea unei imagini de ansablu asupra stadiului actual al
cercetarii si cunostintelor in domeniu si a permis deschiderea unor strategii noi de cercetare
evidentiate in etapele ulterioare ale prezentei cercetari.
Etapa a-II-a a constat in organizarea cercetarii prealabile care s-a desfasurat in perioada
octombrie 2005- iunie 2006, pe urmatoarele directii:
- Studiului fiselor individuale de la Policlinica pentru sportivi si realizarea convorbirii
semistandardizate cu subiectii,
- Stabilirea ipotezelor cercetarii pe baza observatiilor si analizei obtinute din studiul
literaturii de specialitate si chestionarea specialistilor din domeniu
- Identificarea si aplicarea principalelor modalitati de evaluare a factorilor implicati in
producerea traumatismelor sportive de suprasolicitare;
- Elaborerea si crearea programelor profilactice de exercitii pentru prevenirea
traumatismelor de suprasolicitare, comune jocului de volei
Etapa a-III-a (august 2006-iulie 2007) corespunde perioadei desfasurarii
experimentului propiu-zis si a constat din verificarea eficientei modelelor de prevenire
propuse prin compararea rezultatelor testarii initiale si finale ale grupei de cercetare.
3.2.
STABILIREA
VARIABILEI
DE
LUCRU
IN
EXPERIMENT,
MODALITATILOR SI METODELOR CONCRETE DE LUCRU;

Observatia pedagogica a fenomenului cercetat


Observatiile efectuate pe parcursul intregii cercetari, au permis strangerea si organizarea
informatiilor cu privire la cauzele preponderente favorizante si predispozante ale
traumatismelor sportive de suprasolicitare, in scopul formarii unei imagini globale asupra
riscului la care este expus voleibalistul din acest punct de vedere. Observatia folosita in cadrul
cercetarii a fost sistemica (activa, intentionata, structurata), transversala (au fost cercetate
simultan mai multe variabile, mai multi indici), dar si longitudinala (evolutia uneia sau mai
multor variabile).
Utilizata pe parcursul intregii cercetari, observatia pedagogica ne-a permis sa stabilim:
. Cauzele tipice ce stau la baza producerii leziunilor de suprasolicitare localizate la nivelul
complexului humeral
. Observarea procedeelor tehnice folosite preponderent de catre atacantul voleibalist in
antrenamente si competitii

. Acuratetea executiei tehnice a atacantilor voleibalisti


. Modul cum s-a desfasurat programul profilactic de exercitii.
A fost folosita de asemenea, si observatia indirecta efectuata de antrenorii si specialistii din
preajma sportivilor cercetati, in vederea stabilirii scarilor descriptive privind manifestarile
tehnice si aptitudinale ale acestora
Evaluarea fortelelor musculare cu ajutorul softului Anybody. Acest software va calcula
fortele musculare, reactiunile si momentele in articulatii, refacand pentru modelele
implementate, miscarea pe baza coordonatelor markerilor, si a presiunilor de contact si
fortelor la nivelul centrului de greutate
Elaborarea modelului prevenirii tendinitei patelare
O serie de autori afirma ca tonifierea musculaturii extremitatii inferioare este o posibila
interventie ce permite saritorului sa disipeze energia produsa in timpul aterizarii prin muschi
mai degraba decat prin oase si ligamente (Schafle, M.,[3]).
O alta strategie de prevenire a fost propusa de Briner, W., Kacmar, L.,[4]. Ei sugereaza ca o
metoda de prevenire poate fi reprezentata si de informarea sportivilor asupra importantei pe
care o are tehnica de aterizare cu genunchii in usoara flexie si picioarele in flexie plantara.
Aceasta pozitie de contact poate permite utilizarea unei amplitudini mai mare de miscare
pentru articulatiile extremitatii inferioare in disiparea fortei de reactie a solului.
Teoria propusa de autorii amintiti, coincide cu studiul lui Zhang et al., (2000) ce a raportat ca
extensorii articulatiei genunchiului si flexorii plantari functioneaza ca disipatori energetici
primari in timpul aterizarii. Antrenamentul fizic (ce vizeaza tehnici de tonifiere musculara)
poate fi cea mai practica si eficienta modalitate de prevenire a traumatismelor legate de
aterizare. Efectele pozitive al acestui antrenament au fost raportate de Hewett ,T.E.,[5]. In
studiul lor, un lot de sportive au participat la un antrenament pliometric pentru 6 saptamani.
Dupa antrenament forta maxima de aterizare in timpul blocajului a fost redusa la 22%. In
plus, momentele de adductie si abductie au fost reduse la 50%. Aceste imbunatatiri pot ajuta
sportivii sa obtina o "pozitie de intoarcere" corespunzatoare si ulterior sa scada incidenta
traumatica. Interesant, nici o modificare in performanta sariturii verticale nu a fost obtinuta
dupa antrenamente. De aceea se pare ca acest antrenament poate imbunatatii mecanica
aterizarii fara scaderea performantei.
In ceea ce priveste tehnica, sportivii care executa in mod repetat aterizari si sunt expusi unei
forte mari de impact, produse simultan, trebuie sa se concentreze in executia aterizarii pe
utilizarea unui pattern de contact varf-calcai si miscarea de flexie a genunchilor (Dufek, J.S.,
Bates, B.T.,[6]). Desi aceasta tehnica necesita forta musculara mare ea poate fi mai
avantajoasa in prevenirea leziunilor de suprasolicitare. Tehnica prezinta insa dificultati
strategice deoarece aterizarea cu o flexie mare a genunchilor poate impiedica jucatorul sa
execute miscarea ulterioara intr-o maniera oportuna.

