Sunteți pe pagina 1din 61

Maitreyi

de Mircea Eliade

1. Allan o cunoaste pe Maitreyi de cand lucra in Wellesley Street si


prima data fata i se pare neatragatoare. El ii vorbeste prietenului
sau Harold despre aceasta indianca. Ea era fiica lui Narendra Sen,
inginer din Calcutta. Allan il cunoaste pe reporterul Lucien cu care isi
petrece in mod agreabil timpul vorbind despre India. Cei doi il
viziteaza pe Narendra Sen si sunt fascinati de casa si de familia
acestuia.

2. Narendra ii ofera o noua slujba lui Allan, spunandu-i ca-i este


foarte drag lui si nevestei sale si se arata preocupat de viata si
prietenii sai.

3. In august Allan se imbolnaveste grav de malaria si este vizitat la


spital de amicele sale, de Harold, de Sen si de Maitreyi. Inginerul il
invita sa locuiasca in casa lui.

4. Allan se muta in casa lui Sen iar familia acestuia se poarta foarte
grijuliu cu el. Acesta are ocazia sa o cunoasca mai bine pe Maitreyi
si pe sora ei, Chabu si afla mai mult despre obiceiurile indiene.

5. Maitreyi ii da lui Allan lectii de bengaleza iar acesta o invata


franceza.

6. Allan intra prima data in odaia lui Maitreyi si poarta cu fata o


discutie. Dupa ce acesta dezvaluie familiei intentiile sale de a nu se
casatori atmosfera se raceste in jurul sau dar dupa putin timp Allan
se simte din nou inconjurat de aceeasi afectiune.

7. Allan se indragosteste de Maitreyi si crede ca si ea il iubeste.

8. Allan se intalneste cu Harold care il intreaba daca este adevarat


zvonul conform caruia el s-ar insura cu Maitreyi. Allan e gelos pe
oricine o face pe Maitreyi sa zambeasca si afla in acelasi timp alte
obiceiuri indiene privind prietenia. La masa Allan vorbeste cu un
prieten despre diferite religii iar Maitreyi incepe sa planga. Mai
tarziu, cei doi se imbratiseaza si isi demonstreaza dragostea unul
fata de celalalt. Maitreyi este insa o fire foarte timida si se teme de
consecintele unei asemenea iubiri.

9. Maitreyi ii spune lui Allan ca ar fi mai bine ca el sa plece din casa


familiei sale si ca ea il iubeste pe Robi Thakkur. Mai tarziu ea
recunoaste ca il iubeste pe Allan si ii daruieste o coroana de
iasomie, simbol al logodnei.

10. Maitreyi ii povesteste lui Allan despre celelalte iubiri ale sale, un
arbore si un tanar indian deosebit de frumos. Allan vrea sa se
converteasca la hinduism pentru a se putea casatori cu Maitreyi
fiind sprijinit de aceasta si de doamna Sen. Inginerul ii spune insa ca
religia sa este mai buna decat cea a indienilor si ar trebui sa o
pastreze. Datorita lui Maitreyi, Allan iubeste India.

11. Maitreyi ii spune lui Allan ca au fost descoperiti de Khokha apoi ii


arata piatra pentru inelul lui de nunta. Maitreyi se logodeste cu Allan
si petrec prima noapte de dragoste impreuna in camera lui.
Urmeaza multe alte astfel de nopti iar Allan isi da seama ca Khokha
stia despre aceste intalniri si pentru a nu spune nimic ii cumpara
diverse lucruri care ii trebuiau si cei doi devin prieteni ( mai tarziu
insa afla ca slujitorul ii ura pe toti cei din casa lui Sen). Chabu se
imbolnaveste foarte grav iar Allan isi amana convertirea din cauza
bolii inginerului. Allan devine foarte gelos din cauza servitorilor si se
cearta cu Maitreyi.

12. De ziua Maitreyei, domnul Sen invita multi artisti indieni si are
loc o petrecere fastuoasa la care Allan joaca rolul gazdei. In timpul
petrecerii Chabu sare din balcon si se raneste ingrijorandu-i pe toti.
Allan si Maitreyi o duc la plimbare pe Chabu la Lacuri si ea ii
indeamna sa se sarute si afla despre dragostea lor. Seara, cand
Allan vrea sa mearga cu Maitreyi la Lacuri, un servitor ii spune ca
masina este in garaj iar fata nu are voie sa iasa din casa. La masa,
doamna Sen il priveste ostil dar Allan se comporta foarte natural.
Cand doamna Sen este chemata, Maitreyi ii zice logodnicului sau ca
sora sa i-a spus totul mamei si il cheama a doua zi in biblioteca.
Noaptea, fata este incuiata in camera ei si doamna Sen spune totul
domnului Sen. Cei doi logodnici se gandesc din ce in ce mai serios la
fuga pentru ca domnul Sen sa nu o marite pe Maitreyi cu altcineva.
Dimineata Maitreyi nu vine in biblioteca iar Allan se intoarce in
camera lui unde este vizitat de inginer care ii spune ca va face o
operatie la ochi si va sta 2-3 luni in spital, isi va trimite familia la
Midnapur iar lui i-ar prinde bine sa se recreeze undeva in munti,
plecand chiar in acea zi. El este invitat la masa dar o refuza si dupa
plecarea inginerului incepe sa planga. Dupa putin timp Lilu ii aduce
un bilet de la Maitreyi care ii scrie ca nu poate sa il vada deoarece
nu are voie si il indeamna sa plece. Doamna Sen ii aduce apoi ceaiul
iar Allan o roaga sa il mai lase sa mai stea in casa dar vazand ca nu
o indupleca bea ceaiul si isi exprima dorinta de a-i mai vedea pe

copii insa ii este ingaduit sa o vada doar pe Chabu. Domnul Sen ii da


o scrisoare pe care Allan urma sa o citeasca dupa plecarea sa.
Acesta ii critica in scrisoare ingratitudinea si ii interzicea sa ia
legatura cu vreun membru al familiei sale.

13. Allan ajunge la casa lui Harold si aici il revede pe prietenul sau
iar Khokha ii aduce lucrurile si ii spune lui Allan ca a fost prea
imprudent. Acesta ii da si doua amintiri de la cele doua fete care ii
scriu cateva randuri. Chabu isi cere iertare printr-un bilet apoi Allan
afla ca Maitreyi a fost batuta de domnul Sen si incuiata in camera ei
aproape goala pentru a nu putea pleca. El afla ca familia vrea sa o
casatoreasca dupa intoarcerea din Midnapur. Seara el e vizitat de
fete si se cearta cu Geurtie. Maitreyi ii da lui Allan un telefon si este
descoperita. Domnul Sen ii scrie apoi acestuia o scrisoare prin care il
ameninta cu expatrierea si ii spune ca va fi concediat. Allan lipseste
4 zile in care se plimba iar cand se intoarce ii gaseste pe toti
ingrijorati din cauza lui. Khokha ii spune ca familia a vrut sa o marite
pe Maitreyi dar ea i-a amenintat ca va face casa de rusine
dezvaluind totul despre relatia ei cu Allan, domnul Sen a batut-o si a
fost dus la spital pentru o operatie pentru ca acum nu mai vede
nimic, doamna Sen i-a poruncit soferului si lui Khokha sa o bata pe
Maitreyi dar Khokha a fugit iar Chabu a incercat sa se sinucida cu
creolina. Maitreyi ii trimite un plic cu o ramura de oleandru, o ultima
amintire. Allan primeste un telefon de adio de la Maitreyi. Dupa 7
zile de la plecarea lui din Bhowanipore, Chabu moare.

14. Maitreyi ii trimite scrisori lui Allan prin Khokha. Acesta afla ca
operatia lui Sen nu reusise prea bine si concediul acestuia se
prelungeste cu 6 luni, doamna Sen a albit, Maitreyi a slabit mult, nu
vrea sa se casatoreasca si crede ca Allan se afla in Calcutta dar nu
vrea sa o vada. Mantu a fost concediat deoarece fusese obraznic cu
doamna Sen si acum traieste foarte rau despartit de Lilu. Allan

cunoaste o femeie care se cazeaza la acelasi bungalow la care era


cazat si el. Aceasta ii dezvaluie multe intamplari din viata sa iar
Allan ii povesteste totul despre Maitreyi si cei doi petrec o noapte
impreuna.

15. Sarac, Allan este uitat de prieteni si de cei pe care i-a ajutat.
Harold refuza sa locuiasca impreuna cu Allan pe motiv ca acesta ar fi
idolatru. Allan isi cauta zadarnic un loc de munca si refuza sa o
intalneasca pe Maitreyi care ii da multe telefoane. Allan se
indragosteste de Geurtie care il iubeste de maidemult, dar nu poate
se o uite pe Maitreyi. Allan se cearta cu Harold si se muta la Geurtie.
El nu il mai primeste pe Khokha, acesta ii trimite scrisori prin care ii
spune ca Maitreyi ar face orice nebunie pentru a fi alungata din casa
si a se intoarce la el. Nepotul doamnei Sen il viziteaza intr-o zi pe
Allan si ii spune ca Maitreyi s-a dat unui vanzator de fructe dar tatal
sau nu vrea sa o alunge din casa si doreste sa o faca filozoafa;
acesta ii mai spune ca au aflat toti despre dragostea lor.

Comentariu literar Maitreyi

Definitie: Romanul este o scriere epica in proza, cu actiune


complexa, de mare intindere, desfasurata pe mai multe planuri, cu
personaje numeroase si cu o intriga complicata. Romanul are o
structura narativa ampla, organizata pe mai multe planuri paralele
sau intersectate, in care se prezinta un numar mare de personaje,
cu pondere diferita in structura epica (personaje principale,
secundare, episodice etC). in studiul intitulat "Fragmentarium",
Mircea Eliade defineste literatura autenticitatii ca pe o mare creatie
epica ce "reflecteaza in buna parte si mijloacele de cunoastere ale
epocii, sensul vietii si valoarea omului, cunoasterile stiintifice si
filozofice".

Romanul "Maitreyi", aparut in 1933, face parte din literatura


interbelica si ilustreaza epicul pur, in spiritul lui Andre Gide, care
creeaza eroul lucid, dominat de dorinta cunoasterii de sine, care-si
ordoneaza epic experientele traite ("Mircea El iade este cea mai
integrala si servila Intrupare a gideismului in literatura noastra" George CalinescU).
"Maitreyi" este un roman exotic si un roman al autenticitatii, in care
se imbina mai multe specii literare: jurnalul, eseul, reportajul si
naratiunea Ia persoana I.
Geneza romanului in 1928, Mircea Eliade trimite o cerere de bursa
pentru studii de filozofie orientala in India, primeste o invitatie de a
studia cu ilustrul filozof Dasgupta si pleaca la Universitatea din
Calcutta, unde invata sanscrita si studiaza filozofia hindusa, locuind
o vreme in casa profesorului, unde o cunoaste pe fiica acestuia,
Maitreyi. Mircea Eliade consemneaza intr-un jurnal faptele,
intamplarile, experienta traita in India si acesta sta la baza viitoarei
creatii epice, "Maitreyi", in care autorul esentializeaza mitul iubirii si
motivul cuplului.
Aparitia romanului "Maitreyi" in 1933 starneste reactia literatilor
vremii, fiind considerat o adevarata izbanda literara. Exaltat, Mihail
Sebastian marturiseste: "Daca ar ajuta la ceva, v-as spune ca e cea
mai frumoasa si mai trista carte pe care am citit-o", iar Perpessicius
afirma cu entuziasm: "d. Mircea Eliade a sporit cu unul seria
miturilor erotice ale umanitatii".

Subiectul romanului

Romanul debuteaza cu starea de incertitudine a personajului


masculin, Allan, un englez de 24 de ani si este scris la persoana I, pe
baza insemnarilor facute de autor in cei trei ani petrecuti in India:

"Am sovait atata in fata acestui caiet, pentru ca n-am izbutit sa aflu
inca ziua precisa cand am intalnit-o pe Maitreyi". imbolnavindu-se
de friguri, inginerul englez Allan se muta in casa profesorului
Narendra Sen, dar -isi aminteste el - "eu o intalnisem pe Maitreyi cu
cel putin zece luni mai inainte", marturisindu-si neputinta de a retrai
aievea acum, cand scrie romanul,"mirarea mea, nesiguranta si
tulburarea celor dintai intalniri". Amintirea e vaga, o vazuse o data
intr-o masina care stationa si avusese atunci o tresarire ciudata: "Mi
se parea urata - cu ochii ei prea mari si prea negri, cu buzele
carnoase si rasfrante, cu sanii puternici, de fecioara bengaleza
crescuta prea plin, ca un fruct trecut in copt". Pielea ei era "mata,
bruna, de un brun nemaiintalnit pana atunci, s-ar fi spus de lut si de
ceara", iar bratul gol avea o nuanta stranie de un "galben intunecat
atat de tulburator, atat de putin feminin, de parca ar fi fost mai mult
al unei zeite sau al unei cadre decat al unei indiene".

Dialogul cu Harold, colegul sau de camera, scoate in evidenta firea


lui Allan, caruia ii placea sa auda lumea vorbind de rau pe cei pe
care ii "iubesc sau de care ma simt aproape", intrucat astfel avea
ocazia sa-si verifice "anumite procese obscure ale constiintei".
Allan, "foarte mandru de cetatenia si descendenta mea
continentala", se afla la inceputul carierei sale in India, ocupand
diverse functii, mai intai la reprezentanta uzinelor "Noel and Noel",
apoi la o societate de canalizare a deltei, pe santier, unde se simtea
foarte bine, fiind "singurul stapan".

Lucien Metz, un gazetar "incult si impertinent, cu mult talent si


multa perspicacitate", venise in India sa scrie "o carte de succes,
politica si politista". intrebandu-l pe Allan despre obiceiurile si firea
bengalezilor, acesta isi da seama ca nu cunostea deloc viata
interioara a femeilor indiene si ca nu le vazuse decat Ia
cinematograf si la receptii, asa ca se hotaraste sa-1 roage pe

Narendra Sen sa-i invite la ceai. Casa inginerului este o adevarata


revelatie pentru cei doi europeni, fiind fascinati de "lumina filtrata
prin perdele transparente ca salurile, atat de dulci la pipait, covoare
si sofale din lana de Kashmir, si masute cu picior asemenea unui
talger de alama batuta, pe care se aflau cestile de ceai si prajiturile
bengaleze", desi la Narendra Sen nu observase nimic deosebit de un
european, acesta "joaca tenis perfect, conduce automobilul,
mananca peste si carne, invita europeni la el in casa si ii prezinta
nevesti-si".

Maitreyi i se paru "mult mai frumoasa", fata, imbracata "in sari de


culoarea ceaiului palid, cu papuci albi, cusuti in argint, cu salul
asemenea cireselor galbene, si buclele ei prea negre, ochii ei prea
mari, buzele ei prea rosii", ii paru acum miraculoasa. Admirand
vestimentatia Maitreyiei, Lucien isi noteaza detalii ale costumului,
bijuteriilor si ornamentelor specific indiene, timp in care tanara
"tremura toata, palida, inspaimantata". Sotia inginerului, Srimati
Devi Indira, era imbracata cu "o sari albastra, cu sal albastru muiat
in aur si cu picioarele goale, talpile si unghiile rosite", zambea
intruna, fiind "atat de tanara, de proaspata si de timida", incat parea
sora Maitreyiei. Chabu, cealalta fiica, avea vreo zece-unsprezece
ani, parul tuns, rochie de stamba si fata oachesa, semanand cu "o
tigancusa". Cele trei femei "se stransesera una langa alta",
tematoare si timide, retrase, desi inginerul incerca "zadarnic sa le
incurajeze".

Dupa un timp, Narendra Sen il sprijina pe Allan sa ocupe un post de


inspector intr-o zona de jungla, o "regiune nesanatoasa si
necivilizata", dar fascinanta pentru european, care avea sentimentul
ca "munca mea de constructii ferate in jungla este mult mai eficace
pentru India decat o duzina de carti asupra ei". Allan se
imbolnaveste de "o malarie grava, intovarasita de un surmenaj

nervos", este internat intr-un sanatoriu din Calcutta, iar cand isi
revine afla ca, pe langa Harold, cel care se interesase mereu de
starea sanatatii lui era inginerul Narendra Sen, care-l si invita sa
locuiasca la el pe toata perioada cat va trebui sa ramana in India.
Englez, venit dintr-o alta cultura si civilizatie, A Han se simte
stingherit in casa inginerului, sta retras in biblioteca, invata salutul
lor traditional, "impreunand palmele in dreptul fruntii", apoi incetul
cu incetul, Maitreyi devine mai prietenoasa, interesandu-se de
obiceiurile europenilor, presupunand ca in tara lui este foarte frig, de
aceea sunt asa de albi: "Sunteti foarte frumosi. Si eu as vrea sa fiu
alba, nu se poate asta, nu e asa?". Chabu il roaga sa-i spuna o
poveste despre un pom si cu acest prilej Allan afla ca fata are un
pom al ei, pe care il hraneste in fiecare zi cu "turta si prajituri, si
firimituri din tot ce mananca ea". Fascinat, tanarul scrie in jurnal:
"Prima discutie cu Maitreyi. De remarcat primitivismul gandirii ei. Un
copil care a cetit prea multe. Astazi, pe terasa, o intamplare penibila
cu povestitul. Sunt incapabil sa spun povesti; probabil, jena mea de
tot ceea ce e inocent si naiv. Revelatia a fost Chabu, un suflet
panteist. Nu face deosebirea dintre sentimentele ei si ale obiectelor;
de pilda, da turte unui pom, pentru ca ea mananca turte, desi stie
ca pomul nu poate manca. Foarte interesant."

