Sunteți pe pagina 1din 11

Directia noua in poezia si proza romana (1872)

"Directia noua in poezia si proza romana" (1872) reprezinta, in conceptia


culturala si estetica a lui Titu Maiorescu etapa constructiei, a afirmarii
noilor valori, desi negativismul radical din articolul anterior, "in contra
directiei de astazi in cultura romana" (1868), se aplica si literaturii,
Maiorescu vorbind si aici de "lipsa de valoare a celor mai multi
contimporani ai lui Alecsandri si Bolintineanu", nefiind recunoscuti in
campul literelor nici Balcescu, nici Kogalniceanu, abia Costache Negruzzi
fiind pretuit pentru meritele limbii sale. Cu toate acestea, aprecierile lui
Titu Maiorescu sunt exacte, inca de aici el avand acea premonitie critica ce
fixeaza marile valori intr-un tablou de vasta intindere al literaturii romane,
in fruntea noii miscari il asaza pe Vasile Alecsandri, "cap al poeziei noastre
literare in generatia trecuta", care "paruse a-si fi terminat chemarea
literara", dar acum se remarca printr-un nou suflu de creatie,
prin "Pasteluri", considerate de Maiorescu, fara greseala, "cea mai mare
podoaba a poeziei lui Alecsandri, o podoaba a literaturei romane
indeobste".
Al doilea poet al momentului, in 1872, este Mihai Eminescu, acesta fiind
chiar asimilabil integral "noii directii", desi in cazul poetului viziunea
asupra trecutului literar, in poezia "Epigonii", publicata in "Convorbiri
literare" in 1870, difera sensibil de aprecierile criticului. Fraza despre
Eminescu este o capodopera a stilului critic inca reticent fata de
influentele romantice puternice ale poeziei sale, cu o distilare bine
calculata a aprecierilor pozitive si cu o insertie subtila a rezervelor, cu
ocolisuri mari de sintagme antitetice, pana la judecata finala, intarita prin
repetitie, pentru a-i da greutate in fata timpului care vine:
"Cu totul osebit in felul sau, om al timpului modern, deocamdata blazat in
cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile
iertate, pana acum asa de putin format, incat ne vine greu sa-l citam
indata dupa Alecsandri, dar in fine poet, poet in toata puterea cuvantului,
este d. Mihai Eminescu".
Alaturi de previziunea critica de la moartea poetului in 1889, de acea
fraza-efigie in care prevedea, pe cat e "omeneste" posibil, "ca literatura
poetica romana va incepe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui",
aceasta asertiune de inceput de cariera poetica releva marea putere de
premonitie axiologica a criticii maioresciene.
In acest articol Titu Maiorescu ne da trasaturile directiei Junimii:

a) Prioritatea criteriului estetic asupra criteriului istoric in aprecierea


operei literare, ca solutie de eliminare a falselor valori, a tendintelor de a
falsifica cultura si literatura, fiindca cu o cultura falsa nu poate trai un
popor" (In contra directiei de astazi in cultura romana). El da ca exemple
de urmat pe Vasile Alecsandri, Mihail Eminescu, Samson Bodnafescu, M
atilda Cugler Poni si critica cu

exemple edificatoare modele de maculatura literara. EI combate


prioritatea.criteriului istoric promovata de Dacia Literara , care a dus la
aparitia unei maculaturi literare.

b) Deschidere catre ideile si culturile europene pentru a combate lipsa de


orizont a literaturii patruzecioptiste:"Noua directie in deosebire de cea
veche si cazuta se caracterizeaza prAi simtamant natural, prin adevar,
prin intelegerea ideilor, ce omenirea intreaga le datoreste civilizatiei
apusene si totodata prin pastrarea si chiar accentuarea elementului
national". Da exemplu cultura europeana a lui Eminescu. El il continua
pe. Ion Heliade" Radulescu, care promovase aceasta deschidere la Curierul
romanesc.

c) Cultivarea unei literaturi de specific national asa cum o reprezenta


atunci Vasile Alecsandri. Sub acest aspect el continua directia Daciei
literare.

