Tema Nr. 1.

- Abordări conceptuale
Accepţiuni ale integrării economice:

 Integrarea poate fi înţeleasă ca un proces sau ca o stare de fapt;

 Obiectul integrării îl pot reprezenta: populaţii, zone geografice, pieţe,

producţii de bunuri, resurse,

 Există un larg consens în rândul specialiştilor cu privire la următoarele

aspecte:

– faptul că integrarea economică se referă la diviziunea muncii şi

la specializarea intra şi internaţională.

– integrarea presupune mobilitatea şi libertatea de circulaţie a

bunurilor, serviciilor, capitalurilor şi forţei de muncă sau a tuturor
acestora;

– integrarea este în strânsă corelaţie cu tratamentul comercial

diferenţiat şi chiar discriminatoriu în ce priveşte originea şi
destinaţia mărfurilor şi factorilor de producţie.

Filozofii integrative

Neofuncţionalismul

 Integrarea va începe în sectoare din “zona low politics” care trebuie să

fie strategice d.p.v. economic;

 Se va crea o “înaltă autoritate” care să supraveheze procesul de

integrare (tehnocraţi)

 Integrarea unor sectoare va crea presiuni pentru integrarea altor

sectoare;

 Grupurile naţionale de interese îşi vor orienta loialitatea şi acţiunile de

lobby către noul centru de decizie,

 Creşte complexitatea reglementărilor şi devin necesare arhitecturi

instituţionale comune;

 La început integrarea politică are un rol secundar.

Interguvernamentalismul

1
  Suveranitatea aparţine statului-naţiune, chiar dacă acesta optează să o
exercite în comun la nivel european (regional).

 Actorii supranaţionali vor avea mai puţină importanţă decât guvernele

naţionale atunci când se decide viitorul grupării.

 Integrarea economică nu conduce automat la cea politică conform

schemei neofuncţionaliste.

 Vor trebui să prevaleze dimensiunile politice şi interesul naţional.

 Identitatea şi loialitatea naţională nu sunt foarte predispuse la

schimbare.

Multi-level governance

 Identificarea măsurilor de politică sectorială şi macroeconomică

generală este partajată la diverse niveluri de decizie.

 Guvernele naţionale menţin un rol decizional important dar controlul se

delocalizează la nivel supranaţional.

 Suveranitatea naţională individuală se diluează în acest proces

decizional colectiv şi instituţiile supranaţionale au un rol autonom care
nu derivă din cel de reprezentanţi ai guvernelor naţionale.

 Apar anumite pierderi de control în procesul decizional ca urmare a

majorităţii calificate.

Se poate vorbi de integrarea statică şi de integrarea dinamică.

 Integrarea statică reprezintă o stare de fapt în care

componentele unei economii compozite nu mai sunt în mod
semnificativ delimitate prin frontiere economice, ci
funcţionează interdependent, maximizând efectele sinergice.

 Integrarea dinamică presupune eliminarea treptată a

frontierelor economice dintre statele participante, acestea
fuzionând într-un ansamblu funcţional mai cuprinzător.

Raţiunile pentru care integrarea începe cu piaţa bunurilor:

2
  Armonizarea între interesele sectoarelor care solicită protecţie şi
înclinaţia consumatorilor spre liber schimb este mai facilă în cadrul
unei grupări integraţioniste.

 Se pot folosi instrumente alternative (politici de ajustare structurală,

bariere netarifare, proceduri administrative) pentru a interveni la
nivelul proceselor economice.

 Aspecte esenţiale de politică economică (creşterea economică sau

redistribuirea veniturilor) sunt mai fezabile dacă se păstrează la nivel
naţional.

Jan Timbergen distinge:

 Integrarea negativă (eliminarea obstacolelor)

– presupune dereglementarea structurală;

– eliminarea obstacolelor comerciale;

– paşi mărunţi, obiective clar definite care devin obligatorii pentru

guverne, companii şi cetăţeni;

– nu implică decizii permanente ale unei infrastructuri decizionale);

 Integrarea pozitivă (crearea de condiţii egale de funcţionare a

componentelor integrate)

– crearea de condiţii egale pentru funcţionarea componentelor

economice,

– participare mai activă, permanentă şi flexibilă,

– obligaţiile sunt definite mai generic,

– este in principal domeniul politicii şi al birocraţiei şi nu al

rigurozităţii,

– implică crearea de instituţii comune.

Stadii ale integrării : Zona de liber schimb, uniunea vamală, piaţa

comună; uniunea economică; uniunea monetară; uniunea
economică deplină; uniunea politică.

La nivelul grupărilor integraţioniste se pot identifica următoarele efecte:

3
  Sporirea eficienţei producţiei ca urmare a adâncirii proceselor de
specializare intra şi intersectoriale în conformitate cu legea avantajelor
comparative.

 Creşterea nivelului producţiei datorită unei mai bune valorificări a

efectelor economiei de scară.

 Întărirea forţei de negociere în cadrul tratativelor internaţionale.

 Accentuarea transformărilor la nivelul eficienţei şi a concurenţei,

multiplicate de avansul tehnologic obţinut prin eforturi comune.

 Mobilitatea factorilor de producţie între ţările participante la grupare.

 Coordonarea politicilor monetare şi fiscale.

 O mai bună ocupare a forţei de muncă, rate mai înalte de creştere

economică şi o mai bună redistribuire a veniturilor.

Elementele de care depind crearea sau extinderea unei grupări

integraţioniste

 Interesele strategice ale autorităţilor guvernamentale din ţările

participante. (Ţările mari nu obţin câştiguri foarte mari din alianţele cu
ţări ce au pieţe limitate sau pot exista ţări ce nu obţin câştiguri
semnificative din integrare Elveţia Norvegia )

 Grupurile de interese din ţările membre. (Sindromul “aceasta este

piaţa noastră” – NAFTA – industria auto)

 Autorităţile guvernamentale din ţările terţe. (Acceptarea ideii la nivelul

autorităţilor concurente)

 Grupurile de interese din ţările terţe. (Potenţialele câştiguri obţinute de

acestea)

Motivele pentru care U.E. prezintă trăsăturile caracteristice ale unei federaţii

 Este un sistem de guvernanţă cu cel puţin două niveluri de sine

stătătoare.

 Prin Tratate acestor niveluri le sunt conferite jurisdicţie şi resurse

adecvate.

4
  Tratatele prevăd un sistem de “guvernare în comun” în acele domenii
în care se suprapun competenţele naţionale şi comunitare.

 Dreptul comunitar prevalează în raport cu cel naţional,

 Legislaţia europeană este adoptată prevalent prin majoritate ceea ce

angajează ţările membre uneori împotriva voinţei lor.

 Compoziţia şi procedurile instituţiilor europene se bazează pe

principiile reprezentării majoritare asigurând şi reprezentarea opiniilor
minoritare.

 U.E. nu este nici federaţie nici confederaţie - este ceva ce nu a mai fost
descris până acum ( objet politique non-identifie)

Tema Nr. 2 - Dinamica procesului de integrare

europeana

 În 1951 prin Tratatul de la Paris s-a lansat CECO, care a avut la bază,
cu precădere, determinanţi politici. Tratatul viza în principal:

 Realizarea unei pieţe comune a cărbunelui şi oţelului;

 O înaltă Autoritate avea ca sarcină principală, să stabilească

preţuri minime, cote naţionale de producţie şi să întărească
legislaţia în domeniul concurenţei;

 CECO a presupus o coordonare a proceselor investiţionale,

eliminarea taxelor vamale şi a altor bariere cu efect echivalent,
precum şi armonizarea măsurilor de stimulare a producţiei;

 Între ţările fondatoare ale CECO s-a negociat o Comunitate

europeană pentru apărare şi o Comunitate politică;

 În 1955 s-au elaborat proiectele privind crearea unei Pieţe Comune

compuse din CEE şi EURATOM, care s-a consacrat în 1957 prin
semnarea tratatelor constitutive la Roma;

5
  La început cele trei Comunităţi au avut arhitecturi instituţionale
separate, dar începând cu anul 1967, printr-un tratat de fuziune
instituţională, s-a ajuns la un singur Consiliu, Parlament, Comisie
Executivă, Curte de Justiţie, constituind ceea ce s-a numit Comunităţile
Europene, devenite, prin Tratatul de la Maastricht –Uniunea
Europeană.

