POLITICA

DE GESTIUNE A RISCURILOR BĂNCII

Conţinutul economic al riscului constă în posibilitatea gestiunii acestuia. Importanţa gestiunii

riscului ca activitate constă în posibilitatea de a prognoza într-o anumită măsură producerea
evenimentului de risc şi de a lua la timp deciziile necesare în vederea reducerii riscului unor
eventuale consecinţe nefavorabile. Esenţa riscului, ce se exprimă prin posibilitatea evaluării
cuantificate a probabilităţii apariţiei unei situaţii nefavorabile, condiţionează necesitatea
elaborării metodelor şi mecanismelor de diminuare a efectului negativ al evenimentelor
prevăzute. Cunoaşterea pericolului potenţial şi a nivelului de impact al riscului permite de a le
gestiona în mod mai eficient.

I. Noţiuni generale.
Riscul de creditare este condiţionat de probabilitatea neonorării obligaţiunilor sale de către
debitorii Băncii şi se manifestă, de regulă, prin nerambursarea (completă sau parţială) a sumei de
bază a creditului şi a dobânzii aferente în termenii stabiliţi în contract.
Riscul ratei dobânzii este riscul diminuării venitului net aferent dobânzii şi ţine de eventualele
pierderi reieşite din necorepunderea sumelor activelor şi pasivelor sensibile la modificarea
ratelor dobânzii.
Riscul de capital se referă la posibilitatea Băncii de a acoperi pierderile potenţiale generate de
nerambursarea activelor riscante din contul capitalului propriu fără a utiliza resursele atrase de la
clienţi.
Riscul valutar ţine de posibilele pierderi ale Băncii rezultate din modificarea cursului valutei
naţionale. Indicatorii riscului valutar caracterizează posibilitatea Băncii de a reacţiona la
schimbarea situaţiei pe piaţa valutară a Republicii Moldova.
Riscul de lichiditate caracterizează stabilitatea Băncii. Corespunderea scadenţelor activelor şi a
pasivelor acordă posibilitate Băncii de a-şi onora la timp obligaţiunile sale.
Riscul operaţional se referă la posibilele pierderi ale Băncii rezultate din acţiunile intenţionate
sau neintenţionate ale colaboratorilor băncii sau a terţelor persoane şi care se pot solda cu
pierderea activelor sau a reputaţiei băncii.