d) Pentru o critica literara obiectiva: Critica, fie si amara, numai sa fie


dreapta, este un element neaparat al sustinerii si propasirii noastre."
Acelasi lucru il sustinea si Mihail Kogalniceanu in Introductie.

e) Pentru o limba literara de valoare estetica ca semn al valorii scriitorului:


Cel mult mai putem constata ca pentru epoca de acum autorii cei mai buni
sf mai raspanditi ai romanilor sunt Alecsandri, Bolintineanti si Odobescu si
ca multe forme ale vorbirii adoptate de ei au dintre toate cea mai mare
probabilitate de a ramanea, tocmai fiindca Alecsandri, Bolintineanu si
Odobescu sunt scriitori estetici" in acest sens el combate latinismul, care
falsifica limba si cultura, recomandand contemporanilor sa astepte venirea
marilor scriitori, care sa fixeze limba: datoria noastra este dar de a ne
impotrivi in contra orcarii monotonizari a limbei sub jugul vreunei filologii
si a astepta venirea acelei poezii si proze clasice care sa fixeze limba".

n contra direciei de astzi n cultura romn


,,n contra direciei de astzi n cultura romn este un studiu al lui Titu
Maiorescu, scris din perspectiva ndrumtorului cultural, expresie direct a
contientizrii unei crize a culturii romne. Maiorescu face i un istoric al
crizei respective descriind progresul ovitor al culturii romne care, pn

la nceputul secolului al XX-lea, nseamn "barbarie oriental", dup care


vine "trezirea" din epoca paoptist (dup 1820 spune Maiorescu), epoc
n care tinerii ntori de la studii din Frana i Germania, aduc idei noi dar i
forme culturale noi care nseamn, pentru Maiorescu, numai un "lustru
cultural.
n propriile sale cuvinte, "n aparen, dup statistica formelor din afar,
romnii posed astzi aproape ntreaga civilizare occidental. Avem politic
i tiin, avem jurnale i academii, avem coli i literatur, avem muzee,
conservatorii, avem teatru, avem chiar o constituiune. Dar n realitate
toate aceste sunt produciuni moarte, pretenii fr fundament, stafii fr
trup, iluzii fr adevr, i astfel cultura claselor mai nalte ale romnilor
este nul i fr valoare, i abisul ce ne desparte de poporul de jos devine
din zi n zi mai adnc".
Maiorescu observ de fapt acea abunden de forme culturale strine care
nu se potrivete deloc fondului naional. Modernizarea i se pare lui
Maiorescu forat el fiind de prere c numai fondul esenial romnesc ar
putea s nasc formele viitoare ale culturii romne.
[] mediocritatile trebuiesc descurajate de la viata publica a unui popor, si
cu cat poporul este mai incult, cu atat mai mult, fiindca tocmai atunci sunt
primejdioase. Ceea ce are valoare se arata la prima sa infatisare in meritul
sau si nu are trebuinta de indulgenta, caci nu este bun numai pentru noi si
deocamdata, ci pentru toti si pentru totdeauna. Al doilea adevar, si cel mai
insemnat, de care trebuie sa ne patrundem, este acesta: Forma fara fond
nu numai ca nu aduce nici un folos, dar este de-a dreptul stricacioasa,
fiindca nimiceste un mijloc puternic de cultura. Si prin urmare vom zice:
este mai bine sa nu facem o scoala deloc decat sa facem o scoala rea, mai
bine sa nu facem o pinacoteca deloc decat sa o facem lipsita de arta
frumoasa; mai bine sa nu facem deloc statutele, organizarea, membrii
onorarii si neonorati ai unei asociatiuni decat sa le facem fara ca spiritul
propriu de asociare sa se fi manifestat cu siguranta in persoanele ce o
compun; mai bine sa nu facem deloc academii, cu sectiunile lor, cu
sedintele solemne, cu discursurile de receptiune, [] decat sa le facem
toate acestea fara maturitatea stiintifica ce singura le da ratiunea de a fi."
(Titu Maiorescu, in contra directiei de astazi in cultura romana, 1868)

