Explorați Cărți electronice
Categorii
Explorați Cărți audio
Categorii
Explorați Reviste
Categorii
Explorați Documente
Categorii
intelegerea textului
Integrarea fragmentului respectiv intr-un ansamblu mai larg: intregul
articol In contra directiei, articulat ca un text doctrinar si scris de
Maiorescu pe un ton polemic. Polemica este insa una de idei; punctul de
vedere al tanarului critic este formulat intr-o stransa succesiune
argumentativa. Pornind de la raspunsul revistei "Transilvania" (dat
obiectiilor critice aduse in "Convorbiri literare" literaturii zileI), Maiorescu
schiteaza un tablou al evolutiei culturii noastre, pe fundal istoric, aducand
exemple semnificative. El critica nu influenta culturilor occidentale
(benefica, pozitivA), ci felul mimetic, aproape parodic, in care intelectualul
roman preia aceste modele: copiindu-le numai in aspectele lor exterioare,
insusindu-si forma, iar nu fondul lor.
Sesizarea disocierilor operate in cadrul textului: intre valoare si
mediocritate, intre forma si fond. Spiritul critic, pentru a carui libertate si
Particularitati stilistice
Constructia retorica a textului. Faptul ca Titu Maiorescu si-a luat licenta
nu numai in Litere, ci si in Drept (ambele, la PariS), fiind apoi nu doar
profesor si critic literar, ci si jurist, avocat de prestigiu si om politic ajuns
pana la cele mai inalte demnitati in Stat explica, pana la un punct,
modalitatea in care sunt structurate o parte din textele sale. Acestea nu
ingaduie confuzii ori derapaje logice, fiind foarte atent elaborate. Mesajul
se articuleaza printr-o gradatie de mare efect, autorul detinand si utilizand
un intreg arsenal de efecte retorice. Criticul isi anunta ideile si concluziile
pe care urmeaza imediat sa le expuna CrAl doilea adevar, si cel mai
insemnat, de care trebuie sa ne patrundem, este acesta"; "Si prin urmare
vom zice"), obtinand un efect retoric bun, speculat de obicei in pledoariile
avocatilor. De asemenea, tonul pe care Maiorescu isi expune argumentele
este demonstrativ-rece, aproape fara implicarea sentimentelor. Din acest
punct de vedere, mentorul Junimii se afla la antipodul lui Eminescu, cel din
publicistica social-politica, inflacarat si arzand efectiv pentru ideile sale.
De urmarit utilizarea termenilor din "stratul" neologistic al vocabularului,
textul avand totusi o mare limpezime si accesibilitate. Cand autorul
intentioneaza sa dea o mai mare plasticitate frazei, astfel incat cititorul sa
vizualizeze mai bine secventa demonstrativa, foloseste cuvinte din fondul
vechi, detasate imediat de rest, prin contrast: "stricacioase", "nimiceste".
Limba si comunicare
Se remarca frecventa verbului "a trebui": verb "tare", caci arata nu
numai o cale de urmat (X trebuie sa, Y n-ar trebui sa, X si Y ar trebui in
schimb sA), ci si forta convingerilor autorului. Sa se compare cu alte texte,
in care, dimpotriva, predomina verbe dubitative.
Propozitiile intra intr-un anumit tipar sintactic, intarit prin repetitie si
largit prin enumerare: "mai bine sa nu facem decat sa facem". De patru ori
apare aceasta structura, conferind fragmentului atat coeziune, cat si un tip
de gradatie. De la sfera scolii, se ajunge, in final, la aceea a Academiei, cu
intregul "tipic" de organizare si activitate academica. Iar sarcasmul
criticului e cu atat mai mare, cu cat aceste forme fara fond se pot intalni la
un nivel mai inalt, cu o organigrama mai stufoasa.
Importanta negatiilor este mai mare, poate, in acest fragment decat
aceea a afirmatiilor. Teza maioresciana a formelor fara fond isi gaseste o
exprimare pe masura, in sensul ca polemica dusa cu literatorii zilei (In
contra directiei de astazi in cultura romanA) este marcata, in text, prin
numeroase negatii: "nu are trebuinta", "nu este bun", "nu numai ca nu
aduce nici un folos, dar", "mai bine sa nu facem" (structura intentionat
repetatA). Intre ideea conducatoare a tanarului Maiorescu si modul in care
aceasta idee este expusa si argumentata in pagina exista, asadar, o
perfecta corespondenta.
O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867
1867 (studiu de estetica si critica literara)
1. Acest studiu pune bazele esteticii literare.
Subiectul
O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867 este un studiu de
analiza asupra literaturii prin care criticul aduce in prim-plan exemple
valoroase. El defineste arta literara ca idee manifestata informa
sensibila si face distinctia intre stiinta (care exprima adevarul) si
arta (chemata sa exprime frumosul).
Maiorescu stabileste doua "conditiuni" ale artei: conditiunea ideala, prin
care intelege continutul, si conditiunea materiala, prin care denumeste
forma artistica.
Dupa parerea sa, continutul trebuie sa fie dinamic, tensionat si cu
deznodamant bine construit, iar forma operei ar trebui sa se intemeieze pe
cuvinte simple, care exprima imagini unanim stiute, dar si pe un stil
elaborat (din care sa nu lipseasca epitetul ornant, metafora, comparatia).
