Sunteți pe pagina 1din 7

CURS DREPT PENAL

08.02.2010

Prof.Boroi

RĂSPUNDEREA PENALĂ A PERSOANEI JURIDICE


Legea nr.278/2006

Teza negativistă – persoana juridică este o concepţie inerentă;

Teza pozitivistă – persoana juridică este o instituţie de avangardă, trage


la răspundere penală persoanele care comit fapte împotriva legii penale.

În Europa: Franţa, Olanda, Belgia, Suedia, Marea Britanie, România au


răspunderea penală a persoanei juridice. 1837 – codul lui Carol al II – lea avea
elemente privind persoana juridică. Franţa are lege din 1992 soluţionându-se doar 2
cazuri, însă în România nu s-a soluţionat nici un caz.

Persoanele juridice răspund penal, cu excepţia statului, a autorităţilor


publice şi a instituţiilorpublice care desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul
domeniului privat pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate
sau în interesul ori în numele persoanei juridice dacă fapta a fost săvârşită cu forma
de vinovăţie prevăzută de lege.

Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea


penală a persoanei fizice care a contribuit în orice mod la săvârşirea infracţiunii.

Până la apariţia persoanei juridice, prin prisma subiectului activ al


infracţiunii rezultă că există o persoană fizică; persoana juridică nu poate răspunde
pentreu că nu are o conştiinţă proprie.

Prin legea nr.278/2006 – răspunde persoana care poate săvârşi o faptă


penală, aceasta putând fi o persoană fizică sau juridică.

Codul penal finlandez delimitează raspunderea penală a persoanei


fizice şi răspunderea penală a persoanei juridice.

PEDEPSELE APLICABILE
PERSOANELOR JURIDICE
Pedepse principale: Amenda

Pedepse complementare:

1. Dizovarea persoanei juridice;

2. Suspendarea activităţii persoanei juridice;

3. Închiderea unor puncte de lucru;

pg. 1
4. Interzicerea de a mai participa la procedurile de achiziţii publice;

5. Afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare.

AMENDA

*presupune suma de bani pe vare o persoană juridică este condamnată să o


plătească.

Când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana fizică


pedeapsa închisorii mai mică de 10 ani sau amenda, minimul special al amenzii
pentru persoana juridică este de 5000 lei, iar maximul amenzii este de 600000 lei.

Când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana fizică


pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, minimul
special al amenzii pentru persoana juridică este de 10000 lei, iar maximul special al
amenzii este de 900000 lei.

DIZOLVAREA PERSOANEI JURIDICE

*poate fi pronunţată în două situaţii:

1. Atunci când persoana juridică a fost constituită în scopul săvârşirii de


infracţiuni;

2.Atunci când obiectul de activitate al persoanei juridice a fost deturnat în


scopul săvârşirii de infracţiuni.

Dizolvarea are ca efect deschiderea procedurii de lichidare potrivit legii, iar o


copie după dispozitivul hotărârii de condamnare prin care s-a aplicat această
pedeapsă va fi comunucat de îndată instanţei civile competente, care va proceda la
desemnarea lichidatorului.

Această pedepasă complementară nu poate fi aplicată partidelor politice,


sindicatelor, patronatelor şi organizaţiilor religioase ori aparţinând minorităţilor,
constituite potrivit legii. Aceste dispoziţii se aplică şi persoanelor juridice ce îşi
desfăşoară activitatea în domeniul presei.

AFIŞAREA SAU DIFUZAREA HOTĂRÂRII DE CONDAMNARE

pg. 2
*se precizează în lege că se face pe cheltuiala condamnatului.

Prin afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare nu poate fi dezvăluită


identitatea victimei, decât în cazul în care există acordul acesteia sau a
reprezentantului său legal.

Difuzarea sau afişarea hotărârii de condamnare se face în extras şi în forma


stabilită de instanţă, prin intermediul presei scrise sau audio-vizuale ori prin alte
mijloace de comunicare audio-vizuale desemnate de instanţa de judecată.

Tentativa şi recidiva – de avut în vedere.

PARTICIPAŢIA PENALĂ –
ELEMENTE DE DREPT COMPARAT

În doctrina modernă un asemenea mod de abordare a participaţiei penale nu


mai este însuşit astfel încât aceasta (participaţia penală) să mai fie înscrisă în
conceptul mai larg al pluralităţii de infracţiuni. Această din urmă problematică este
tratată de regulă la sfârşitul capitolului despre participaţia penală, denumită şi
întâmplătoare, unde sub numele de participaţie obligatorie sunt analizate
infracţiunile cu infractori plurali.