intelegerea textului
Integrarea fragmentului respectiv intr-un ansamblu mai larg: intregul
articol In contra directiei, articulat ca un text doctrinar si scris de
Maiorescu pe un ton polemic. Polemica este insa una de idei; punctul de
vedere al tanarului critic este formulat intr-o stransa succesiune
argumentativa. Pornind de la raspunsul revistei "Transilvania" (dat
obiectiilor critice aduse in "Convorbiri literare" literaturii zileI), Maiorescu
schiteaza un tablou al evolutiei culturii noastre, pe fundal istoric, aducand
exemple semnificative. El critica nu influenta culturilor occidentale
(benefica, pozitivA), ci felul mimetic, aproape parodic, in care intelectualul
roman preia aceste modele: copiindu-le numai in aspectele lor exterioare,
insusindu-si forma, iar nu fondul lor.
Sesizarea disocierilor operate in cadrul textului: intre valoare si
mediocritate, intre forma si fond. Spiritul critic, pentru a carui libertate si

rigoare pledeaza Maiorescu, presupune o justa perceptie a valorii (sau a


absentei acesteiA). Autorilor trebuie sa li se puna in fata o oglinda care sa-i
reflecte la adevarata lor statura; nici un alt criteriu in afara celui al
adevarului estetic nu merita sustinut, pentru ca elogiile aduse unor
scriitori slabi ii nedreptatesc pe cei ealmente valorosi si, in acelasi timp,
favorizeaza confuzia. Indulgenta, "incurajarea blanda a mediocritatilor" nu
fac decat sa afecteze sanatatea unui organism cultural.
Identificarea tezei in jurul careia este alcatuit intregul articol: ideea,
devenita faimoasa, a formelor fara fond: "al doilea adevar, si cel mai
insemnat, de care trebuie sa ne patrundem". Important, fundamental este
fondul din care creste, organic, o cultura, iar nu evantaiul de forme pe care
ea le poate imita, copia din surse straine. Fara substanta propriei
originalitati creatoare, fara o constructie intelectuala facuta pe cont
propriu, formele imprumutate vor ramane goale, existand riscul ca prin ele
sa fie compromise eforturile si sansele reale de modernizare. Astfel ca
institutiile create trebuie resuscitate din interior, ori (solutia radicala
maiorescianA) pur si simplu desfiintate.
Observarea similaritatilor cu viziunea exprimata in unele dintre
comediile lui Caragiale: O noapte furtunoasa, O scrisoare pierduta. Si la
Caragiale, personajele se imbata cu termeni, sintagme si idei frumoase,
pretentioase, pe care de fapt nu le inteleg, dar in care cred fara dubiu.
Memorabila scena a lecturarii ziarului, din O noapte furtunoasa, este
extrem de sugestiva in acest sens: dramaturgul mizeaza tocmai pe
specularea efectelor pe care o publicistica bombastica le poate avea
asupra unor cititori "nevinovati", neavizati, cazuti iremediabil in capcana
vorbelor goale: o varianta a formelor fara fond.

Particularitati stilistice
Constructia retorica a textului. Faptul ca Titu Maiorescu si-a luat licenta
nu numai in Litere, ci si in Drept (ambele, la PariS), fiind apoi nu doar
profesor si critic literar, ci si jurist, avocat de prestigiu si om politic ajuns
pana la cele mai inalte demnitati in Stat explica, pana la un punct,
modalitatea in care sunt structurate o parte din textele sale. Acestea nu
ingaduie confuzii ori derapaje logice, fiind foarte atent elaborate. Mesajul
se articuleaza printr-o gradatie de mare efect, autorul detinand si utilizand
un intreg arsenal de efecte retorice. Criticul isi anunta ideile si concluziile
pe care urmeaza imediat sa le expuna CrAl doilea adevar, si cel mai
insemnat, de care trebuie sa ne patrundem, este acesta"; "Si prin urmare
vom zice"), obtinand un efect retoric bun, speculat de obicei in pledoariile
avocatilor. De asemenea, tonul pe care Maiorescu isi expune argumentele
este demonstrativ-rece, aproape fara implicarea sentimentelor. Din acest
punct de vedere, mentorul Junimii se afla la antipodul lui Eminescu, cel din
publicistica social-politica, inflacarat si arzand efectiv pentru ideile sale.
De urmarit utilizarea termenilor din "stratul" neologistic al vocabularului,
textul avand totusi o mare limpezime si accesibilitate. Cand autorul
intentioneaza sa dea o mai mare plasticitate frazei, astfel incat cititorul sa
vizualizeze mai bine secventa demonstrativa, foloseste cuvinte din fondul
vechi, detasate imediat de rest, prin contrast: "stricacioase", "nimiceste".