Constructia modelului de experimentat


Tendinita patelara este un sindrom de suprasolicitare functional comun sportivilor care isi
supun mecanismul extensor al genunchiului unei sarcini intense si repetitive, fenomen intalnit
in cazul sariturilor verticale repetitive caracteristice jocului de volei (Witvrouw et al., 2001;
Lian et al., 2005). Aceste actiuni repetitive sunt frecvent caracterizate de ciclul scurtareintindere a actiunii musculare. In miscarile ce implica acest ciclu, sarcini mari sunt plasate
asupra mecanismului extensor al genunchiului atat in timpul fazei concentrice cat si in timpul
celei excentrice, suprasolicitand in mod repetat tendonul patelar (Fredberg si Bolvig, 1999).
De fapt, solicitari de 9 pana la 11 ori mai mari decat propria greutate a corpului apar la nivelul
articulatiei genunchiului in timpul aterizarilor la sportivii voleibalisti. Aceste sarcini
excentrice par sa fie cauzele primare ale suprasolicitarii intalnite in tendinita patelara.
Imbunatatirea fortei si flexibilitatii muschilor posteriori ai coapsei si a muschiului cvadriceps
este cea mai eficienta metoda de prevenire a traumatismelor genunchiului.
Pregatirea fizica precompetitionala trebuie focalizata pe cresterea graduala a contractiilor
excentrice repetitive ale cvadricepsului astfel incat tendonul sa poata suporta suprasarcini
repetitive.
Elaborarea programului profilactic adresat tendinitei patelare.
Studiul literaturii de specialitate si sintetizarea informatiilor obtinute in urma testarilor
goniometrice, dinamometrice, cinematice si cinetice, m-au condus la o serie de concluzii pe
baza carora am elaborat modelele programelor de exercitii profilactice, in vederea prevenirii
aparitiei tendinitei coafei rotatorilor si a tendinitei patelare, argumentand prevenira tendinitei
patelare cuprinde un numar de 8 exercitii ce au vizat imbunatatirea fortei si flexibilitatii
muschilor posteriori ai coapsei si a muschiului cvadriceps. continutul acestora.
In acest scop, protocoalele de exercitii kinetice au fost introduse in programul de antrenament
si aplicate pe perioadele pregatitoare, precompetitionala si competitionala.
Exercitiile de stretching au fost incluse in prima parte a antrenamentului, in perioada de
incalzire, iar cele de crestere a fortei musculare in ultima parte a acestuia dupa incheierea
temelor propuse.
Desfasurarea programului de exercitii s-a realizat in conditii optime datorita unei bune
colaborari cu subiectii si antrenorul. Inaintea aplicarii, subiectii au fost instruiti asupra
continutului programului si a succesiunii exercitiilor.

