Sunteți pe pagina 1din 6

TANASE SCATIU Roman de Duiliu Zamfirescu, al doilea din ciclul

Romanului Comanestenilor, aparut in revista Convorbiri literare", nr. 1l-l2


din 1895 .
In volum e publicat in 1907, cu o prefata a autorului. El reprezinta
materializarea unei idei mai vechi, formulata intr-o scrisoare catre T.
Maiorescu din 1891:
Eu socotesc ca niciodata societatea romaneasca nu a infatisat un mai
mare interes din punct de vedere literar.
Pe temeliile unei idei politieo-sociale a raposatului Bratianu, s-a ridicat o
lume aproape noua: lumea arendasilor. La inceput desculti, si prin urmare
liberali, deveneau treptat conservatori, cu cat isi mareau averile".
Proiectul noului roman se contureaza abia o data cu publicarea Vietii la
tara si in acest stadiu el se intitula Viata la oras. Ulterior, inca in stare de
proiect, i se da titlul definitiv, Tanase Scatiu. Din scrisoarea care anunta
acest lucru se deduce preponderenta pe care personajul titular o va
dobandi in raport cu celelalte, reluate si ele din Viata la tara. Tincuta si
Mihai, precum si caracterul tezist al romanului:
Am sa judec pe parlitii de arendasei, ajunsi bogati, deveniti factori politici,
falsi in intaia si a doua generatie".
O data cu schimbarea titlului, Zamfirescu renunta ia ideea de fresca a
vietii citadine, ca replica la cea rurala, o asemenea intreprindere depasind,
se pare, si dotarea si ambitia sa. Va realiza, in schimb, imaginea critica a
arendasimii, reprezentand cea mai caracteristica manifestare a
parvenitismului in momentul istoric respectiv, simbolizata printr-un
reprezentant tipic al ei, Tanase Scatiu.
In locul unei fresce a vietii la oras", avem mai degraba o fiziologie" a
ciocoiului nou", cea mai ampla fiziologie din literatura romana"
(I. Adam).

In orice caz, dimensiunile reduse, focalizarea interesului pe un singur


personaj, concentrarea actiunii in jurul unui episod central i-a determinat
pe unii comentatori sa considere Tanase Scatiu mai curand o nuvela.
Actiunea este plasata la aproximativ opt ani dupa cea din Viata la tara.
Pivotul ei il reprezinta vizita unui ministru in orasul unde si-a stabilit
resedinta boierul" de la Balta, ajuns om politic iniluent. Acesta isi sporise
averea si reusise sa parvina in randurile boierimii, prin casatoria cu Tincuta
Murgulet. Alte afaceri, evident, inavuabile, ca exploatarea neomenoasa a