Concepte operationale aplicate


Critica literara, mai ales cea de directie (cum o practica MaiorescU),
urmareste in primul rand sa-1 convinga pe cititor: acesta reprezinta
instanta careia textul i se adreseaza si pe care incearca s-o castige. Cand
fraza creste in dimensiuni, apare riscul pierderii mesajului; pentru a
preintampina acest lucru, autorul introduce textul intr-un anumit "corset"
care-1 impiedica sa se reverse dincolo de tiparul stabilit. Principiul
(obtineriI) simetriei configureaza prin urmare dispunerea propozitiilor in
fraza si a cuvintelor in propozitii. Astfel atentia cititorului este castigata,
fiind apoi mentinuta prin niste "stimuli" mnemotehnici: repetitia, la nivelul
tiparului sintactic, respectiv enumeratia, cu scopul obtinerii unui inventar
cvasi-exhaustiv. Fata de alte pagini de critica (confuze, "labartate", fara un
fir conducator al demonstratieI), cele ale lui Maiorescu sunt impresionante
prin simetria liniilor care le traverseaza si le sustin: o simetrie aproape
geometrica.

Limba si comunicare
Se remarca frecventa verbului "a trebui": verb "tare", caci arata nu
numai o cale de urmat (X trebuie sa, Y n-ar trebui sa, X si Y ar trebui in
schimb sA), ci si forta convingerilor autorului. Sa se compare cu alte texte,
in care, dimpotriva, predomina verbe dubitative.
Propozitiile intra intr-un anumit tipar sintactic, intarit prin repetitie si
largit prin enumerare: "mai bine sa nu facem decat sa facem". De patru ori
apare aceasta structura, conferind fragmentului atat coeziune, cat si un tip
de gradatie. De la sfera scolii, se ajunge, in final, la aceea a Academiei, cu
intregul "tipic" de organizare si activitate academica. Iar sarcasmul
criticului e cu atat mai mare, cu cat aceste forme fara fond se pot intalni la
un nivel mai inalt, cu o organigrama mai stufoasa.
Importanta negatiilor este mai mare, poate, in acest fragment decat
aceea a afirmatiilor. Teza maioresciana a formelor fara fond isi gaseste o
exprimare pe masura, in sensul ca polemica dusa cu literatorii zilei (In
contra directiei de astazi in cultura romanA) este marcata, in text, prin
numeroase negatii: "nu are trebuinta", "nu este bun", "nu numai ca nu
aduce nici un folos, dar", "mai bine sa nu facem" (structura intentionat
repetatA). Intre ideea conducatoare a tanarului Maiorescu si modul in care
aceasta idee este expusa si argumentata in pagina exista, asadar, o
perfecta corespondenta.
O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867
1867 (studiu de estetica si critica literara)
1. Acest studiu pune bazele esteticii literare.

2. Aici, Titu Maiorescu defineste poezia ca idee manifestata


in forma sensibila.
3. Cele doua conditii ale existentei operei artistice sunt: continutul
si forma.
4. Continutul trebuie sa fie alert, tensionat si uimitor.
5. Forma trebuie sa se intemeieze pe cuvinte concretizatoare si pe
figuri de stil sugestive.
Tema
Studiul abordeaza principiile artei, pornind de la stadiul la care ajunsese
literatura autohtona in 1867.

