CURS 7

INCHEIEREA CONTRACTULUI
*Va spun doar cei care au luat puncte, cei care n-au luat stiti cat au luat nu? 0.
Deci, Doroftei Georgiana 0,5, Filip Alexandru 0,5, Bud Alexandra 0,5, Burzo
Bogdana 0,5, Gal Diana 0,5 si laureatul acestei serii, Druta Dan Vlad.. cine este, il
stiti? E un tocilar? Cel mai tocilar? Da, se si vede..are 1,5 puncte, dar sa stiti ca nu e
tocmai tocilar deoarece proba nu era de tocit cum au crezut altii, care mi-au scris
definitii din cod. Asteptam corelatii.De pilda colegul dumneavoastra care spuneti ca e
tocilar, dar nu e, a facut corelatii cu alte institutii in special cu vanzarea lucrului altuia,
cu leziunea, cu pretul derizoriu, deci astea erau lucrurile pe care le asteptam de la
dumneavoastra, deci nu sa spuneti buchiseli din niste lucrari anonime. Stati de vorba
cu domnul Druta. Detasat de celalalt e foarte orientat in materie, trimiterile pe care le
face si ce a citit, si de pe internet, nu sunt platitudini. Va rog faceti selectie la autori,
nu mai citati pe cine nu spune nimic, acolo se vede nimic. Cand citati asa sau pe cine
spune prostii, atunci stiu ca lucrarea nici nu-I buna. Unii nici n-au inteles despre ce e
vorba, tema era obiectul cauza contractului vs obiectul cauzei obligatiei, una au
inteles ba una ba alta si au batut cu reproduceri. Deci nu reproduceri! *
Cu asta trecem la dezbaterea temei care am propus-o astazi, deci astazi ne-am
propus sa discutam despre incheierea contractului deci despre oferta si acceptare si
despre promisiunile de vanzae si de cumparare.
Inainte de a face o analiza a reglemantarilor din NCC stiu ca se impune o scurta
trecere in revista a situatiei anterioare, sau care era situatia sub VCC.
Codul Civil anterior, nu reglementa nici oferta si acceptarea si nici promisiunile de
contract, dar asta nu inseamna insa, ca nu erau cunoscute in practica judiciara si in
doctrina numai ca sigur, nefiind reglementate institutiile, au fost anumite discutii,
evolutii care ulterior, s-au concretizat in noua reglementare.
Oferta este o propunere ferma de contract, de pilda daca provine de la
proprietarul unui bun care vrea sa vanda dar tot asa poate veni de la cealalta parte,
care vrea sa cumpere.Deci, este o propunere ferma, care se refera la un bun anume si
la un pret anume,caci astea sunt elementele esentiale ale vanzarii. Si din acea
propunere trebuia sau trebuie in prezent, sa rezulte dorinta neindoielnica de a incheia
contractul, la simpla acceptare survenita din partea destinatarului sau destinatarilor
ofertei.
Sigur ca nefiind reglementata oferta si acceptarea pentru ca in conceptia
autorilor VCC care urma modelul Codului civil lui Napoleon, contractul era o chestiune
care se rezolva instantaneu, deci ofertantul ii zicea celuilalt care era de fata si celalalt
ii zicea: da sau nu, si contractul se incheia sau nu se incheia. Ulterior, pe parcursul
timpului s-a demonstrat ca pot exista si discutii prealabile a unei discutii ferme, deci
negocieri, sau ca oferta poate fi facuta la un moment si la un loc si acceptarea poate
sa survina la un alt moment si la un alt loc. Si de aici in practica s-au pus mai multe
1

probleme, si in esenta problemele care s-au pus au fost in legatura cu intrebarea:

oferta este sau nu obligatorie pentru ofertatant?
In conceptia clasica a dreptului civil francez si a dreptului nostru, se considera
ca actul unilateral nu creeaza obligatii pentru ca Codul Civil lui Napoleon si de la 1864
nu reglementa decat acordul bilateral ca fiind izvor de obligatii si celelalte doar in mod
exceptional, cum era cazul testamentului, care era reglementat expres de cod, dar
oferta nu era reglementata.
Ideea de baza in conceptia clasica era ca oferta nu este obligatorie pentru
ofertant, deci, cu alte cuvinte, el se putea razgandi chiar daca celalalt mai avea timp
sa se gandeasca. De plida, daca s-a facut o oferta cu termen, putea zice ofertantul: nu
mai vreau sa ofertez, si se considera ca nu se poate naste valabil contractul.
Mai aproape de zilele noastre, s-a pus problema daca nu cumva ofertantul
care isi retrage fara nici un motiv oferta sau fara sa-l lase pe celalalt sa isi
dea seama ce face, este sanctionabila sau nu. S-a ajuns la concluzia ca este, si
s-a considerat pentru ca este o obligatie de a face, pentru a sustine oferta, putea fi
sanctionata cu acordarea de daune-interese daca cealalta parte dovedea ca a suferit
un prejudiciu.
Si mai aproape de zilele noastre s-a considerat ca fiind vorba de o raspundere
delictuala pentru ca este vorba de la o faza prealalbila incheierii contractului, si
pornind de la ideea ca reparatia in cazul raspunderii delictuale poate consta in orice,
unii au zis ca incheierea contractului poate fi acceptata ca o sanctiune a neindeplinirii
obligatiei de a face, deici in loc de daune interese, au zis ca e posibila acceptarea
incheierii contractului. Conceptiile astea erau valabile in sistemele de drept de
inspiratie franceza, care au urmat constructiile proprii Codului Civil Napoleon. Trebuie
sa stiti insa, ca existau si exista si la ora actuala, sisteme de drept in care oferta era
considerata obligatore de la momentul la care ajunngea la destinatarul acesteia.
De pilda in codul civil german si elvetian( astia mai temeinici, mai seriosi),
considerau ca daca ai spus ceva, daca ai facut o oferta, esti tinut sa o respecti. In
sistemele de drept latine, putem sa discutam daca este asa sau nu este asa. Sigur ca
sub influenta reglemantarilor din dreptul german, elevetian, care au fost preluate in
reglementarile internationale, in principiile unidroit, in principiile dreptului European
al contractelor sau in Conventia de la Viena cu privire la vanzarea internationala de
marfuri, legiuitorul nostru a ajuns si el la ideea fericita ca oferta e obligatore( cel putin
cea cu termen). Cea fara termen o sa vedem cum o scranteste legiuitorul roman. Cea
cu termen o considera ca este obligatorie.
In NCC, vedem foarte bine ca avem texte speciale si destul de numeroase care se
refera la mecanismul de formare al contractului. Sigur ca, aceste regelmentari se
refera la contracte in general, deci nu la vanzare-cumparare anume, dar pentru ca
vanzarea-cumpararea este cel mai important contract, evident ca i se aplica aceste
dispozitii legale.

In privinta promisiunilor la fel, ca in cazul ofertei, nu existau reglementari exprese