Etapa –Uniune vamală

 Eliminarea completă dar treptată a taxelor vamale de import şi

export la produsele industriale şi agricole;

 Eliminarea treptată a restricţiilor cantitative şi a altor bariere cu

efect echivalent;

 Instituirea unui sistem unitar de impozite interne indirecte;

 Adoptarea unui tarif vamal comun şi a unei legislaţii vamale unitare;

 Armonizarea reglementărilor cu privire la concurenţă la nivelul

întregului spaţiu integrat;

Principalele momente ale redefinirii:

 1973 – CE se extind prin aderarea Marii Britanii, Danemarcei şi

Irlandei;

 1981- aderă Grecia;

 1986 – CE se lărgeşte spre sud prin aderarea Spaniei şi a

Portugaliei;

 1987 – intră în vigoare, după ratificare, Actul Unic European care

pune bazele Pieţei Unice Interne a “celor patru libertăţi”;

 1993- intră în vigoare TUE;

 1995- aderă Austria, Finlanda şi Suedia;

 1 mai 2004 – UE se extinde cu încă 10 membrii.

 1ian 2007 – adera Romania si Bulgaria

Lecţii desprinse din evoluţia procesului de integrare europeană:

6
 1. În momentele de recesiune economică, Comisia a avut rolul principal
în păstrarea înclinaţiei spre adâncirea integrării;

2. Comisia a rezistat tentaţiei de a exacerba rolul reglementărilor

comunitare peste limita de acceptabilitate a guvernelor naţionale.
Acest comportament s-a tradus în:

 Obţinerea parteneriatului companiilor cu privire la calendarul

acţiunilor întreprinse;

 Obţinerea acordului tuturor ţărilor membre cu privire la toate

componentele programelor lansate;

 Refuzul de a da o anumită ordine de prioritate unor obiective,

 Evaluarea atentă a dimensiunii bugetare a obiectivelor şi a

aspectelor sensibile;

3. Cea mai mare atracţie gravitaţională, UE a exercitat-o iniţial asupra

ţărilor membre ale AELS pentru ca ulterior aceeaşi atracţie să fie
exercitată faţă de ŢECE;

4. Tratatul de la Maastricht a adăugat la dimensiunea economică – o

dimensiune referitoare la AIJ şi la PESC (la nivel interguvernamental)
consacrând însă “geometria variabilă”

5. Integrarea europeană se va adânci , îşi va lărgi arealul geografic şi va

reuşi pentru că arhitecţii săi s-au dovedit realişti când au stabilit ce şi
când se va realiza;

6. În tot procesul de integrare au prevalat compromisul şi pragmatismul

şi, deşi maximizarea bunăstării a fost o condiţie esenţială, artizanii
integrării au operat deseori cu “optimul de gradul doi” evitând
stagnarea sau regresul procesului.

Contextul economic care a condus la Actul Unic Vest-European

 S-a semnat AUE adoptat în iunie 1985, ratificat de cele 12 ţări

membre în perioada 1986-1987, şi intrat în vigoare la 1 iulie
1987.

7
  Actul Unic introduce noţiunea de “spaţiu fără frontiere”
concept mai larg decât cel de “piaţă comună”;

 Se preconiza realizarea până în anul 1992, a unei “mari pieţe

interne ca element central al unei strategii de relansare a
construcţiei europene”;

 Obiectivul creării PUI depăşea limitele “economicului” vizând şi

dezvoltarea unui sentiment al europenilor că aparţin aceluiaşi
ansamblu în interiorul căruia vor putea circula liber, fără
formalităţi, vor putea studia şi munci acolo unde îşi doresc;

Obiectivele PUI:

 Trecerea la majoritatea calificată în procesul de adoptare a

deciziilor în cadrul Consiliului ministerial;

 Coeziunea economică –crearea condiţiilor ca fiecare membru să

depună eforturi de a-şi conduce politica economică într-un mod
convergent cu cele ale partenerilor, contând pe sprijin din partea
organismelor comunitare;

 Armonizarea politicilor sociale –posibilitatea organelor comunitare

de a adopta şi implementa reglementări în domeniul social, vizând
armonizarea condiţiilor de muncă şi de viaţă ale cetăţenilor din
ţările membre;

 Coordonarea eforturilor de cercetare şi dezvoltare tehnologică – ale

statelor membre cu sprijin multilateral comunitar, inclusiv financiar;

 Cooperarea monetară;

 Sporirea competenţelor Parlamentului European; - ales prin vot

universal direct (din 1979) care primeşte puterea de a amenda
deciziile adoptate cu majoritate calificată;

 Consolidarea rolului executiv al Comisiei;

Piaţa Unică Interna(PUI) presupune :

 Libera circulaţie a capitalurilor, forţei de muncă, bunurilor şi

serviciilor,

 Înlăturarea controalelor la frontierele interne ale comunităţilor;

8
  Armonizarea ratelor TVA;

 Recunoaşterea reciprocă a standardelor şi a procedurilor de

certificare a calităţii,

 Dreptul de reşedinţă fără deţinerea obligatorie a unui loc de muncă.

 Politică comercială autentic comună (nu doar tarif vamal comun);

 Control comunitar asupra politicii concurentiale;

 Fonduri structurale sporite;

 Majoritate calificată în Consiliu.

Libera circulaţie a bunurilor

 A presupus în primul rând suprimarea frontierelor vamale interne.

 În 1979, CEJ a generalizat principiul recunoaşterii reciproce

 În timp CE a dezvoltat un proces de uniformizare a normelor tehnice

bazat pe 3 piloni:

• Armonizarea reglementărilor naţionale care consta în

stabilirea unor standarde minime privind protecţia sănătăţii
şi a mediului;

• Elaborarea unor norme şi standarde unice europene de

către organismele europene de standardizare;

• Aplicarea generalizată a principiului recunoaşterii reciproce

pentru produsele pentru care nu s-au adoptat standarde
comune sau nu s-a produs armonizarea normelor
naţionale.

 În 1993, Consiliul Ministerial a decis aplicarea generalizată a

principiului aplicării TVA la locul de origine proces care urma să
se realizeze în două etape în perioada 1993-1997;

 Din 1997, se aplică generalizat principiul facturării la locul de origine al

produsului.

Libera circulaţie a persoanelor

Principiile Cartei Comunitare a Drepturilor Sociale Fundamentale:

9
  Dreptul de a munci în oricare ţară membră a UE;

 Libertatea de a alege o profesie şi dreptul la un salariu

corespunzător;

 Dreptul la condiţii de muncă şi de viaţă îmbunătăţite;

 Dreptul la protecţie socială în conformitate cu prevederile legislaţiei

naţionale;

 Dreptul la liberă asociere şi la negocieri colective;

 Dreptul la pregătire profesională;

 Dreptul bărbaţilor şi femeilor la tratament egal;

 Dreptul lucrătorilor la informare, consultare şi participare;

 Dreptul la protecţia sănătăţii şi securităţii muncii;

 Protecţia copiilor şi a adolescenţilor;

 Un standard de viaţă decent pentru persoanele vârstnice;

 Integrarea socială şi profesională îmbunătăţite pentru persoanele cu

diverse disabilităţi.