muncii taranilor, camataria, traficul de influenta etc, au facut din el cel mai
bogat om din oras. Aici are o resedinta pe masura grandorii afisate,
imbinand luxul si rafinamentul, cam greu de explicat la primitivul Scatiu,
cu meschinaria. De altfel, scriitorul il caracterizeaza direct, zgarcit si
fanfaron".
Lui ii revine cinstea de a gazdui pe ministru, prilej pentru autor de a
zugravi critic, exagerand caricatural, pe notabilii orasului, mai intai la gara,
apoi la bancherul transformat in chiolhan din casa lui Scatiu. Acestea, ca si
alte scene din roman, au mai ales un rol demonstrativ, urmarind sa
reliefeze sub cat mai multe fatete caracterul protagonistului. Interesul
pentru viata morala depaseste pe cel acordat aspectelor sociale.
Ca intr-o veritabila fiziologie clasica. Scatiu nu a cunoscut in plan moral
nici un fel de schimbari de-a lungul celor doua romane. Doar imprejurarile
exterioare si prilejurile de manifestare au devenit mai numeroase si mai
variate. Personajul e urmarit mai ales in relatiile familiale. Ajuns ginere al
boierului Dinu Murgulet, in imprejurari evocate in treacat si neconvingator
de catre autor, viata lui de familie se infatiseaza ca un permanent razboi
de hartuire impotriva socrului, a sotiei si chiar a micutei Zoitica, singura lui
fiica, neam al diacului", cum o numeste din primul capitol, inrudirea,
departe de a rezolva conflictul, ce parea ireconciliabil in romanul anterior,
dintre mitocanul Scatiu si boierii Murgulet, il acutizeaza. Ajunsi la mana lui,
acesta Ie face viata un iad. Uneori involuntar, jignindu-i doar prin
badarania lui funciara. De obicei, ii terorizeaza insa cu intentie, intr-o
pornire de razbunare, izvorata dintr-un complex de inferioritate. Cea mai la
indemana este sotia sa, tanara si gingasa Tincuta, fata de care nu da
niciodata vreun semn de afectiune. S-a casatorit cu ea pentru a parveni,
dar si pentru a-l umili pe fodulul", boierul de la Ciulnitei. Cu sotia vorbeste
totdeauna ironic, o jigneste, pe ea si pe rudele ei, este violent si brutal.
Preocuparile si conduita Tincutei, muzica, lectura, simtul frumosului,
vorbirea ingrijita il irita, accentuandu-i constiinta de mojic iremediabil pe
care, neputand-o depasi, si-o asuma cu ostentatie. Complexul de
inferioritate al lui Scatiu rabufneste in dispret fata de boierii lipsiti de
spiritul sau intreprinzator, aducator de bani si putere. La reprosul Tincutei
ca vorbeste urat, el raspunde:
Se poate; asa stiu eu sa vorbesc, si-mi merge bine. D-voastra, care vorbiti
frumos, va mancati averile ca pacatosii".
La moartea prea timpurie a sotiei, durerea lui Scatiu, simulata, se
manifesta zgomotos si teatral. Razboiul lui nu s-a terminat insa, fiindca
adevaratul dusman este Dinu Murgulet. Cu acesta continua un conflict mai
vechi, manifestat atat pe plan psihologic, cat si economic si social. Batran
si bolnav, conu Dinu este torturat mai intai indirect, prin suferintele
provocate Tincutei, care-i amintesc dureros vinovatia de a fi consimtit la
mezalianta.
Apoi, prin sechestrare si deposedarea violenta de toate bunurile sale.

Planurile lui Scatiu, in ceea ce-l priveste pe batranul boier, sunt de-a
dreptul criminale. Temperamentul violent, lipsit de orice frana morala, il
face sa comita acte bestiale. Daca injuraturile si bataile aplicate slugilor si
brutalitatea cu cei din familie fac parte din cotidian, scena impuscarii
calului naravas, care l-a compromis" in ochii ministrului^ pare al unui
nebun, al unei fiinte subumane.
In romanul anterior, Sasa si Matei se amuza de fanfaronada lui Scatiu, iar
pe Tincuta 0 pufneste rasul.
Acum, cand il cunosc mai bine, el nu mai apare ridicol, ci inspira teama.
Dupa scena impuscarii calului, Tincutci barbatu-sau nu-i mai aparea, ca
pana acum, numai mojic, ci nebun furios. Pentru intaiasi dala ii fu frica de
dansul".
Aceeasi evolutie o au sentimentele conului Dinu. Deschizandu-si sufletul in
fata lui Mihai, el il numeste pe ginerele sau, mojicul" si badaranul" de
odinioara, talharul", banditul", cainele", nebunul".
Uneori personajul e coborat pana la treapta zoologicului. Dupa ce pun la
calc niste afaceri dubioase, Tanase si Nichitachi, un alt deputat de acelasi
calibru moral, se privira un moment ca doi buhai", iar dupa o gluma
indecenta, cei doi boieri faceau haz nespus, uitandu-se unul la altul, urati
si libidinosi ca doi satiri".
in sfarsit, la chiolhanul din casa lui Scatiu, boierii", incredintati ca nimic
nu ajungea pana la ministru, urlau si schelalaiau ca intr-o menajerie".
Vrand sa petreaca, amfitrionul se dezlantuie grotesc. Dupa ce comanda o
chindie, se dezbraca de frac, scoase cizmele, isi puse mainile in solduri si
incepu Ceilalti se facura roata in jurul lui, privindu-l cum pisagea pamantul
in varful picioarelor, dand cu calcaiul in scanduri, strambandu-si gleznele,
cand afara, cand inauntru, lasandu-se pe genunchi, sarind in sus, de parca
intrase Aghiuta in el".