Programul profilactic cuprinde un numar de 11 exercitii de tonifiere si stretching. Cea mai


mare parte a exercitiilor de crestere a fortei musculare a necesitat utilizarea unor greutati de 1
si 2 kg si benzi elastice.
Aplicarea programului s-a realizat pe o perioada de 10 luni tinand cont de planul de pregatire
al echipei, cu o frecventa de 3ori/ saptamana in perioada pregatitoare si de 2 ori saptamana in
perioada precompetitionala si perioda competitionala.
Programul a debutat cu utilizarea unui numar mare de repetari si intensitate redusa a
exercitiului (timpul de mentinere al stretchingului-15 secunde si a incarcaturii prin utilizarea
unor greutati de 1 kg).
In perioada precompetitionala si perioda competitionala, s-a redus numarul de repetari si s-a
crescut intensitatea (timpul de mentinere al stretchingului-25sec. si a incarcaturii prin
utilizarea unor gantere de 2 kg).
Raportul dintre timpul de efectuare a exercitiilor si pauze a fost de 2 :1 (de exemplu:durata
executiei 30sec, timp pauza 15sec).
Dupa aplicarea programului s-au reluat testarile dinamometrice, goniometrice, si cinematice
pentru a reevalua parametrii masurati initial.

CAPITOLUL 4 -

PREZENTAREA SI INTERPRETAREA REZULTATELOR

Model de prevenire a tendinitei patelare aplicat


1. Stretchingul muschilor ischiogambieri
Obiectiv:

imbunatatirea flexibilitatii muschilor extensori ai coapsei

Initiere:

in decubit dorsal genunchii flectati si talpile sprijinite pe


sol

Actiune:
palmele plasate in spatiul popliteu flecteaza coapsa membrului inferior drept pe
truchi in timp ce trunchiul rane In contact cu solul si articulatia genunchiului in usoara flexie.
Se executa alternativ cu membrul inferior drept apoi cu cel stang. Gradul de intindere poate fi
crescut prin extensia genunchiului in timpul flexiei coapsei pe trunchi. Se mentine pozitia
finala 10sec si se repeta.
1.

Stretchingul muschilor ischiogambieri

Obiectiv:

imbunatatirea flexibilitatii muschilor ischiogambieri ai coapsei

Initiere:
in decubit dorsal cu genunchii flectati talpile sprijinite pe sol, calcaiul
membrului stang se pozitioneaza pe genunchiul membrului stang. Palmele apuca partea
posterioara a coapsei drepte i treimea inferioara .
Actiune:
se trage coapsa dreapta spre piept cu mainile si se flecteaza trunchiul in timp ce
calcaiul este mentinut pe genunchi. Se mentine pozitia finala 10sec si se repeta cu membrul
stang.
3. Stretchingul muschilor extensori ai coapsei

Obiectiv:

imbunatatirea flexibilitatii muschilor extensori ai coapsei

Initiere:
in ortostatism cu membrul inferior drept in abductie de 60-70 si genunchiul
extins, calcaiul sprijinit pe o masa. Membrul inferior de sprijin este extins.
Actiune:
se flecteaza trunchiul pe coapsa cat mai mult posibil in timp ce membrele
inferioare raman extinse. Se mentine pozitia finala 10sec si se repeta cu membrul stang.

4. Stretchingul muschiului cvadriceps


Obiectiv:

imbunatatirea flexibilitatii muschiului cvadriceps

Initiere:

stand in sprijin pe un genunchi spatele drept, bratele pe langa corp.

Actiune:
mana de aceeasi parte apuca talpa piciorului de sprijin pe fata dorsala flectand
coapsa pe gamba. Se mentine pozitia finala 10sec si se repeta cu celalalt membru.
5. Semigenoflexiuni pe un plan inclinat
Obiectiv:

cresterea fortei muschiului cvadriceps

Initiere:
in ortostatism cu membrul inferior drept pe un plan inclinat, genunchiul extins,
palmele pe talie.
Actiune:
se executa semiflexia genunchiului drept in timp ce membrul inferior stang
paraseste contactul cu solul. Se revine la pozitia initiala si se repeta. Se executa apoi cu
membrul inferior stang.