II. Organele de gestiune a riscurilor.

Gestiunea riscurilor se efectuează prin elaborarea politicilor, luarea unor decizii strategice şi
tactice de către Consiliul Băncii, Comisia de Creditare, Comitetul de Gestiune a Activelor şi
Pasivelor (ALCO), Comisia Investiţională (INCO) şi Comitetul de Creditare al Băncii.
Responsabilitatea pentru realizarea politicii de gestiune a riscului de creditare o poartă Secţia
Credite din Departamentul Vânzări, Secţiile / Serviciile relaţii cu clientela ale filialelor Băncii.
Responsabilitatea pentru realizarea politicii riscului de capital, riscului valutar, riscului ratei
dobânzii şi riscului de lichiditate o poartă Secţia Finanţe şi Lichiditate şi Secţia Hârtii de Valoare
din Departamentul Suport.
Responsabilitatea pentru realizarea riscului operaţional o poartă Departamentul Organizării
Evidenţei şi Controlului, Secţia Tehnologii Computer, Serviciul securitate şi Serviciul personal
ale Băncii
Departamentul Suport (Secţia Tehnologii Computer) asigură suportul sistemului informaţional
pentru colectarea şi analiza informaţiei în vederea gestiunii riscurilor. Departamentul Organizare
a Evidenţei şi Controlului, Serviciul de coordonare a lucrului cu clientela din Departamentul
Vânzări coordonează colectarea informaţiei de la toate subdiviziunile Băncii şi furnizarea unor
date exacte şi oportune, necesare pentru gestiunea eficace a riscurilor.
III. Gestiunea riscurilor.
1. Gestiunea riscului de creditare.
Băncile comerciale ce participă în procesul de creditare sunt influenţate de anumite
evenimente interne şi externe. De aceea, chiar şi în cazul unei politici de creditare perfecte sunt
inevitabile anumite pierderi la credite. Banca nu trebuie să acorde intenţionat credite
nefavorabile, însă o parte din credite pot deveni nefavorabile în viitor. Reputaţia băncii poate fi
subminată în urma majorării cotei creditelor problematice, iar aceasta poate, la rândul său, să
influenţeze asupra poziţiei băncii pe piaţa resurselor creditare.
Pentru diminuarea riscurilor aferente activităţii de creditare Banca a elaborat şi a implementat
un sistem de gestiune a riscului de creditare. Principiile structurale şi metodele de funcţionare a
acestui sistem sunt expuse în Politica de creditare aprobată de către Consiliul Băncii şi în
Instrucţiunile privind stabilirea relaţiilor de creditare.
Banca îşi pune scopul de a respecta permanent normele stabilite de către Banca Naţională a
Moldovei în vederea limitării riscului de creditare (datoria maximă a unui grup de persoane, ce
activează în comun, a persoanelor afiliate şi lucrătorilor băncii, raportul sumei datoriilor nete la
creditele acordate la zece persoane, care constituie după mărime primele datorii nete, la
portofoliul de credite, etc.)
În afară de aceasta Politica menţionată determină valorile maxim admisibile ale următorilor
indicatori:
1. Raportul Fondului de risc faţă de portofoliul de credite – 5%
2. Raportul creditelor expirate faţă de portofoliul de credite – 5%
3. Raportul creditelor dubioase şi compromise faţă de portofoliul de credite – 2%, faşă de
fondul de risc – 15%.
Indicatorii de bază ai riscului de creditare caracterizează suficienţa Fondului de risc format
pentru acoperirea eventualelor pierderi rezultate în urma nerambursării împrumuturilor.
Planificarea indicatorilor riscului de creditare al Băncii şi determinarea normelor de risc se
efectuează în mărimi absolute, fără a ţine cont de gajul disponibil şi garanţiile acordate la
creditele acordate.

2. Gestiunea riscului de capital.

Planurile anuale de activitate ale băncii stabilesc următorii indicatori absoluţi şi relativi ai
normativelor de risc de capital:
1. Active ponderate la risc, inclusiv:
○ Hârtii de valoare;
○ Datoria la credite;
○ Dobânda ce urmează a fi primită;
2. Capitalul normativ total (minus mijloacele fixe nete);
3. Raportul capitalului normativ total (minus mijloacele fixe nete) faţă de activele ponderate
la risc;
4. Indicatorul suficienţei capitalului corelat cu activele ponderate la risc;
 5. Restricţii investiţionale:
○ Raportul volumului de investiţii faţă de capitalul normativ total;
○ Raportul investiţiilor în active materiale pe termen lung faţă de capitalul normativ
total.
3. Gestiunea riscului ratei dobânzii.