Libera circulaţie a serviciilor

 Deşi sectorul serviciilor ocupă peste 60% din forţa de muncă,

liberalizarea acestuia s-a produs mai lent;

 Tratatul cu privire la Uniunea Europeană reglementează principiul

liberalizării serviciilor sub două forme:

o Dreptul de stabilire a resortisanţilor unui stat membru pe

teritoriul altui stat în scopul prestării unui serviciu;

o Prestarea de servicii, transfrontalier, fără a fi necesară

deplasarea prestatorului.

 Libertatea de prestare a serviciilor este valabilă pentru cetăţenii

statelor membre care sunt domiciliaţi pe teritoriul altui stat membru.
Aceste două condiţii sunt cumulative.

10
  Dreptul comunitar clasifică serviciile în:

o Servicii active;

o Servicii pasive;

o Servicii de corespondenţă.

Efecte ale PUI

 Intensificarea concurenţei între companiile care activează în toate

sectoarele;

 Accelerarea ritmului restructurării în industrie, ceea ce conduce la

creşterea competitivităţii la nivel internaţional;

 Diversificarea gamei de produse şi sericii şi oferirea lor la preţuri mai

reduse;

 Rapiditate mai mare şi costuri mai reduse pentru livrările

transfrontaliere;

 Mobilitate în creştere pentru forţa de muncă;

 Crearea de noi locuri de muncă în ţările membre,

 Creşterea suplimentară a veniturilor;

 Intensificarea convergenţei şi coeziunii economice între diversele

regiuni ale UE;

11
Tema Nr 3 - Structuri instituţionale şi procesul decizional
în cadrul Uniunii Europene
U.E. este un subiect atipic de drept internaţional public pentru că:

 Îi lipseşte un precedent istoric.

 Deşi este un proces progresiv şi ireversibil nu are încă o identitate clar

precizată.

 Provoacă statutele organizaţiilor economice şi politice internaţionale.

 Întreţine raporturi diplomatice de un tip particular cu majoritatea

statelor lumii.

 Participă la activităţile unor organisme internaţionale negociind şi

încheind tratate.

12
  Nu are structuri politice standard şi nici un pact constituţional autentic
funcţionând pe baza unor tratate interguvernamentale.

 Nu exercită într-o manieră electorală anumite abilităţi.

 Nu are un guvern în adevăratul sens al cuvântului.

Confruntaţi cu dilemele instituţionale juriştii au croit un lanţ decizional

conform căruia

 Comisia propune şi pune în aplicare legislaţia comunitară;

 Consiliul împreună cu Parlamentul sau după consultarea acestuia

adoptă deciziile;

 Curtea de Justiţie verifică compatitbilitatea reglementărilor cu textele

tratatelor şi soluţionează eventualele litigii.

Noua arhitectură instituţională trebuie să promoveze următoarele

deziderate:

 Rezolvarea disfuncţionalităţilor constatate la nivelul instituţiilor

comunitare;

 Redefinirea şi modernizarea unor politici sectoriale comune sau chiar

renunţarea la unele dintre ele;

 Adaptarea la exigenţele extinderii, la provocările globalizării şi la

presiunile spaţiului şi timpului;

 Atenuarea deficitului democratic al grupării

Consiliul European

 Este cel mai înalt for decizional al U.E.

 A fost instituţionalizat prin Actul unic;

 Se compune din şefii de stat şi de guvern ai ţărilor membre şi din

preşedintele Comisiei;

 Funcţia sa principală este de a conferi impulsul politic necesar

adoptării deciziilor;

13
  Aspectele majore aflate, în decursul timpului, pe agenda sa de
lucru au fost:

• Alegerea prin vot a Parlamentului;

• Lansarea S.M.E. Şi apoi a U.E.M.

• Reforma principalelor politici sectoriale;

• Extinderea grupării;

• Problematica ambientală;

• Acordarea de asistenţă diferitelor tipuri de ţări asociate.

Consiliul UE (Consiliul Ministerial)

 Este organismul decizional cel mai important;

 Se compune din miniştrii ţărilor membre în funcţie de domeniile aflate

în dezbatere;

 În condiţiile unui panel de domenii, de mai mare complexitate,

Consiliul se reuneşte la nivelul miniştrilor de externe;

 Fiecare ţară membră are un reprezentant permanent la nivelul

organismelor comunitare cu rang de ambasador;

 Aceşti reprezentanţi se reunesc în COREPER pentru a pregăti lucrările

Consiliului;

 Preşedenţia Consiliului revine prin rotaţie, la intervale de 6 luni,

fiecărei ţări membre, iar reuniunile la orice nivel sunt prezidate de
reprezentanţii ţării care deţine preşedenţia semestrială.

 Statele membre au conferit rolul esenţial Consiliului pentru a-şi

salvgarda interesele specifice.

 Romania dispune in cadrul CUE de 14 voturi (din totalul de 345 )

 Conform Tratatului de la Nisa majoritatea calificată va fi de cel puţin

170 de voturi din 237 plus un număr minim de 8 state membre care să
deţină cel puţin 62% din populaţia U.E.

Comisia europeană

14
  Comisia este braţul executiv al U.E. (Jucând un rol oarecum similar
cu un guvern naţional)

 Are două domenii principale de responsabilitate (dezvoltarea

economică şi implementarea legislaţiei comune);

 Preşedintele Comisiei este desemnat prin acordul comun al guvernelor

statelor membre după o consultare prealabilă a Parlamentului;

 Guvernele îşi desemnează reprezentanţii în Comisie consultându-se cu

preşedintele acesteia;

 Comisia în ansamblul său se supune validării prin vot Parlamentului

European;

 În structura actuală Comisia are 27 de comisari;

 Generalul De Gaulle îi numea pe comisari: apatrizi, tehnocraţi şi

iresponsabili.

 De la 1 ian 2007, Delegatia s-a transformat in Reprezentanta. Actualul

sef al Reprezentantei este dl. Nicolae Idu.

Conform Tratatelor Comisiei i-au fost atribuite următoarele roluri :

 A reprezentat permanent echilibrul funcţional între celelalte instituţii

europene, monitorizând stările tensionale şi oferind de cele mai multe
ori soluţii adecvate;

 S-a constituit în organismul coordonator al trecerii de la un stadiu de

integrare la altul şi de la o formulă la alta;

 A fost multă vreme singurul iniţiator al legislaţiei comunitare reuşind să

orienteze legislaţia comunitară şi să asigure compatibilitatea dintre
acquis-ul comunitar şi textele de Tratat;

 A fost un riguros “gardian” al îndeplinirii de către statele membre şi

celelalte instituţii comunitare a angajamentelor comune;

 Este executivul U.E. Prin adoptarea măsurilor de aplicare a legislaţiei

comunitare, utilizarea fondurilor din bugetul comun, gestionarea
politicilor sectoriale şi a programelor comune;

 Este purtătorul de cuvânt al U.E. in cadrul negocierilor internaţionale.