Inginerul ii povesteste lui Allan doua intamplari care sa scuze


purtarea retinuta si distanta a Maitreyiei fata de el. Fiind la ceai la
legatia italiana, consulul a vrut sa o ajute pe Maitreyi sa traverseze o
curte interioara si, deoarece ploua si nu aveau decat o singura
umbrela, a luat-o de brat, dar fata s-a speriat in asa hal, incat a luato la fuga prin ploaie, a sarit in masina si nu s-a oprit din plans pana
acasa. Alta data, fiind invitati de o familie europeana la opera, un
tanar elegant incercase s-o ia de mana pe Maitreyi, ea a ripostat cu
voce tare "Am sa te bat cu papucul peste gura", s-a starnit panica,
iar ea a intrebat candid: "Am facut vreo greseala de gramatica?"
Cele aflate il fac pe Allan sa se intrebe "daca fata aceasta ascunde

inocenta ori un perfect rafinament". O alta latura a fetei este


relevata de tatal sau care, cu mandrie, ii spune lui Allan ca Maitreyi
scrie "poeme filozofice, care ii plac foarte mult lui Tagore", spre
dezamagirea lui Allan care considera ca ea nu are nici un fel de
experienta de viata, deci poemele ei nu pot fi altceva decat
manifestari infantile de rasfat. Ca oaspete in casa lor, Maitreyi il
socoteste "trimis de Dumnezeu", iar cand Allan ii cere iertare, din
politete, ea se intristeaza, deoarece nu intelege cum "poate sa ceara
iertare un barbat unei fete?", mirandu-se mai ales de explicatiile
tanarului ca nu are importanta daca unul este alb, iar altul negru,
daca gresesti ceri iertare celuilalt, indiferent de culoarea pielii. in
primele luni, Allan nu avea nici un fel de sentimente pentru Maitreyi:
"As vrea sa marturisesc de la inceput si raspicat ca niciodata nu mam gandit la dragoste in cele dintai luni petrecute in tovarasia
Maitreyiei. Ma ispitea mai mult faptul ei, ceea ce era sigilat si
fascinant in viata ei", era tulburat numai de straniul din ochii si rasul
fetei. intr-o zi, Maitreyi se oferi sa-i dea lectii de bengaleza, care
aveau loc in odaia lui, deoarece Sen facea "eforturi vizibile ca sa ma
imprieteneasca cu Maitreyi si toleranta excesiva adoamnei Sen ma
stingherea", Allan intrebandu-se daca nu cumva ei voiau sa-1
casatoreasca cu fata lor, desi era imposibil, pentru ca "ei toti si-ar fi
pierdut casta si numele daca ar fi ingaduit o asemenea nunta". El o
invata pe ea frantuzeste si lectiile destind relatiile dintre ei, acum
Allan o vedea "mai feminina, mai a mea". Ea scria mereu numele
gurului ei, Robi Thakkur, si acest lucru il irita pe Allan, pentru ca i se
parea anormala "pasiunea ei pentru un barbat de saptezeci de ani"
avand senzatia ca isi bate joc de el si nu ar fi suportat acest lucru de
la "o fata de saisprezece ani, pentru care nu simteam nici un fel de
dragoste, ci numai delicii intelectuale". Notele de jurnal din aceasta
perioada sunt pline de incertitudini si de autoanalize asupra
sentimentelor, totul i se parea un joc, pe care eroul il urmarea "cu
multa luciditate".

Maitreyi i se pare ciudata, "nu izbuteam sa inteleg ce taina ascunde


fecioara aceasta", intrucat ea are o vasta si profunda cultura, atat in
domeniul literaturii, cat si al civilizatiei indiene, subiectele
expunerilor si conferintelor pe care fata le tine in fata unui auditoriu
de intelectuali despre "esenta frumosului", starnind un adevarat
interes. Allan este invitat in camera fetei si este surprins de
austeritatea in care locuieste, deoarece camera avea numai un pat,
un scaun si doua perne si afla cu stupoare ca in pat doarme Chabu,
iar Maitreyi doarme pe jos, pe o rogojina. El este puternic
impresionat si emotionat se simte ca in fata "unei sfinte. Am adorato aproape in acea clipa". El se simte din ce in ce mai atras de
Maitrey, schimba autografe pe care le scriu pe carti si reviste, isi
povestesc istorisiri insinuante, vorbesc despre casatoria indiana,
fapte ce duc la o apropiere din ce in ce mai fireasca a celor doi.
Tulburarea lui este alimentata de exploziile temperamentale, de
relatiile prietenesti si de intamplari norocoase. Notatiile din jurnal nu
reusesc sa redea intensitatea pasiunii traite, asa ca eroul
completeaza idila cu experiente rememorate.

Autenticitatea romanului este reflectata in continuare numai de


citate desprinse din jurnalul in care eroul notase evenimentele acelei
perioade, ocupand aproape doua capitole. Tulburarea, framantarile
interioare ale lui Allan, in dorinta de a intelege exact sentimentele
pe care le are pentru Maitreyi, sunt exprimate printr-o multitudine
de ganduri si interpretari ale unor gesturi, cuvinte si atitudini. De
pilda, intr-o seara, pe veranda casei, un ceremonial al atingerii
picioarelor goale, ii da europeanului o emotie deosebita, o
beatitudine a simturilor. Desi fata nu-i apare ca o frumusete perfecta
("Nu are o frumusete regulata, ci dincolo de canoane, expresiva
pana la razvratire, fermecatoare in sensul magic al cuvantului."), are
asupra lui o fascinatie tulburatoare, provocandu-i insomnii ("Cand
voi gasi linistea, omule, Dumnezeule, prietenul meu?"). Allan se
gandeste din ce in ce mai des la casatorie, mai ales ca asista la
nunta lui Mantu, un var al lui Sen, acesta din urma fiindu-i si guru.

Allan recunoaste ca "nici o femeie nu m-a tulburat atata. Suferinta


mea senzuala e un blestem.Sa fie, oare, misterul trupului ei?( ma
tulbura orice conversatie care imi insinueaza primejdia, adica unirea
mea cu Maitreyi, care se pune la cale.) Stiu ca sunt in primejdia
aceasta. Am atatea probe zilnice. Doamna Sen, indeosebi, ma
covarseste cu simpatia-i materna. Inginerul ma numeste "copilul
sau". Seara, la masa, doamna Sen se plange ca o chem inca
"doamna", iar nu "mama", cum e obiceiul in India.Se fac comentarii
insinuante".
Maitreyi il roaga s-o ajute sa termine catalogul bibliotecii domnului
Sen, prilej de apropouri reciproce prin titlurile volumelor pe care le
inregistrau in fise. in aceeasi seara, Allan se duce in camera fetei si
timp de doua ore s-au atins cu picioarele intr-o stare "halucinant de
dulce, de fierbinte, nici un trup omenesc nu se inaltase atat de
departe in carnea ei", intre cei doi se manifesta o atractie
irezistibila, ce scapa de sub control, Maitreyi "se abandonase atat de
decisiv trupului meu, incat avusei chiar o urma de melancolie ca mi
se daruise atat de repede". A doua zi de dimineata, la ora 6,00, cei
doi se intalnesc in biblioteca si Maitreyi, coplesita de vina, ii spune
ca e timpul sa plece din casa lor si ii povesteste de iubirea pe care o
are, de la treisprezece ani, pentru gurul ei, Robi Thakkur, relatandu-i
cu detalii despre cutia cu scrisorile primite de la el, din toate partile
lumii, pe unde umblase: "Cutia e de lemn parfumat si i-a fost data
de poet acum doi ani, impreuna cu o suvita din parul lui". Ea ii
marturiseste ca a fost pentru el doar "o prietena, m-a iubit ca pe o
prietena, niciodata nu s-a gandit la altfel de dragoste, si jocul nostru
trebuia sa ramana joc, fara imbratisari si fara sarut". Cu toate
acestea, gesturile tandre continua, Maitreyi ii daruieste o coronita de
iasomie, despre care Allan afla mai tarziu, ca este semnul logodnei,
"ca fecioara care daruieste o asemenea coronita unui tanar e
considerata pe veci a lui, caci schimbul acesta de flori avea valoarea
unui legamant dincolo de imprejurari si de moarte". Ea ii ofera apoi
cutiuta data de Tagore, marturisind ca nu 1-a iubit pe el, ca aceea a

fost numai o ratacire si abia acum isi da seama ce este dragostea


adevarata.

Allan se hotaraste sa spuna parintilor fetei despre dragostea lor si


este convins ca acestia asteapta ca el s-o ceara in casatorie, dar din
nou este derutat de reactia ei, caci Maitreyi il contrazice: "Tu nu stii
un lucru, imi spuse. Nu stii ca noi te iubim altfel (ezita si se corecta),
ei te iubesc altfel, si eu ar fi trebuit sa te iubesc tot asa, nu cum te
iubesc acum Trebuia sa te iubesc tot timpul ca la inceput, ca pe un
frate". Fata ii marturiseste iubirea ei, "ca orice s-ar intampla nu te
voi iubi decat pe tine, ca sunt a ta. Si intr-o zi ma vei lua cu tine in
tara voastra, nu e asa? Voi uita India atunci, vreau eu s-o uit".
Parintii ei nu vor fi de acord niciodata sa fie sotia lui, intrucat ei ii
spusesera: "Maitreyi, o sa ai de acum un frate, pe Allan. Cata sa-1
iubesti, va fi fratele tau, si baba il va infia, si la iesirea la pensie ne
vom duce cu totii in tara lui: acolo, cu banii nostri, vom trai ca un
rajah; acolo nu e cald si nu e revolutie, si albii nu sunt rai ca englezii
de aici si ne vor socoti fratii lor". Cei doi traiesc acum o adevarata
poveste de dragoste, cu gesturi tandre, priviri si sarutari furate.
Maitreyi ii marturiseste iubirea ei pentru pomul "cu sapte frunze", cu
care se imbratisa, se saruta, ii facea versuri si "cand ma mangaia el,
cu frunzele pe obraz, simteam o fericire atat de dulce, incat imi
pierdeam rasuflarea".
Maitreyi este o imbinare de nevinovatie virginala si un rafinament de
iubire patimasa, ce are capacitatea de a se bucura de dragostea
pentru pomul ei numit "7 frunze", ii da lui Allan flori presate, dar si
seriozitatea de a tine conferinte, cu teme profunde, unui auditoriu
elevat. Acestea alcatuiesc universul ei misterios si derutant pentru
europeanul Allan. Eroul este nedumerit de refuzul fetei si gandeste
ca oamenii acestia "ascund fiecare o mitologie peste putinta de
strabatut, ca ei sunt stufosi si adanci, complicati si neintelesi".

Allan se hotaraste sa treaca la hinduism, dar Maitreyi, temandu-se


de karma, ii dezvaluie acestuia conceptia indica despre iubire,
riscand o infruntare primejdioasa din partea intregii familii. Fiind in
pericol, iubirea lor ia amploare, sunt descrise plimbari tainice prin
paduri, iar Maitreyi oficiaza mirifica lor logodna, dupa un ceremonial
sacru, ireal de frumos. Ea ii da lui Allan inelul de logodna din fier si
aur, ca doi serpi incolaciti si eroul primeste botezul logodnei printr-o
incantatie mistica: "Ma leg de tine, pamantule, ca eu voi fi a lui Allan
si a nimanui altuia, voi creste din el ca iarba din tine. Si cum astepti
tu ploaia, asa ii voi astepta eu venirea, si cum iti sunt tie razele, asa
va fi trupul lui mie. Ma leg in fata ta ca unirea noastra va rodi, caci
mi-e drag cu voia mea, si tot raul, daca va fi, sa nu cada asupra lui,
ci asupra-mi, caci eu l-am ales. Tu, ma auzi, mama pamantule, tu nu
ma minti, maica mea". Ritualul acestei nunti constituie poate cele
mai frumoase pagini ce accentueaza, in acelasi timp, vraja de care
este cuprins eroul, care, cu o luciditate a autenticitatii, este si usor
iritat de aceasta "mascarada". intalnirile lor devin mai dese, Maitreyi
se duce noaptea in camera lui Allan, care era "fericit ca pacatul n-o
deprima, ca nit vine in ceasurile de dragoste cu teama ca face un
rau", desi eroul trece prin tot felul de indoieli atat in ceea ce priveste
iubirea fetei, cat si in privinta propriilor sentimente. intamplator,
Chabu, sora mai mica a Maitreyiei, divulga parintilor o scena vazuta
in padure cu cei doi, fapt care determina o ruptura brutala a relatiei
dintre Allan si familia Narendra Sen: "Dumneata esti un strain. Eu nu
te cunosc, dar daca esti capabil sa consideri ceva sacru in viata
dumitale, te rog sa nu mai intri in casa mea, nici sa incerci sa vezi
sau sa scrii vreunui membru al familiei mele () iti cunosc
ingratitudinea si ofensa pe care mi-ai adus-o".

De aici, romanul prezinta, dupa povestea de iubire extatica,


nefericirea profunda si bulversanta a celor doi indragostiti. Allan se
retrage in Himalaya pentru a se vindeca intr-o singuratate deplina.
Din octombrie pana in februarie aude si simte sufletul Maitreyiei, iar
ea suporta pedepse tiranice din partea familiei, pentru ca incalcase

legile traditiei. in numele iubirii, Maitreyi lupta cu toate mijloacele,


sfarsind prin a se darui unui vanzator de fructe, apoi "a plecat la
Midnapur, sa nasca, chipurile in taina, dar toata lumea a aflat". Ea
spera ca va fi izgonita de acasa si va putea astfel sa-1 urmeze pe
Allan. Dar Sen nu vrea cu nici un chip s-o alunge, desi ea tipa
intruna: "De ce nu ma dati la caini? De ce nu ma aruncati in
strada?".
O noua scrisoare a Iui Narendra Sen pecetluieste definitiv
incompatibilitatea celor doua lumi, a celor doua civilizatii si religii,
imposibilitatea casatoriei intre un alb european si o bengaleza, in
numele iubirii sublime. Scrisoarea este redactata in termeni
ofensatori, "vad ca procedezi ca un sarpe din iarba, caruia, daca nu-i
strivesti capul cand trebuie, se intoarce si musca".

Allan are o relatie cu Jenia Isaac, o evreica finlandeza si se simte


dezgustat de aceasta aventura, apoi incearca o relatie cu o tanara
nemtoaica, Geurtie, la care se mutase "pentru ca nu mai aveam ce
manca".
Plecarea din India constituie pentru el o izbavire, avand un
sentiment al vinovatiei pe care-1 exprima in cuvintele asezate ca
moto: "iti mai amintesti de mine, Maitreyi si daca da, ai putea sa ma
ierti?".
Romanul se incheie cu un sentiment de nostalgie simtit in
profunzime de Allan: "As vrea sa vad ochii Maitreyiei".

Hmm , e foarte bun rezumatul. Lung dar e foarte bun. Dac nu ai citit cartea
poi s citeti rezumatul. Scuzai greelile.
Subiectul romanului Romanul incepe cu prezentarea lui Stefan
Gheorghidiu, potrivit jurnalului de front al acestuia, ca proaspat
sublocotenent rezervist in primavara anului 1916, contribuind la
amenajarea fortificatiilor de pe Valea Prahovei si din apropierea
Dambovicioarei. in acest prim capitol, intitulat "La Piatra Craiului, in
munte", autorul se refera cu o ironie usturatoare la incompetenta
sistemului de aparare militara a tarii, in preajma primului razboi
mondial. Desi frontul se intindea pe zece-cincisprezece kilometri de
frontiera, armata romana "fortificase" trei sute de metri cu "niste
santulete ca pentru scurgere de apa", pe care "zece porci tiganesti,
cu boturi puternice" le-ar fi ramat intr-o jumatate de zi. Ca sa nu fie
demascata tactica militara atat de bine gandita si atat de eficienta,
trenurile "nu circulau decat cu perdelele trase, sau, daca nu erau
perdele, cu geamurile manjite de vopsea alba, iar de la Sinaia, pe
fiecare culoar, erau santinele cu baioneta la arma". Despre aceste
"transee-jucarii" se vorbea cu mandrie si respect in toata tara, in
Parlament si in presa. Instructia pe care o executau ofiterii si soldatii
este prezentata cu o ironie necrutatoare, fiind asemanata cu
"jocurile de copii din mahalaua Oborului, cand ne imparteam in
romani si turci, si navaleam urland-unii intr-altii". in Parlamentul tarii

se vorbea cu elocinta despre buna pregatire a cadrelor militare si de


dotarea acestora cu armamentul necesar, armata fiind gata de
razboi, "pana la ultimul nasture, pana la ultimul cartus".
Concentrarea lui in armata, ca sublocotenent la infanterie, constituie
pentru Gheorghidiu "o lunga deznadejde".
* a Discutia celor paisprezece ofiteri adunati "in odaita scunda a
popotei" se poarta in jurul unui fapt divers comentat de presa,
privind achitarea - de catre tribunal - a unui barbat care isi ucisese
sotia surprinsa in flagrant delict de adulter. Dezbaterea asupra
acestui caz este aprinsa si contradictorie privind relatiile dintre soti
si sentimentul de iubire care, daca nu mai este la fel de puternic ca
la inceputul casniciei, poate sau nu sa dea celuilalt dreptul de a
decide asupra vietii partenerului.
Discutiile starnite minimalizeaza superioritatea sentimentului de
dragoste in conceptia eroului si-i declanseaza acestuia prima
experienta a cunoasterii, Iubirea, simtita cu forta si dominata de
incertitudini, in numele careia se straduieste din rasputeri sa obtina
o permisie ca sa plece la Campulung pentru a se intalni cu sotia.
Fiind refuzat cu asprime, Gheorghidiu simte o deznadejde
mistuitoare si se hotaraste brusc: "Daca maine seara nu-mi da
drumul pentru doua zile, dezertez".
Capitolul al doilea se intituleaza sugestiv "Diagonalele unui
testament".
Prin memorie Involuntara, declansata de discutia de la popota,
Gheorghidiu nareaza faptele retrospectiv in jurnalul de campanie,
aducand in prezent (f/t timp subiectiV) experienta sa erotica:- "Eram
insurat de doi ani si jumatate cu o colega de la Universitate si
banuiam ca ma insala". Iubirea lor se naste si din orgoliul
personajului, intrucat Ela, era cea mai frumoasa studenta de la litere
si Stefan, student la filozofie, era "magulit de admiratia pe care o
avea mai toata lumea pentru mine, pentru ca eram atat de patimas
iubit de una dintre cele mai frumoase studente, si cred ca acest
orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri." Fata are "ochii mari,
albastri, vii ca niste intrebari de clestar" si, desi "avea oroare de
matematici", il insotea la cursurile din care ea nu intelegea nimic,
"numai ca sa fim impreuna () si asculta, o ora pe saptamana,