6. Semigenoflexiuni cu banda elastica


Obiectiv:

cresterea fortei muschiului cvadriceps

Initiere:
in ortostatism cu membrele inferioare departate la nivelul umerilor genunchii
extinsi, palmele apuca capetele corzii elastice in fata corpului.
Actiune:
se executa semigenoflexiuni in ritm lent intinzand coarda elastica care opune
rezistenta. Se revine la pozitia initiala si se repeta.
7. Flexia si extensia genunchiului cu rezistenta (saci nisip)
Obiectiv:

cresterea fortei muschilor flexori si extensori ai coapsei

Initiere:
sezand pe un scaun membrele inferiore flectate plantele pe sol, palmele
sprijinite pe scaun.
Actiune:
se executa flexia/extesia genunchiului drept, trunchiul extins. Se executa apoi
cu membrul inferior stang.

8. Extensia membrului inferior cu incarcarea propriei greutati a corpului


Obiectiv:

cresterea fortei extensorilor genunchiului

Initiere:
in ortostatism cu fata la o banca de gimnastica. Talpa piciorului drept sprijinita
pe banca, articulatia coxofemurala si articulatia genunchiului in flexie de 90
Actiune:
se incarca greutata corpului pe membrul inferior drept in timp ce articulatia
coxofemurala si a genunchiului se extind. Membrul inferior stang este extins. Se revine si se
repeta. Se executa apoi cu membrul opus.

Functiile modelului de experimentat


In vederea atingerii scopului propus, de prevenire a tendinitelor de suprasolicitare, ce au o
incidenta ridicata in jocul de volei, imbunatatind astfel performanta sportiva, modelul de
experimentat prezinta urmatoarele functii:
- cresterea fortei muschilor extensori ai genunchiului
- cresterea fortei muschiului cvadriceps
- imbunatatirea flexibilitatii muschilor extensori ai genunchiului
- imbunatatirea flexibilitatii muschiului cvadriceps
Masurarea in dinamica a fortelor musculare la nivelul membrului inferior
Pentru a se evidentia imbunatatirea fortelor musculare la nivelul membrelor inferioare, in
urma aplicarii programului profilactic s-au calculat valorile medii musculare pentru fiecare jucatoare
in parte inainte si dupa aplicirea programului de exercitii iar diferentele obsinute au fost calculate
procentual.
Vom exemplifica in continuare valorile musculare pentru o singura jucatoare, restul
regasindu-se in anexe.

Fig. 1. Fortele musculare la nivelul membrelor inferioare in saritura de atac inainte de aplicarea
programului

Fig. 2 Fortele musculare la nivelul membrelor inferioare in saritura de atac dupa aplicarea
programului

Fig. 3. Fortele pe grupe musculare pentru sportiva J1, in saritura in inaltime. Momentul de
desprindere de sol este la t=0.45s. .
Se observa pe grafice cresterea fortei musculare in urma aplicarii programelor de
antrenament pentru toate grupele musculare.

FiFig. 4. Fortele pe grupe musculare pentru sportiva J2, in saritura in inaltime. Momentul de
desprindere de sol este la t=0.45s. Se observa pe grafice cresterea fortei musculare in urma
programelor de antrenament

Fig. 5. Fortele pe grupe musculare pentru sportiva J3, in saritura in inaltime. Momentul de
desprindere de sol este la t=0.45s. Se observa pe grafice cresterea fortei musculare in urma
programelor de antrenament

Fig. 6. Fortele pe grupe musculare pentru sportiva J5, in saritura in inaltime. Momentul de
desprindere de sol este la t=0.45s. Se observa pe grafice cresterea fortei musculare in urma
programelor de antrenament

Fig. 7 Fortele pe grupe musculare pentru sportiva J6, in saritura in inaltime. Momentul de
desprindere de sol este la t=0.45s. Se observa pe grafice cresterea fortei musculare in urma
programelor de antrenament

Fig. 8. Fortele pe grupe musculare pentru sportiva J7, in saritura in inaltime. Momentul de
desprindere de sol este la t=0.45s. Se observa pe grafice cresterea fortei musculare in urma
programelor de antrenament