15
Reforma Comisiei-vizează:

 O cultură bazată pe servicii:

• Crearea unui comitet pentru standarde specifice vieţii publice

care să acorde consultanţă cu privire la etica instituţiilor
comunitare;

• Elaborarea unui cod de conduită cu privire la comportamentul

administrativ al funcţionarilor;

• Reducerea coeficientului de birocratism al procedurilor prin

simplificarea acestora;

 O nouă politică de personal

• Reforma de la recrutare la pensionare;

• Sporirea preocupărilor privind pregătirea continuă a personalului;

• Evaluarea permanentă a activităţii manageriale;

• Noi metode de promovare a oportunităţilor egale;

• Promovarea exclusiv pe baza meritelor

 Modernizarea managemetului financiar

• Renunţarea la controlul financiar bazat pe aprobări

funcţionăreşti;

• Descentralizarea procesului decizional prin trecerea la

responsabilităţi explicite;

• Crearea unui serviciu intern de audit şi combatere a fraudelor;

• Constituirea unui sistem anticipativ de protejare a intereselor

financiare ale U.E;

• Conceperea unei noi politici de folosire a resurselor;

 Un nou sistem de planificare strategică

• Indexarea posibilităţilor cu resursele prin aplicarea

managementului pe bază de obiective;

16
 • Trecerea la conducerea pe bază de bugete;

• Declanşarea acţiunilor doar în funcţie de resursele pe care le

implică un proiect finanţabil;

• Folosirea IT pentru activităţile Comisiei.

Parlamentul European

 Are multe asemănări cu un corp legislativ de la nivelul unei ţări;

 De la început a avut menirea să reprezinte popoarele din ţările

membre ale grupării;

 Are următoarele particularităţi:

• Are trei locuri în care îşi desfăşoară activităţile( Strasbourg,

Bruxelles, Luxemburg);

• Este singurul organism comunitar ales în mod autentic

democratic;

• Parlamentarii nu dispun de o cultură politică autentic europeană,

• Imunitatea parlamentară nu este legiferată la nivel european;

• Are o natură multiculturală şi multilingvistică

 Funcţiile de bază sunt:

• Funcţia legislativă- adica adopta legislatia Uniunii

(regulamente, directive, decizii). Participarea sa la procesul
legislativ contribuie la garantarea legitimitatii democratice a
textelor adoptate;

• Funcţia bugetară – aprobă bugetul comun în ansamblul său şi

validează Raportul Curţii europene de conturi;

• Funcţia de control politic – asupra celorlalte instituţii comune

prin avizul conform asupra diferitelor decizii ale Consiliului, prin
sistemul de audieri sau interpelări sau prin validarea Comisiei.
Aproba desemnarea membrilor Comisiei si are dreptul de a
cenzura Comisia.

17
  Grupurile politice din cadrul PE:

• Partidului Popular European (Creştin-Democrat) şi al

Democraţilor Europeni

• Socialiştii europeni

• Alianta liberalilor si democratilor pt Europa

• Grupul verzilor

• Stânga europeană

• Uniunea pentru Europa Naţiunilor

• Grupul Independenţa/ Democratie

• Neafiliaţi

 Un grup politic este alcatuit din minimum 20 deputati, din cel putin 1/5
din statele membre. Acestia nu pot face parte din mai multe grupuri
politice.

 PE are peste 20 de comisii / comitete cu 25-78 membri

Alte organisme din structura U.E.

 Curtea Europeană de Justiţie;

 Curtea Europeană de Primă Instanţă;

 Comitetul Economic şi Social;

 Comitetul Regiunilor;

 Curtea Europeană de Conturi;

 Agenţii Specializate.

Interesele specializate la nivelul U.E.

 Pe lângă organismele comunitare există o serie de puternice grupuri

de interese cu impact asupra procesului decizional

 Grupurile de interese trebuie să ţină seama de următoarele reguli

procedurale

18
 • Să dispună de strategii articulate şi clare;

• Relaţia dezvoltată cu organismele comunitare trebuie concepută

pe termen lung şi bazată pe o reţea densă şi continuă de
raporturi interpersonale şi interorganizaţionale;

• Acţiunile trebuie să fie anticipative şi bazate pe cunoaşterea

complexelor mecanisme funcţionale ale instituţiilor comunitare;

• Analiza şi înţelegerea tuturor aspectelor metodologice ale

demersului intreprins;

• Cunoaşterea sistemului şi a momentelor optime de acţiune fără a

exagera cu insistenţa

 Rolul concret în influenţarea deciziilor comunitare depinde de:

• Volumul informaţiilor de care dispun grupurile de interese;

• Forţa economică( importanţa sectoarelor reprezentate, crearea

de locuri de muncă, rolul sectorului în echilibrul comercial,
capacitatea de a genera bunăstare);

• Statutul sectoarelor pe care le reprezintă;

• Puterea de implem entare sau de blocare a deciziilor,măsura

în care pot prelua sarcini delicate ale Comisiei;

• Capacitatea de a reprezenta interese agregate;

• Capacitatea de a acţiona rapid şi într-o manieră

reprezentativă;

• Forţa de persuasiune asupra membrilor pe care îi reprezintă şi

măsura în care contribuie la conturarea unei “memorii
instituţionale”.

Procedurile decizionale

 Consultarea;

 Cooperarea ;

 Codecizia;

 Cooperarea consolidată

19
Competenţele Uniunii

 Delimitarea competenţelor Uniunii are la bază principiul atribuirii.

 Exercitarea competenţelor Uniunii are la bază principiile subsidiarităţii

şi proporţionalităţii;

• În temeiul principiului subsidiarităţii- în domeniile ce nu ţin

de competenţa sa exclusivă-Uniunea intervine numai în măsura
în care obiectivele acţiunii preconizate nu pot fi atinse
satisfăcător de către statele membre;

• În temeiul principiului proporţionalităţii-conţinutul şi forma

de acţiune a Uniunii nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru
atingerea obiectivelor propuse.

 Competenţe exclusive:

• Politica monetară

• Politica comercială comună

• Uniunea vamală

• Conservarea resurselor biologice ale mării

• Încheierea de acorduri internaţionale prevăzute într-un act

legislativ al Uniunii

 Competenţe comune

• Piaţa unică

• Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie

• Agricultură şi pescuit

• Transport şi reţele transeuropene

• Energie

• Politică socială

• Coeziune economică, socială şi teritorială

• Mediu

20
 • Protecţia consumatorilor

• Obiective comune de securitate în materie de sănătate publică

Actele juridice ale Uniunii

 Legea europeană- act legislativ cu caracter general, obligatoriu în

toate elementele sale şi aplicată direct de către toate statele membre;

 Legea-cadru europeană-act legislativ care obligă orice stat membru

destinatar în ceea ce priveşte rezultatele ce trebuie obţinute, lăsând
statelor membre competenţa alegerii formei şi mijloacelor;

 Regulamentul european-act nelegislativ, cu caracter general, de

punere în aplicare a actelor legislative;

 Decizia europeană-act nelegislativ obligatoriu în toate elementele sale

 Recomandarea - nu are caracter obligatoriu;

 Avizul - nu are caracter obligatoriu.

Unanimitatea urma sa fie menţinuta în domeniile:

 Fiscalitate

 Politică socială

 PESC

 Legislaţia cu privire la resursele proprii

 Perspectivele financiare ale UE

 Revizuirea tratatelor

Tratatul de la Lisabona

 A fost semnat la 13 decembrie 2007 și se află în proces de ratificare

 Tratatul de la Lisabona modifică Tratatul privind Uniunea Europeană şi

Tratatele CE, în vigoare în prezent, fără a le înlocui

 Tratatul își propune să pună la dispoziţia Uniunii cadrul legal şi

instrumentele juridice necesare pentru a face faţă provocărilor viitoare
şi pentru a răspunde aşteptărilor cetăţenilor

21
Modificări în atribuţiile instituţiilor aduse de Tratatul de la Lisabona:

 Consiliul European

• Devine o autentică instituţie comunitară

• Va avea un preşedinte desemnat pentru un mandat reînnoibil de

2,5 ani

 Ministrul Afacerilor Externe al UE

• Va cumula atribuţiile ÎR pentru PESC şi Comisarului pentru Relaţii

Externe

• Va fi membru al Comisiei

• Va prezida Consiliul Afacerilor Externe

 Consiliul Ministerial-preşidenţia diferitelor sale formaţii va fi deţinută

prin rotaţie pe baze egale, decise de Consiliul european (cu excepţia
Consiliului pentru Relaţii Externe).