serioasa si cuminte ca un catelus, principiile generale ale calculului


diferential".
Casatoria lor este linistita o vreme, mai ales ca duc o existenta
modesta, aproape de saracie, bucuriile lor erau "excursia la Mosi si
strengaria de a ne da in calusei, de a manca floricele si a bea un tap
de bere", iubirea fiind singura lor avere. De Sfantul Dumitru sunt
invitati la masa la unchiul Tache, "cel atat de bogat si de avar", unde
se aduna toate celelalte rude: un frate al batranului, mama si cele
doua surori ale lui Gheorghidiu. Discutia se poarta in jurul tatalui lui
Stefan, care fusese profesor universitar si publicist apreciat, dar care
"murise dupa o viata foarte agitata, inca tanar, lasand bruma de
avere incarcata de datorii". Nae Gheorghidiu, "unul dintre putinii
membri ai partidului liberal simpatizat nu numai de opozitie, dar
chiar de gazetele de seara democrate pana la socialism", vorbeste
cu dispret despre fratele sau care murise sarac pentru ca era un
visator, "iscalea cu acelasi entuziasm un articol de gazeta ca si o
polita", neavand deloc "notiunea banului". Stefan ii infrunta pe
batranul avar si pe Nae Gheorghidiu, scena capatand accente
balzaciene atat prin descrierea casei ("casa veche mare cat o
cazarma"), cat si prin construirea tipului de avar ursuz si dificil,
"uscat si negru", care, desi bogat, locuia intr-o singura camera ce
indeplinea toate functiunile, fiind in acelasi timp sufragerie, birou si
dormitor. Reactia lui Stefan este vehementa si acida, sustinand cu
fermitate opinia ca cei care fac avere au "un obraz mai gros, un
stomac in stare sa digere si oua clocite, ceva din slutenia nevestei
luate pentru averea ei, neaparat o sira a spinarii flexibila ca nuiaua".
Toti raman consternati si sunt cuprinsi de teama ca nu cumva
batranul avar sa se supere si sa-si lase averea vreunui spital, de
aceea toata lumea "cauta sa-l multumeasca, sa-i ghiceasca, de se
poate, intentiile". Peste douazeci de zile, batranul "era dus la cimitir,
cu pompa mare si austera", iar mostenirea neasteptata pe care
unchiul Tache o Iasa lui Stefan Gheorghidiu surprinde pe toata lumea
si schimba radical casatoria tanarului cuplu, viata mondena
capatand pentru Ela importanta primordiala. Stefan descopera ca
sotia sa este subjugata de problemele pragmatice si ca in procesul
care urmeaza intre rude din cauza testamentului ambiguu, ea tine
cu indarjire ca sotul sau sa nu renunte la nici un procent din
mostenire. Stefan este uimit de aceasta atitudine a sotiei sale, pe
care ar fi vrut-o "mereu feminina, deasupra discutiilor acestea
vulgare, plapanda si avand nevoie sa fie ea protejata, nu sa

intervina atat de energic, interesata. () Ma cuprindea o nesfarsita


tristete vazand ca nici femeia asta, pe care o credeam aproape
suflet din sufletul meu, nu intelegea ca poti sa lupti cu indarjire si
fara crutare pentru triumful unei idei, dar in acelasi timp sa-ti fie sila
sa te framanti pentru o suma, fie ea oricat de mare, sa lovesti aprig
cu coatele". in cele din urma, Stefan cedeaza in fata rudelor, ba
chiar investeste o parte din bani intr-o fabrica de metalurgie pe care
unchiul Tache spera sa o castige la licitatie, spre satisfactia Elei, ce
pare pasionata de afaceri. Faptul acesta il face pe Gheorghidiu sa
cugete ca "intamplarea cu mostenirea trezise in femeia mea porniri
care dormitau latent, din stramosi, in ea". Ei inchiriaza un
apartament incapator intr-un cartier central, pe care il mobilasera
"multumitor" si unde isi invita vechii prieteni la mese pretentioase,
facandu-i sa se simta plini de sfiala. Licitatia fabricii a iesit prost,
deoarece s-a ivit un "concurent extrem de periculos in persoana
unuia, Tanase Vasilescu Lumanararu", o alta figura de tip balzacian,
dar destul de palid conturata in acest roman (un erou mult mai
prezent in romanul "Patul lui Procust"). Cei doi devin - dupa o lupta
acerba -asociati, iar lui Stefan Gheorghidiu i se da conducerea
biroului comercial. Afacerea cu fabrica se dovedeste un dezastru,
atat din lipsa de specialisti, cat si din cauza razboiului cu Germania.
Gheorghidiu afla cu stupoare ca Tanase Vasilescu Lumanararu, care
pornise in afaceri cu o mica pravalie de obiecte bisericesti, acum
"om de douazeci de ori milionar in aur", nu stia carte, nu stia decat
sa semneze si ca boala lui de ochi "era numai un truc, ca sa ascunda
aceasta infirmitate intelectuala". incercand sa puna mana pe un
depozit, Nae Gheorghidiu, care avea copilul bolnav, il trimite pe
Stefan sa obtina tot felul de aprobari de la ministri, dar el se
dovedeste incapabil sa se descurce, se jeneaza sa intre inaintea
altora in birourile ministeriale si isi da seama ca nu face parte din
aceasta lume: "ca personalitate sociala ma simt intr-o situatie falsa
si nesigura cand ma saluta prea respectuos chiar un servitor", asa
ca iese din asociatie.
Se reintoarce cu sete nepotolita spre studiul filozofiei, spre cursurile
de la Universitate si discutiile despre metafizica pe care le are cu Ela
o fac pe aceasta sa exclame cu ciuda: "Ufsi filozofia asta!". Toate
noile preocupari ale Elei. pentru lux si cumparaturi sunt pentru
Gheorghidiu probleme minore, care nu-1 sustrag de Ia existenta sa
consacrata studiului filozofiei. intr-o dupa-amiaza, pe cand cei doi
soti se plimbau la Sosea, o intalnesc pe Anisoara, verisoara cu

Stefan si maritata cu un mare mosier. Fiind foarte mondena, cu case


mari in Bucuresti, Anisoara nu-i baga in seama pe sotii Gheorghidiu
cand erau saraci, dar acum o descopera cu incantare pe Ela, care
"era fericita si suradea ca o scolarita, gadilata in orgoliul ei ca place
unei femei atat de pretentioase". Sub influenta acestei verisoare, Ela
este atrasa intr-o lume mondena, lipsita de griji, dar si de adevarate
orizonturi, preocupata numai de moda, de distractii nocturne sau
escapade, lume in care ea se incadra uimitor. "Am devenit si
mondeni", reflecteaza Stefan cu amaraciune, vazand cum sotia lui
"isi descoperise in angrenajul de lux posibilitati noi, asa cum unii isi
descopera intr-o zi talente nebanuite", iar despre vechii prieteni nici
nu mai putea fi vorba, deoarece ei nu erau suficient de bine
imbracati si nici nu ar fi avut posibilitati materiale ca sa faca fata
noilor localuri pe care le frecventau: "aceste departiri devin
inevitabile prin gabaritul cheltuielilor". Ela, stanjenita de tinuta
neingrijita a sotului, il convinge sa-si comande camasi si costume
noi, diferenta dintre el si snobii care frecventau aceleasi cercuri fiind
evidenta. Stefan simte "cum zi de zi femeia mea se intraina, in
preocuparile si admiratiile ei, de mine", fapt ce il chinuie ingrozitor,
pentru ca este constient ca nu poate trai fara ea, de aceea "viata
mi-a devenit curand o tortura continua".
Fire reflexiva si pasionala, Stefan Gheorghidiu diseca si analizeaza
cu luciditate noua comportare a Elei, adunand progresiv nelinisti fi
indoieli interioare, care devin sfasietoare, "nu mai puteam citi nici o
carte, parasisem Universitatea". in casa Anisoarei, cunoscusera "un
vag avocat, dansator, foarte cautat de femei", care le invata pe
doamne un dans nou, la moda, tangoul si care fusese adus de razboi
de prin cabaretele Parisului, facand parte acum din "banda noastra".
Stefan se chinuie ingrozitor la petrecerile mondene, cantarind
fiecare vorba, flecare gest al Elei: "trageam cu urechea, nervos, sa
prind crampeie din convorbirile pe care nevasta-mea le avea cu
domnul elegant de alaturi de ea", atitudine care-i face pe ceilalti sa1 considere gelos. El respinge cu fermitate stupiditatea geloziei,
considerand-o neconforma cu normalul si realitatea: "Nu, n-am fost
nici o secunda gelos, desi am suferit atata din cauza iubirii".
Anisoara, care avea "mania excursiilor Ain bandaA, a caror
promiscuitate mie imi facea sila", hotaraste ca de Sfantul Constantin
si Elena sa plece cu totii pentru trei zile la Odobesti, cu trei masini.
Stefan este surprins de eforturile pe care sotia lui le-a facut pentru

ca sa-1 aiba in masina pe domnul G., "dansatorul abia cunoscut cu


doua saptamani in urma", chiar daca pentru asta trebuise sa
deranjeze "de doua ori pe toata lumea".
Plimbarea la Odobesti declanseaza criza de gelozie a personajului,
pune sub semnul indoielii fidelitatea sotiei, orice element exterior
provoaca in sufletul sau catastrofe chinuitoare. Compania insistenta
a domnului G., avocat obscur, dar barbat monden, plimbarile cu
masina, asezarea Elei la masa langa el, gesturile familiare (mananca
din farfuria luI) sunt tot atatea prilejuri de observatie atenta sl
framantare interioara care provoaca eroului o chinuitoare suferinta:
"in cele trei zile, cat am stat la Odobesti, am fost ca si bolnav, cu
toate ca paream uneori de o veselie excesiva. imi descopeream
nevasta cu o uimire dureroasa". O alta suferinta i-o provoaca faptul
ca, la masa de seara, G. nu se asezase langa Ela si ea parea
disperata si deznadajduita, iar Stefan vedea ca ochii ei "albastri de
copil erau tulburi si isi musca indurerata, deseori, buza de jos, moale
si rosie. () (Niciodata nu m-am simtit mai descheiat de mine insumi,
mai nenorocit. Am crezut atata vreme ca eu sunt singurul motiv de
durere sau de bucurie pentru femeia mea, iar azi descoperam ca
ochii ei sunt gata sa planga pentru altul, ca suferea si ea, plapanda,
ceea ce eu induram ros in adanc, de doua zile". Gheorghidiu sufera
nu numai din orgoliu, deziluzie si neputinta, dar si ca se sileste sa-si
ascunda chinurile, se dedubleaza: "Ma chinuiam launtric ca sa par
vesel () Si eu ma simteam imbecil si ridicul, fara simtul realitatii, si
naiv ca un predestinat AcoarnelorA". Nervos peste masura, Stefan
ii spune ca la intoarcere va divorta de ea, insa Ela este candida si
nevinovata, jura ca nu stie despre ce vorbeste el si-i argumenteaza
ca toate femeile din grup fac la fel .si sotii lor nu se supara.
Peste cateva zile, participand cu intreaga "banda" la deschiderea
unui teatru de vara, comportamentul Elei a fost acelasi ca la
Odobesti, Gheorghidiu este indignat vizibil si, la acuzatiile unei
doamne ca este insuportabil de lucid, el ii raspunde ca "atentia si
luciditatea nu omoara voluptatea reala, ci o sporesc, asa cum, de
altfel, atentia sporeste si durerea de dinti. Marii voluptuosi si cei
care traiesc intens viata sunt, neaparat, si ultralucizi". intre cei doi
soti intervine o tensiune stanjenitoare, nu-si vorbesc doua
saptamani, iar la o alta petrecere mondena Stefan reediteaza intr-o
singura seara "tot ce a facut nevasta-mea la tara", facand curte unei
femei, care imediat a devenit entuziasmata, "m-a silit sa dansez cu

ea". El o umileste astfel pe Ela, o face sa sufere, ea ii reproseaza


furioasa comportarea si, cu urmatoarea ocazie il pedepseste stand
mereu aproape in bratele domnului G., Stefan se enerveaza si-i
propune sa plece acasa. Ea refuza, spunand ca e nepoliticos, el
pleaca singur si ia acasa "o cocota destul de frumusica, voinica si
nespus de vulgara". Gasindu-i in patul conjugal, Ela este
inmarmurita "si nu-i vine sa creada", iar el se simte, cu sufletul golit
de mizeria degradarii in care se aflau amandoi. Ela il paraseste si el
o cauta innebunit, reusind, in cele din urma, sa o intalneasca la
cursele de cai. Stefan vede in ochii Elei "o suferinta peste puterile
ei". Dupa cateva zile, s-au intalnit intamplator la chioscul de ziare si
Gheorghidiu simte ca "femeia aceasta era a mea in exemplar unic,
asa ca eul meu, ca mama mea, ca ne intalnisem de la inceputul
lumii, peste toate devenirile, amandoi, si aveam sa pierim la afel
amandoi". S-au impacat si au petrecut o luna de vis la Constanta.
intorsi la Bucuresti, Gheorghidiu asista la tot felul de discutii despre
intrarea Romaniei in razboi, membrii Parlamentului purtand polemici
nesfarsite si rostind discursuri sforaitoare despre "pregatirea militara
a tarii", despre forta armatei romane care va invinge "fara tunuri,
fara mitraliere si fara cartuse, () soldatii nostri se vor lupta cu
baioneta - si nu e tun care sa reziste baionetei romanesti -impotriva
oricarui armament, iar cand baioneta se va fi rupt, cu pumnii, cu
unghiile, cu dintii", starnind "aplauze delirante".
Prietenia Anisoarei cu Ela se consolideaza, se imbracau amandoua la
fel, "ca sa-si sporeasca frumusetea, una blonda, alta bruna, cum isi
sporesc valoarea perlele, daca sunt colectie", la petrecerile
mondene dl.G era mai rezervat fata de sotia lui Gheorghidiu, dar
acesta continua sa-i spioneze, pentru ca "mi-era teama ca nu se mai
vad in lume tocmai pentru ca acum se vad cand doresc, in vreo
garsoniera", insa nu descopera nimic suspect.
Sosind pe neasteptate intr-o noapte de la Azuga, unde fusese
concentrat de doua saptamani, nu-si gaseste sotia acasa, drama se
amplifica, iar casa goala i se pare "ca un mormant fara nevastamea. S-a facut in mine un pustiu imens, un nucleu de dureri".
Servitoarea nu poate oferi nici o informatie concreta, el o cauta cu
disperare pe la rude, este innebunit de deznadejde, "n-as fi dorit nici
celui mai cumplit dusman al meu sa caute in zorii zilei si sa sufere
cum sufeream eu". Ela soseste acasa pe la opt dimineata, el o
goneste fara sa-i asculte explicatiile, convins ca "niciodata femeia

aceasta nu ma iubise", propunandu-i sa divorteze "fara formalitati,


fara explicatii multe" si ea accepta. Suferinta lui este mistuitoare,
cand o intalnea in localurile pe care obisnuiau sa le frecventeze
simtea "un cutit infipt si ramas in piept", fiind lucid ca "toata
suferinta asta monstruoasa imi venea din nimic. Mici incidente care
se hipertrbfiau, luau proportii de catastrofe". incearca diferite
combinatii cu alte femei, dar i se parea ca tine in brate "manechine
de lana". Cei doi se mai intalnesc ocazional, Stefan afla ca este
bolnava, este tentat sa se impace cu ea, dar orgoliul sau invinge si
de data aceasta. Dupa o vreme, rasturnand din greseala un teanc de
carti, gaseste printre ele un bilet de la Anisoara, prin care o chema
pe Ela sa doarma la ea, intrucat sotul ei plecase la mosie si ii era
urat sa doarma singura. Biletul avea data de 15 februarie, adica
seara cand se intorsese el de la Azuga. Gheorghidiu interpreteaza
faptul ca pe o ticluire pusa la cale de ele, pentru a-i adormi
banuielile, apoi se indoieste de motivul pentru care ar fi recurs ea la
o astfel de stratagema, insemnand ca inca l-ar iubi, apoi din nou
devine banuitor, facand eforturi sa afle de la lorgu, sotul Anisoarei,
daca in februarie fusese intr-adevar plecat la mosie si Ela dormise la
ei. Nimeni nu mai tinea minte data exacta, trecusera patru luni de
atunci.
Dupa doua saptamani, Stefan Gheorghidiu pleaca la Dambovicioara,
fiind concentrat in armata, ca sublocotenent si aranjeaza ca Ela sa
petreaca vara la Campulung, aproape de regimentul sau, de unde ea
ii scrie aproape in fiecare zi. Capitolul intitulat "Ultima noapte de
dragoste" incheie "cartea intai" a romanului. Stefan Gheorghidiu
consemneaza in jurnalul de campanie starea de deruta si emotie de
care era cuprins, intrucat Ela, in ultima scrisoare, il chema "negresit"
la Campulung "sambata sau cel mai tarziu duminica".
Capata cu greu o invoire, se duce la Campulung sa-si intalneasca
sotia si e multumit ca nimeni nu o saluta pe strada, semn ca Ela s-a
izolat de viata mondena a orasului. Totusi, o simte schimbata, cu o
atitudine studiata, de distinctie pentru "a face impresie" si din nou
este cuprins de incertitudini: "vedeam o noua intarire a banuielii ca
sunt inselat". Ela ii destainuie ingrijorarea pentru situatia ei
materiala, in cazul in care el ar muri in razboi, il face egoist, ii
aminteste ca ea 1-a iubit si cand era sarac si-i cere sa treaca pe
numele ei "o parte din lirele englezesti de la Banca Generala". Totul
se intuneca definitiv cand il vede in oras pe domnul G., "intr-un