Autorii francezi moderni folosesc chiar noţinunea de infracţiune colectivă prin


natura ei pentru pluralitatea necesară, pentru a o deosebi de infracţiunea colectivă
prin accident – rezervată pluralităţii eventuale.
Doctrina penală modernă include în acest concept de pluralitate necesară nu
numai pluralitatea necesară, dar şi pe cea constitutivă, cum ar fi asocierea în
vederea comiterii de infracţiuni, nefăcând nici o deosebire între pluralitatea
necesară şi cea constitutivă. Dar daca doctrina penală modernă ignoră posibilitatea
unor diferenţieri în cadrul participaţiei necesare, ea este mai profundă decât
doctrina română în ce priveşte analiza substanţei acestei figuri juridice.

Sub acest aspect doctrina modernă relevă existenţa unei pluralităţi necesare
în cadrul căreia faptele tuturor participanţilor sunt sancţionate (cum ar fi în cazul
infracţiunilor de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, dare de mită etc.) spre
deosebire de pluralitatea necesară în cadrul căreia numai faptele unora dintre
participanţii necesari sunt sancţionate de legi (ca de exemplu în cazul infracţiunilor
de trafic de influenţă, primire de foloase necuvenite etc.). Această diferenţiere în
cazul pluralităţii necesare este deosebit de importantă. Ea ridică probleme deosebit
de controversate şi anume: dacă participanţii nepedepsibili din cadrul pluralităţii

pg. 3
necesare ar putea fi traşi la răspundere penală în cadrul unei participaţii ocazionale
(ca instigatorii ori complicii). După unii autori soluţia este condiţionată de voinţa
legiuitorului. După alţi autori, participantul necesar, dar nepedepsibil prin norma de
incriminare, nu ar putea fi incriminat ca instigator sau complice decât dacă legea în
mod explicit permite aceasta.

Alţi autori argumentează că sancţionarea participantului necesar în această


situaţie ca instigator sau complice ar însemna o încălcare a regulilor participaţiei
penale deoarece ne-am afla în faţa unor situaţii diferite: una este a instiga pe
autorul principal ori a sprijini fapta acestuia, alta este participaţia necesară la
săvârşirea faptei prevăzută de legea penală în calitate de coautor. Sub acest aspect
autorii germani critică soluţiile instanţelor germane prin care s-a admis posibilitatea
sancţionării ca instigator sau complice a participantului necesar pe care legea nu-l
ăedepseşte; de ex.: evadarea persoanei instigate chiar de către el însuşi, instigarea
la prostituţie comisă de o prostituată.

O altă chestiune pe care o semnalizează doctrina modernă este legată de


structura pluralităţii necesare. În cuprinsul acesteia pot fi activităţi care deşi aparţin
unor participanţi diferiţi converg spre acelaşi rezultat (ex. Asocierea în vederea
săvârşirii de infracţiuni). În acest caz pluralitatea necesară se înfăţişează ca o
infracţiune de convergenţă. Alteori pluralitatea necesară se înfăţişează ca o
infracţiune de întâlnire, deoarece cuprinde acţiuni din diferite direcţii, care se
întâlnesc în realizarea unui rezultat comun, iar acţiunea fiecărui participant fie o
completează pe a celuilalt (ex. Luare şi dare de mită), fie se opune acţiunii celuilalt
participant (ex. Infracţiunea de rix=încăierare). Pluralitatea necesară fie sub forma
pluralităţii naturale, fie constitutive, nu exclude posibilitatea unor participanţi
ocazionali (instigatori, complici) dincolo de numărul care trenuie să exisportant te
pentru modalităţile menţionate ale participaţiei necesare, teză care este admisă
atât de doctrina română cât şi de cea străină.

Un loc important se acordă în doctrina modernă problemelor legate de


pluralitatea necesară în cazul crimei organizate. În raport cu modul de organizare şi
desfăşurare a activităţii acestor asociaţii criminale s-a ridicat chestiunea dacă şefii,
organizatorii, conducătorii ar putea fi traşi la răspundere penală automat pentru
faptele săvârşite de membrii asociaţiilor, chiar dacă persoanele menţionate având
rol de conducere în asociaţii nu au luat parte în mod nemijlocit la comiterea acestor
fapte.