 Parlamentul

• Va avea un număr maxim de 750 de membri;

• Numărul minim de membri pentru o ţară -6, iar numărul maxim-

96;

• Puterile sale vor creşte-peste 95% din legislaţia europeană se va

adopta prin procedura de co-decizie(care se va numi ”procedură
legislativă ordinară”)

• Înainte de alegerile din 2009, parlamentul va propune şi Consiliul

European va decide cu unanimitate structura Parlamentului-

 Comisia

• Un comisar pentru fiecare ţară până în 2014

• Din 2014, numărul de comisari se va reduce la 2/3 din numărul

de ţări membre (incluzând şi preşedintele şi ministrul de externe

• Comisarii vor fi aleşi pe baza unui mecanism de rotaţie egală

între ţările membre

22
Tema Nr. 4 - Concurenţă şi politică în domeniul
concurenţei
 O politică adecvată în domeniul concurenţei devine necesară pentru că
actorii economici privaţi şi autorităţile publice se comportă de o
manieră care poate imperfecta mediul concurenţial dintr-o varietate de
motive şi printr-o diversitate de mecanisme şi instrumente cum ar fi:

• Companiile producătoare percep presiunile concurenţei drept

mijloace de a le limita libertatea de mişcare;

• Concurenţa generează incertitudine şi manifestări distorsionante

percepute ca modalităţi de a face mediul organizaţional al firmei
mai predictibil;

• Firmele caută noi mijloace pentru a menţine şi spori marja de

profit iar acţionând pe calea diverselor tipuri de aranjamente
comerciale şi a abuzului de poziţie dominantă pot practica
preţuri mai mari şi pot obţine o serie de avantaje competitive de
multe ori discutabile.

 Politica în domeniul concurenţei este concepută şi practicată pentru a

preveni sau combate un comportament anticoncurenţial din partea
tuturor actorilor economici;

 Mijloacele cu care operează PC au un rol negativ întrucât sunt

concepute să îngrădească nu să promoveze anumite acţiuni ale
actorilor economici.

Obiectivele vizate de PC

23
  Creşterea bunăstării consumatorilor;

 Protecţia consumatorilor;

 Redistribuirea veniturilor;

 Protejarea firmelor mici şi mijlocii;

 Considerente de natură regională, socială sau distorsiuni ale unor

sectoare;

 Integrarea pieţelor

Structura instituţională a PC

 La baza filozofiei supranaţionale a PC au stat Comisia şi CEJ;

 Comisia este organismul care determină principalele reglementări,

efectuează investigaţiile şi decide soluţiile care se impun

 De PC se ocupă DG IV .

 Valorile dominante la nivelul DG IV sunt:

• Credinţa în individualism;

• Respectul faţă de consumator;

• Atitudinea circumspectă faţă de marile corporaţii;

• Respingerea intervenţiei statelor în funcţionarea pieţelor

Ancorele PC:

1. Practicile comerciale restrictive

Conform Art. 85(81) sunt considerate incompatibile cu principiile PUI

acordurile, deciziile sau practicile concertate care:

 Determină direct sau indirect preţurile de vânzare sau de

cumpărare sau alte condiţii de comercializare;

 Conduc la limitarea sau controlul producţiei, pieţelor, dezvoltării

tehnologice sau fluxurilor de investiţii;

24
  Prevăd partajarea pieţelor de desfacere sau a surselor
deaprovizionare;

 Stabilesc condiţii diferite în cazul unor parteneri comerciali,

plasându-i în dezavantaj competitiv;

 Duc la încheierea contractelor condiţionat de acceptarea de

către parteneri a unor obligaţii suplimentare care prin natura lor
sau conform uzanţelor comerciale nu au legătură cu obiectul
tranzacţiei respective.

De la prevederile Art. 85 s-au conturat în timp o serie de derogări individuale

şi de derogări cadru.

De derogări cadru beneficiază înţelegerile care conduc la:

• îmbunătăţirea producţiei sau distribuţiei unor bunuri sau servicii;

• promovează progresul tehnic sau oferă unele avantaje consumatorilor;

• nu oferă participanţilor posibilitatea de a elimina concurenţa pe o pate

umportantă a pieţei comunitare.

Pentru a beneficia de o derogare individuală sunt necesare următoarele

condiţii:

• Aranjamentele trebuie să aibă efecte favorabile la nivelul UE iar

avantajele să depăşească dezavantajele;

• Să producă efecte semnificative pentru consumatori;

• Restricţiile care afectează concurenţa să fie absolut necesare pentru

atingerea obiectivelor companiilor implicate;

• Să nu producă o afectare semnificativă a concurenţei.

Aranjamente care nu fac obiectul excepţiilor:

 Între concurenţi

• Care limitează producţia şi vânzările;

• Care conduc la fixarea preţurilor;

• Care restricţionează produsele oferite consumatorilor

25
 Între non concurenţi

• Referitoare la preţurile de vânzare(sunt permise preţurile

maxime sau cele orientative);

• Referitoare la restrângerea zonei de vânzare sau a segmentelor

de cumpărători;

• Referitoare la restrângerea vânzărilor la sisteme selective de

distribuţie;

• Limitarea doar la distribuţia proprie a pieselor de schimb către

cumpărători sau către atelierele de reparaţii.

2. Poziţia dominantă

 Politica referitoare la monopoluri a constituit veriga mai slabă a PC;

 Guvernele ţărilor membre şi organismele comunitare s-au aflat într-o

puternică dilemă;

 Ieşirea din această dilemă s-a făcut prin abordarea “de la caz la caz”;

 Problema monitorizării monopolurilor comportă două aspecte:

dovedirea poziţiei dominante şi probarea abuzului de poziţie
dominantă;

 Pentru ca un monopol să fie monitorizat de către DG IV este necesar

ca:

• Acesta să deţină o poziţie dominantă;

• Acţiunile sale se genereze efecte asupra întregii pieţe comune

sau asupra unei părţi semnificative a acesteia;

• Acţiunile întreprinse să afacteze comerţul dintre statele membre

 În determinarea poziţiei dominante, Comisia s-a bazat pe piaţa

relevantă şi pe puterea de piaţă;

 Analiza întreprinsă de Comisie ia în considerare:piaţa produsului,

piaţa în sens geografic şi piaţa în dimensiune temporală

26
 Piaţa relevantă a produsului- cuprinde toate produsele şi
serviciile care pot fi considerate substituibile de către consumatori
d.p.v. Al caracteristicilor produselor, al preţurilor şi al intenţiilor de
folosire;

Piaţa relevantă în sens geografic-cuprinde acea zonă încare

firmele sunt implicate în furnizarea produselor sau serviciilor şi în care
condiţiile concurenţiale sunt suficient de omogene

 Comisia mai ia în considerare:

• Evoluţiile recente;

• Rezultatul studiilor de piaţă;

• Percepţia clienţilor şi a concurenţilor;

• Preferinţele consumatorilor;

• Barierele din calea accesului şi costurile acestora;

• Diferitele categorii de discriminări ale consumatorilor şi

strategiile de preţuri diferenţiate.