Comentariul
Considerat o scriere de referinta pentru estetica romaneasca, studiul O
cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867 are in intentie
formarea unui spirit critic intemeiat pe un sistem viabil de valori. De
aceea, investigatia estetica se bazeaza pe exemple extrase din scrieri
majore (cum ar fi cele shakespeariene), dar si din productiile de duzina ale
epocii. Maiorescu critica mediocritatea prin aprecieri si judecati estetice
fulgeratoare pentru ca, dupa cum remarca un exeget al operei sale, are in
intentie sa compromita nulitatile literare, opace la analiza metodica.
Adevarul este ca Maiorescu are inclinatie spre catalogari definitive si
structurari clare, ceea ce si da studiilor sale prestanta dincolo de epoca sa.
El impune pentru prima data un sistem de valori, aducand exemple
din productiuni adevarat poetice apartinand unor nume de referinta din
literatura universala (Homer, Horatiu, Shakespeare), dar si unor scriitori
romani deveniti modele pentru scriitorii epocii junimiste: Alecsandri,
Bolintineanu, Alexandrescu.
Dar acest studiu poate fi considerat si primul tratat despre poezie din
cultura noastra. Maiorescu expune mai intai deosebirile dintre arta si
stiinta, explicand, in mare, ca stiinta se ocupa de adevar, in timp
ce poezia, ca toate artele, este chemata sa exprime frumosul, respectiv
prima informeaza (cuprinde idei), iar cea de-a doua sugereaza (cuprinde
idei manifestate in materie sensibila). Aceasta definitie a artei poetice,
formulata hegelian, lamureste esenta artei de a transmite intr-un mod
subtil idei; convertirea lor intr-o materie artistica constituie proba capitala
pe care trebuie s-o treaca un creator.
Studiul critic al lui Tiru Maiorescu din 1889, memorabil prin previziunea
finala asupra destinului poetic al lui Mihai Eminescu, este o prima
incercare in critica literara romaneasca de a contura un portret moral si
intelectual
al
lui
Mihai
Eminescu:
"Daca ne-ar intreba cineva: a fost fericit Eminescu? am raspunde: cine e
fericit? Dar daca ne-ar intreba: a fost nefericit Eminescu? am raspunde cu
toata convingerea: nu! Ce e drept, el era un adept convins al lui
Schopenhauer, era, prin urmare, pesimist. Dar acest pesimism nu era
redus la plangerea marginita a unui egoist nemultumit cu soarta sa
particulara, ci era eterizat sub forma cea mai senina a melancoliei pentru
soarta omenirii indeobste; si chiar acolo unde din poezia lui strabate
indignarea in contra epigonilor si a demagogilor inselatori avem a face cu
un simtamant estetic, iar nu cu o amaraciune personala."
Eminescu facea totul cu o seriozitate si o competenta intelectuala iesita
din
tiparele
obisnuite:
"era omul cel mai silitor, vesnic cetind, meditand, scriind", "lipsit de orce
interes egoist", toate asezate sub semnul unei seninatati abstracte.
Rememorarea unor scene de la Junimea releva detasarea olimpiana cu
care isi prezenta propria creatie, dupa ce lucrase in nenumarate variante
la ea:
"Cand venea in mijlocul nostru cu naivitatea sa ca de copil, care ii
castigase de mult inima tuturor, si ne aducea ultima poezie ce o facuse, o
refacuse, o rafinase, cautand mereu o forma mai perfecta, o cetea parca
ar fi fost o lucrare straina de el. Niciodata nu s-ar fi gandit macar sa o
publice: publicarea ii era indiferenta, unul sau altul din noi trebuia sa-i ia
manuscrisul din mana si sa-l dea la Convorbiri literare".
Remarcabil este portretul de "om al timpului modern" pe care criticul i-l
face cu exacta intuitie:
"Eminescu este un om al timpului modern, cultura lui individuala sta sub
semnul culturei europene de astazi. Cu neobosita lui staruinta de a ceti, de
a studia, de a cunoaste, el isi inzestra fara preget memoria cu operile
insemnate din literatura antica si moderna. Cunoscator al filozofiei, in
special a lui Platon, Kant si Schopenhauer, si nu mai putin al credintelor
religioase, mai ales al celei crestine si buddaiste, admirator al Vedelor,
pasionat pentru operele poetice din toate timpurile, posedand stiinta celor
publicate pana astazi din istoria si limba romana, el afla in comoara ideilor
astfel culese materialul concret de unde sa-si formeze inalta abstractiune
care in poeziile lui ne deschide asa de des orizontul fara margini al gandirii
omenesti."
Versurile lui Eminescu arata "profunda lui emotiune asupra inceputurilor
lumii, asupra vietei omului, asupra soartei poporului roman."
Poeziile lui Eminescu sunt strabatute de un fior transcendent, pentru ca
descopera, in mod obiectiv, un adevar esential asupra amorului, asupra
realitatii naturii sau a simtamantului national. Eminescu valorifica "povara
suferintei mute prin farmecul exprimarii".
Concluzia criticului nu poate fi decat una singura, remarcabila prin
adevarul ei de necontestat, confirmat peste timp:
"Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cat se poate omeneste
prevedea, literatura poetica romana va incepe secolul al XX-lea sub
auspiciile geniului lui, si forma limbei nationale, care si-a gasit in poetul
Eminescu cea mai frumoasa infaptuire pana astazi, va fi punctul de
plecare pentru toata dezvoltarea viitoare a vestmantului cugetarii
romanesti."