costum de culoarea nisipului, parca nou, cu cravata rosie, cu capul


gol, cu mustata mica neagra, cu obrazul ras proaspat si pudrat, cu
mersul elastic", atragand atentia tuturor. Din acest moment, Stefan
nu se mai indoieste ca "venise pentru ea aici, ii era deci sigur
amant". Ramane perplex, simte cum "din tot corpul s-a scurs
sangele". () Stateam asa, parasit, paralizat, fara sa pot gandi nimic.
Totul era amortit in mine". Se hotaraste sa-i omoare pe amandoi. Se
intoarce acasa ca un somnambul si-i spune Elei ca trebuie sa plece
urgent la regiment, a sarutat-o chiar "pe aceasta femeie care nu mai
era a mea, care era a mortii. Am privit-o cu indiferenta cu care
privesti un tablou".
Pleaca impreuna cu locotenent-colonelul cu care se intalnise
intamplator si care-1 sileste sa mearga in aceeasi zi la regiment,
nedandu-i astfel posibilitatea sa-si duca la indeplinire planul de
razbunare impotriva celor doi presupusi amanti. Pe drum, cu totul
intamplator, colonelul ii relateaza lui Gheorghidiu tot felul de
intamplari despre Gregoriade, pe care-1 prezinta drept un dandy cu
reputatie usuratica, un tanar descurcaret si sarmant, un cuceritor de
inimi irezistibil, cu multe relatii sus puse, informat la zi cu toate
evenimentele mondene si politice ale vremii. Stefan este deodata
coplesit de navala intrebarilor contradictorii: de ce 1-a mintit ca
prietenii i-au umplut casa de flori, de ce i-a cerut sa treaca o parte
din lirele englezesti pe numele ei, de ce nu s-a opus divortului sau
de ce nu a avut nici o initiativa de impacare, de ce-i evoca amintiri
fericite din trecut ori de ce este atat de amabila si primitoare? A
doua zi, Romania intra in primul razboi mondial, alaturi de fortele
aliate si Gheorghidiu este numit "varful avangardei" ce urma sa intre
in lupta.
Simtind umilintele, pericolul degradarii personalitatii umane,
chinurile sfasietoare, Gheorghidiu se hotaraste sa rupa definitiv
legatura conjugala si, in finalul romanului, sa-i lase Elei "tot
trecutul".
"Cartea a doua" a romanului incepe cu capitolul "intaia noapte de
razboi", care ilustreaza o imagine de groaza a tuturor militarilor care
erau total dezorganizati, pentru ca nimeni, de fapt, nu credea ca
Romania va mai intra in razboiul care incepuse cu doi ani in urma.
Gheorghidiu intentioneaza pentru o clipa sa fuga la Campulung
pentru a avea o explicatie cu Ela, dar realizeaza ca poate muri in

noaptea aceea, pe front, asa ca "Ce importanta mai au pentru mine


lamuririle ei?".
Adevarata desprindere din drama torturanta a incertitudinii se face
prin trairea unei experiente cruciale, mult mai dramatice, aceea a
razboiului la care Gheorghidiu participa efectiv, luptand pentru
eliberarea Ardealului de sub ocupatia trupelor austro-ungare. Ca si
la personajele lui Dostoievski, razboiul si suferintele au functie
purificatoare si regeneratoare pentru eroul camilpetrescian. Ofiterul
Stefan Gheorghidiu descopera o realitate dramatica, nu atacuri
vitejesti, nu strigate neinfricate si entuziate de eroism, ci ordine date
anapoda de catre conducatorii militari, marsuri istovitoare, foamete
si mai ales iminenta permanenta a mortii cu care oamenii se afla
fata in fata in fiecare clipa. Orgoliul sau il face sa participe cu toata
forta la acest razboi, pentru ca "n-as vrea sa existe pe lume o
experienta definitiva, ca aceea pe care o voi face, de la care sa
lipsesc, mai exact sa lipseasca ea din intregul meu sufletesc".
Notatiile din jurnalul de campanie reflecta acum o experienta traita
direct, in timpul obiectiv al petrecerii faptelor. Ofiterul Gheorghidiu
are imaginea unui front improvizat, ceea ce ii da "o neliniste de
panica", alearga fara rost In balciul asta de oameni", care sunt si ei
derutati, intreaba si striga intr-o debandada pe care nimeni nu se
straduieste sa o curme. Gheorghidiu primeste o misiune de atac, dar
aceasta nu se potriveste cu ordinele primite, care vin in continuare
unele peste altele, in contradictie, creand o stare totala de confuzie.
Ordinul de retragere este dat de colonelul care alearga in fata
coloanei de soldati, prin gradinile si livezile oamenilor si, deodata,
sunt atacati din fata, inamicul fiind exact in directia in care se
retragea regimentul: "ii vad acum pe cei de sus, ca pe parapetele si
balustradele unui castel medieval, dar alergam mereu urcand spre
ei, toti dupa colonel, de parca ne-am tine de mana". Un ofiter ii sare
de gat lui Gheorghidiu, ii pune mana pe guler si striga "Prizonier,
prizonier", dar cand lucrurile se limpezesc si constata ca fac parte
amandoi din aceeasi armata, "ne pufneste pe toti un ras ca de
morti". in capitolul "Fata cu obraz verde, la Vulcan", Gheorghidiu
este trimis in sat sa faca "politie si ancheta", deoarece romancele
din Vulcan se plangeau ca, de indata ce ungurii parasisera asezarea,
casele au fost jefuite de tiganii care locuiau la margine. Tiganii
protesteaza cu mic cu mare, aruncandu-se in baltile din ulita, numai
o fata de vreo saisprezece ani, frumoasa, "cu ochii ca niste prune

lungi, verzi" isi etaleaza un sortulet albastru si o umbreluta rosie, pe


care "o poarta izmenit, asemeni cochetelor de opereta", lucruri ce
erau, cu siguranta, furate din casele jefuite. Gheorghidiu o acuza de
furt si o aresteaza. Auzind insa impuscaturi, da drumul fetei si
alearga cu totii la lupta. Dar n-a avut loc nici o batalie, pentru ca ei
lupta spre nord-est (desi pana atunci luptasera spre vesT), asa cum
era ordinul diviziei si constata uluiti ca sunt "cu spatele la dusman",
atunci cand s-au poticnit chiar de corturile ofiterilor din propria
armata: "Ne-am speriat noi, dar s-au speriat si ei si au rupt-o la fuga.
Pe urma am intors posturile cu Afata la spate .
Autenticitatea specifica autorului reda momente reale din razboi,
episodul surorilor Maria si Ana Manciulea, in capitolul intitulat
"intamplari pe apa Oltului", fiind sugestiv. in iuresul razboiului, in
care "viziunea miilor de morti, a uraganului de obuze, a trupurilor
zvarlite in aer" este cutremuratoare, vine la comandant "un taran,
mustacios si uscat la fata ca un mucenic" ca sa spuna ca surorile
Manciulea sunt spioane. Gheorghidiu primeste ordin sa faca
ancheta, nu gaseste nici o dovada, dar le aresteaza la ordinul
colonelului si lasa langa ele "un caporal cu trei schimburi de
santinela". Se primeste ordinul de trecere a Oltului, care este adanc
de trei metri si are in vad "sarme intinse dedesubt in apa, ca sa ne
incurcam in ele". Incompetenta comandantilor provoaca printre
oameni deruta, "zapaceala devine lugubra", deoarece pe malul
celalalt ii asteapta inamicul. Gheorghidiu nu stie ce masuri sa ia cu
surorile Manciulea, intreaba pe comandant, pe colonel, dar pe
nimeni nu intereseaza: "Ce fete, domnule? Lasa-ma in pace cu fetele
dumitale". Caporalul care le pazea, neprimind, la randul lui nici un
ordin, le aduce la regiment. Solutia trecerii Oltului este confuza,
ceea ce se stie este ca un regiment care facuse o incercare inainte
cu doua zile "a fost insa respins () cu pierderi". Un singur regiment a
reusit sa treaca Oltul si sa invinga inamicul, cel condus de Maria
Manciulea, care cunostea drumul si care apoi a primit si "Virtutea
militara" de aur, aparand in toate gazetele intamplarea ei, "fara
complicatia cu arestarea sub banuiala de spionaj".
Camil Petrescu creeaza pagini antologice prin imaginile de
apocalips, ca acelea din capitolul "Ne-a acoperit pamantul lui
Dumnezeu". Serviciul de recunoastere este mediocru, iar
incapacitatea conducerii militare "ignoreaza un principiu esential al
razboiului: niciodata nu trebuie sa desfasori, in campul tactic, mai

multe trupe decat inamicul". Batalionul lui Gheorghidiu participa la o


batalie crancena, fiind luati prin surprindere de inamic, din a carui
strategie ostasii romani nu inteleg ce se intampla. Infanteristii
dusmani "s-au oprit dupa treizeci de pasi si, in loc sa deschida focul,
stau si se uita la noi. Ne uitam unii la altii, cum se uita vecinii, in fata
casei, unii la altii, peste drum". Apoi brusc, o salva de obuze, "urland
aprig" se abat peste armata romana, exploziile se succed organizat,
romanii fug la intamplare, nu exista nicaieri o cale de scapare de sub
ploaia de gloante, care cade cu inversunare peste ei. Un soldat,
Marin Tuchei, spune intr-una, "silabisind taraganat, ca un blestem,
de la inceput: ANe-a acoperit pamantul lui DumnezeuA". Tirul
artileriei se napusteste cu furie asupra bietilor romani, obuzele care
cad in mlastina "ne acopera din nou obrajii cu noroi, iar cele care
cauta muchia malului se apropie si se departeaza. Fiecare explozie
ne nauceste batandu-ne mereu tepi de fier, cu ciocanul, in urechi si
vuieste groaznic de metalic, ca si cum vagoane de tabla ar cadea de
la etaj pe bazalt". Un ostas a vazut cum un obuz i-a retezat capul lui
A Mariei, care "fugea, asa fara cap, dupa dumneavoastra, domnule
locotenent. A mers cam la vreo patru-cinci pasi si pe urma a
ingenuncheat si a cazut. " in conditiile frontului, timpul exterior
(obiectiV) si cel interior (subiectiV) coincid, razboiul ocupa definitiv
planul constiintei eroului, care se simte acum detasat parca de sine
si de tot ce a fost intre el si Ela: "Acum totul e, parca, din alt taram,
iar intre noi abia daca e firul de ata al gandului intamplator".
Ranit si spitalizat, Stefan Gheorghidiu se intoarce in Bucuresti si este
primit de Ela Cu "o serie intreaga de demonstratii, care altadata mar fi innebunit de emotie si placere", aratandu-se excesiv de grijulie.
In corespondenta primita acasa, Stefan gaseste o scrisoare
anonima, care-1 avertizeaza ca "nevasta d-tale te insala ca o tarfa
cu un individ Grigoriade, care e la cenzura", dar constata cu
surprindere ca acum totul ii este indiferent, nu-i pasa daca Ela are
sau nu o relatie intima cu G. Se simte acasa, langa Ela, instrainat
definitiv, gandind nepasator: "sunt obosit, mi-e indiferent chiar daca
e nevinovata" si-i propune sa se desparta, desi candva "as fi putut
ucide pentru femeia asta () as fi fost inchis din cauza ei, pentru
crima". isi da seama, cu luciditate, ca oricand ar fi putut "gasi alta la
fel".

El ii daruieste Elei casele de la Constanta, bani, "absolut tot ce e in


casa, de la obiecte de pret la carti de la lucruri personale, la amintiri.
Adica tot trecutul".
Ca toate personajele camilpetresciene, Stefan Gheorghidiu este
intelectualul inadaptat superior, care nu se potriveste in nici un fel
cu societatea mediocra, necinstita in care incearca sa se implice,
fara sa poata. Jocul de interese, lipsa de scrupule in afaceri si
politica, viata mondena plina de nimicuri sunt surprinse de erou cu
ironie si dispret. Din lumea aceasta face parte Nae Gheorghidiu, om
de afaceri aprig, fara crutare cand interesele ii erau atacate, cinic,
fara scrupule si politician abil, fiind simpatizat si de opozitie. Tanase
Lumanararu, analfabet, ajuns milionar printr-o abilitate geniala in
inselaciune aminteste si el de lumea lui Balzac, de o societate
corupta si degradata moral sub puterea mistificatoare a banului, o
lume in care Gheorghidiu nu se poate integra, deoarece nu se
potriveste firii lui oneste, inflexibile, hipersensibile, fi ins
impresionabil numai de bine, frumos si adevar.
Stefan Gheorghidiu traieste drama singuratatii intelectualului lucid,
analitic si reflexiv, care devine constient ca "o iubire mare e mai
curand un proces de autosugestie". El traieste, asadar, in lumea
ideilor pure, caci vede idei.
Stilul lui Camil Petrescu se caracterizeaza prin claritate, sobrietate,
fraza scurta si nervoasa, este analitic si intelectualizat. Stilul este
anticalofil, iar autorul considera ca intr-o opera literara relatarea
subiectului trebuie sa fie precisa si concisa, "ca intr-un proces
verbal.

n vreme de rzboi-I.L.Caragiale

Definitie: Nuvela este specia genului epic in proza, cu un singur fir


narativ, urmarind un conflict unic, concentrat; personajele nu sunt
numeroase, fiind caracterizate succint, in functie de contributia lor la
desfasurarea actiunii. Nuvela prezinta fapte verosimile intr-un singur
conflict, cu o intriga riguros construita, accentul fiind pus mai mult
pe definirea personajului decat pe actiune.
Nuvelele se clasifica dupa criteriile comune ale subiectului cu
modalitatea lui de realizare in: nuvele istorice, psihologice,
fantastice, filozofice, anecdotice. Dupa curentele literare in care se
inscriu ca formula compozitionala, nuvelele sunt: renascentiste,
romantice, realiste, naturaliste.
Termenul de "nuvela" vine din frantuzescul "nouvelle" si inseamna
"noutate, nuvela".
Alaturi de Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale este creatorul nuvelei
realist-psihologice, deosebindu-se de acesta nu numai prin tematica
abordata, ci mai ales prin capacitatea artistica de a insera in firul
epic principiile estetice naturaliste, reprezentate in literatura
universala de Emil Zola. Barbu Stefanescu Delavrancea afirma ca
Ion Luca Caragiale este "scriitorul cel mai zolist, naturalistul nostru
prin excelenta".
Naturalismul este curentul literar care, investigand realitatea, se
preocupa mai ales de legile cauzale intre fapte, prezentand nu atat
tipologii, cat cazuri patologice, pe care le analizeaza cu pricepere si
meticulozitate medicala si in care primeaza factorul ereditar, ca fiind
determinant in evolutia destinului uman, la care se adauga
manifestarile naturii, aflate in deplina concordanta cu starile
psihologice ale personajelor, urmand indeaproape evolutia bolii
acestora.
Nuvela "in vreme de razboi" a aparut in 1898 si este o creatie

realist-psihologica, avand si accente naturaliste.


Tema o constituie evolutia unei obsesii pana la nebunie, respectand
toate simptomele acestei boli, eroul principal fiind urmarit prin
analiza crizelor de constiinta si de comportament, ca intr-o
adevarata fisa medicala.
*Structura nuvelei
Nuvela este structurata in trei capitole:
Capitolul I. Popa lancu din Podeni, capetenia unei bande de hoti,
este in pericol de a fi prins de potera si de aceea, fratele sau,
Stavrache, il sfatuieste sa se inroleze voluntar in armata si sa plece
pe frontul din Balcani, pentru a i se pierde urma. Popa lancu
urmeaza sfatul fratelui sau, iar averea ii ramane lui Stavrache,
atunci cand acesta primeste o scrisoare prin care este anuntat ca
lancu Georgescu a murit "pe campul de onoare de trei gloante
inamice primite in pantece".
Capitolul al II-lea urmareste indeaproape obsesiile si cosmarurile lui
Stavrache, iscate din teama ca fratele sau nu ar fi murit si ca s-ar
putea intoarce sa-i ia averea.
Capitolul al HI-lea ilustreaza intalnirea si confruntarea dramatica
dintre cei doi frati si declansarea nebuniei lui Stavrache.
Momentele subiectului
Firul epic al nuvelei urmeaza linia unei compozitii clasice si
contureaza treptat obsesia lui Stavrache si evolutia ei spre nebunie.
Caragiale compune astfel un destin tragic printr-o detaliata analiza
psihologica, sugerand in acelasi timp o tara ereditara, genetica ce se
manifesta in structura psihica a fratilor Georgescu. inceputul nuvelei
este o adevarata expozitiune, in care se prezinta datele esentiale ale

celor doua personaje si imprejurarile care le determina destinele.