 Se consideră că o firmă abuzează de poziţia dominantă atunci când:

• Vinde la preţuri foarte ridicate sau foarte scăzute pentru a

înlătura concurenţii;

• Reduce producţia sau tratează diferit anumite segmente de

piaţă;

• Refuză să furnizeze produsele sau serviciile în anumite cazuri;

• Impune acorduri de cumpărare pentru anumite categorii de

produse;

• Îşi consolidează poziţia dominantă prin achiziţii sau fuziuni cu

scopul de a înlătura concurenţii;

• În timp s-a consacrat principiul justificării obiective conform

căruia “ceea ce a fost interzis în anumite circumstanţe poate fi
acceptat în alte condiţii dacă există motive întemeiate”

 Penalizările pentru comportament anticoncurenţial:

27
 • Practici de mai mică importanţă. Acestea includ restricţii de
regulă de natură verticală cu impact limitat asupra pieţei.
Penalizările se situează între 1000 şi 1 milion de Euro;

• Practici abuzive cu impact serios.sunt aranjamente de

integrare orizontală sau verticală cu impact notabil asupra pieţei
sau abuzul de poziţie dominantă. Amenzile sunt de 1-20 mil.
Eoro;

• Practici abuzive cu impact foarte serios. Sunt restricţii

orizontale de tipul cartelurilor, partajării cotelor de piaţă care
distorsionează serios funcţionarea PUI. Penalizările depăşesc 20
mil. Euro. Amenda nu depăşeşte de regulă 10% din cifra de
afaceri.

 Circumstanţe agravante şi atenuante

• Agravante

 Practici repetate de acelaşi tip ale aceleiaşi firme;

 Refuzul de a coopera cu experţii Comisiei;

 Rolul de iniţiator sau instigator al practicii;

 Practicarea unor măsuri de retorsiune asupra firmelor care

nu participă.

• Atenuante

 Rol pasiv sau de “follow my leader”

 Nepunerea în practică a măsurii;

 Încetarea măsurii imediat ce s-a sesizat Comisia;

 Practica abuzivă este rezultatul neglijenţei;

 Cooperarea operativă cu experţii Comisiei.

28
3. Politica cu privire la achiziţii şi fuziuni

 S-a dovedit a fi cea mai sensibilă pentru DG IV.

 Trebuiesc monitorizate de către comisie acele fuziuni care îndeplinesc

următoarele criterii:

 Firmele care participă la fuziune au o cifră de afaceri agregată la

nivel global de peste 5 miliarde euro;

 Cel puţin două dintre firmele implicate au realizat o cifră de

afaceri la nivel european de peste 250 mil. Euro;

 Cel puţin una dintre firmele participante nu realizează mai mult

de 2/3 din cifra de afaceri la nivel european într-o singură ţară
membră.

 În analiza cazului Comisia trebuie să răspundă la următoarele întrebări:

 În ce măsură concentrarea economică respectivă intră sub

incidenţa reglementărilor comunitare;

 În ce măsură fuziunea este compatibilă cu principiile pieţei

comune;

 Dacă se crează sau se consolidează o poziţie dominantă pe piaţa

comună sau pe o parte substanţială a acesteia.

 Comisia poate aplica o procedură de analiză simplificată atunci când:

 Cifra de afaceri a concentrării şi activele sale totale sunt

fiecare sub 100 mil. Euro;

 Firmele care fuzionează sau sunt preluate nu operează în

acelaşi sector sau pe aceeaşi piaţă;

 Deşi operează pe aceeaşi piaţă, cota lor de piaţă nu este

mai mare de 15% în cazul unui aranjament de integrare
orizontală şi de 10% în cazul celui de integrare verticală;

 Părţile notificatoare au descris piaţa relevantă; dacă acest

lucru este dificil de realizat nu se va aplica procedura
simplificată.

29
4. Politica în domeniul ajutoarelor de stat

 Acest segment al PC este cel mai original;

 Este o componentă a PC pur supranaţională şi inexistentă în nici-o altă

arhitectură legislativă;

 Procedura de monitorizare a ajutoarelor de stat este următoarea:

• Schemele de ajutor public trebuiesc notificate Comisiei;

• Dacă DG IV consideră că acestea sunt incompatibile cu

reglementările comunitare declanşează o anchetă;

• Dacă se obţin probele incompatibilităţii şi efectelor

distorsionante se va cere statului respectiv să nu pună în
aplicare respectiva schemă;

• Dacă statele membre nu agreează această poziţie se pot adresa

Curtii Europene de Justitie.

 Ajutoarele de stat distorsionează concurenţa pentru că:

• Nu exercită un efect pozitiv asupra mediului economic, nici

asupra dobânditorilor;

• Pot afecta existenţa şi evoluţia pe piaţă a celorlaţi agenţi

economici nesusţinuţi;

• Se sprijină activităţi sau actoricare şi-au pierdut avantajele

comparative;

• Se realizează o redistribuire ineficientă a veniturilor în economie;

• Se încalcă principiul concurenţei corecte.

5. Politica cu privire la sectorul de stat

 Crearea unui mediu autentic concurenţial a depins şi de introducerea

concurenţei corecte în domeniul utilităţilor publice;

30
  Multă vreme, sectoare cum ar fi telecomunicaţiile, energia, serviciile
poştale şi de transport au fost exceptate de la reglementările
comunitare în domeniul concurenţei;

 Izolarea utilităţilor publice de presiunile concurenţei a condus la:

• Servicii deseori de mai slabă calitate;

• Ineficienţă la nivelul acestor sectoare;

• Preţuri foarte diferite de la o ţară la alta;

• Întârzierea restructurării;

• Incompatibilitate între diferite reţele naţionale.

Provocări cu care se confruntă PC

 Flexibilitatea administrativă este în mare măsură duală;

 Regimul concurenţial este încă puternic politizat;

 Directoratul General IV dispune de resurse limitate pentru a putea

pune în aplicare numeroasele sarcini care-i revin;

 O politică sectorială impredictibilă nu permite companiilor să se înscrie

în cadrul legal, de aceea PC trebuie să devină mai transparentă şi să
cultive parteneriatul cu mediul de afaceri,

 Aplicarea principiului subsidiarităţii s-a dovedit un lucru dificil de

realizat;

 Provocarea eficacităţii;

 Provocarea deficitului democratic.

Tema Nr. 5 - Politica monetară a Uniunii Europene

Paşi pe linia integrării monetare europene

31
 1 iulie 1950 s-a negociat şi a intrat în vigoare Uniunea Europeană de
Plăţi definită prin:

• Au participat 18 ţări;

• Cuprindea o zonă care deţinea 70% din comerţul mondial;

• A reprezentat un pas înainte faţă de bilateralism;

• A creat un sistem de clearing multilateral;

• A demonstrat că existenţa unui cadru instituţional articulat poate

constitui o ancoră în condiţiile unor evoluţii economice
asimetrice;

• Fiecare ţară a trebuit să accepte “ingerinţe” din partea

partenerilor în managementul politicilor sectoriale naţionale;

• Sistemul s-a dizolvat în 1958.

 Şarpele Monetar:

• S-a numit sistemul european al limitelor înguste dar

ajustabile de variaţie;

• S-a lansat în 1972 prin Acordul de la Basle şi a vizat realizarea

unei zone de stabilitate monetară într-un climat monetar
internaţional tot mai volatil;

• A evoluat dinspre o rigiditate excesivă a cursurilor de schimb

spre o manieră mai flexibilă.