Fig. 9. Fortele pe grupe musculare pentru sportiva J8, in saritura in inaltime. Momentul de
desprindere de sol este la t=0.45s. Se observa pe grafice cresterea fortei musculare in urma
programelor de antrenament

Fig. 10. Fortele pe grupe musculare pentru sportiva J10, in saritura in inaltime. Momentul de
desprindere de sol este la t=0.45s. Se observa pe grafice cresterea fortei musculare in urma
programelor de antrenament

Fig. 11. Fortele pe grupe musculare pentru sportiva J11, in saritura in inaltime. Momentul de
desprindere de sol este la t=0.45s. Se observa pe grafice cresterea fortei musculare in urma
programelor de antrenament

Fig. 12. Fortele pe grupe musculare pentru sportiva J11, in saritura in inaltime. Momentul de
desprindere de sol este la t=0.45s. Se observa pe grafice cresterea fortei musculare in urma
programelor de antrenament

Fig. 13. Fortele pe grupe musculare pentru sportiva J12, in saritura in inaltime. Momentul de
desprindere de sol este la t=0.45s. Se observa pe grafice cresterea fortei musculare in urma
programelor de antrenament
CAPITOLUL 5 - CONCLUZII
Studiind litratura de specialitate se constata, ca doar in ultimii ani a fost dezvoltata o
conceptie preventiva a recuperarii care mai nou s-a extins prin aplicarea de programe de
exercitii utilizate pentru prevenirea de leziuni sau a deficitelor functionale determinate de

tulburari anterioare biomecanice sau ale lantului kinetic ce contribuie la instalarea unor
leziuni musculo-scheletice denumite si programe profilactice.
In mod regretabil, diferentele de metodologie si design privind prevenirea traumatismelor de
suprasolicitare, fac dificila, daca nu imposibila, comparatia directa intre aceste studii, existad
putine studii de specialitate, dispersate, care nu se bazeaza pe interventia prin programe
specifice de prevenire a traumatismelor comune voleiului, in antrenamentul sportiv.
In prezent, nu exista protocoale de exercitii de prevenire, focalizate strict pe patologia cu
incidenta cea mai mare, corelate cu paternurile musculare si articulare implicate in actiunile
de atac si servici din jocul de volei. Marea majoritate a programelor de prevenire se bazeaza
strict pe exercitiile de stretching introduse in perioada de incalzire/ revenire dupa efort sau,
vizeaza pregatirea fizica generala a sportivului.
Pe baza celor prezentate anterior, putem afirma, ca un model teoretic general, ce vizeaza
prevenirea tendinitelor de suprasolicitare instalate atat la nivelul articulatiei umarului cat si a
genunchiului, la sportivii de performanta voleibalisti, imbina factori predispozanti/cauzativi
cu modificari patofiziologice, aspecte care se regasesc in modele prezentate anterior.
Adesea jucatorii voleibalisti acuza dureri in zona anterioara a genunchiului, cel mai comun
diagnostic in randul acestora fiind tendinita patelara. Cunoscuta si sub denumirea de
"genunchiul saritorului", a fost documentat in literatura de specialitate ca afectand in jur de
50% din sportivii voleibalisti (Goodwin-Gerberich, S.G., Luhmann, S[7]., Reeser, J.C.,
Verhagen, E[8]., Surve, I., Schwellnus, M.P.,).
Sportivii care au suferit o tendinita patelara sunt adesea incapabili sa descrie un eveniment
traumatic specific ce a condus la precipitarea simptomelor lor, presupunandu-se ca in cele mai
multe cazuri leziunea este rezultatul suprasarcinii repetitive a tendonului patelar, ele bazanduse tipic pe un mecanism traumatic non-contact. Acest tip de leziune apare frecvent datorita
faptului ca in performanta se aloca un numar crescut de antrenamente de forta ce includ
exercitii pliometrice in vederea imbunatatirii detentei, atat de importanta in realizarea actiunii
de atac si de blocaj. Tactica jocului necesita din partea jucatorului ce efectueaza blocajul in
zona trei a terenului executia unui numar mai mare de sarituri fata de jucatorii ce realizeaza
blocajul in alte zone ale terenului, nefiind surprinzatoare o incidenta mai mare a tendinitei
patelare la acesti jucatori (Bahr, R., Reeser, J.C.).
Din aceste considerente, este evident ca prevalenta tendinitei patelare este strans legata de
volumul de sarituri. Oricum nu este bine cunoscut de ce anumiti jucatori sunt afectati, in timp
ce altii nu, in ciuda faptului ca ambele categorii se antreneaza in mod egal. Majoritatea
sportivilor diagnosticati cu tendinita patelara prezinta dureri in zona polului inferior al patelei,
inflamatia fiind localizata la nivelul jonctiunii osteo-tendinoase. Fiecare contractie a
muschiului cvadriceps determina un stres asupra tendonului patelar. Cresterea frecventei,
duratei sau intensitatii contractiilor cvadricepsului produc inflamatie in zona de insertie a
tendonului pe polul inferior al patelei. Cauzele ce favorizeaza aparitia acestei leziuni sunt
reprezentate de prezenta unei flexibilitati reduse a muschilor cvadriceps si ischiogambieri
(DePalma, M.J[9]., Perkins, R.H.,).
Feretti, A[10]., (1984), subliniaza ca tendinita patelara este mai comuna jucatorilor care
se antreneaza mai mult de 4 ori/saptamana si au o varsta cuprinsa intre 20-25 ani cu o
vechime intre 3-5 ani in sportul de performanta, precum si jucatorilor ce se antreneaza pe o