Timp de doi ani, o ceata de talhari, "spoiti cu carbuni pe ochi" si
foarte cruzi, bagasera in sperieti pe locuitorii din "trei hotare", prin
furturi, torturi si omoruri. Hotii fusesera prinsi de potera in padurea
Dobrenilor si acum era cautata capetenia bandei.
Popa lancu din Podeni, vaduv si bogat, locuia impreuna cu maica-sa.
Averea popii crestea vazand cu ochii, isi cumparase doua mosii,
multe vite, oi si cai de rasa, construise un han si o casa de piatra si
se spunea ca avea "si banet". Lumea banuia ca popa "gasise vreo
comoara", dar toate acestea "bateau la ochi" si au starnit
suspiciunea oficialitatilor. intr-o noapte, cand pe mama o trimisese la
targ impreuna cu argatii, popa lancu isi insceneaza un jaf, fiind gasit
a doua zi "legat butuc, cu muschii curmati de stransura franghiilor,
cu calusu-n gura" si plangandu-se ca l-au schingiuit si "i-au luat o
groaza de bani". Ironia ascutita a lui Caragiale descopera cateva
inadvertente ale "jafului", mirandu-se cum cainii, care erau "ca niste
fiare", nu latrasera si nu fusesera nici adormiti sau omorati, cum de
nu-i furasera popii si caii, "un buiestras minunat si doua iepe de
prasila".
Dupa doua saptamani de la aceasta intamplare, se auzi de o alta
talharie ingrozitoare asupra arendasului de ia Darmanesti, care
fusese pradat, chinuit, apoi omorat impreuna cu o batrana cu care
statea. Dupa aceasta faradelege, hotii "spoiti cu negru cazura in
lanturile justitiei" si cand popa se intoarse acasa de la treburile lui
negustoresti afla ca ceata de talhari fusese prinsa. Speriat, se duse
degraba la "neica Stavrache, hangiul, frate-sau mai mare", ca sa-l
invete ce sa faca.
Stavrache avea un han asezat "in drum", era "om cu dare de mana"
si fusese si el infricosat sa nu-1 calce hotii, asa ca acum, ca-i
prinsesera, rasuflase usurat. Popa lancu vine Ia han si ii destainuie
fratelui sau, "ca la un duhovnic", ca el era "capul bandei de talhari",

ca isi inscenase jaful "ca sa adoarma banuielile", iar acum regreta


amarnic, scuzandu-se ca "dracu-l impinsese". Spaima lui este ca
talharii, acum ca fusesera prinsi, il vor demasca si pe el, de aceea
venise disperat la fratele lui mai mare, ca sa-i ceara un sfat: "- Ce-i
de facut, neica Stavrache? scapa-ma!". in acel moment sosesc Ia
han, cu galagie mare, "vreo douazeci de voluntari tineri", cu un
ofiter si trei sergenti care se duceau la razboi si voiau sa se
odihneasca pana dimineata, cand trebuia "s-apuce trenul militar".
Lui Stavrache ii vine ideea sa-l trimita si pe frate-sau, lancu, voluntar
pe front, il rade si il tunde "muscaleste", apoi, "dupa ce s-a sarutat
de multe ori cu neica Stavrache, a pornit cu vesela banda, fara sa se
mai uite inapoi".
Despre preotul lancu nu se mai stia nimic in Podeni, "parca intrase-n
pamant" si oamenii au adus alt preot in sat, pentru ca nu puteau sa
ramana "fara liturghie". Tocmai cand se-ntorcea de la parastasul de
noua zile al mamei sale, Stavrache primeste o scrisoare de la fratele
lui, care fusese expediata inaintea luptelor de la Plevna si din care
afla ca lancu fusese numit sergent si decorat cu "Virtutea militara".
Ironia lui Caragiale este acida, descriind starea de spirit a lui
Stavrache, care verifica din nou data expedierii scrisorii pentru a se
convinge ca era trimisa inaintea bataliei de la Plevna, in care, se
stia, murisera foarte multi romani si se intreba, in subconstient,
daca lancu o fi scapat cu viata. El se intereseaza si de pedepsirea
talharilor si, afland ca acestia nu-si tradasera capetenia, Stavrache
isi exprima dispretul pentru judecatorii incompetenti ("Ce mai
judecatori!") si se intreaba daca fratele lui ar indrazni sa se mai
intoarca si sa-si revendice averea, care era acum administrata de
hangiu: "O veni? n-o veni?".
Dupa un timp, Stavrache primeste alta scrisoare, de data asta cu
"slova straina", prin care i se anunta moartea fratelui sau,
"sublocotenentul lancu Georgescu, voluntar inaintat din grad in grad
in timp de campanie", rapus "de trei gloante inamice primite in
pantece". Cel care scrisese instiintarea elogia curajul si vitejia

eroului, care, zambind, "si-a cantat singur popeste foarte frumos:


vecinica pomenire!". Dupa ce "a plans mult, mult, zdrobit de trista
veste", Stavrache se incurajeaza barbateste pentru ca "nu trebuie
sa se lase coplesit asa de durere" , iar, ca urmare, face toate
demersurile necesare pentru a mosteni averea fratelui mai mic si
intra oficial in posesia ei. Autorul este cel care deapana sirul
intamplarilor cu obiectivitate, intervine cu paranteze sau scurte
comentarii privind atitudinea si comportamentul hangiului.
Intriga. Consultand un avocat in privinta conditiilor legale de
pastrare a averii mostenite, hangiul afla ca numai popa este singurul
care ar avea dreptul sa-i ceara restituirea bunurilor, dar el "cine stie
unde s-o fi prapadit". Din acest moment, pe Stavrache incepe sa-1
chinuie gandul in legatura cu posibila intoarcere a fratelui sau si
actiunea nuvelei creste in tensiune.
Desfasurarea actiunii. in cei cinci ani care trecusera de la
.terminarea razboiului, nimeni nu-1 deranjase pe Stavrache, in afara
de aparitiile de cosmar ale lui popa Iancu, "care venea din cand in
cand, de pe alta lume, sa tulbure somnul fratelui sau". Visele
chinuitoare ale lui Stavrache devin obsesii, se transforma treptat in
cosmaruri care il terorizeaza, el traind parca aievea momentele
tulburatoare ale "vizitei instrainatului", dar de fiecare data isi
linisteste sufletul cu o sfestanie in memoria fratelui mort.
O prima imagine in cosmarurile hangiului este intruchipata de
aparitia fratelui sau in haine de ocnas, "stins de oboseala, bolnav, cu
fata hirava si cu ochii-n fundul capului ca in clipa mortii". Hainele
vargate si opincile erau sfasiate, iar palmele, gleznele si talpile erau
"pline de sange", pentru ca evadase din ocna si strabatuse prin
codri, "trecuse prapastii", iar acum cerea fratelui sau "o bardaca de
apa", dupa care lesinase. Stavrache i se adreseaza cu un glas
incarcat de ura si de teama ca-si va pierde averea: "- Ticalosule, ()
ne-ai facut neamul de ras! () Pleaca! Du-te inapoi de-ti ispaseste
pacatele!". Luptandu-se cu moartea, ocnasul se agata cu disperare

"de frate-sau cu o mana de gat si cu alta de bratul stang () cu o


putere covarsitoare", il tranteste la pamant si, punandu-i
ghenunchiul in piept, ii zice, razand "ca un nebun" si scrasnind din
dinti: "- Gandeai c-am murit, neica?". Atunci cand "nebunul a voit sa1 sugrume", hangiul, "smintit si el de frica mortii", si-a adunat
puterile, 1-a imbrancit pe ocnas pe usa si acesta "a pierit in
intunericul noptii". inspaimantat, tremurand din toate incheieturile si
facandu-si cruci peste cruci" pentru odihna sufletului raposatilor,
Stavrache s-a dus a doua zi la biserica, simtindu-se foarte tulburat si
neputand manca nimic.
A doua aparitie de cosmar are loc intr-o noapte, cand, incercand sa
doarma, o "ploaie rece de toamna" legana cu "miscarea sunetelor"
gandurile omului, care se roteau in cercuri din ce in ce mai largi si
"tot mai domol", cand hangiului i se paru ca aude "un cantec de
trambite .. .militari, desigur". Iesind afara, Stavrache "ramane ca
trasnit", recunoscand in capitanul care conducea compania pe
fratele mort, care scoase usa din tatani si, "razand cu hohot", striga:
"- Gandeai c-am murit, neica?". Apoi, capitanul alearga sa-1 prinda
pe hangiu, care, speriat, "se-ndarjeste si-l strange de gat, il strange
din ce in ce mai tare", iar chipul militarului se lumina din ce in ce
mai mult, radea zgomotos si vesel, intrebandu-1: "- Gandeai c-am
murit, neica?". Uitandu-se tinta Ia frate-sau, popa Iancu dadu
comanda de plecare, "trambitele sunara, soldatii isi ridicara armele
si, urmata de obstea satului, compania pleca, avand in frunte pe
capitanul al carui ras acoperea cantecul trambitelor si zgomotul
multimii".
Dimineata, hangiul se duse "tremurand de friguri" la popa din sat si-l
ruga sa vina sa faca o sfestanie casei.
Vremea urata, "o sloata nepomenita: ploaie, zapada, mazarica si
vant vrajmas" se abatu peste sat si tinu trei zile si trei nopti, drumul
era pustiu, "nici un glas de caine nu se mai auzea".

Stavrache isi schimbase firea, devenise irascibil, suspicios, avea


reactii ciudate in relatiile cu clientii. Un exemplu edificator il
constituie atitudinea pe care o are hangiul fata de fetita care venise
cu doua sticle sa cumpere "de un ban gaz" si "de doi bani tuica",
rugandu-1 "sa nu mai pui gaz in a de tuica si tuica-n a de gaz, ca
alaltaieri" si sa scrie in caietul de datorii, pentru ca n-avea bani.
Dialogul cu fetita il include in lumea negustorilor avari si nemilosi:
"Scrie-v-ar popa sa va scrie, de parliti! () De mici va-nvatati la furat,
fire-ati ai dracului!".
Vremea de afara si gandurile tulburi ale eroului constituie un tablou
naturalist sugestiv pentru evolutia obsesiilor, iar vedeniile,
halucinatiile chinuitoare, marcate de obsedanta intrebare "Gandeai
c-am murit, neica?", invalmaseala de obsesii provoaca treceri de la
realitate Ia vis, cele doua planuri se confunda, sugerand astfel
degradarea psihica progresiva a lui Stavrache.
Punctul culminant este reprezentat de momentul intalnirii reale
dintre cei doi frati. Desi afara viscolul urla, Stavrache aude glasuri
de oameni si batai in usa de la drum a pravaliei. Erau doi oameni
infofoliti din cauza viforului, care solicita gazduire pentru noapte,
intrucat caii erau "prapaditi" iar ei inghetati bocna. Argatii dusera
caii in grajd, trasera sania in curtea hanului, iar calatorii intrara la
caldura. Cand Stavrache veni cu mancarea, unul dintre cei doi
barbati se culcase in pat, cu spatele la el si incepuse sa
sforaie.Vrand sa afle de unde stie calatorul cum il cheama, hangiul
se apleca peste omul de pe pat, care-i raspunse: "- Cum sa nu te
cunosc, neica Stavrache, daca suntem frati buni?"
Ajuns la capatul incordarii psihice, hangiul se clatina puternic, de
parca "tot viforul care urla in noaptea grozava" ar fi napadit dintr-o
data peste el, "deschise gura mare sa spuna ceva, dar gura fara sa
scoata un sunet nu se mai putu inchide; ochii clipira de cateva ori
foarte iute si apoi ramasera mari, privind tinta (); mainile voira sa se

ridice, dar cazura tepene de-a lungul trupului". Replica lui popa
Iancu, aproape la fel cu aceea din cosmarurile lui: "- Ma credeai
mort, nu-i asa?", constituie lovitura definitiva primita de mintea
buimacita si confuza a lui Stavrache, care confunda realitatea cu
imaginile din cosmaruri. Popa venise sa-i ceara cincisprezece mii de
lei, ca sa acopere suma delapidata de el din fondurile regimentului,
ca altfel "trebuie sa ma-mpusc".
Deznodamantul. Cu o arta desavarsita, Caragiale analizeaza
reactiile, atitudinile si comportamentul hangiului: "Drept orice
raspuns, Stavrache se ridica in picioare foarte linistit; se duse drept
la icoane; facu cateva cruci si matanii; apoi se sui in pat si se tranti
pe o ureche, strangandu-si genunchii in coate", incepand sa horcaie
si sa geama.
Daca la inceput criza psihologica abia se infiripa, ea se adanceste
evolutiv, sub imperiul obsesiilor, ducand la o manifestare exploziva
si violenta premergatoare nebuniei si declansand dementa. Fratele il
atinse cu mana, dar "la acea usoara atingere, un racnet! - ca si cum
i-ar fi implantat in rarunchi un junghi rosit in foc - si omul adormit se
ridica drept in picioare, cu chipul ingrozitor, cu parul valvoi, cu
mainile inclestate, cu gura plina de spuma roscata". Rasturnand
masa, lumanarea se stinse si "odaia ramase luminata numai de
candela icoanelor". Stavrache se napusti asupra fratelui sau, il tranti
la pamant si incepu sa-1 stranga de gat si sa-1 muste. "Atunci
incepu o lupta crancena", incercand sa-i desparta, camaradul lui
popa Iancu este si el trantit la pamant. Profitand de neatentia
fratelui sau, popa isi scoase cureaua de la brau si lega strans
picioarele hangiului dezlantuit, apoi ii dadu pumni in ceafa si in furca
pieptului, pana cand "Stavrache () se prabusi ca un taur, scrasnind
si ragind". Afara, viscolul ajunsese "in culmea nebuniei", facand sa
trosneasca "zidurile hanului batran". in timp ce-i legau mainile
deasupra capului, Stavrache "ii scuipa si radea cu hohot".
Camaradul cauta lumanarea si o aprinse, dar, cum "ii dete lumina in
ochi, Stavrache incepu sa cante popeste."

Istovit de incaierare, popa Iancu se uita la fratele lui mai mare care
"canta nainte, leganandu-si incet capul, pe mersul cantecului, cand
intr-o parte cand intr-alta" si se gandeste ca n-are noroc.
Finalul nuvelei prezinta un caz patologic tipic, autorul reusind sa
intocmeasca o adevarata fisa clinica, in care notatiile simptomelor
fiziologice sunt unele medicale.
REZUMAT

Alaturi de Ioan Slavici, Caragiale este in literatura noastra creatorul


nuvelei realist-psihologice. Universului comic din piesele de teatru si
schite i se substituie in nuvela In vreme de razboi dimensiunea
tragica a existentei umane.
Tema nuvelei este obsesia. Firul epic urmeaza linia unei compozitii
clasice (expozitie, punct culminant si deznodamant), iar cele trei
capitole, urmarind cresterea obsesiei lui Stavrache si transformarea
ei in nebunie, creeaza o tipologie si compun un destin uman tragic
aflat sub stapanirea neiertatoare a unei tare ereditare (defect
congenital).
In capitolul I (adevarata expozitiune) se precizeaza datele esentiale
despre hangiul Stavrache (negustor, proprietarul unei pravalii) si
fratele sau popa Iancu din Pondeni (conducatorul unei bande de
hoti, prinsa de stapanire). Pentru a scpa, popa Iancu se inroleaza
voluntar in razboi, averea sa ramanand lui Stavrache.
Momentul-intriga il constituie gandul care il chinuie pe hangiu in
legatura cu intoarcerea fratelui sau, desi o scrisoare primita il
asigurase ca acesta a murit. Tensiunea creste treptat, odata cu
obsesia lui Stavrache, care este terorizat de imaginea fratelui si de
presupusa replica a acestuia, devenita laitmotiv obsedant: Gandeai
c-am murit, neica?. In acest capitol (al II-lea) se trece mereu din

realitate in vis incat planurile se confunda, sugerand degenerarea


psihica a personajului.
Punctul culminant si deznodamantul conflictului (capitolul al III-lea)
este reprezentat de momentul intalnirii dintre cei doi frati. Cand
Iancu ii cere lui Stavrache o suma de bani pe care ii delapidase din
banii regimentului, hangiul, ajuns la capatul incordarii psihice,
innebuneste. Cu o arta desavarsita autorul analizeaza acum reactiile
organice, atitudinile si comportarea eroului.
Intamplarile sunt tesute intr-o ordine gradata si crescanda, iar
actiunile eroului sunt dirijate treptat de presimtirea ca popa Iancu nu
e mort, de obsesia intoarcerii fratelui si de starea de violenta din
momentul confruntarii directe cu acesta. Autorul prezinta astfel un
caz patologic, ce are ca mobil patima inavutirii. Stavrache este, in
acelasi timp, un negustor necinstit, avar si nemilos, plasat fiind in
contextul unui mediu social, in care setea de imbogatire are
consecinte nefaste asupra individului, dezumanizandu-l. de aici,
drama.
Personajul
principal
este
surprins
atat
din
perspectiva
povestitorului-narator, din perspectiva sugerata de cadrul natural,
cat si din perspectiva relatiei directe cu celelalte personaje (dialog)
si a confruntarii cu sine (monolog).
In primul plan, scriitorul este cel care relateaza faptele si sugereaza
inlantuirile cauzale. Caragiale realizeaza investigatia patologica prin
relatari si descrieri, conturand, in acelasi timp, figura lui Stavrache
in contextul nuvelei.
Al doilea plan, cel dialogat, este construit gradat, atat in real, cat si
in halucinatiile personajului. In plan real, intalnirea dintre Stavrache
si popa este realizata in dialoguri comprimate, insotite de indicatii
de regie.
In capitolul al II-lea, dialogul se concentreaza pe sublinierea starii de
incordare, datorate temeri de a nu pierde averea.

Dialogul cu fetita (din capitolul al III-lea) il situeaza pe Stavrache in


lumea negustorilor, a hangiilor necinstiti, avari, nemilosi, evidentiind
practicile marunte, surse sigure de imbogatire.
Dialogul viu si plin de miscare pregateste deznodamantul: nebunia
lui Stavrache, care, odata declansata, face loc tonului relatarii si
investigatiilor. Astfel ca, de-a lungul celor doua pagini care incheie
nuvela, apar doar cateva linii de dialog.
La nivelul spaimei halucinatorii, dialogul puncteaza obsesia:
Credeai c-am murit, neica?. Trebuie subliniat insa monologul
interior al personajului, care presupune si el o anumita gradatie,
intr-o interesanta cladire de ipoteze asupra starii eroului.
Din cea de-a treia perspectiva, a cadrului natural, putem observa ca
toate intamplarile se petrec noaptea (atat cele reale, cat si cele
imaginare): popa vine la fratele sau noaptea, ii apare in halucinatii
tot noaptea, fetita vine sa cumpere gaz si rachiu seara tarziu, tot
noaptea Iancu se intoarce sa ceara bani fratelui sau.
Natura este perceputa prin sensibilitatea eroului, iar elementul
auditiv devine pregnant: Afara ploua maruntel ploaie rece de
toamna, si boabele de apa prelingandu-se de pe stresini si picand in
clipe ritmate pe fundul unui butoi dogit (); sunetul repetat la
infinit marcheaza obsesia ce se transfera din plan auditiv in creierul
innebunit al lui Stavrache.
Caragiale nu descrie interioare, lumea de obiecte din jur, aspecte
vestimentare; universul il intuim insa prin prezentarea individului, a
carui existenta ne face sa intrevedem datele realitatii in care se
misca.
In ultimul capitol, decsrierea este sustinuta si prin reactiile organice
ale personajelor si de elemente vizuale ce descriu o natura
infioratoare. Cadrul este propice sosirii lui popa Iancu.