sub regimul Codului Civil anterior, dar pactica judiciara si doctrina au recunoscut 3
categorii de asemenea intelegeri ca fiind producatoare de efecte juridice:
1.
Mai intai s-au recunoscut efecte promisiunii unilaterale de contract
sau promisiunii unilaterale de vanzare sau cumparare, ca poate fi si dintr-o parte
si din alta. In cazul promisiunii unilateral de vanzare(ce e valabil pentru vanzare
e valabil si pentru cumparare), era vb despre un angajament ferm din partea
promitentului-vanzator de a vinde, deci zicea: vand bunul cutare pentru pretul
cutare, daca tu te vei hotari sa cumperi bunul acesta.Prin urmare era un acord
de vointa in care de o parte exista o manifestare de vointa ferma in sensul
vanzarii unui anumit bun la un anumit pret, de partea cealalta-beneficiarului
promisiunii unilaterale -era un acord de vointa in sensul ca: accept sa ma
gandesc la oferta care mi-ai facut-o, si pe durata de timp a promisiunii, am
dreptul sa decid daca voi cumpara sau nu. In ipoteza in care declara beneficiarul
ca accepta, ca este de acord, in momentul acela, ca principiu( existau si
derogari), se considera ca, contractul de vanzare este format.
Discutii au existat in legatura cu natura juridica a obligatiilor promitentuluivanzator, ca el se angaja, ( puteau exista obligatii si din punctul de vedere al
promitentului-cumparator) pentru ca promisiunea unilaterala de vanzare
presupunea si prespupune indisponibilizarea bunului, adica tinerea lui in
patrimoniul promitentului-vanzator o anumita perioada de timp pentru ca
celalalt sa se gandeasca daca il cumpara sau nu, aceasta indisponibilizare putea
fi cuantificata , era posibil si in practica se intampla lucrurul acesta : beneficiarul
promisiunii unilaterale, platea indemnizatia de imobiilizarea, adica un pret al
indisponibilizarii bunului.
Ceea ce trebuie retinut este ca din punctul de vedere al promitentuluivanzator, din promisiunea unilaterala nu se nastea o obligatie sau nu era vorba
de un transfer de proprietate cum se intampla in cazul vanzarii propriu-zise, se
considera ca e vorba de o obligatie de a face, si aici existau unele discutii. Unii
ziceu ca obligatia de a face este aceea de a reitera consimtamantul la vanzarea
propriu- zisa daca celalalt zicea ca este de acord sa cumpere, altii ziceau ca
obligatia de a face era de a tine oferta la dispozitia beneficiarului pe duata de
timp a promisinii.
In conceptia clasica a dreptului francez si a dreptului nostru, care a
ramas valabila pana in zilele noastre, cel putin la majoritatea autorilor, se
considera ca in cazul in care promitentul-vanzator nu mai este de acord
cu vanzarea, acesta poate fi obligat la daune-interese, pentru ca
principiul ce era sub regimul VCC era ca orice obligatie de a face neexecutata se
schimba, practic ca nu e posibil sa constrangi fizic pe cel ce a promis sa incheie
contractul, sa-l incheie daca nu vrea. Asta era ideea de baza.
In dreptul francez, lucrurile au evoluat, in sensul ca in ultimele decenii, a ajuns sa
se considere ca din promisiunea unilaterala, rezulta in sarcina promitentului, obligatia
3

de a transfera proprietatea, deci din punctul de vedere al promitentului-vanzator se

considera ca exista deja consimtamantul la vanzare care este fixat si pus la dispozitia
beneficiarului, si ca beneficiarul daca accepta automat se considera ca s-a format deja
contractul de vanzare, deci nu mai era nevoie de o reiterare a consimtamantului ca in
conceptia clasica, ci automat ce venea acceptarea se considera vanzarea formata.
In dreptul nostru, majoritatea autorilor au ramas fixati pe conceptia clasica din
dreptul francez, n-au mai evoluat odata cu dreptul francez care a ajuns la concluzia pe
care v-am spus-o. Stiu ca trebuie sa va spun ca solutia asta care mie mi se pare
practica si logica este sustinuta de marea majoritate de autori francezi dar nu si de
Curtea de Casatie, care este in opozitie cu autorii si se tot lupta cu acestia de cateva
decenii si nu vrea sa se lase. Ea merge pe conceptia clasica ca e obligatie de a face si
chiar daca beneficiarul zice ca accepta contractul, nu poate fi constrans promitentulvanzator sa incheie contractul ci beneficiarul are dreptul la daune-interese.
2.
O alta promisiune recunoscuta in practica judiciara si in doctrina
noastra, sigur, inspirandu-se si din alte sisteme de drept, era aceea a pactului
de preferinta.
Pactul de preferinta este si el un contract, acord de vointa, dar spre deosebire
de promisiunea unilaterala, in aceasta situatie era vorba in esenta despre conferirea
unui drept de preemptiune, doar ca nu era o preemptiune instituita de lege ci
instituita pe cale contractuala.
Deci era vorba de un angajament prin care promitentul se angaja in ipoteza in
care si daca se va hotari sa vanda, sa il prefere pe beneficiar in conditii egale de pret.
Aici, nu mai era vorba de un angajament ferm de a vinde din partea promitentului(nici
nu ii putem spune promitent-vanzator ci doar promitent), era vorba doar despre o
limitare a libertatii de a-si alege cocontractantul in conditii egale de pret, dar pretul
putea fi stabilit la nivelul la care vrea promitentul, deci nu avea nicio
constrangere(partile se puteau intelege ca preferinta functioneza la un anumit pret,
dar o astfel de intelegere ar fi dezastroasa pentru promitent pentru ca promisiunea
asta, pactul fiind valabil pe o perioada mai lunga de timp pot surveni fluctuatii in
privinta pretului bunurilor si atunci daca e legat de un anumit pret, pot rezulta
consecinte nefavorabile pentru el), deci in cazul pactului de preferinta era vorba
de acordarea unui drept de preemptiune. Ceea ce era valabil in legatura cu
preemptiunile legale era valabil si in legatura cu preemptiunile contractuale.
3.
A 3-a cateogire de promisiuni era aceea a promisiunilor
sinalagmatice de vanzare-cumparare, un acord de vointa prin care o parte,
promitentul-vanzator se angaja sa vanda un anumit bun pe un anumit pret, pe
cand cealalta parte, promitentul-cumparator se angaja sa cumpere bunul
respectiv pe un anumit pret si atunci va intrebati: daca e un acord de vointa
asupra bunului si pretului nu s-ar forma chiar vanzarea? ce rost ar mai avea
promisiunea silnalagmatica?