 În aprilie 1973 s-a creat FECOM abilitat să monitorizeze sistemul

cursurilor de schimb şi să pună în aplicare un mecanism multilateral de
intervenţie a băncilor centrale

 Sistemul Monetar European

• Procesul de creare a fost negociat pe parcursul anului 1978

având mai degrabă determinanţi politici decât economici;

• Sistemul a apărut pe fondul unei pronunţate volatilităţi monetare

la nivel european şi internaţional;

32
 • Ţările participante se divizau în două tabere cu performanţe
economice şi regimuri valutare foarte diferite;

• Obiectivul său de bază era “crearea unei zone de stabilitate

monetară”;

• Pentru a realiza acest obiectiv fiecare ţară trebuia să menţină

moneda într-o bandă de variaţie de 2,25% prin:

 Procedarea la intervenţii pe piaţa valutară dacă se atingea

75% din banda teoretică de divergenţă;

 Adoptarea de măsuri de ajustare structurală;

 Solicitarea ca partenerii să participe la discuţii pentru

redefinirea ratei centrale din coşul valutar;

 Justificarea, în faţa partenerilor, a deciziei de a nu

interveni.

• La momentul lansării sale SME se definea prin următoarele ancore:

 Obligaţia de a interveni nelimitat în cadrul marjei de fluctuaţie;

 Indicatorul de divergenţă;

 Facilităţile de creditare;

 Mecanismul de decontare în ECU;

ECU a fost folosit :

 Ca denominator pentru mecanismul ratelor de schimb;

 Ca bază de calcul pentru indicatorul de divergenţă;

 Ca denominator pentru operaţiunile de intervenţie şi pentru

mecanismele de credit;

 Ca mijloc de reglementare a tranzacţiilor între autorităţile monetare

ale ţărilor mrmbre.

Facilităţile de creditare:

• Facilitatea pe termen foarte scurt- presupunea apelarea la alte

bănci centrale pentru a emite valută cu care să intervină pe piaţa

33
 valutară; iniţial, răscumpărarea sumelor trebuia făcută la finele lunii
respective plus 45 de zile. Ulterior intervalul a fost extins la 75 de zile.
Suma împrumutată nu trebuia să depăşească dublul cotei de
participare a ţării la sistem;

• Sprijinul monetar pe termen mediu. Prevedea un mecanism care

presupunea un acces automat la un credit pe termen mai lung, în baza
unor cote ale debitorilor;

• Asistenţa financiară pe termen mediu; o procedură similară cu

Aranjamentele Stand By ale FMI;

Crearea UM a avut la bază următoarele motivaţii:

 O motivaţie pragmatică- asigurarea cadrului necesar pentru

funcţionarea în condiţii optime a PUI perfect armonizate, înlesnindu-se
libera circulaţie a mărfurilor şi factorilor;

 O motivaţie teoretică- centrată pe credinţa că un pivot monetar unic

asigură mobilitatea ridicată a factorilor de producţie care permite o
absorbire a efectelor negative ale şocurilor asimetrice.

Etapa de pregătire a procesului de lansare a UEM – 1994 – 1999

 Tratatul de la Maastricht introduce următoarele criterii de

convergenţă:

• Stabilitatea preţurilor-exprimat prin rate ale inflaţiei care să

nu depăşească cu mai mult de 1,5 pp media celor mai
performante 3 ţări membre;

• Stabilitatea ratelor dobânzilor-exprimat prin rate ale

dobânzilor pe termen lung care să nu depăşească cu mai mult de
2 pp media celor mai performante 3 ţări după criteriul stabilităţii
preţurilor;

• Stabilitatea cursurilor de schimb- cursurile monedelor să se

menţină în banda de variaţie prevăzută de ERM, fără
devalorizare, cel puţin 2 ani anterior trecerii la moneda unică;

• Sănătatea finanţelor publice- exprimată prin deficite

bugetare sub 3% şi datorii publice sub 60% din PNB.

 Puncte slabe ale Tratatului de la Maastricht;

34
 • Nu a luat în considerare evoluţia ciclurilor economice şi nu a
prevăzut reguli precise cu privire la deficitele excesive;

• Nu a definit instrumentele şi ţintele monetare adecvate pentru

situaţii de instabilitate;

• Criteriile de covergenţă au caracter relativ ambiguu;

• Procedurile de gestionare a cursurilor de schimb sunt

conflictuale;

• Nu conţine reguli cu privire la introducerea monedei unice;

• Nu conţine prevederi referitoare la fiscalitatea comună.

 În perioada 1994-1999 era necesară respectarea următoarelor

principii:

• Existenţa unor structuri legale coerente pentru ca Euro să

înlocuiască cu succes monedele naţionale;

• Simplitatea şi accesibilitatea monedei unice pentru a crea

sentimentul de credibilitate în rândul cetăţenilor europeni;

• Realizarea conversiei într-o manieră eficientă sub aspectul

costurilor în vederea evitării distorsionării concurenţei;

• Implementarea eficientă a trecerii la UM de către SEBC

respectăndu-se stabilitatea preţurilor;

• Asigurarea unui mecanism de ajustare voluntară pentru sectorul

privat;

• Asigurarea ireversibilităţii procesului.

 Pactul de stabilitate şi creştere a stipulat :

• Penalizarea ţărilor care depăşesc deficitul bugetar pe baza unei

scale cuprinse între 0,2 şi 0,5 % din PNB;

• Ţările care confruntă cu o scădere anuală a PNB de cel puţin 2%

din PNB vor fi automat exceptate de la penalizări.

35
 • O ţară în care reducerea ritmului de creştere a PNB este de 0,75
% sau mai puţin va putea solicita Consiliului Ministerial obţinerea
unui statut special.

 Constrângerile Pactului de stabilitate:

• A fost descris de Romano Prodi ca “stupid”;

• Pleacă de la premisa că politica fiscală este unica modalitate de

ajustare în cadrul UEM implicând că regulile trebuie se fie mai
puţin stricte cu privire la deficite decât la datoria publică;

• Se conturează tot mai mult consensul că deficitul bugetar ar

trebui definit în raport cu ciclurile de afaceri;

• Irlanda a fost prima ţară care în 2001 a fost cenzurată petru

politica sa economică;

• G şi P au fost avertizate în februarie 2002;

• Comisia a recomandat avertizarea Franţei în ianuarie 2003.

Structura instituţională a SEBC

 BCE- este condusă de un Consiliu executiv format din Preşedinte,

vicepreşedinte şi 4 membrii desemnaţi pentru un mandat de 8 ani;

 SEBC are ca organ decizional Consiliul Guvernator pentru un mandat

de 5 ani şi format din Consiliul executiv şi guvernatorii băncilor
centrale din ţările membre ale sistemului;

 Pe perioada cât unele ţări nu participă la SEBC se constituie un Consiliu

General care cuprinde preşedintele şi vicepreşedintele BCE şi toţi
guvernatorii băncilor centrale din toate ţările membre ale UE.

Principalele responsabilităţi ale SEBC:

 Elaborarea politicii monetare unice;

 Conducerea operaţiunilor valutare,

 Gestionarea rezervelor valutare oficiale ale ţărilor membre;

 Promovarea şi administrarea operaţiunilor legate de sistemele de plăţi.

36
BCE

 Are personalitate juridică.

 Atribuţiile principale sunt:

• Implementarea politicii monetare în conformitate cu liniile

directoare şi deciziile Consiliului Guvernator;

• Oferă instrucţiunile necesare Băncilor Naţionale;

• Execută acele abilităţi care i-au fost delegate de Consiliul

guvernator;

• Face recomandări şi furnizează opinii către Consiliul UE

 BCE a fost criticată pentru că:

• A dovedit indecizie în multe situaţii;

• A transmis semnale contradictorii folosind prea multe voci şi

diferiţi indicatori;

• Nu îşi explică adecvat deciziile iar procesul decizional este

netransparent;

• Crează confuzie ca urmare a folosirii unei strategii bazate pe doi

piloni

• Creşterea masei monetare(M3) în loc de ţinta inflaţionistă;

• Alţi indicatori- bazaţi pe viitoarele presiuni inflaţioniste.