Daca la Sasa Comanesteanu din Viata la tara decorarea interiorului cu


obiecte de arta populara este o dovada de rafinament, dansul lui Scatiu
denota incapacitatea de a-si depasi originea. O asemenea energie
negativa de mare anvergura va fi infranta in cele din urma prin actul
disperat de revolta al batranului Murgulet, care declanseaza rascoala
taranilor. Este momentul cel mai dramatic al actiunii si totodata finalul
romanului.
Considerat adesea mai putin verosimil si tezist, el si-a gasit totusi
confirmarea in realitatea istorica. Autorul arc inspiratia de a face ca Scatiu
sa fie linsat nu de taranii din Ciulnitei, care ar fi actionat de dragul
boierului", ci de cei din Balta, pe care ii deposedase de pamanturile lor.
In felul acesta, destinul sau apare exemplar in plan social si moral.

In raport cu figura proeminenta a ciocoiului, lumea opusa, a veritabililor


boieri, e mai palid conturata. Ca majoritatea eroinelor zamfiresciene din
aceasta categorie sociala, Tincuta e inzestrata cu sensibilitate si gratie, cu
distinctie si rafinament al gustului. Iata cum o infatiseaza autorul, in
asteptarea lui Mihai:
in fata ei era un fotoliu, alaturi de o masuta, cu un vas subtiratec,
elegant, din care se lasa spre dansa o roza inflorita in graba si sfioasa".
Imaginea florii se asociaza cu cea a eroinei. Terorizata de un sot brutal si
sadic si iubindu-l fara speranta pe Mihai, Tincutei nu-i ramane decat solutia
mortii. Divortul i se pare inacceptabil, iar adulterul este de neconceput
pentru aceasta categorie a eroinelor zamfiresciene, care nu depasesc
niciodata limitele celei mai desavarsite decente si masuri in
comportament.
Prezenta lui Mihai este mai mult un pretext pentru a se dezvalui drama
Tincutei. In schimb, figura lui Dinu Murgulet, acum batran si neputincios,
care gaseste totusi forta de a-si infrunta calaul, este mai bine conturata
decat in romanul anterior, in care ocupase un loc central. Decrepitudinea
boierului putea (i interpretata simbolic in plan sociaIvdaca scriitorul ar fi
optat pentru un alt final.
In raport cu Viata la (ara, in noul roman tezismul este mai evident si
subiectivitatea autorului mai pronuntata. Prin comprimarea unor scene in
expuneri narative si expedierea sau eludarea anumitor aspecte sociale,
opera apare sumara. Universul evocat, de la cel fizic (actiunea incepe intro seara de toamna cu zloata si noroi si continua in frigul iernii), la cel social
si moral, este intunecat. Idilicul lasa loc dramaticului. Din punct de vedere
stilistic, dominant este limbajul trivial si incult al protagonistului, uneori
exagerat pafla la neverosimil. Parlamentar in a treia legislatura, Scatiu
rosteste consecvent dipotat!. Acest limbaj contrasteaza cu dictiunea
curata si eleganta a celorlalti eroi si a scriitorului, desi el pare a se
contamina pe alocuri de vorbirea personajului.
In cadrul ciclului Comanestenilor, Tanase Scatiu se impune mai ales prin
relieful personajului principal, marcand un moment de evidenta
originalitate in galeria parvenitilor, deschisa prin Dinu Paturica al lui N.
Filimon.