Pana in 1945 s-a recunoscut la nivel teroretic ca exista aceasta promisiune

sinalagmatica dar practica judiciara nu a prea apelat la ea pentru ca nu era nevoie,
dar dupa 1945 cand s-au instituit reguli constrangatoare in privinta ciorculatiei
unor anumite bunuri, mai importante,s-au instituit forme autentice ad validiltatem
si necesita obtinerea unei autorizatii administrative( in acele vremuri nu vedeai cat
voiai tu, puteai sa te intelegi cu unul ca iti da pretul nu stiu care, dar trebuia sa iti
dea atorizatie Primaria, sau Consiliul Judetean ca e de acord cu vanzarea-asa era
pe vremea statului totalitar petru ca aia doreau sa urmareasca tot, nu se putea
vinde cum se poate acuma, pe langa acordul de vointa in forma autentica era
nevoie si de aceasta autorizatie aministartiva).
Sigur ca intre momentul cand partile se intelegeau cu privire la pret si la bun si
momentul cand partile obtineau autorizatia adminstrativa, interveneau luni sau
chiar ani de zile, partile se razgandeau,si apoi incepeau disputele judiciare. Unul
zicea: mi-ai promis, celalalt: numai ti-am promis, nu m-am angajat la vanzare.
Practica judiciara confruntata cu astfel de dispute, a zis:daca legea instituie forma
autentica ad validitatem si autorizarea administrativa tot ad validitatem, daca nu
exista forma autentica si autorizatia, nu exista vanzare deci nu exista nimic, deci
nu are nicio consecinta nerespectarea agajamentului anterior.
Ulterior, practica judiciara influentata de dorctina a zis ca nu e vanzare pentru
ca nu sunt indeplnite formalitatile prevazute de lege dar e vorba despre un
contract nenumit din care se nasc obligatiide a face din patea ambelor parti, sa
faca tot ceea ce este necesar pentru a autentifica actul si a obtine autorizatiile
administrative necesare, si daca una sau alta nu isi indeplineste obligatiile in mod
nejustificat, cealalata parte poate obtine daune-interese.
Deci, potrivit conceptiei clasice, nerespectarea obligatiilor de a face, e
sanctionata cu acordarea de daune interese. Penru ca aceasta practica s-a extins
mult si inspirandu-se din dr. francez(dar gresit), legiuitorul roman a adoptat un act
normativ, Drecretul nr.144/1958 pin care in situatia in care s-a incheiat o
promisiune de vanzare printr-un act sub semnatura privatata, articolul 12 din acest
act normativ, permitea partii care si-a indeplinit obligatiile sau s-a declarat gata sa
si le indeplineasca, sa obtina o hotarare judecatoreasca care sa tina loc de act
autentic, deci sa suplineasca consimtamantul partii recalcitrante.
Legiuitorul roman s-a inspirat din dreptul francez unde intr-adevar exista si
exista si in prezent un text intr-un act normativ din 1955, care spune in esentatrebuie sa stiti ca in dreptul francez si atunci si acum, vanzarea e un act
consensual, chiar si la imobile vanzarea se naste in mod valabil chiar daca partile
nu au facut un act scris. Intr-o astfel de ipoteza sigur ca se pun probleme de
probatiune, dar daca partile nu contestau, actul e valabil intre parti. Numai ca
acest act normativ din 1955 care se referea la indeplinirea formelor de publicitate
imobiliare, pentru ca in materie de vanzare nu e suficient sa devii proprietar, ci ai
nevoie si sa indeplinesti si formele de publicitate pentru ca altfel dreptul tau nu e
opozabil tertilor(cel putin la imobile), deci contractul produce efecte translative
intre parti dar nu si fata de terti, ori in aceste conditii insecuritatea era maxima, si
5