LUCEAFARUL

Inchis in magnifica lui stralucire si unitate refacuta dupa care a tanjit cu o dureroasa si
dramatica sete cat a fost pe pamant, adica in sfarsire, fragmentare si imperfectiune,
Eminescu ofera in cultura romaneasca unul din cele mai izbitoare exemple si
argumente pentru descompunerea unei creatii care depaseste puterea de cuprindere a
mintii noastre omenesti, in partile ei constitutive:LUCEAFARUL.
Poemul are ca punct de plecare un basm romanesc, Fata in gradina de aur, cules de
calatorul german Richard Kunisch, pe care Eminescu l-a versificat intr-o prima
versiune, chiar sub acest titlu. Apoi, trecandu-l printr-o serie de alte variante, marele
poet l-a filtrat, restructurandu-l mereu si dandu-i sensuri noi, pana ce a devenit
Luceafarul.In prima varianta versificata, Eminescu a pastrat basmul ca atare,
evitand doar finalul brutal si punandu-l pe zmeu sa rosteasca numai un blestem: Un
chin s-aveti: de-a nu muri deodata!
Faptul ca la originea poeziei se afla un basm ne duce la concluzia ca si noua creatie ar
trebui sa fie o compozitie epica. Din basm poemul a pastrat doar schema epica,
cadrul.Si totusi poemul Luceafarul este o creatie lirica, intimplarile si personajele sint

defapt simboluri lirice, metafore prin care se sugereaza idei filosofice, atitudini
morale, stari sufletesti si o anumita viziune poetica.
Ceea ce priveste compozitia poemului se constata existenta a patru tablouri:

Tabloul intai din structura poeziei este o poveste fantastica de iubire intre Luceafar
(geniu, fiinta superioara) si fata de imparat (aflata la varsta cand poate fi tulburata de
Zburator; dar si simbol al omului comun). Dragostea lor poate fi vazuta ca o atractie a
contrariilor, caci Catalina aspira spre absolut in timp ce Luceafarul doreste sa
cunoasca concretul. Visul tinerei fete trebuie interpretat drept criza puberala, dorinta
de realizare prin dragoste ce este rezolvata mitologic prin motivul Zburatorului.
Cadrul desfasurarii acestei idile este atat cosmic cat si teluric, in timp ce atmosfera
este grava, solemna. Gesturile celor doi sunt protocolare pentru ca ei apartin unor lumi
total diferite.
Tabloul ne prezinta o fantastica poveste de iubire intre doua fiinte apartinind unor
lumi diferite. Contemplind de la fereastra dinspre mare a castelului Luceafarul de
seara se indragosteste de o preafrumoasa fata de imparat. Fata la rindul ei este
cuprinsa de acelasi sentiment. Eminescu singularizeaza fata, o unicizeaza (o prea
frumoasa fata), urcand-o cu mult deasupra semenilor sai, Cum e fecioara intre
sfinti/Si luna intre stele pentru a o putea inzestra cu aspiratia spre misterul de
deasupra si pentru a o putea apropia de fiinta superioara a Luceafarului. In
conceptia fetei Luceafarul este un spirit, pentru chemarea caruia trebuie o formula
magica de descintec. Pentru al putea chema linga ea fata foloseste descintecul:
"Cobori in jos Luceafar blind ..." .
Fiintele supranaturale au posibilitatea de a metamorfoza. Intocmai ca in basm,
Luceafarul, la chemarea fetei se arunca in mare si preschimbat intr-un tinar palid, cu
parul de aur si ochi scinteietori, purtind un giulgiu vinat, incununat cu trestii apare in
fata fetei ca un inger, ca un zeu. Metamorfoza Luceafarului pune la contributie mituri
cosmogonice, asfel la prima intrupare Luceafarul are parintii cerul si marea:"Iar cerul
este tatal meu/Si muma mea e marea".
Zeii sint nemuritori si Luceafarul metamorfozat in Neptun este "un mort frumos cu
ochii vii" deoarece nemurirea este pentru muritorii de rind o forma a mortii. De aceea

fata de imparat are o senzatie de frig."Caci eu sunt vie, tu esti mort/Si ochiul tau ma-n
gheata."
Peste citeva nopti fata chema din nou pe Luceafar, acesta o asculta si din vaile
haosului avind ca tata soarele si mama marea apare din nou in fata fetei. Acum vine
invesmintat in negru si purtind pe vitele negre de par o coroana ce pare ca arde:"Ochii
mari si minunati ii lucesc himeric/Ca doua patimi fara sati"
Infatisarea este acum demonica, pentru ca s-a nascut din soare si noapte: dupa Hesiod
noaptea este zeita umbrelor, fiica haosului, mama tuturor zeitelor. De data aceasta
tinarul demonic ii fagaduieste miresii sale cununi de stele si ofera cerul pe care sa
rasara mai stralucitoare decit celelalte. Dar si de data aceasta fata ii refuza apropierea
si simte senzatia de calduri.
Alegoria este ca fata este incapabila sa iasa din conditia ei pentru a convietui cu
Luceafarul ii cere acestuia sa devina muritor ca si ea.
La aceasta cerere Luceafarul raspunde afirmativ din cuvintele sale reiesind sacrificiul
suprem pe care e gata sa-l faca in schimb pe o sarutare pentru a dovedi fetei ca o
iubeste.
De aceea e hotarit sa se nasca din pacat si sa fie dezlegat de nemurire.
Contemplind in fiecare seara Luceafarul simte o atractie fata de acesta "il vede azi, il
vede miini / astfel dorinta-i gata". Apropierea intre ea si Luceafar se petrece in stare de
visare: "iar ea vorbind cu el in somn". Fata este dominata de nostalgia cerului si ca
atare ridicata deasupra semenilor. Luceafarul este vazut in dimensiuni exceptionale,
fapt pe care fata il pricepe cu toata micimea ei paminteana. Luceafarul este vazut de
tinara fata in sufletul careia se trezeste dorinta ce se intruchipeaza in cele doua
chemari, care sunt de fapt parca doua descintece la adresa Luceafarului:"Cobori in jos
Luceafar blind/Alunecind pe-o raza,/Patrunde-n casa si in gind/Si viata-mi
lumineaza."
Raspunsul lui la chemarea fetei semnifica aspiratia paminteanului catre absolut si a
spiritului superior pentru concret pamintesc.

Al doilea tablou descrie un inceput de idila intre semeni; ca atare cadrul este doar
terestru. Cei doi tineri pot fi vazuti ca simbol al 'perechii' in plan uman. Desi, la
inceput, Catalina ezita intre ideal si real, in fond ea il accepta pe Catalin, realizand ca
ei doi sunt parte din aceeasi lume. Intr-un astfel de cadru atmosfera este intima, cu
gesturi familiale, stereotipe. Comunicarea este acum directa, nu se mai face prin
intermediul visului, ca in tabloul anterior.
Idila simbolizeaza repeziciunea cu care se stabileste legatura sentimentala intre
reprezentantii lumii inferioare. Avem aici o atmosfera intima, familiara. Acum eroina
nu mai este preafrumoasa fata de imparat, ea devine Catalina, ceea ce simbolizeaza
faptul ca acum este o fata ca oricare alta cu un nume comun, care se poate indragosti
rapid de un baiat oarecare. Catalin este viclean copil de casa, un paj din prejma
imparatesei, baiat din flori dar indraznet cu ochii. Urmarind-o pa Catalina socoteste ca
e momentul sa-si incerce norocul si prinzind-o intr-un ungher ii serveste Catalinei o
adevarata lectie de dragoste.
Se observa in scena de dragoste un limbaj obisnuit, comun, popular adecvat unei
scene de dragoste obisnuite trecatoare aventuroase. Catalina la inceput este mai
retrasa, mai retinuta si marturiseste lui Catalin dragostea pentru Luceafar. Dar Catalin
gaseste remediul:Hai si-om fugi in lume si astfel Catalina va pierde visul de
luceferi. Idila Catalin Catalina surprinde dragostea posibila, la nivel uman, in
limitele aspiratiei lumii contingentului. Catalin, pajul cu noroc, este stapanit titanic de
concret si imediat, sustinand astfel, prin contrast, spatiul absolutului, al lumii
superioare reprezentata de Luceafar. Spatiul care il defineste pe Catalin este stramt,
atat fizic cat si psihic, si lipsit de linii tensionale. Are ambitii ce tin de orizontul lui
ingust, propriu oricarui personaj periferic, in ierarhia valorilor.
Aceasta dragoste este simbolul cu care se stabilesc rapid relatiile sentimentale in
lumea inferioara. Catalin apare in antiteza romantica cu Luceafarul: viclean si
indraznet. Dialogul dintre ei doi este semnificativ pt. preocuparile lor marunte.
Catalina este incapabila sa se ridice la inaltimea Luceafarului, iar aceasta este
incapabil sa faca fericita pe cineva, sau sa fie el fericit.
Refuzul fetei sugereaza imposibilitatea de a-si depasi propria conditie, cea de muritor.
Ea este constienta de incompabilitatea dintre cele doua lumi, subliniata prin perechi de
antonime: Caci eu sunt vie, tu esti mort,/Si ochiul tau ma-ngheata.Refuzul fetei

sugereaza si zbaterea sufleteasca a fetei sfasiata intre aspiratia ei spre absolut si


imposibilitatea de a-si depasi conditia umana.
Refuzul initial al Catalinei este o reactie de orientare si manifestarea principiului
feminin. Nostalgia fata de Luceafar semnifica ruptura dintre ideal si real. Acceptarea
lui Catalin semnifica revelatia asemanarii de structura si de ideal intre fiintele
apartinind aceleiasi lumi.

Tabloul al treilea al poemului cuprinde calatoria Luceafarului prin spatiul cosmic si


convorbirea cu Demiurgul. Suntem din nou in planul cosmic cu o atmosfera glaciala si
cu un limbaj sententios gnomic (exprimarea este apropiata de maxime si proverbe).
Demiurgul este rugat sa-l ierte de nemurire sa-l faca muritor de rind. In acest tablou
Eminescu se dovedeste ca si in Scrisoarea I unul dintre cei mai interesati autori de
cosmogonii si un extraordinar poet al fenomenelor fizice. Pentru un zbor atit de
indraznet Luceafarului ii creste aripa la dimensiuni uriase. Din cauza vitezei colosale
cu care zbura miscarea lui pare un fulger ne-ntrerupt, ratacitor printe stele. Haosul este
o notiune abstracta, nepalpabila insemnind confuzia generala a elementelor inainte de
creatie. Pentru a le face palpabile Eminescu ii atribuie haosului insusirile unei vai din
care necontenit izvorasc lumini ce se amesteca se invalmasesc ca niste mari
amenintatoare. Zona in care se afla Demiurgul e infinitul, neantul stapinit de groaza
propriului vid adinc ca visul uitarii.
In dialogul cu Demiurgul, Luceafarul insetat de viata obisnuita, de stingere este numit
Hyperion. Intocmai ca fata de imparat in idila cu Catalin este numita Catalina si
Luceafarul, in momentul cind vrea sa devina muritor este inzestrat cu nume.
In discutia dintre cei doi, Demiurgul ii propune mai intai sa dau glas acelei guri?
mai apoi puterea ideala : " Vrei poate-n fapta sa arati / Dreptate si tarie?" sau soarta
conducatorului de osti, care sa aiba : " Ostiri spre a strabate / Pamantu-n lung si
marea-n larg/Dar moartea nu se poate... ". Dialogul ia sfarsit prin sublinierea de catre
demiurg a inutilitatii sacrifiului: "Si pentru cine vrei sa mori? / Intoarce-te, te-ndreapta
/ Spre-acel pamant ratacitor / Si vezi ce te asteapta. ". Intr-o alta varianta a
Luceafarului raspunsul Demiurgului era: Tu nu imi ceri numai minuni/Ci sa ma
neg pe mine.

Si atunci ca un ultim argument, Demiurgul il indeamna pe Hyperion sa priveasca spre


pamintul ratacitor sa vada ce-l asteapta.
Este surprinsa calatoria Luceafarului printre stele si convorbirea cu demiurgul. Avem
una dintre cele mai grandioase viziuni cosmice, cosmogonice. Viteza cu care zboara
Luceafarul este viteza Luminii: "Porni Luceafarul. Cresteau / In cer a lui aripe / Si cai
de mii de ani treceau / In tot atatea clipe.". Poetul materializeaza, ideile abstractiunile,
lucreaza cu ideea originii lumii, a infinitului. Viteza zborului este concretizat prin
fulger: " Parea un fulger neintrerupt / Ratacitor prin ele. ". Avem o calatorie regresiva
spre demiurg, el calatorind spre inceputul lumii. Avem un peisaj cosmic : "Caci unde ajunge nu-i rotar, / Nici ochi spre a cunoaste, / Si vremea-ncearca in zadar / Din goluri
a se naste / Nu e nimic si totusi e / O sete care-l soarbe, / E un adanc asemene / Uitarii
celei oarbe.". Imaginea haosului se materializeaza prin vai si dealuri. Umanizarea
Luceafarului se realizeaza prin cuvantul "dor" din versul: El zboara, gand prutat de
dor". El este sortit eternitatii care il oboseste, de aceea el zice: " De greul negrei
vecnicii / Parinte, ma dezleaga". El nazuieste catre uman "Reia-mi al nemuririi nimb /
Si focul din privire". Dialogul cu Demiurgul pune si mai mult in evidenta puterea de
sacrificiu a omului de geniu. Cererea Luceafarului este egala cu un act de revolta de
nesupunere fata de ordinea existenta. El este capabil sa renunte la nemurire pt. trairea
in iubire a clipei: "Si pt. toate da-mi in schimb / O ora de iubire...". Luceafarului ii
este refuzata cerearea pt. ca el face parte dintr-un intreg, pe care l-ar descompune ar
insemna ca insusi demiurgul sa se atinga pe sine. Aici apare principiul unitatii totului a
lui Schopenhauer: "Noi nu avem nici timp, nici loc, / Si nu cunoastem moarte.". In
discutia cu demiurgul Luceafarul primeste pt. prima data numele de Hyperion care in
mitologie Hyperion este considerat fiu al cerului avandu-l ca tata soarele si mama luna
iar in limba greaca inseamna cel care merge deasupra si care reprezinta omul ca fiinta
morala superioara.

Al patrulea tablou ne duce din nou in planul terestru dar si in cel universal
cosmic.Hyperion devenit din nou Luceafar se intoarce pe cer si isi revarsa din nou
razele asupra Pamintului.In acest tablou avem un foarte frumos pastel terestru care
contrasteaza cu pastelul cosmic din partea a 3-a. Luceafarul descopera pe cararile din
cringuri sub siruri lungi de tei doi tineri indragostiti care sedeau singuri. Fata il vede si
il cheama sa-i lumineze norocul. Oamenii sint fiinte trecatoare. Ei au doar stele cu
noroc in timp ce Luceafarul nu cunoaste moarte. Mihnit de cele ce vede, Luceafarul

nu mai cade din inalt la chemarea fetei ci se retrage in singuratatea lui constatind cu
amaraciune:"Ce-ti pasa tie chip de lut /Daco-i fi eu sau altul?/Traind in cercul vostru
strimt/ Norocul va petrece/Ci eu in lumea mea ma simtNemuritor si rece".
Resemnarea in lumea lui, nemuritor si rece, este resemnarea ideala la care tinde
orice om superior cu constiinta ridicarii lui din conditia umanului. Raspunsul final al
Luceafarului este constatarea rece, obiectiva, a diferentelor fundamentale intre doua
lumi antonimice: una traind starea pura a contemplatiei, cealalta starea instinctualitatii
oarbe in cercul stramt al norocului, al sansei de a se implini sau a nesansei.
In structura poemului exista elemente care apartin celor trei genuri litarare: liric, epic
si dramatic.
Lirismul provine din muzicalitatea formei, din trairile personajelor, dar si din prezenta
unor specii apartinand genului liric: pastelul terestru si cosmic, meditatia si elegia.In
ceea ce priveste genul dramatic, trebuie sa distingem intre aspectul tehnic al
termenului si cel al continutului; ca tehnica dramatica, poemul este alcatuit din mai
multe scene in care modalitatea esentiala de exprimare este dialogul din punctul de
vedere al continutului, vorbim de framantarile dramatice ale personajelor intre ceea ce
sunt ele-n realitate si ceea ce vor sa fie.De genul epic apartine schema epica,
caracterul narativ al poemului.
Luceafarul se dovedeste a fi o constructie complexa, bazata pe imbinarea elementelor
clasice si romantice, cu predominarea elementelor romantice. Clasica este
perfectiunea formei, constructia simetrica, rafinamentul si simplitatea exprimarii
artistice. De clasicism tine si dilema lui Hyperion, care trebuie sa aleaga intre iubirea
pentru o fiinta pamanteana si datoria de a ramane ceea ce este. Elemente romantice:
tema geniului neanteles, a demonului indragostit, a titanului razvratit impotriva
conditiei sale, legatura stransa intre iubire si natura, cadrul nocturn, setea de absolut,
elementul cosmic, inspiratia folclorica, intensitatea sentimentelor.
Din punct de vedere prozodic poemul este impartit in 98 de strofe a cate 4 versuri,cu o
masura de 7-8 silabe si un ritm amfibrahic.
Morala Luceafarului Eminescian nu este alta decat cea desprinsa din inegalabilul
basm romanesc Tinerete fara batranete si viata fara de moarte:generalul tanjeste dupa
intruchipare individuala,iar in antiteza,umanul aspira catre idealitatea eterna;

incompatibile, deoarece, apreciaza filozoful C Noica in Sentimentul romanesc al


fiintei ,Exista in lumea fiintei un fel de lume a generalului pur, in care oamenii nu au
asezare.