n Tnase Scatiu antipatia pentru arenda revine pe primul plan. Miezul romanului l constituie vizita
ministrului n oraul de provincie. Cstorit cu Tincua Murgule, Tnase Scatiu s-a mutat n ora i a
fost ales pentru a treia oar deputat, fiind liberal, conservator sau junimist, dup cum btea vntul.
n Tnase Scatiu constatm strecurarea n mijlocul ei a arendaului mojic, brutal i ru. Scriitorul
surprinde indiferena conversaiei ntre ndrgostii, atmosfera de frivolitate distins i delicat,
contradiciile sufleteti ale femeii, tristeile nemotivate, euforia premergtoare mrturisirilor. Se
memorizeaz mai bine Tnase Scatiu, dei, ca toate romanele lui Duiliu Zamfirescu, n-are volumul
trebuitor.

Scatiu e un Dinu Pturic, inferior sufletete, parvenit obscur ajuns moier, deputat, n fine soul unei
fete de boier. Scatiu e caricat de autor, nnegrit cu ur, totui nu fr via. E o imagine fugitiv i
autentic, n baza creia cititorul poate construi mental un erou. Romanul conine pagini subtile ori
viguroase: scenele demonstrnd imbecilitatea senil a lui Dinu Murgule, deznodmntul cu uciderea
de ctre rani a lui Scatiu.
Introducnd n romanul n rzboi dou autentice ordine de zi i atrage dezaprobarea lui Maiorescu
care nu pierde pe de alt parte prilejul de a incrimina realismul dezgusttor al unor scene din Tnase
Scatiu.
ntre actele de curaj artistic ale lui Duiliu Zamfirescu s nu uitm ncercarea de roman ciclu visat ca un
fel de epopee modern a neamului. Nereuita e uor de explicat. i lipsea, nti, autorului nelegerea
pentru anumite categorii sociale, fr de care tabloul nu se putea constitui. Este la Duiliu Zamfirescu
un soi de rigiditate englezeasc n contactul cu plebea. Pe ran l privete convenional n Tnase
Scatiu sau de-a dreptul idilic n Viaa la ar. Burghezii lui sunt doar mitocani.

n Tnase Scatiu romancierul i adun pentru o clip forele (i


i nfrnge sila) ca s zugrveasc i lumea cealalt: i parial,
reuete. Tribulaiile lui Scatiu, grobian erou de surs
balzacian, gata de mari lovituri, calculat i mojic, sunt
nfiate cu destul ans artistic. El arunc, ntr-un moment
de furie, pe vizitiu din trsur, i consacr dimineile afacerilor
(suntem n plin Balzac: polie compromitoare, doamne ce
intervin discret, tineri cheltuitori), organizeaz vizita ministrului
n urbe, mpuc un cal nesupus, joac la petrecere, dup
retragerea oaspetelui, desculi, mitocnete, de trosnesc
podelele, se viet la nmormntarea Tincuei, n sfrit, alearg
s aduc pe fugarul Murgule napoi: de la un capt la altul.
Personajul e memorabil.
n primul su mare roman, Viaa la ar (1894), anume scene de
vntoare pe lac, cu nevinovia copilei care iubete pe biatul
de lng dnsa i dezmiard miloas pasrea pe care el a rnito, anume convorbiri rneti, scena de nalt noblee
sufleteasc n care tnrul venit din strintate nfrunt bestiile
poliieneti care chinuiesc pe ranii ridicai contra nedreptii,
zguduitoarea scen din al doilea roman, Tnase Scatiu, n care
fostul denuntor al constenilor si, ajuns stpn de moii i
domn de oameni, ucide calul care s-a proptit pe drum i
zdrumic n btaie pe vizitiul igan care plnge animalul i
blesteam pe acela care e, totui, un uciga, arat aceast
indestructibil legtur a celui nstrinat cu brazda naterii lui.
Indispunea ce-i drept, ntr-o epoc de socialism rural la tineret,
nota pe care o d el unor rani de un spirit inferior i cusui la
gur, totui mai de treab dect nvtorii i preoii lor, i, cu
mult mai mult, dect o societate de sus, n care abia de se

gsete vreun tip simpatic, ca i prin prea multe discuii de un


caracter mai mult vulgar i adesea inutil.