Politica în domeniul gestiunii riscului ratei dobânzii constă în stabilizarea şi sporirea ulterioară
a marjei nete aferente dobânzii.
Controlul asupra gestiunii tipului de risc menţionat este efectuat printr-un şir de metode,
principala fiind gestiunea diferenţei dintre scadenţe. Indicatorii de bază pentru cuantificarea
impactului acestui tip de risc este venitul net aferent dobânzii obţinut de bancă şi marja netă
aferentă dobânzii.
Banca poate dirija cu riscul ratei dobânzii prin modificarea scadenţelor activelor şi pasivelor
sale plasate sau atrase, a nivelului rentabilităţii activelor, sensibile la modificarea ratei dobânzii,
a diapazonului variabilităţii ratelor dobânzii.
Banca urmează să minimizeze nu numai diferenţa dintre scadenţe, ci şi dintre sumele pasivelor
atrase sau a activelor finanţate.
În cazul stabilirii unor rate flotante atât la active cât şi la pasive, banca va aplica următoarea
tactică:
• Suma activului poate fi mai mare ca suma pasivului atras în cazul aşteptărilor majorării
ratei dobânzii;
• Suma pasivului atras poate fi mai mare ca suma activului finanţat în cazul aşteptărilor
diminuării ratei dobânzii.
Gestiunea acestui tip de risc se efectuează de către Comitetul de creditare şi a Comitetul de
dirijare a activelor şi pasivelor, care nu numai aleg strategia de diminuare a riscului ratei
dobânzii, dar şi efectuează planificarea pe termen scurt şi lung, elaborează măsurile de protecţie
contra riscului de a pierde lichiditatea, organizează controlul asupra calităţii creditelor eliberate.
4. Gestiunea riscului valutar.
Banca delimitează două componente de bază a riscului valutar: riscul poziţiei valutare
deschise şi riscul de convertire.
Riscul poziţiei valutare deschise se determină prin poziţia valutară deschisă a băncii, adică
prin diferenţa dintre valoarea activelor şi a pasivelor într-o anumită valută, ţinând cont de
poziţiile extrabilanţiere. Reevaluarea poziţiilor în valută străină se efectuează utilizând cursul
curent de schimb al leului moldovenesc faţă de valutele străine, stabilit de către Banca Naţională
a Moldovei. Poziţiile valutare deschise se exprimă sub forma procentuală a raportului dintre
suma poziţiei valutare deschise (calculată în lei moldoveneşti) şi mărimea capitalului normativ
total.
Poziţia închisă apare atunci când valoarea totală a obligaţiunilor de bilanţ şi extrabilanţere într-
o anumită valută este egală cu valoarea totală a activelor de bilanţ şi extrabilanţere.
Poziţia valutară totală reprezintă suma valorilor tuturor poziţiilor lungi şi scurte, ţinând cont de
semn, exprimată în lei moldoveneşti.
Poziţia deschisă a băncii apare în cadrul prestării de către bancă a serviciilor pentru clienţi,
precum şi în rezultatul efectuării de către bancă a tranzacţiilor de arbitraj.
 Riscul de convertire ţine de restricţiile în efectuarea operaţiunilor de schimb. Acest risc este
condiţionat în special de riscul de ţară, deoarece astfel de restricţii sunt impuse, de obicei, prin
actele normative ale băncilor centrale.
Metoda de bază în gestiunea riscului poziţiei valutare deschise constă în stabilirea limitelor
poziţiei valutare. Banca respectă limitele poziţiei valutare deschise stabilite de către Banca
Naţională a Moldovei, la sfârşitul zilei operaţionale. În baza limitelor stabilite de către Banca
Naţională a Moldovei şi reieşind din prognozele de modificare a cursurilor, Secţia Finanţe şi
Lichiditate calculează limitele poziţiei valutare deschise pentru filialele Băncii. Orice depăşire a
limitelor stabilite se lichidează prin încheierea de către filială a tranzacţiilor respective de
cumpărare / vânzare cu Secţia Finanţe şi Lichiditate la un curs, stabilit de către dealerul valutar.
5. Gestiunea riscului de lichiditate.

