Noua fictiune franceza de Eugen Ionescu

E.Ionescu a fondat o noua conceptie a teatrului dramatic. Este un anti-teatru, in sensul ca neaga
consistenta traditionala stabilita la nivelul limbii si defineste personajul ca fiind un paradox, care
incorporat in prezenta unui actor unic, nu se poate impune ca o identitate distincta si singulara.
De la Cantareata cheala la Macbett personajul se estompeaza adesea in anonimat pana la a
deveni interschimbabil cu altii sau este impartit intr-o serie de avatare, dificil a se integra ca un
tot.
In prima sa piesa, actiunea dramatica se situeaza la un singur nivel verbal; este distrugerea
progresiva a limbii, cuvantul insusi pulverizandu-se in sunete, rezultand din aceasta nebunie
niste marionete. Acest lucru este mai mult decat o parodie de teatru, este drama omului
contemporan, aceea a rupturii intre cuvinte si lucruri-una dintre formele care sunt in arta
franceza moderna o consecinta a absurdului.
Noul teatru, bulverseaza legile geniului si transmite intuitia absurdului prin cuvantul insusi si
prin imagini scenice concrete si izbitoare.
Ionescu scrie in 1950 piesa Cantareata cheala, piesa care marcheaza inceputul reinnoirii
teatrului european. Versiunea initiala, scrisa in limba romana s-a numit Englezeste fara
profesor, dupa titlul unui dictionar de conversatie foarte la moda inainte de razboi. Adaptata
apoi in franceza, Ionescu marturiseste ca aceasta piesa poarta marca unei antecendente
romanesti bogata, deoarece jocurile verbale din ghicitorile folcloristice sunt populate de clisee si
non-sensuri din Caragiale.
In Scaunele Ionescu repeta aceeasi schema si ajunge la negarea logica a modelului oratoric
inceput deja de Caragiale in O scrisoare pierduta, un discurs electoral ilogic si aproape
nepotrivit-a caror transmitere este, dereglata de un puternic efect de sunet- chiar si in esenta
fiind inutil, deoarece candidatul va fi impus de o autoritate superioara.
Ionescu a redus sistematic, pana la zero, fiecare componenta a actului de comunicare: doi
oameni batrani, care ar dori sa transmita mesajul vietii lor omenirii se sinucid dupa ce l-au
incredintat unui vorbitor surdo-mut. Insa in sala la care se adreseaza nu sunt decat scaunde
goale, in absenta de destinatari. Si pe langa aces mesaj celebru, nu pare sa existe altceva;
dialogul precedat de cei doi batrani, sugereaza mai degraba ca viata lor esuata nu lasa nimic in
urma.
Cuvintele goale si ontologa absenta se identifica in aceasta comunicare, care nu este numai o
conferinta esuata, dar si o lectie( tabla ar putea sugera acest lucru) sau un spectacol de teatru.
Cu toate acestea, Ionescu a spus despre piesa Scaunele in Note si contranote ca: este o
pledoarie, poate fi patetica pt intelegerea reciproca. Si a adugat:Daca eu chiar as crede cu
adevarat in lipsa absoluta de comunicare, nu as mai scrie. Acesta afirmatie justifica punctul de
plecare intre apropierile de limbaj ale sale si cele ale lui Samuel Beckett, unde cuvantul se
indreapta fara nicio remitere spre tacerea viscerala iar lucrul acesta cere negarea absoluta de
sine. Tentatia tacerii, involutia necesara unei limbi goale in substanta a carei prolifiere este un
chin si nu o dovada de vitalitate, bantuie pe insasi autorul piesei.