Subiectul
O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867 este un studiu de
analiza asupra literaturii prin care criticul aduce in prim-plan exemple
valoroase. El defineste arta literara ca idee manifestata informa
sensibila si face distinctia intre stiinta (care exprima adevarul) si
arta (chemata sa exprime frumosul).
Maiorescu stabileste doua "conditiuni" ale artei: conditiunea ideala, prin
care intelege continutul, si conditiunea materiala, prin care denumeste
forma artistica.
Dupa parerea sa, continutul trebuie sa fie dinamic, tensionat si cu
deznodamant bine construit, iar forma operei ar trebui sa se intemeieze pe
cuvinte simple, care exprima imagini unanim stiute, dar si pe un stil
elaborat (din care sa nu lipseasca epitetul ornant, metafora, comparatia).
Comentariul
Considerat o scriere de referinta pentru estetica romaneasca, studiul O
cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867 are in intentie
formarea unui spirit critic intemeiat pe un sistem viabil de valori. De
aceea, investigatia estetica se bazeaza pe exemple extrase din scrieri
majore (cum ar fi cele shakespeariene), dar si din productiile de duzina ale
epocii. Maiorescu critica mediocritatea prin aprecieri si judecati estetice
fulgeratoare pentru ca, dupa cum remarca un exeget al operei sale, are in
intentie sa compromita nulitatile literare, opace la analiza metodica.
Adevarul este ca Maiorescu are inclinatie spre catalogari definitive si
structurari clare, ceea ce si da studiilor sale prestanta dincolo de epoca sa.
El impune pentru prima data un sistem de valori, aducand exemple
din productiuni adevarat poetice apartinand unor nume de referinta din
literatura universala (Homer, Horatiu, Shakespeare), dar si unor scriitori
romani deveniti modele pentru scriitorii epocii junimiste: Alecsandri,
Bolintineanu, Alexandrescu.
Dar acest studiu poate fi considerat si primul tratat despre poezie din
cultura noastra. Maiorescu expune mai intai deosebirile dintre arta si
stiinta, explicand, in mare, ca stiinta se ocupa de adevar, in timp
ce poezia, ca toate artele, este chemata sa exprime frumosul, respectiv
prima informeaza (cuprinde idei), iar cea de-a doua sugereaza (cuprinde
idei manifestate in materie sensibila). Aceasta definitie a artei poetice,
formulata hegelian, lamureste esenta artei de a transmite intr-un mod
subtil idei; convertirea lor intr-o materie artistica constituie proba capitala
pe care trebuie s-o treaca un creator.