Alexandru Lapusneanul
Rezumat
Nuvela romantica "Alexandru Lapusneanul" a fost publicata in
1840, in primul numar al revistei "Dacia literara" cu scopul de a
ilustra inspiratia scriitorilor din istoria patriei.

Costache Negruzzi s-a inspirat din cronica istorica "Letopisetul


Tari Moldovei" scrisa de Grigore Ureche si continuata de Miron Costin
din care preia scene, fapte si replici transfigurate conform viziunii
sale artistice.

Tema nuvelei o este evocarea artistica a unui moment


zbuciumat din istoria Moldovei de la mijlocul secolului al XVI -lea si
anume a doua domnie a lui Alexandru Lapusnenul.

Perspectiva naratiunii este reprezentata de catre un narator


obiectiv, omniscient si omniprezent si de naratiuniea la persoana a
III -a.

Incipitul nuvelei il constitue revenirea la tron a lui Lapusneanu


si atitudinea lui vindicativa, iar finalul consemneaza sfarsitul
tiranului in mod concis si obiectiv, amintind de stilul cronicarului

"Acest fel fu sfarsitul lui A.L., care lasa o pata de sange in istoria
Moldovei".

Pincipalul conflict exterior al nuvelei care pune in evidenta


personalitatea domnitorului este de ordin politic: lupta pt. putere
intre domnitor si boieri, iar cel secundar intre A.L. si Motoc.

Capitolul I - "Daca voi nu ma vreti, eu va vreu" Acest capitol


cuprinde expozitiunea si intriga. In acest capitol Alexandru
Lapusneanul se intoarce in Moldova hotarat sa-si reia tronul si sa se
razbune. "Ai sa dai sama, doamna!"
In capitolul II se desfasoara actiunea dupa reluarea tronului de
catre Alexandru Lapusneanul: fuga lui Stefan Tomsa in Muntenia,
incendierea cetatilor, desfiintarea armatei pamantene, confiscarea
averilor boieresti cat si incercarea Ruxandrei, care este prezentata in
antiteza cu personajul principal, de a pune capat omorurilor.

Capitolul III se deschide cu cererea vindicativa a norodului


"Capul lui Motoc vrem" si contine mai multe scene romantice
printre care si discursul tinut de domnitor la mitropolie, ospatul de la
palat si uciderea celor 47 de boieri, cat si "leacul de frica" pentru
doamna Ruxandra. Capitolul cuprinde punctul culminant.

Capitolul IV - "De ma voi scula, pre multi am sa popesc si eu"


Aici este infatisat deznodamantul, moartea tiranului prin otravire.
Personajul principal al operei este domnitorul Moldovei, Alexandru
Lapusneanul, surprins in ultimi 5 ani din a doua sa domnie. Personaj
in jurul caruia graviteaza intriga si actiunea nuvelei A.L. este un

personaj real, cu atestare istorica, intruchipand in opera pe tiranul


crud, sangeros, razbunator si viclean.

Nuvela prezinta fapte verosimile, care pot fi crezute, avand un


conflict concentrat de natura exterioara. Intriga este riguros
construita, iar accentul se pune pe caracterizarea personajelor si nu
pe actiune. Naratiunea se desfasoara la persoana a III -a de catre un
narator obiectiv, omniscient si omniprezent. Referindu-se la valoarea
operei, George Calinescu afirma: "ar fi devenit o scriere celebra ca si
Hamlet daca literatura romana ar fi avut in ajutor prestigiul unei
limbi universale".

Alexandru Lapusneanul
Caracterizare
Nuvela istorica Alexandru Lapusneanul a fost publicata in
anul 1840 in primul numr al revistei Dacia Literara si poate fii
considerata o opera deosebit de reuita din punctul de vedere al
realizrii artistice personajelor.
Personajul principal, Alexandru Lapusneanul este un caracter
complex, alctuit din lumini si umbre, asemenea oamenilor
adevarati. Portretul acestuia este conturat cu multa finee de ctre
autor care apeleaz la caracterizarea indirecta pentru a scoate in
evidenta trsturile definitorii care constituie acest portret. Astfel
caracterul lui Lapusneanul reiese din atitudinea, comportamentul,
limbajul si la un moment dat si din vestimentaia acestuia.

O prima trstura deosebit de importanta a personajului


principal este cruzimea sa, care reiese din comportamentul sau fata
de boieri si care poate fii motivata istoric si psihologic: Lapusneanul
ii pedepsete pe marii boieri care-si doreau puterea si care-l
trdaser in prima domnie. Scopul politicii sale este centralizarea
puterii n minile domnitorului mpotriva tendinelor marii
boierimi de a pune stapanire pe tara. Cuvintele lui Lpuneanul sunt
memorabile, exprimnd hotrre i o voin de fier, se poate spune
ca Lapusneanul are certitudinea ca se va razbuna pe boieiri carora
le spune Voi mulgei laptele rii, dar a venit vremea s mulg i eu
pre voi!. Gesturile si mimica personajului au un rol crucial in
relizarea portretului acestuia : Lapusneanul este astfel surprins de
catre Negruzzi In incercarea sa de a fi binevoitor cu boierii : Bine ai
venit boieri, zise Lpuneanul, silindu-se a zmbi
Dialogul dintre Motoc si Lapusneanul este deosedit de
importanta in conturarea caracterului personajului principal, acesta
da dovada de o buna cunoastere a naturii umane, deoarece nu se
lasa inselat de vorbele amagitoare ale batranului boier pe care si-l
apropie doar pentru a-l folsii ulterior pe post de iscoada. Aceasta
intentie dovedeste viclenia lui Lapusneanul.
Personajul principal da in continuare dovada de viclenie si o
deosebita putere de disimulare a intentiilor sale, acesta, pentru a se
razbuna, simuleaza impacarea cu marii boieri pe care-i invita la un
ospat la Palat intr-o zi de srabatoare dupa slujba de la biserica.
Scena din biserica este deosebit de sugestiva, cititorul putand
deduce o serie de trasaturi ale domnitorului din aceasta. O prima
caracteristica este evidentiata de atitudinea sfidatoare a lui
Lapusneanul fata de biserica, aceasta idee este exprimata de faptul
ca domniforul intarzie la slujba, si sugereaza lipsa de respect a
acestuia fata de biserica si de religie. Atitudinea sfidatoare este
intarita de vestimentatia personajului care Impotriva obiceiului sau
era imbracat in toata pompa domneasaca. Astfel acesta nu se

prezinta in biserica smerit ca oricare alt muritor ci in haine de


domnitor, si imbracat in zale, care prevestesc macelul ce va urma.
Prefecatoria lui Lapusneanul atinge punctul culminant in cadrul
cuvantarii tinute de domnitor dupa ce s-a inchinat pe la icoane si,
apropiindu-se de racla sf. Ioan cel Nou, s-a aplecat cu multa
smerenie si a sarutat moastele sfantului. Prin intermediul acelei
cuvantari Lapusneanul isi cerea iertare pentru toate faptele de pana
atunci si le propunea boierilor o mai buna intelegere din acel
moment invitandu-i la un ospat pentru a marca acest nou inceput.
Acest ospat se transforma pe neasteptate intr-un macel ingrozitor
din care nici unul dintre cei 47 de boieri nu scapa cu viata. Astfel
Violenta si cruzimea lui Lapusneaul depasesc limitele normalului,
personajul devenind chiar sadic si cinic. Acesta nu ezita sa-i arate
sotiei sale piramida facuta din capetele boierilor ucisi pentru a-i
oferii un leac de frica.
Lapusneanul nu-si tradeaza firea vicleana, oferindu-l pe Motoc
multimii de indata ce nu mai are trebuinta de acesta.
Alexnadru Lapusneanul este un personaj romantic deoarece
este deosebit de puternic si complex, fiind un caracter deosebit de
potrivit pentru o nuvela istorica.

UPDATE: n jos gsii i rezumatul pe scurt!:)

ENIGMA OTILIEI
De George Calinescu

Capitolul I
Primul capitol prezinta sosirea tanarului Felix Sima in casa tutorelui sau, Costache
Giurgiuveanu, unchiul sau. Intr-o seara la inceputul lui iulie 1909, Felix ajunge in casa
unchiului sau si este intampinat cel putin ciudat de acesta. Verisoara lui, Otilia, o
tanara de aceeasi varsta cu el il primeste cu multa caldura si il conduce pe baiat intr-o
camera unde restul familiei juca table. Astfel, Felix ii cunoaste pe Pascalopol, un
mosier bogat, prieten de familie (cu care Otilia isi permite multe familiaritati, spre
nemultumirea baiatului), pe Aglae Tulea, sora lui Costache, Simon Tulea, sotul
acesteia si Aurica Tulea, fiica de 30 ani a Aglaei. In timp ce ceilalti jucau table si mai
apoi carti, tanarul Felix, viitor medicinist isi aduce aminte de felul in care a ajuns
orfan, cum murise mama sa si cum tatal lui fusese distant de copil, trimitandu-l mai
mult prin internate. Dupa un timp, Otilia isi aduce aminte de Felix si ii aduce doua
prajituri (considerand ca ii este foame) si il trimite sa doarma chiar in camera ei, unde
Felix observa o dezordine generala.

Capitolul II
Cand se trezeste, Felix o aude pe Otilia cantand la pian si incepe sa studieze unele
parti ale casei. Pe holuri o intalneste pe Marina, servitoarea casei si Costache ii cere
cu imprumut niste bani, dar intervine Otilia care nu admite ca tatal ei sa ceara bani de
la varul ei. Fata ii canta lui Felix si cuprinsa de ceea ce Marina numea nebunie,
incepe sa alerge prin gradina. Otilia isi marturiseste dorinta ca Felix sa ajunga un mare
doctor si incepe sa ii prezinte familia, ilustrand calitatile si defectele membrilor
familiei Tulea. Totodata, incep sa rascoleasca amintirile, uitandu-se prin fotografiile
vechi. Dupa amiaza, Pascalopol ii scoate pe Felix si pe Otilia la plimbare, spre invidia
Aureliei si a Aglaei. Acestea insista pe langa Felix sa il mediteze pe Titi, baiatul
matusei sale.
Capitolul III
Capitolul incepe printr-o scurta prezentare a lui Simion Tulea, Otilia avertizandu-l
discret asupra manierelor celor din familia Tulea. Aurelia il invita pe Felix la ei acasa

si in timpul vizitei, o ponegreste pe Otilia, cu invidie ascunsa. Il cunoaste pe Simion,


care ii prezinta tablourile sale, Felix observand ca si Titi si tatal lui au un oarecare
talent in ale picturii, desi afla ca toate tablourile facute de cei doi sunt simple copii
dupa ilustrate sau carti. Titi nu se doveste a fi foarte interesat de meditatii, plictisinduse foarte repede. Capitolul prezinta aspiratiile familiei Tulea si dorinta arzatoare a
Aureliei de a se marita. Aurica incepe sa se familiarizeze din ce in ce mai mult cu
Felix cu dorinta ascunsa de a-l face pe acesta sa o ia de nevasta; sperantele pe care si
le face Aurica speriindu-l pe tanar, acesta care incepe sa o e evite.
Capitolul IV
Cu timpul, Felix se obisnui in casa lui Costache, acomodandu-se cu ciudateniile
locului. Avand nevoie de bani, ii cere batranului sau tutore insa acesta isi dovedeste
avaritia fara sa ii dea vreun ban, cea care ii da bani fiind Otilia. Capitolul prezinta
vizita celor doi la casa lui Pascalopol, unde Felix observa un rafinat gust in
decoratiuni interioare. Desi la inceput Felix nu il agreeaza pe Pascalopol, considerand
ca Otilia nu ar trebui sa se poarte asa familiar cu un barbat mai in varsta ca ea,
mosierul ii devine treptat simpatic.

Capitolul V
In august, este anuntata sosirea lui Stanica si a Olimpiei, cealalta fata a Aglaei.
Otilia ii explica scandalul produs de relatia dintre cei doi, care nu erau casatoriti,
fiindca Stanica nu dorea sa faca nunta daca Olimpia nu primea zestre, aceasta fiindu-i
refuzata de Simion. Ajunsi la momentul cinei, cei doi incearca sa il induplece pe
Simion sa le dea casa, acesta insa refuza motivand ca Olimpia nu e fata lui, desi Felix
observa o asemanare izbitoare intre tata si fiica. Dupa plecare, Stanica ii cere Otiliei
imprumut 20 franci. De asemenea, Pascalopol primeste un bilet de la Stanica Ratiu
prin care acesta ii cere 100 franci. De dragul Otiliei, mosierul ii da avocatului banii
ceruti. Capitolul prezinta modul in care Stanica incearca sa il convinga pe Simion si
modalitatea de ai pacali pe ceilalti, simuland o boala de inima.
Capitolul VI
In acest capitol este prezentata vizita lui Felix si a Otiliei la mosia lui Pascalopol,
mosie situata la jumatatea distantei intre Calarasi si Fetesti. La mosie, Felix observa
acelasi rafinament, de aceeasta data mai rustic si Pascalopol ii devine din ce in ce mai
familiar, ajungand sa il considere un prieten. In timpul vizitei, Otilia si Felix invata sa
calareasca, se urca pe capitele de fan, petrecand doua saptamani de vis. Totodata, din

ziar, cei trei afla de cununia dintre Olimpia si Stanica dar si de moartea copilului lor
de 2 luni (moarte cauzata de neglijenta parintilor).
Capitolul VII
Acum Felix era student in anul I la Medicina, spre nemultumirea Aglaei care il
indemna sa isi gaseasca un rost in acest fel incercind sa il jigneasca pe tanar. Stanica
incearca sa creeze intrigi intre Otilia si Pascalopol, dovedind un caracter infect. Otilia
ii propune tatalui ei sa se mute intr-o alta casa din Stirbey-Voda, insa Aglae se opune,
aratand felul in care Costache era manipulat de sora sa. Totodata, Titi incepe sa se
simta atras de Otilia, fata de care incepe sa aiba un comportament necuviincios, Otilia
indepartandu-l de ea, facand-o pe Aglae sa se planga lui Costache, rostind cuvinte
grele la adresa fetei. Otilia il pune pe Costache sa alega intre ea si Aglae, si astfel
matusa sa nu mai calca in casa fratelui sau. Stanica aduce un fals doctor la Costache
cu scopul ascuns de a-l face pe acesta sa creada ca este bolnav. Pascalopol, Otilia si
Felix hotarasc sa fie mai atenti la comportamentul avocatului.
Capitolul VIII
Felix isi da seama ca o iubeste pe Otilia si incearca sa fie din ce in ce mai aproape
de fata, considerand chiar si unele gesturi marunte (cum ar fi coaserea unui nasture)
un adevarat deliciu. Ii scrie o scrisoare de dragoste, pe care i-o lasa pe pat, insa fata
pare sa nu o fi citit. Dupa un timp ii marturiseste dragostea si Otilia ii spune ca si ea il
iubeste, insa trebuie sa astepte. La rugamintea lui Felix, Otilia nu il mai primi un timp
pe Pascalopol, acesta purtand o discutie cu studentul. In timpul acestei discutii, Felix
isi da seama de caracterul minunat al mosierului, rugand-o pe Otilia sa il primeasca
din nou pe Pascalopol. In acelasi timp, Titi face cunostinta cu Ana, sora unui coleg si
se casatoreste cu aceasta, casnicia esuand in mod lamentabil.
Capitolul IX
In martie, Felix incepe sa si faca planuri mari, dorind sa aiba cat mai multi bani,
pentru a-i putea oferi Otiliei placeri ca plimbatul cu trasura. Avand nevoie de bani ,
completeaza batranului o polita cu scadenta in alb de 1000 franci. Pascalopol incearca
sa il convinga pe Costache sa o adopte legal pe Otilia, oferindu-se sa plateasca el
cheltuielile, batranul acceptand. Dar Stanica afla de acest lucru, si dupa cateva
saptamani de discretie, lanseaza stirea si Aglae jura ca Otilia nu va fii adoptata cat
timp ea traieste. Stanica ii face avansuri Otiliei care il da afara, manioasa. Otilia ii
povesteste cum Aglae si Aurica au incercat mereu sa o umileasca, spunandu-i cuvinte
grele la o varsta frageda. Afland de vorbele care s-au zis despre ea cand Aglae a aflat
de intentia lui Costache de a o adopta, Otilia incuviinteaza.