suprafata de joc dura. Suprafata de joc necorespunzatoare poate precipita simptomele in


special dupa efectuarea antrenamentelor cu un volum crescut de sarituri. Studiile biomecanice
au relevat o crestere a incidentei acestei afectiuni in randul jucatorilor cu o detenta mare si in
randul celor care dezvolta o hiperflexie a genunchiului in momentul aterizarii dupa executia
atacului sau blocajului (Lian, O., Engebretsen, L[11]., Richards, DP., Ajemian, SV[12].,).
Alte studii sugereaza ca pozitionarea genunchiului in valg in timpul fazei de incarcare
excentrica a sariturii de atac, poate contribui la aparitia simptomelor asimetrice ale tendinitei
patelare (Lian, O., Refsnes, PE.,).
In concluzie, se pare ca factorii care determina cresterea incarcarii dinamice asupra tendonului
patelar cresc riscul de dezvoltare a tendinitei patelare.
Modelul profilactic propus pentru prevenirea tendinitei patelare la sportivle voleibaliste,
centrat pe cresterea fortei si a flexibilitatii muschilor posteriori ai coapsei si a cvadricepsului,
a determinat imbunatatirea acestor parametrii, precum si distributia presiunilor la nivel
articular, dovedindu-si eficienta si aplicabilitatea practica.
CAPITOLUL 6 - BIBLIOGRAFIE

1. Epuran, M., (2005), Metodologia cercetarii activititatilor corporale, Editia a-2-a


FEST, Bucuresti.
2.

Ferretti, A., Papandrea, P., (1992), Knee ligament


players. American Journal of Sports Medicine 20, 203-207.

injuries

in

volleyball

3.

Ferretti, A., Puddu, G., (1984), Jumper's knee: an epidemiological study of volleyball
players. Phys Sportsmed. 12:97-106.

4. Greig, M.P., Yeadon, M.R., (2000), The influence of touchdown parameters on the
performance of a high jumper, Journal of Applied Biomechanics, 16, 367-378.
5.

Griffin, L. Y., (2000), Better understanding of ACL injury prevention. The NCAA News:
News & features. http:org/news /20001009/ active3721n31.

6. Grosser, M., (1986), Tcnicas de entrenamiento. Martnez Roca, Barcelona.


7.

Hewett, T.E., Lindenfeld, T.N., (1999), The effect of neuromuscular training on the
incidence of knee injury in female athletes - a prospective study. American Journal of
Sports Medicine 227,699-706.

8.

Hewett, T., Myer, G., (2005), Biomechanical measures of neuromuscular control and
valgus loading of the knee predict anterior cruciate ligament injury risk in female athletes.
Am. J. Sports. Med. 33: 492-501.

9.

Khan, K., Maffulli, N., (1998), Patellar tendinopathy: some aspects of basic science and
clinical management. British Journal of Sports Medicine 32 pp 346-355.