Avantajele introducerii EURO:

 Inducerea unei mai mari stabilităţi la nivelul pieţelor financiare,

reducerea volatilităţii şi orientarea acestor pieţe către un
comportament macroeconomic al limitelor înguste ale deficitului
bugetar;

 Apariţia EURO ca o valută puternică şi relativ stabilă va relansa Europa

în competiţia internaţională cu SUA şi Japonia prin reaşezarea sferelor
de influenţă în plan valutar;

37
  Reunirea în Euro a celor mai importante valute ca volum al fluxurilor
financiare, ceea ce creează premisele creşterii numărului de ţări
înscrise pe orbita economică a UE;

 Intrarea euro în jocul valutar creează condiţiile atenuării diferenţelor

considerabile dintre imaginea reflectată de cursurile valutare şi datele
economice fundamentale, diferenţe care pot conduce la declanşarea
unor crize financiare şi comerciale de anvergură;

 Eliminarea ineficienţei politicilor monetare naţionale necoordonate;

 Expansiunea pieţelor financiare;

 Reducerea costurilor de tranzacţie.

Unele dezavantaje ale introducerii EURO:

 Costuri ridicate ale conversiei;

 Centralizarea puterii la nivel comunitar;

 Impactul asupra balanţei de plăţi;

 Reprezentarea SEBC la FMI;

 Voinţa politică exacerbată ignorându-se de multe ori realităţile

economice;

 Absenţa unor organisme de control în materie de politică monetară şi

fiscală;

 Ameninţarea deflaţionistă;

 Existenţa bicefalismului în materie de politică monetară(BCE şi

ECOFIN);

 Lipsa coerenţei şi a instrumentelor pentru a face faţă unor situaţii de

criză.

Consecinţele introducerii Euro pentru companiile din ţările candidate

 Efecte directe

• Valoarea Euro influenţează profitabilitatea companiilor atunci

când tranzacţionează cu companii europene;

38
 • Un euro puternic facilitează exporturile şi limitează importurile;

• Accesul la o piaţă cu peste 300 mil. De consumatori;

• Apar noi oportunităţi de afaceri;

• Creşte concurenţa;

• Trebuie să facă faţă costurilor legate de conversia preţurilor,

ajustarea procedurilor contabile şi adaptarea la noile sisteme
informatice;

• Se simplică operaţiunile de acoperire a riscurilor valutare;

• Acces la o ofertă de finanţare mai largă şi mai sofisticată.

 Efecte indirecte

• Efectul stabilizator al criteriilor de convergenţă;

• Crearea unei pieţe mai mari care conduce la economii de scară;

• Deficite bugetare mai mici;

• Datorie publică de dimensiuni mai reduse;

• Rate ale inflaţiei mai mici care vor facilita strategiile de afaceri;

• Atenuarea barierelor birocratice

10 raţiuni pentru companiile din ţările candidate să folosească Euro:

 Riscuri valutare mai reduse;

 Transparenţa preţurilor;

 Sporirea competitivităţii;

 E-business şi E-payments;

 Simplificarea relaţiilor cu băncile;

 Reducerea costurilor de gestionare a portofoliilor valutare;

 Noi oportunităţi de afaceri;

39
  Noi strategii de business;

 O nouă imagine pe pieţe;

 Modernizarea sistemelor IT.

Tema Nr. 6 - Extinderea Uniunii Europene

Determinanţii politicii de extindere

 Extinderea depinde de:

• Pregătirea internă a ţărilor candidate

• Pregătirea internă a UE

• Negocierile de aderare propriu-zise.

Metoda standard de integrare a consacrat următoarele principii:

 Statele candidate trebuie să accepte integral acquis-ul comunitar;

 Negocierile de aderare se concentrează exclusiv asupra aspectelor

practice legate de preluarea Acq.

40
  Problemele derivate din caracterul mai divers al grupării se rezolvă,mai
degrabă, prin crearea de noi instrumente şi nu prin reforme de fond;

 Noii membrii sunt integraţi în structura instituţională prin adaptarea

progresivă a acesteia;

 S-a preferat negocierea cu grupuri de state având deja relaţii strânse

de colaborare între ele;

 Statele membre folosesc extinderea pentru externalizarea problemelor

interne.

Premisele actualului proces:

• Este vorba de aderarea unui număr foarte mare de ţări – monitorizarea

performanţelor acestora, derularea simultană a negocierilor, eforturi
financiare suplimentare pentru preaderare;

• Aderarea unui număr mare de ţări solicită din partea UE redefiniri

instituţionale şi ale politicilor sectoriale;

• Situaţia ţărilor candidate este particulară- economii în tranziţie,

sisteme democratice aflate la început, nevoia unor criterii mai bine
articulate;

• Ţările candidate nu au exerciţiul participării la grupări integraţioniste

mature;

• La baza procesului au stat mai ales raţiuni de natură politică;

• Durata procesului de aderare este destul de mică.

Impactul aderării asupra noilor membrii

Direct Indirect

41
Econo -liberalizarea comercială -reorientarea fluxurilor comerciale
mic
-aplicarea politicii UE în -Restructurarea sectorială
domeniul concurenţei
-implicaţii regionale
-aplicarea PAC
-noi echilibre macroeconomice ca urmare
- Accesul la fondurile
a criteriilor de convergenţă
structurale

Politic -prevalenţa dreptului -reorientarea diplomaţiei economice

comunitar
-redefinirea arhitecturii politicilor
-Aplicarea directă a legislaţiei macroeconomice
comunitare
şi sectoriale
-Modificarea Constituţiei şi a
-apariţia unor noi modele de
instituţiilor
reprezentare a
-participarea la procesul
intereselor la nivelul societăţii.
decizional al UE

Criteriile de aderare de la Copenhaga:

 Criteriul politic- stabilitatea instituţiilor garante ale democraţiei,

respectarea statului de drept, a drepturilor omului şi protecţia
minorităţilor;

 Criteriul economic- crearea unei economii de piaţă funcţionale capabilă

să reziste presiunilor concurenţiale derivate din PUI;

 Criteriul legislativ- aplicarea acquis-ului comunitar din momentul

aderării;

 Criteriul administrativ- capacitatea de asumare a obligaţiilor derivate

din calitatea de stat membru al UE.

Efectele extinderii UE

• Liberalizarea schimburilor comerciale

 Efecte de alocare

42
  Efecte de acumulare

 Efecte de localizare

• Impulsionarea fluxurilor investiţionale

• Accesul la finanţarea comunitară

Efectele pozitive ale aderării României:

 Creşterea şi diversificarea exporturilor;

 Oamenii români de afaceri vor putea cunoaşte exigenţele unei pieţe

puternic concurenţiale;

 Producătorii agricoli vor putea beneficia de sprijin financiar şi de

consultanţă pentru restructurare;

 Un climat politic şi economic mai stabil care ar stimula dezvoltarea

durabilă;

 Previzibilitatea mediului economic;

 Creşterea competitivităţii pe piaţa internă;

 Accesul sporit la pieţele de capital şi la fluxuri de ISD;

 Participarea la procesul decizional comunitar privind viitoarea

configuraţie a Europei,

 Dobândirea cetăţeniei europene.

Costurile aderării:

 Preţul agregat al pregătirii pentru aderare;

 O anumită restructurare nebenefică a agriculturii;

 Firmele româneşti nu sunt pregătite pentru asumarea provocărilor

derivate din PUI;

 Marele decalaj de dezvoltare şi de mentalităţi care va necesita eforturi

importante în ce priveşte atenuarea sa;

 Fondurile necesare pentru asimilarea finanţării comunitare,

43
 Puţinele sectoare care pot avea avantaj copetitiv în condiţiile aderării,

44