Si dizertatia asupra materialului brut din care ia nastere poezia este de


interes. Trimiterile eseistice la celelalte arte, ca si simplitatea explicatiei
readuc in memoria cititorului studiile clasice, pe care este intemeiata
cultura maioresciana. Dupa ce stabileste ca materialul poeziei este
cuvantul, Maiorescu se opreste asupra celor doua laturi ale creatiei: forma
si continutul, numind forma conditiune materiala, iar continutul
-conditiune ideala. Rostul poeziei este de a destepta prin cuvintele
ei imagini sensibile infantazia auditorului. De aceea ideea artistica este in
legatura cu sentimente autentice, caci,spune el, tocmai simtamintele si
pasiunile sunt actele de sine statatoare in viata omeneasca; ele au o
nastere si o terminare pronuntata, au inceput simtit si o catastrofa
hotarata si sunt doar obiecte prezentabile sub forma limitata a
sensibilitatii. Cu alte cuvinte, sentimentul insusi se deruleaza pe schema
generala a oricarui fenomen de la incipitul derutant, la apogeul catastrofic
si apoi la starea eliberatoare, pe care o aduce orice final. Dar emotia
artistica pe care o traieste fiinta sub imperiul artei isi are originea in forta
cuvintelor. Maiorescu nu se limiteaza insa la afirmatii seducatoare si
stabileste reguli concrete. Astfel, conditiu-nea materiala se realizeaza prin
alegerea cuvintelor capabile sa concretizeze obiectul artistic. in opinia lui,
cuvantul particularizeaza imaginea si o face sa prinda contur in imaginatia
cititorului in masura in care cuvantul este uzual, simplu si perfect adaptat
limbii, ceea ce face ca neologismele sa nu fie preferate ca material al
poeziei.
Pe langa aceasta, arta literaturii are nevoie de exprimari figurate, de
arhitecturi elaborate retoric. intre figurile de stil, Maiorescu trece in primul
rand epitetul ornant, respectiv capabil sa incoroneze cuvantul prin sugestii
multiple. Epitetul simplu defineste insusirea unui obiect poetic, pe cata
vreme epitetul ornant transfigureaza aceasta insusire, evocand mai multe
nuante de sens. Tot astfel, folosirea metaforei, a personificarii imbogatesc
si diversifica fantezia receptorului.
Este interesant rolul pe care Maiorescu il atribuie comparatiei: o
comparatie trebuie sa fie noua si justa. Asadar, o comparatie nu reclama
un sistem de referinta pentru a dirija intelegerea, ci trebuie sa uimeasca si
sa ramana totodata credibila.
Prin aceste procedee, poetul trebuie sa creeze imagini plastice, conform
principiului horatian {ut pictura poesis), iar sugestiile create de aceste
imagini au rolul de a aduce in mintea cititorului sentimente si idei, adica
un continut.
In ceea ce priveste conditiunea ideala (continutul), esteticianul face
precizarea ca ideea poetica este totdeauna un simtamant sau o
pasiune. in viziunea lui exista trei semne caracteristice ale
afectelor, iar acestea sunt totdeodata cele trei calitati ideale ale
poeziei. Respectiv, atat in opera de fictiune, cat si in declansarea si derularea unui sentiment, este nevoie de exagerarea obiectului, de
dinamicitatea ideilor, si de o compozitie tensionata, cu deznodamant bine
construit. Dintr-o perspectiva psihologica, obiectul artistic poate fi
comparat cu incipitul obsesional, caci, spune el, lucrurile gandite iau
dimensiuni crescande, iar, sub impresia unei pasiuni, toate ideile
momentului apar in proportiuni gigantice si sub colori neobisnuite.
Dar desfasurarea sentimentului artistic are nevoie de tensiune si

dezvoltare alerta: O mai mare repejune a miscarii ideilor. Observarea


aceasta o poate face oricine. Exemplul cel mai lamurit dintre toate ni-l
prezinta spaima, cu prodigioasa suma de idei ce ne pot strabate mintea in
momentele ei. Alunecarea spre catastrofa, spre deznodamant, intretine
curiozitatea cititorului.
Maiorescu are vocatie didactica si stie sa explice cu claritate, fara sa
coboare nivelul informatiilor, si de aceea si este capabil sa intemeieze un
sistem. Estetica sa nu da doar retete de creatie in legatura cu forma si
fondul, ci impune o metoda, o atitudine riguroasa si critica intr-un moment
in care literatura noastra moderna isi cladea temelia.

Eminescu si poeziile lui

Studiul critic al lui Tiru Maiorescu din 1889, memorabil prin previziunea
finala asupra destinului poetic al lui Mihai Eminescu, este o prima
incercare in critica literara romaneasca de a contura un portret moral si
intelectual
al
lui
Mihai
Eminescu:
"Daca ne-ar intreba cineva: a fost fericit Eminescu? am raspunde: cine e
fericit? Dar daca ne-ar intreba: a fost nefericit Eminescu? am raspunde cu
toata convingerea: nu! Ce e drept, el era un adept convins al lui
Schopenhauer, era, prin urmare, pesimist. Dar acest pesimism nu era
redus la plangerea marginita a unui egoist nemultumit cu soarta sa
particulara, ci era eterizat sub forma cea mai senina a melancoliei pentru
soarta omenirii indeobste; si chiar acolo unde din poezia lui strabate
indignarea in contra epigonilor si a demagogilor inselatori avem a face cu
un simtamant estetic, iar nu cu o amaraciune personala."
Eminescu facea totul cu o seriozitate si o competenta intelectuala iesita
din
tiparele
obisnuite:
"era omul cel mai silitor, vesnic cetind, meditand, scriind", "lipsit de orce
interes egoist", toate asezate sub semnul unei seninatati abstracte.
Rememorarea unor scene de la Junimea releva detasarea olimpiana cu
care isi prezenta propria creatie, dupa ce lucrase in nenumarate variante
la ea:
"Cand venea in mijlocul nostru cu naivitatea sa ca de copil, care ii
castigase de mult inima tuturor, si ne aducea ultima poezie ce o facuse, o
refacuse, o rafinase, cautand mereu o forma mai perfecta, o cetea parca
ar fi fost o lucrare straina de el. Niciodata nu s-ar fi gandit macar sa o