10. Lian, M., Refsns, P., (2003), Performance characteristics of volleyball palyers with
patellar tendinophaty. Am. J. Sports Medicine. 31(3):408-413.

11. Lillegard, W., Rucker, K., (1993), Handbook of Sports Medecine. Andover Medical
Publishers
12. Mechelen, W., (1992), Incidence, severity, aetiology and prevention of sport injuries.
Sport Medicine.
13. . Meeuwisse, W., (1994), Assessing causation in sport injury : A multifactorial model.
Clin J Sport Med.
14. Meeuwisse, W.H., (1994), Athletic injury etiology : Distinguishing between interaction
and confounding ".Clin. J. Sport Med.
15. Richards, D., Ajemian, S., (1996), Knee joint dynamics predict patellar tendinitis in elite
volleyball players. Am J Sports Med. 24:676-683
16. Richards, D., Ajemian, S., (2002), Relation between ankle joint dynamics and patellar
tendinopathy in elite volleyball players. Clin J Sport Med. 12:266-72.
17. Rinderu, E., Ilinca, I., (2004), The role of physical conditioning for prevention of sports
injuries in a volleyball team, he 13 th Balkan Sports Medecine Congress, Drama.

18. Wells,
K.F., (1966), Kinesiology:
The
Movement, Philadelphia, PA: W.B. Saunders.

Scientific

Basis

of

Human

19. . Whiting, W.C., Zernicke, R.F., (2004). Biomechanics of musculoskeletal injury:


champaing IL Human kinetics Chapter 2
20. Wielki, C., Dangre, M., (1985), Analysis of jump during the spike of volleyball. In D.A.
Winter, R. W.
21. Williams, JG., (1986), Achilles tendon lesions in sport. J. Sports Med. 3:114-35.
22. Wilson, G., Elliott, B., (1991), The relationship between stiffness of the musculature and
static flexibility. An alternative explanation for the occurrence of muscular injury. Int J
Sports Med 12:403-7.
23. Williams, J.G., (1980), Aetiologic classification of sport injuries'. Br. J.Sport Med.

24. Ytterstad, B., (1996), The Harstad injury prevention study : the epidemiology of
sports injuries.Br J Sports Med.

[1] Avramescu, T., Ilinca, I., (2006), Investigatia medico-sportiva; aplicatii ale teoriei in practca,
Editura Didactica si Pedagogica.

[2] Briner,

W., Ely, C., (1999), Volleyball Injuries at the 1995 United States Olympic Festival
International Journal of Volleyball Research 1(v), 7-11.

[3] Schafle, M., (1993), Common injuries in volleyball: Treatment, prevention and
rehabilitation. Sports Medicine 16, 126-129.
[4] Briner, W., Kacmar, L., (1997), Common injuries in volleyball: Mechanisms of injury,
prevention and rehabilitation. Sports Medicine 24, 65-71.
[5] Hewett, T.E., Lindenfeld, T.N., (1999), The effect of neuromuscular training on the
incidence of knee injury in female athletes - a prospective study. American Journal of Sports
Medicine 227,699-706.
[6] Dufek, J. S., Bates, B. T., (1990), The evaluation and prediction of impact forces during
landing. Med. Sci. Sports Exerc. 22, 370-377.
[7] Goodwin-Gerberich, S., Luhmann, S., (1987), Analysis of severe injuries associated
with volleyball activities. Phys Sportsmed. 15(8):75-79.
[8] Reeser, J., Verhagen, E., (2005), Stragies for prevention of volleyball related injuries. Br.
J. Sports Med. 40:594-600.
[9] DePalma, M., Perkins, R., (2004), Patellar tendinosis. Phys. sportsmed. VOL 32 - NO. 5.

[10] Ferretti, A., Puddu, G., (1984), Jumper's knee: an epidemiological study of volleyball
players. Phys Sportsmed. 12:97-106.
[11] Lian, M., Engebretsen, L., (1996), Characteristics of the leg extensors in male
volleyball players with jumper's knee. Am J Sports Med. 24:380-385.
[12] Richards, D., Ajemian, S., (2002), Relation between ankle joint dynamics and patellar
tendinopathy in elite volleyball players. Clin J Sport Med. 12:266-72.