Capitolul X
Dupa cateva zile de la acest incident, Costache primeste un bilet anonim, prin care
este sfatuit sa nu o adopteze pe Otilia, folosind imaginea Aglaei (care avea o inraurire
asupra batranului) , anonima reusind sa il sperie pe batran. Otilia, afland de bilet si
citindu-l, il linisteste pe Costache si arata ca ea nu doreste neaparat sa fife adoptata,
iubirea ei pentru batran fiind la fel de mare cu sau fara acte. Felix de intalneste pe
strada cu Aurica, aceasta incepand sa-l elogieze pe Titi, spre disperarea medicinistului.
Ajuns acasa, afla ca Otilia plecase cu Pascalopol la mosie. Stanica i-o prezinta pe
Georgeta, o prostituata de lux, care ii atrage atentia tanarului, el primind invitatia de a
o vizita pe fata oricand.
Capitolul XI
Starea de sanatate a lui Simion se inrautateste, batranul acuzand tulburari psihice,
insa doctorul adus de Stanica nu ii gaseste nimic, familia crezand ca are doar o criza
de glicozurie. Stanica atrage atentia asupta pericolului pe care il reprezinta Otilia
pentru mostenirea lui Costache si le impinge pe cele doua femei si mai mult impotriva
tinerei. Felix incepe sa se remarce la Universitate, si datorita interesului sau, primeste
permisiunea de a intra in orice sectie a spitalului, pentru a face observatii. Desi unii
interni incearca sa il descurajeze, Felix realizeaza o lucrare pe care profesorul sau i-o
publica intr-o revista de mare interes in Franta, reusind sa ii mareasca ambitia lui
Felix. Stanica reuseste sa il manipuleze pe Costache, manevrand lucrurile in asa fel
incat Costache sa nu faca testament. Felix se duce sa o viziteze pe Georgeta, care ii
povesteste drama vietii sale. Felix simte pentru fata o afectiune de frate si intre cei doi
incepe sa se infiripe o relatie,desi Felix o iubea foarte mult pe Otilia.
Capitolul XII
Felix primeste o carte postala de la Otilia, tocmai din Paris, dandu-i tanarului o stare
de tristete. Georgeta ii roaga sa treaca pe la Iorgu, chiriasul lui Costache. Ii scrie
inainte de aceasta vizita Otiliei, unde isi exprima dezamagirea. Felix afla de la Iorgu
de manevrele lui Stanica, acesta planuind sa i strice afacerile lui Costache pentru ca
acesta sa nu vanda imobilele. Costache si Felix pornesc spre restaurantul lui Iorgu
unde cei doi incheie afacerea, spre ciuda lui Stanica. Simion este din ce in ce mai
bolnav, insa Aglae si Olimpia sunt cat se poate de nepasatoare, starnind chiar repulsia
lui Stanica. Felix devine din ce in ce mai convins de tulburarile psihice ale lui Simion.
Capitolul XIII

La inceputul capitolului este prezentata o scena din viata maritala a cuplului


Stanica-Olimpia, ilustrandu-se lipsa de suflet a celor din familia Tulea. Felix afla de la
Georgeta ca Titi se indragostise de ea, dorind sa o ia de sotie., aceasta avand o obsesie
maritala. Cand pleaca de la Georgeta, se intalnesc cu generalul, scena care i se pare lui
Felix, foarte penibila. Costache vrea sa isi vanda proprietatile pentru a-i da Otiliei ce i
se cuvine. Alarmati de asa o posibilitate, Stanica are ideea sa-i trimita Otiliei o carte
postala si sa se prefaca a-i fi prieteni.
Capitolul XIV
Felix, un pic suparat din cauza indiferentei colegilor de la Universitate, isi aduce
aminte de discutiile pe care le avea cu colegii de la internat in Iasi. Se intalneste cu
Weissmann, un prieten si coleg care ii tine o prelegere despre poezie si dragoste,
atatandu-i curiozitatea pentru un roman de Weininger. Costache il roaga pe Felix sa nu
iasa din camera sa, fiindca avea de facut niste presupuse reparatii, insa Felix isi da
seama ca batranul avea de fapt ascuns in podeaua casei o adevarata comoara, desigur
nu acorda multa atentie acestui amanunt. Costache, Felix,Weissmann, Stanica,
Olimpia, Georgeta si generalul, Iorgu si sotia acestuia iau cina impreuna la
restaurantul celor din urma, unde Stanica incearca sa manevreze pe batran,
povestindu-i o intamplare cu un avar care isi ingropase toti banii in subsol si care la un
incendiu, i-a pierdut pe toti. Felix este condus acasa de general si Georgeta, simtinduse din nou foarte penibil.
Capitolul XV
Aglae decide sa il interneze pe Simion, desi considera ca acesta nu are nici o avere,
cu toate ca batranul fusese privat de pensia sa si de orice alte placeri. Weissmann vine
si il face pe simion sa vina cu el, spunandu-i ca oamenii asteapta invataturile sale
(Simion se credea de un timp Iisus Hristos). Stanica incearca sa il faca pe Costache sa
o primeasca din nou pe Aglae, insa acesta este impotriva ideii, Felix gasindu-l
cotrobaind prin casa. Avocatul ii aduce acasa niste studenti pe care nu ii cunoaste,
purtandu-se foarte familiar, starnind indignarea tanarului si a unchiului sau.
Capitolul XVI
Capitolul incepe cu prezentare lui Stanica si a familiei acestuia, ilustrandu-se
unitatea si legaturile stranse care uneau pe membrii familiei, fie ei de conditii sociale
diferite. Cu ocazia aniversarii matusii Agripina, Stanica ii face acesteia o vizita,
gasind in modesta ei camera o multime de rude venite in vizita. Ii cumpara batranei
alune si covrigi ,si imprumuta de la aceasta patru cesti chinezesti. Varul sau Toader
il duce acasa si cu aceasta ocazie, Stanica observa frumusetea nepoatei sale Lili,

caruia ii promite ca o va prezenta unui baiat fain, Felix. Acasa, ii spune Olimpiei ca
ii cumparase patru cesti de la un anticar, aducandu-i si prajituri, spre deliciul femeii.
Cu toate acestea, Stanica nu primeste dovezi de iubire din partea nevestei sale, fapt
care ii intareste o decizie de mult luata, si aceea ca va divorta cat mai repede si cum se
va ivi imprejurarea prielnica.
Capitolul XVII
Trezindu-se, Felix aude pe cineva cantand la pian si isi da seama ca Otilia se
intorsese. Fata ii da cadou cravate, insa pe data se afiseaza Stanica. Acesta o aduce cu
sine pe Aurelia, careia Otilia ii face cadou o sticluta de parfum, un guler scrobit de
broderie, uitand parca toate faptele urate ale verisoarei sale. Pascalopol vine sa ii
viziteze, cu aceasta ocazie, intre el si Felix ivindu-se un usor conflict, rezolvat ulterior.
Pascalopol il cheama pe Felix sa discute despre o persoana importanta pentru
amandoi si il invita pe tanar la el acasa. Ii aduce la cunostinta ca Stanica creeaza
zvonuri care mai care mai incredibile si mai defaimatoare, avocatul spunandu-i lui
Felix ca motivul calatoriei la Paris fusese de fapt un avort. Costache incepe sa
construiasca o casa pentru Otilia. Felix ii este prezentat lui Lili, care devine foarte
interesat de student, spre invidia celor din familia Tulea.
Capitolul XVIII
Intr-o zi foarte calduroasa, Costache se impletici din mers si cazu moale jos. Afland
de subitul atac al fratelui ei, Aglae, sperand intr-o apropiata moarte a acestuia se
grabeste sa cheme doctorul si merge la Costache acasa. Desi batranul nu avea nimic,
Aglae si Stanica fac tot ceea ce pot pentru a-l aduce intr-o stare grava, mancand de
fata cu el toate bunatatile stranse cu greu de batran, spre durerea acestuia. Felix il
roaga pe Pascalopol sa ii ajute, iar acesta aduce un doctor de renume, Stratulat si
acesta observa ca batranul nu are nimic, insa un la un alt atac nu ar mai supravietui.
Costache ii zice in secret lui Pascalopol ca ii va da trei sute de mii de lei pentru Otilia,
sa ii puna intr-un cont, banii fiind ascunsi sub pat. Desi isi anunta aceasta dorinta,
amana momentul in care ii va da banii mosierului si Pascalopol deschide un cont in
care ii vireaza Otiliei o suta de mii de lei.
Capitolul XIX
Aglae vine si ii povesteste batranului de moarte ceea ce il dispera pe acesta,
Costache incepand sa mearga la doctori, sa ia medicamente si sa aduca parintele in
casa pentru a binecuvanta casa si pentru a alunga spiritele rele. In acest scop este
chemat popa Tuica (interesat mai mult de tuica decat de treburile bisericesti).
Weissmann vine sa ii faca un control lui Costache, cu aceasta ocazie cunoscand-o pe

Aurica, fata incepand sa aiba o pasiune pentru tanar. Cum Weissmann era evreu, fata
se duce la popa Tuica care ii da dezlegare. Aurica ii sugereaza tanarului o legatura, pe
care acesta ghicind-o, o inlatura, spunand ca nu profeseaza decat amorul liber.
Capitolul XX
Cum Lili se arata foarte incantata de Felix, si cum acesta nu afisa nici un interes
pentru fata, Stanica ii spune Otiliei despre o presupusa idila intre ei, rugand-o sa il
convinga pe medicinist sa o ia pe lili de nevasta. Felix ii marturiseste ca Lili ii este
indiferenta, declarandu-i din nou iubirea sa. Costache se simte din nou rau, Aglae si
Stanica crezand ca est mortsi considerand ca nu mai trebuie chemat doctorul. Felix si
Otilia insa il cheama pe Pascalopol si pe doctor. Cel din urma considera ca batranul va
scapa si de data aceasta, iar Costache ii da o suta de mii de lei pentru contul Otiliei.
Stanica incepe sa caute ascunzatoarea banilor, iar Aglae, Aurica si ceilalti membri
incep sa mute lucrurile din casa, Aurica atentand chiar la pianul Otiliei. Cum Otilia nu
pleca niciodata de acasa, Stanica recurge la un siretlic ce se va dovedi mortal. Ii spune
fetei ca Pascalopol ii va face o vizita si aceasta fuge pentru jumatate de ora pentru a-si
cumpara o pudriera, in acest timp, avocatul intra in camera batranului si ii ia banii de
sub saltea, sub privirile acestuia, care disperat, isi da duhul. Batranul este inmormantat
si toate proprietatile trec in posesia Aglaei. Banii gasiti sub saltea de Stanica nu sunt
niciodata inapoiat de acesta, care divorteaza de Olimpia. Otilia merge in camera lui
Felix si o roaga sa o lase sa doarma in patul lui, propunandu-i sa traiasca impreuna ca
barbat si sotie, fara insa sa se casatoreasca. Felix insa nu profita de fata. La trezire,
Otilia disparuse, si Felix afla ca tanara plecase la Paris impreuna cu Pascalopol,
ulterior tanarul afland ca cei doi se casatorisera. Anii au trecut si Felix devenise un
doctor de renume, avand multe carti publicate, multe tratate si toata lumea stiind cine
este. Se intalneste cu Pascalopol intr-o zi pe strada si acesta ii arata o poza facuta cu
Otilia, Felix nemaiputand sa o recunoasca pe fata nebunatica in spatele femeii mature
ce devenise.
Enigma Otiliei

G.Clinescu

Felix Sima,un tnr de 18 ani,vine n Bucureti la unchiul su Costache Giurgiuveanu


pentru a urma Facultatea de medicin.Ajuns la adresa indicat Otilia,pupila btranului,l invit n
cas unde cunote membrii familiei: matua Aglae,unchiul Simion i copiii acestora
Titi.,Aurica ,Olimpia, ginerele Stanic Raiu precum i prietenul de familie Leonida Pascalopol.

A doua zi Otilia i arat locuina, el remarc felul jucu al fetei i este surprins cand
gasete o scrisoare adresat acesteia, pe numele Otilia Marculescu.Fata este ravnit de Leonida
Pascalopol i invidiat de toi membrii familiei Tulea.
Felix, curios de enigma numelui Mrculescu descoper soarta Otiliei care nu este cu
mult diferit de a sa. Fata a rmas orfan de mic i este crescut de tatl su vitreg, mo
Costache.Pascalopol a cunoscut-o pe mama Otiliei i de atunci i-a ajutat foarte mult, Otilia
purtandu-i o stim deosebit.
Rugat de Aglae,Felix l mediteaze pe Titi care a rmas corigent,i in aceste imprejurari
sora sa Aurica se ataseaza de tanar. El,ns, se simte tot mai atras de Otilia pe care o admir i cu
care petrece din ce n ce mai mult timp.Vede ns n Pascalopol un rival.
La nceputul lunii august, Olimpia, cel mai mare copil al Aglaei i face apariia acas
mpreun cu Stnic, concubinul ei, cu care are un copil. Simion nu-i recunoaste fiica i refuz
s-i dea o cas de locuit i zestrea sa.
Stnic, prin minciuni i scrisori adresate domnului Pascalopol cum c se mpuc,
reuete s strng ceva bani de la toi i s-l nduplece pe Simion cu motivarea c mai are cteva
luni de trit,s-i dea zestrea Olimpiei.
La invitatia lui Pascalopol,Felix si Otilia se duc la moia acestuia,unde tinerii profita de
timpul petrecut impreuna,iar dup dou sptmni revin acas.
ntre timp, fiul Olimpiei i al lui Stnic, Aurel Raiu, moare, iar tatl nduioat i public
n ziar decesul amintind toate rudele, n sperana de a obine ct mai mult sprijin financiar.
Stnic este interesat de averea lui mo Costache i n acest scop l aduce pe un oarecare
doctor Vasiliade pentru a-i pune diagnosticul c este bolnav. Singurul care descoper planul este
Pascalopol, i-l avertizeaza pe btrn.
ntre Felix i Otilia se cldete o relaie de profund prietenie i ataament. Felix i
mrturisete iubirea, iar Otilia pare i ea nduioat,ns privete totul n mod copilresc.Grija sa
pentru Felix pare mai mult a unei surori.Ruinat, Felix i pune pe hrtie toate sentimentele sale,
trimitandu-i Otilei scrisoarea, ns ea nu-i d nici un rspuns.
ntr-un moment de gelozie, Felix o roag pe Otilia s nu se mai ntlneasc cu Pascalopol,
ns tot el, invitat de acesta la el acas, i d seama de greeala fcut fa de Otilia.
n cas discuiile despre adopia Otiliei de ctre mo Costache declaneaz un nou val cu
scandaluri din partea Aglaei. n cele din urm fata i cere lui mo Costache s nu ntocmeasc
formalitatile de adoptie si pleac cu Pascalopol la moie, spre surprinderea lui Felix, care
rmne dezamgit.El se refugiaz n braele unei curtezane Georgeta.
Felix are ocazia s-l cunoasc pe Weissmann, un coleg de facultate care-i trezete pasiuni
nebnuite pentru poezie. Discuiile avute cu acesta i dezvluie situaia material dificil a
studentului, dar i spiritul practic al acestuia, care face injecii i consult diferite persoane pentru
a-i ntreine fraii i surorile.
Cina la restaurantul domnului Iorgu n cinstea aniversrii fiicei sale minore i reunesc la
aceeai mas pe Georgeta cu generalul, pe Stnic, Olimpia, Aglae, Titi, Felix i mo Costache.
Aglae pare foarte interesat de viitorul fiicei celor dou gazele n sperana c o va cstori cu
Titi, n timp ce Felix se simte din ce n ce mai jignit de purtrile Georgetei.
La nceput, dup o uoar criz, familia Tulea ignor purtrile lui Simion, care ncepuse
s aiureze, ns vznd c situaia devine insuportabil, Aglae ajutat de Stnic i de Weissmann
l duc la un sanatoriu. Titi se afl n centrul ateniei pentru Aglae care urmrete s-l nsoare ct
mai bine spre dezamgirea Aurichii i a Olimpiei.

O nepoat a sa de 16 ani pe nume Lili i manifest dorina de a se cstori, iar Stnic l


recomand tatlui acesteia pe Felix Sima, n special pentru c dorea a aduce n rndurile familiei
sale i oameni culi.
Felix viseaz c Otilia cnt la pian, ns spre surprinderea sa totul pare a fi realitate.
Revzndu-se, cei doi povestesc ndelung,n timp ce Felix se simte tot mai atras de Otilia
i de schimbarea acesteia.
Mo Costache are planurile sale cu cei doi tineri ncepnd s adune materiale de
construcii pentru o cas unde cei doi, Felix i Otilia aveau s stea dup moartea sa.
Stnic i face cunotin lui Felix cu Lili spre suprarea lui Titi care este atras de fat i
nu nelege de ce toate sunt atrase de biatul doctorului Sima.
Din cauza unei uoare insolaii i a efortului, mo Costache are un atac, n urma cruia
toat familia Tulea i petrece dou zile n casa btrnului ignornd boala acestuia. Pascalopol
aduce un doctor avizat, profesor la universitate, care recomand mult linite i odihn
bolnavului.
Mo Costache se nsntoete i i alung din cas pe toi cei din familia Tulea fiind de
acord cu propunerea lui Pascalopol de a deschide un cont n banc pe numele Otiliei cu suma de
300000 lei, ns nu-i d banii, ncrezndu-se n sntatea sa. Moierul deschide contul i depune
n el 100000 lei pe numele Otiliei.
Dup infarct mo Costache devine din ce n ce mai speriat de moarte, la aceasta
contribuind i Stnic care i povestea tot felul de nenorociri.
Consult diferii doctori, urmeaz chiar un tratament chetuind bani pe medicamente i
invit i preoii s-i sfineasc casa. Vinde apoi anumite imobile i aduce n cas o menajer pe
nume Paulina, dar care nu st mult pentru c btrnul i descoper interesul fa de averea sa.
Aurica se spovedete preotului uic, mrturisindu-i dorina de a se cstori cu un evreu
i anume cu Weissemann,iar Stnic o ndeamn pe Otilia s-l conving pe Felix s se
cstoreasc cu Lili.
Mo Costache ii druiete lui Pascalopol 100000 lei pentru Otilia.Stnic, dup indelungi
cautari afl locul unde sunt ascuni banii i-l jefuiete.Mo Costache este surprins de atac i n
urma efortului moare.
Stnic divoreaz de Olimpia i se cstorete cu Georgeta, iar apoi intr n politic.
Otilia se cstorete cu Pascalopol si pleac impreuna la Paris.
Felix, cu ocazia rzboiului, devine doctor,apoi profesor universitar i se cstorete bine
intrnd n cercuri nalte.
Se ntlnete ntmpltor cu Pascalopol pe tren i afl c acesta a divorat de Otilia, fiind
acum cstorit cu un om bogat din Buenos Aires. Fotografia artat nu mai aduce nimic din
ceea ce era odinioara Otilia. Amintirile acelei idile se nruiesc n cuvintele lui mo Costache:
Aici nu st nimeni.