În doctrina penală s-a susţinut necesitatea de a se distinge între poziţia


acestora pentru săvârşirea de infracţiuni şi poziţia aceloraşi persoane în raport cu
faptele concrete săvârşite în realizarea programului asocierii. În primul caz
persoanele cu rol conducător în asociaţie va răspunde întocmai ca orice membru. În
al doilea caz, doctrina a argumentat că persoanele cu rol conducător n-ar putea fi
trase la răspundere în mod automat pentru faptele membrilor în realizarea planului
asocierii, ci numai dacă sunt îndeplinite condiţiile minime ale răspunderii penale în
raport cu fiecare dintre infracţiunile săvârşite.

O altă chestiune pe care o ridică crima organizată în această materie este


aceea a răspunderii penale a persoanelor care nu sunt membrii ai asocierii, dar
relizează acţiuni care se încadrează în obietivele acestora. În această categorie ar

pg. 4
putea intra medicii, juriştii, contabilii sau persoane din sfera politicii ori din cadrul
autorităţilor ori a unor unităţi economice. După unii autori ar fi greu de făcut
deosebire între contribuţiile participanţilor interni şi ai celor externi la acţiunea unei
asocieri criminale. De regulă, cele care participă sistematic la acţiunile asocierii,
devin treptat membrii ai acesteia, însă nu trebuie exclusă situaţia (cel putin
teoretic) unor contribuţii întâmplătoare a unor persoane din sfera asocierii, situaţii
în care de regulă vor opera dispoziţiile privind pluralitatea ocazională şi nu cu cele
ale participaţiei necesare.

Pluralitatea ocazională de infractori sau participaţia există ori de câte ori o


faptă prevăzută de legea penală ar putea fi săvârşită de o singură persoană, însă
accidental, eventual, este săvârşită de mai multe persoane. Aşa cum se observă în
viziunea doctrinei penale române, participaţia se defineşte prin referire la o faptă
prevăzută de legea penală şi nu la o infracţiune.

Legislaţiile penale străine (Codul penal francez, italian, german, spaniol, rus,
Codul penal model american şi altele) definind participaţia în raport cu săvârşirea
unei infracţiuni nu nesocotesc realitatea, şi anume existenţa în mod excepţional a
unor participanţi care pot să contribuie la o faptă comisă de autor şi care acţioneză
fără vinovăţie. Dimpotrivă, doctrina analizează pe larg aceste situaţii, iar legislaţia
le reglementează.

Inovatoare este şi viziunea legiuitorului român asupra formelor participaţiei


penale şi anume participaţia penală este concepută a se desfăşura prin acte de
executare nemijlocită a faptei prevăzută de legea penală, dar şi prin acte de
determinare a altei persoane ori prin acte de sprijinire în orice mod a relizării faptei.
Legislaţia română enumeră şi pe autor printre participanţi, situându-se pe poziţia
concepţiei extensive asupra noţiunii de autor, teorie care preconizează treatarea
nedistinctă a tuturor persoanelor care au contribuit la producerea unui rezultat ilicit
cu motivarea ca fiecare dintre aceste contribuţii înscriindu-se în antecedenţa
cauzală a rezultatului. Pe o asemenea bază şi tratamentul participanţilor ar trebui
să fie identic, adoptându-se principiul parificării pedepsei, soluţie adoptată de
legiuitorul român în art.27 C.pen. Acest model de a trata participaţia penală îl
regăsim şi în legislaţia italiană care prevede că în cazul în care mai multe persoane
contribuie la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni, fiecare dintre ele va fi sancţionat cu
pedeapssa prevăzută de lege pentru acea infracţiune, în afară de cazurile de
excepţie prevăzute în articolele următoare ale codului penal italian.