publice: publicarea ii era indiferenta, unul sau altul din noi trebuia sa-i ia
manuscrisul din mana si sa-l dea la Convorbiri literare".
Remarcabil este portretul de "om al timpului modern" pe care criticul i-l
face cu exacta intuitie:
"Eminescu este un om al timpului modern, cultura lui individuala sta sub
semnul culturei europene de astazi. Cu neobosita lui staruinta de a ceti, de
a studia, de a cunoaste, el isi inzestra fara preget memoria cu operile
insemnate din literatura antica si moderna. Cunoscator al filozofiei, in
special a lui Platon, Kant si Schopenhauer, si nu mai putin al credintelor
religioase, mai ales al celei crestine si buddaiste, admirator al Vedelor,
pasionat pentru operele poetice din toate timpurile, posedand stiinta celor
publicate pana astazi din istoria si limba romana, el afla in comoara ideilor
astfel culese materialul concret de unde sa-si formeze inalta abstractiune
care in poeziile lui ne deschide asa de des orizontul fara margini al gandirii
omenesti."
Versurile lui Eminescu arata "profunda lui emotiune asupra inceputurilor
lumii, asupra vietei omului, asupra soartei poporului roman."
Poeziile lui Eminescu sunt strabatute de un fior transcendent, pentru ca
descopera, in mod obiectiv, un adevar esential asupra amorului, asupra
realitatii naturii sau a simtamantului national. Eminescu valorifica "povara
suferintei mute prin farmecul exprimarii".
Concluzia criticului nu poate fi decat una singura, remarcabila prin
adevarul ei de necontestat, confirmat peste timp:
"Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cat se poate omeneste
prevedea, literatura poetica romana va incepe secolul al XX-lea sub
auspiciile geniului lui, si forma limbei nationale, care si-a gasit in poetul
Eminescu cea mai frumoasa infaptuire pana astazi, va fi punctul de
plecare pentru toata dezvoltarea viitoare a vestmantului cugetarii
romanesti."

Eminescu i poeziile lui este un studiu de Titu Maiorescu. A fost publicat n


anul 1889, anul morii lui Eminescu, i este prima lucrare de exegez
(analiz / interpretare) a operei eminesciene. Aadar, Maiorescu devine
primul eminescolog (cercettor i cuceritor al operei eminesciene). Aa
cum arat i titlul, studiul cuprinde dou pri: prima parte se refer la
viaa poetului, (vizeaz omul Eminescu), n timp ce a doua cuprinde o
analiz a operei acestuia (poeziile lui). n partea nti, criticul fixeaz
sumar cteva date din biografia lui Eminescu, artnd c acesta s-a
nscut la Botoani, a studiat la Cernui, Viena i Berlin, a fost inspector
colar, bibliotecar; a murit n 1889. Maiorescu ncearc s dezlege misterul
bolii lui Eminescu. El nu admite ideea potrivit creia boala de care a suferit
Eminescu (nebunia) ar fi fost declanat de srcie i arat c ea a fost
motenit ereditar (doi frai ai acestuia s-au sinucis dup ce

