Omul

Problematica omului este centrala in foilosofie, pentru unii chiar fundamentala. In

mod firesc, meditratiile fintei umane cu privire la lumea in care traieste, presupun
o raportare la sine. Orice om isi formeaza o conceprie despre existenta sa, locul
sau in lume, sensul existentei sale. De aceea, in cadrul filosofiei preocuparile cu
privire la om sunt foarte importante si in acelasi timp perene.
Cel care in antichitatea greaca produce o modificare a ponderii preocuparilor
filosofice dinspre cele preponderent antologice spre cele preponderent
antropologice este socrate.
Conceptia filosofica a lui Socrate are ca reper celebra maxima cunoaste-te pe
tine insuti
Acesta nu reprezinta un indemn la identificarea calitatilor sau defectelor
personale ci un indemn pentru realizarea unui efort de aflare a adevarului care se
afla in noi dar cei mai multi nu o stiu.
Socrate a afirmat ca despre natura stim ce vor zeii. A incerca mai mult, este ca
un act de impietate si de aceea, efortul nostru trebuie sa se indrepte catre noi
insine ca o cale catre virtute si intelepciune.
In prima etapa, filosoful trebuie sa l conduca pe interlocutor din stadiul in care
crede ca stie in stadiul in care constata ca nu stie. Instrumentul folosit in acest
sens este ironia.
In a doua etapa, interlcutorul treebuie ajutat prin dialog, sa scoata adevarul care
se afla in el insusi.
Finalitatea acestui efort este una morala, pentru Socrate a sti inseamna a fi.
Rezultatul cel mai important al acestor preocupari este reprezentat de trei opere
fundamentale ale lui Kant, Critica ratiunii pure, Critica ratiunii practice si Critica
facultatii de judecare.

PROBLEMATICA NATURII UMANE

Prima intrebare la care se incearca un raspuns in legatura cu fiintarea umana
este: ce este omul?
In general, la o astfel de intrebare de genul ce este x, se poate raspunde in mai
multe modalitati.
Cea mai sintetica modalitate de a raspunde la o intrebare ce este x? este aceea
de a da o defionitie a lui x.

Modalitatea clasica de definire este cea prin gen prixi si diferenta specifica.
Cum omul este o realitate extrem de complexa, reprezinta o mare dificultate,
aceea de a identifica insusirile care sunt esentiale pentru fiinta umana, care
configureaza natura sa proprie, modul sau de a fi diferit de cel al altor vietuitoare.
De aceea, in istoria filosofica se intalnesc o multidutine de opinii in legastura cu
ceea ce reprezinta esenta fiintarii umane.
Conceptia lui Descartes cu privire la om se intemeiaza pe conceptia sa
filosofica antologica dualista. Descartes considera ca existenta universala
presupune substante constitutive (substanta intinsa si substanta cugetatoare)
Faptul ca aceste doua substante coexista in univers, este rezultat al actului
creator a lui Dumnezeu.
Din aceasta perspectiva, este indiscutabil faptul ca omul este o realitate duala:
pe de o parte corp, substanta intinsa iar pe de alta parte suflet, substanta
cugetatoare.
Desi omul este o realitate duala, dimensiunea care defineste calitatea umana
dupa filosoful francez este cea cugetatoare, sufleteasca. Aceasta pentru ca este
singura realitate care nu poate fi negata.
Au existat filosofi care au considerat ca dimensiunea rationala desi
evidenta pt fiinta umana, nu este senetiala, definitorie pentru calitatea
de om. Unul dintre ei este filosoful franez Henri Bergson.
Acesta considera ca desi dimensiunea rationala este proprie omului, importanta
si utila in acelasi timp, ea nu exprima o insusire esentiala pentru calitatea de om.
Punctul de plecare ce reprezinta esenta fiintari umane este conceptia filosofului
francez cu privire la existenta universala care din punctul lui de vedere nu se
caracterizeaza printr o identitate de esenta asa cum s ar considera in filosofia
traditionala ci prin multiplitate,diversitate si devenire. Mai mult, bergson
considera ca Marile Epoci Istorice nu se definesc prin evenimente importante sau
mari personalitati, ci prin noutati deosebite pe planul creatiei de unelte.,

O alta dimensiune usor constatata ca fiind proprie fiintatii umane este cea
sociala, adica faptul ca au trait din totdeauna si traiesc in forme colective. Unii au
considerat ca aceasta dimensiune sociala este definitorie pentru calitatea de om.
Unul dintre acestia a fost Aristotel. Acesta in lucrarea POLITICA afirma ca
statul este o institutie naturala iar omul este din natura o fiinta sociala zoon
politikon.
Pe de alta parte, Aristotel considera ca societatea ca intreg este o realitate
supraindividuala si determinanta in raport cu indivizii care o conduc. Este
evident ca in absenta corpului, existenta organelor este imposibila pentru ca
fiecare isi are identitatea proprie doar in intregul din care face parte prin functia

pe care o indeplineste. Desprins de corp, un organ isi pierde functia si prin

aceasta identitatea.
In acelasi fel trebuie vazuta relatia dintre societate si indivit, pt ca omul nu si este
suficinet siesi iar desprins de intregul care este societatea isi pierde identitatea.
Dimensiunea sociala este considerata de aristotel ca fiind una necesara pentru
calitatea de om dar nu si suficienta. Din aceasta perspectiva omul poate fi cea
mai nobila dintre fiinte daca este cu virtute dar si cea mai nelegiuita dintre ele, in
caz contrar.

Adept al unei teorii contradualiste este si filosoful francez Jean Jacques

Rousseau.
Acesta considera ca omul nu se defineste nici prin dimensiunea rationalitatii, nici
prin cea a socialitatii, apreciinmd ca a descoperi doua principii anterioare
acestora, care sunt pe de o parte iubirea, grija de sine iar pe de alta parte
repulsia naturala, fata de sufeirinta altor fiinte si in primul rand al semenilor.
Aceasta repulsie isi are temeiul in faptul ca ceea ce afecteaza un semen de al
meu poate foarte bine sa ma afecteze si pe mine.
De aceea iubirea de sine naste iubirea fata de ceilalti si aceasta este pentru ca
filosoful francez, temeiul moralitatii oamenilr.
Rousseau considera ca omul salbatic traia izolat de semenii lui si se afla cel mai
aproape de natura originara prooprie oamenilor in general. Aparitia societatii este
considerata de el ca o necesitate, intrucat fortele umane individuale fiind
limitate, progresul in om nu se poate realiza decat pana la un punct.
In acest fel se poate spune ca societatea este un rau necesar deoarece omul
civilizat a ajuns sa se vada asa cum s a facut si nu cum este prin natura sa
originara, Rousseau considera ca este necesara revenirea la natura, adica la
regasirea de sine a omului.
Acest proces reprezinta o conditie necesara pentru asigurarea libertatii care
trebuie dublata de instituirea unui sistem de drept natural adica un sistem de legi
care sa si afle temeiul in insasi natura umana.
Daca aceste doua conditii sunt indeplinite, respectarea legii nu mai este expresie
a constrangerii, ci se realizeaza dintr o poernire launtrica. In acest fel supunerea
fata de lege poate insemna libertate.