O concepţie extensivă a noţiunii de autor a adoptat şi legislaţia penală


americană. Astfel se prevede sancţionarea sub numele de complicitate a tuturor
acelora care au contribuit sub o formă sau alta la săvârşirea unei infracţiuni. În
doctrina americană se subliniază că spre deosebire de sistemul tradiţional comman
low în cadrul căreia se făcea deosebire între participanţii principali de gradul 1 şi 2
şi participanţii accesorii, codurile penale ale statelor americane nu mai fac nici o
diferenţiere, toate persoanele care au cooperat la săvârşirea unei infracţiuni având,
în principiu, acelaşi tratament juridic. Codul penal model american defineşte
noţiunea de „acomplice” (=participant) la comiterea faptei de către o altă persoană
ca fiind situaţia în care se află o persoană care, acţionând în scopul de a încuraja pe
autor ori de a înlesni, sprijini sau facilita săvârşirea infracţinii, solicită altei persoane
să o comită sau ajută, sprijină ori încearcă să ajute o persoană la pregătirea sau
pg. 5
comiterea infracţiunii, ori având obligaţia legală să prevină comiterea unei
infracţiuni nu depune nici un efort pentru a realiza aceasta sau atunci când
conduita sa este în mod explicit caracterizată de lege drept complicitate.

Codul penal model americanprevede o instituţie care pe lângă alte


funcţionalităţi o are şi pe aceea de a constitui o alternativă la instituţia
participaţiei. Este vorba de instituţia denumită „conspiraţie”. Potrivit textelor de
lege o persoană este vinovată de conspiraţie cu o altă persoană sau persoane la
comiterea unei infracţiuni dacă în scopul sprijinirii sau săvârşirii infracţiunii aceasta
se declară de acord cu o altă persoană sau persoane ca toţi sau unul sau mai muştă
dintre ei să săvârşească o infracţiune sau o tentativă la infracţiune ori să solicite
comiterea unei asemenea infracţiuni.

Conspiraţia este o infracţiune de sine stătătoare, ea nu se absoarbe în


infracţiunea care constituie obiectul conspiraţiei, aplicându-se regulile concursului
de infracţiuni.

Doctrina germană a dezvoltat mai departe instituţia participaţiei de pe o


poziţie restrictivă asupra noţiunii de infractor, elaborând un criteriu nou de
delimitare între autor şi participanţi. Pe o poziţie restrictivă în privinţa noţiunii de
autor se situează şi codulpenal francez, care defineşte infractorul ca fiind persoana
care comite faptele incriminate sau o tentativă la infracţiune; iar complicele este
persoana care cu ştiinţă, prin sprijin şi asistenţă înlesneşte pregătirea sau
consumarea infracţiunii.

Cea mai consecventă legislaţie care se situează pe poziţia concepţiilor


restrictive cu privire la noţiunea de autor, este cel german. În cadrul autoratului
sunt enumerate: persoanele care săvârşesc singure infracţiuni, persoane care
săvârşesc prin altul infracţiuni şi coautorii. Ca participanţi, legea defineşte pe
instigator, sancţionându-l în aceleaşi limite de pedepasă ca şi autorul, iar
complicele samcţionându-l cu o pedeapsă mai redusă.

Apropiată de acestă concepţie este reglementarea participaţiei penale în


codul penal al Federaţiei Ruse. Astfel, autor al infracţiunii este cel ce săvârşeşte în
mod nemijlocit infracţiunea sau nemijlocit participă la săvârşirea ei împreună cu
alte persoane ori săvârşeşte infracţiunea prin alte persoane care nu răspund penal
din cauza vârstei sau alte cauze prevăzute de lege. Pe lângă autor codul penal rus
enumeră şi pe organizator, instigator şi complice apropiindu-se de legislaţia penală
română.

O soluţie interesantă este consacractă de codul penal spaniol care enumeră


pe participanţi: autorul şi complicele. Este autor acela care execută fapta prin el
însuşi sau împreună cu alţii ori folosindu-se de altul ca de un instrument. De
asemenea, este autor acela care determină pe altul să execute fapta şi cel care
cooperează la executarea faptei printr-un act fără de care fapta nu ar fi putut să fie
executată.

Aşa cum s-a desprins şi din cele de până acum, doctrina penală română este ferm
statornicită pe poziţia după care orice contribuţie a participanţilor, instigatori sau
complici, trebuie să se înscrie în antecedenţa cauzală a producerii rezultatului.

pg. 6
Altfel spus, orice asemenea contribuţie trebuie să fie o contribuţie sine qua non a
rezultatului ilicit.

DE ÎNVĂŢAT SI:

EXTRĂDAREA CETĂŢENILOR ROMANI

SUSPENDAREA CONDIŢIONATĂ A EXECUTĂRII PEDEPSEI (şi prin prisma modificărilor


noului cod penal).

pg. 7