nnebuniser!). Consider c viaa sa plin de excese (abuz de tutun,


cafea; lecturile excesive) a fost o consecin a acestei boli i nu factorul
care a cauzat-o.
Face un portret spiritual al lui Eminescu, evideniindu-i ca trsturi
definitorii inteligena, memoria extraordinar (capacitatea de a reine un
volum imens de cunotine), cultura excepional (cunosctor al filosofiei,
al credinelor religioase; pasionat de marile scrieri ale lumii), setea de
cunoatere (interesul constant pentru nou, pentru teoriile tiinifice,
economice, filosofice etc.), modestia (refuzul premiilor i al gloriei;
simplitatea pe care o dovedete n discuia cu regina Romniei, Carmen
Sylva). Afirm c biografia lui Eminescu se apropie de cea a geniului
romantic: inteligent, vistor, nsetat de cunoatere, dar nefericit n plan
familial, neneles de societate. Pune n discuie pesimismul eminescian i
arat c acesta a fost unul nativ ( ine deci de structura interioar a
poetului), nu unul dobndit ca urmare a srciei n care a trit, a mizeriei
i a lipsurilor cu care s-a confruntat. Dup ce exclude factorul material ca
generator al pesimismului, art c, oricnd i oriunde ar fi trit Eminescu,
din opera sa ar fi rzbit acelai pesimism, aceeai dezamgire. Pesimismul
eminsecian nu este unul egoist (n lirica sa, Eminescu nu-i plnge
propriile nempliniri erotice!), ci unul metafizic, izvort din contientizarea
nedreptilor sociale, politice, dar mai ales din contientizarea tragismului
condiiei umane. Contactul cu filosofia lui Schopenhauer a alimentat ns
acest pesimism nativ, corespunznd perfect structurii sufleteti a lui
Eminescu.
Criticul supune analizei cteva dintre poeziile eminesciene reprezentative
care-i pun n valoare genialitatea, comentndu-le sub aspectul limbajului i
al coninutului de idei, socotit novator n literatura romn a momentului.
Maiorescu afirm c ceea ce individualizeaz opera lui Eminescu n raport
cu opera scriitorilor dinaintea sa i o face inconfundabil este bogia
ideilor filosofice i frumuseea limbajului, semnul celor alei (i-a ales
ntotdeauna cele mai potrivite cuvinte pentru a exact ideile). Remarc
multitudinea de idei filosofice, religioase, tiinifice, mitologice care se
regsesc la Eminescu, i le explic prin cultura excepional a acestuia.
Evideniaz talentul excepional dovedit n mnuirea limbii, concretizat n
alegerea cuvintelor celor mai potrivite pentru exprimarea ideilor
Analizeaz poezia de dragoste a lui Eminescu, afirmnd c poetul a vzut
n femeie doar copia imperfect a unui prototip irealizabil. n mod greit,
arat c erotica eminescian are o dimensiune pur instinctual, refuzndui deci platonismul.
Remarc bogia i varietatea rimelor din lirica eminescian. Potrivit
criticului, originalitatea acestor rime este indiscutabil. El nsui identific
trei tipurti de rime: (a) rime noi , rezultate din rimarea unui cuvnt ntreg
cu altul prescurtat; sine-mi/ inemi /suie cu nu e). ( b) Rime
surprinztoare, n care rimeaz un cuvnt obinuit cu unul prozaic,
neliterar (nalte cu ncalte) (c) Rime rezultate din rimarea unui
substantiv comun cu unul propriu (zid cu Baiazid/ oaspe cu
Istaspe). Observ c poetul a utilizat relativ puine cuvinte, dar le-a

atribuit sensuri noi. Apreciaz sonetele eminesciene, Glossa i Oda.


Arat c una dintre sursele muzicalitii liricii poetului de la Ipoteti o
constituie numele proprii (Dalila, Venera, Basarabi, Muatini). Laud
nteresul acestuia pentru folclor i faptul c a valorificat o serie de cuvinte
populare (sar, nouri), dnd versurilor o perfeciune aproape
onomatopeic.
n finalul studiului, Maiorescu se lanseaz ntr-o profeie care a fost
confirmat mai trziu, artnd c pe ct se poate omenete prevedea,
literatura (poezia) romnesc din secolul al XX-lea, va ncepe sub
auspiciile geniului eminescian (deci poezia eminescian va fi germenele
din care se va nate toat poezia secolului urmtor).