În cadrul analizei riscului de pierdere a lichidităţii se verifică dacă valorile efective ale
normativelor lichidităţii curente şi pe termen lung corespund cerinţelor Băncii Naţionale a
Moldovei. Se analizează modificările indicatorilor efectivi ai lichidităţii pentru 3 luni precedente.
De asemenea, se stabilesc creanţele şi /sau obligaţiunile băncii care au influenţat în măsura cea
mai mare modificarea valorilor normativelor lichidităţii.
Anual sunt stabilite următoarele normative ale lichidităţii:
• Lichiditatea curentă : suma activelor la vedere şi activelor pe un termen mai mic de 30
zile raporată la obligaţiunile la vedere şi pe un termen mai mic de 30 zile (%);
• Lichiditatea pe termen lung: suma activelor pe termen lung (cu scadenţa 2 ani şi mai mult
raportată la resursele băncii (%).
În cadrul analizei riscului lichidităţii o atenţie deosebită se acordă concentrării riscului de
creditare, concentrării depozitelor, a depunerilor sau a creditelor primite de către Bancă şi se
determină riscul, ce rezultă din această concentrare.
La analiza riscului de pierdere a lichidităţii se consideră de asemenea nivelul de dependenţă
faţă de diferite categorii de creditori (piaţa interbancară, Banca Naţională a Moldovei, clienţi –
persoane juridice, clienţi – persoane fizice, alţi creditori), precum şi nivelul de sensibilitate a
creditorilor faţă de situaţia pe piaţa monetară. Analiza modificării structurii mijloacelor atrase în
volumul total al obligaţiunilor Băncii se efectuează, compărând situaţiile din perioadele
gestionare precedente (ultimele trei date gestionare).
Structura activelor şi pasivelor băncii, precum şi corespunderea scadenţelor lor acordă
posibilitate Băncii de a-şi îndeplini obligaţiile sale şi asigură investitorilor băncii un nivel
adecvat al venitului la mijloacele investite în bancă.
Banca menţine următoarea structură a bilanţului:
Active Pasive
Mijloace băneşti şi HVS 25-30% Depozite şi împrumuturi 75-80%
Credite (nete) 65-70% Capitalul băncii 18-20%
Mijloace fixe şi investiţii 8-10%
O asemenea structură permite de a menţine 50% din capitalul băncii sub formă de mijloace
lichide, şi de a forma partea de risc a activelor (portofoliul de credite) din contul mijloacelor
atrase, cu respectarea normelor privind rezervele obligatorii la conturile în Banca Naţională a
Moldovei.
Riscurile diferenţei dintre termenele de atragere şi de plasare se dirijează prin metode
standarde aplicate de către instituţiile financiare:
• Reducerea pe un termen scurt a lichidităţii fără majorarea nivelului de cheltuieli;
 • Împrumuturi interbancare – costul lor este cu 1-2 puncte procentuale mai înalt decât suma
nominală, însă ele presupun cheltuieli de regie minime;
• Tranzacţii pe piaţă deschisă SWAP , REPO – vânzarea unei părţi din active cu
răscumpărarea ulterioară a lor – costul este analogic împrumuturilor pe piaţă.
În cazul apariţiei crizei lichidităţii Banca se conduce de „Planul de acţiuni ale Băncii în cazul
crizei lichidităţii”, elaborat de către comitetul de dirijare a activelor şi pasivelor „ALCO”.

6. Gestiunea riscului operaţional.

Pentru estimarea probabilităţii apariţiei riscului operaţional se utilizează sistemul de evaluare a
indicatorilor calitativi (concluziile auditorilor, a auditorilor interni, a comisiei de cenzori a
băncii) şi cantitativi (informaţia privind volumul, rulajul şi pierderile, nivelul de risc al activităţii,
exprimat prin stabilitatea veniturilor).
Gestiunea riscului operaţional se bazează pe o structură organizaţională şi proceduri interne
corecte.
O altă metodă de dirijare a riscului operaţional constă în încheierea unor acorduri cu companii
de asigurare şi cu brocheri asigurători.
În practică este oportună combinarea metodelor menţionate de gestiune a riscurilor
operaţionale.
Tabel: Metodele de control a riscului operaţional.
Instrumentul de control Avantajele utilizării
Controlul intern şi auditul intern Evaluarea independentă
Sistemul de limite la riscul operaţional Limitarea pierderilor posibile
Sistemul de rapoarte pentru stabilirea Crearea stimulentelor pentru gestiunea riscului
problemelor potenţiale operaţional
Asigurarea şi reasigurarea Trecerea riscurilor asupra asigurătorilor
Formarea rezervelor (analogice rezervelor
Posibilitatea compensării pierderilor potenţiale
tradiţionale la credite)
Întrucât manifestările posibile ale riscurilor operaţionale sunt foarte diverse, posibilitatea reală
de a stabili un control asupra lor constă în divizarea fiecărui proces al băncii în operaţiuni - părţi
componente, elaborarea unei hărţi tehnologice a circulaţiei documentelor, identificarea şi
estimarea surselor de risc şi a manifestărilor posibile a riscului pentru fiecare operaţiune.
Controlul intern trebuie să fie instrumentul principal de dirijare a riscului operaţional. Menirea
sa este de servi în calitate de instrument de acţiuni preventive, şi nu de a constata faptele
evenimentelor deja petrecute.