pentru a rezolva aceste probleme, legiutorul a spus asa: vaznarea e consensuala

intre parti, s-a transferat propretatea, dar pentru realizarea opozabilitatii fata de
terti, acel act normativ impunea incheierea actului in forma autentica si in ipoteza
in care una sau alta dintre parti nu era dispusa sa incheie actul autentic, deci nu se
prezenta la notar, instanta de judecata putea sa dea o hotarare judecatoreasca
care sa tina loc de act autentic, dar atentie: aici era vorba despre o vanzare
propriu-zisa intre parti, urmata de o formalitate pentru indeplinirea formelor de
publicitae.
Ori in dreptul nostru, lucrurile nu stateau deloc asa, la noi era vorba doar
despre o promisiune deci nu despre un act translativ de proprietate si pe de-o alta
parte, de o hotarare judecatoreasca care nu recunostea ca s-a incheiat o vanzare
valabila inainte ci instanta construia ea actul de vanzare. Din punct de vedere
juridic, asta era o aberatie, dar nimeni nu si-a dat seama de asta, pana acum 10-15
ani. Proful: si eu cand am facut contractul de vanzare-cumparare la facultate am
fost de acord, asa spunea toata lumea, deci toti am crescut in aceasta idee. Pe
urma sigur, s-au deschis posibilitatile de a vedea ce mai este prin alte sisteme de
drept, ne-am putut da seama ca acea conceptie era cu totul gresita
Mai trebuie subliniat un singur lucru: decretul 144/1958 nu se referea la toate
imobilele ci doar la acelea cu sau fara constructive din perimetrul localitatilor cu
planuri de sistematizare. Deci despre marile orase, despre orase si comune care
aveau planuri de sistematizare. Marea majoritate nu aveau, si in privinta terenurilor
agricole nu se aplica acest act normativ.
Deci pana in 1989 in materie de imobile agricole( terenuri agricole) nu s-a admis
nici in practica judiciara nici in doctrina, ca instanta judecatoreasca poate pronunta o
hotarare care sa tina loc de act autentic, pentru ca era vb de dispozitiile din decretul
144, care era un act normativ derogatoriu de la deptul comun si regula de interpretare
cand e vorba de o lege speciala este ca e de stricta interpretare deci nu poate fi
exitinsa pe cale de interpretare.
Dupa 1989, un timp lucrurile au mers ca si inainte, dar la un moment dat,
decretul 144 a fost abrogat odata cu celebrul articol 12. A fost un moment de
cumpana, bulversare pentru practica judiciara si doctirina. Unii au zis ca daca nu mai
au articolul 12 nu se mai poate pronunta hotarare judecatoreasca care sa tina loc de
act autentic, unii au zis ca se poate, gasim noi articole in codul civil. Au apelat la
articole care se refereau la obligatia de a face, fara legatura cu consimatamantul. S-a
zis ca si fara reglementare, se pot pronunta hotarari in continuare. Si nota bene: s-a
admis ca se pronunta hotarari care sa tina loc de act autentic pentru toate imobilele,
si pentru cele care inainte de 1989 nu s-a permis acest lucru. Debandada totala.
Intr-un tarziu, in 2005, printr-o lege care modifica vreo 10-15 legi s-a reintrodus o
dispozitie similara aceleia din decretul144/1958, dar discutiile au persistat si persista
si in present si sub actuala reglementare, daca e valabila promisiunea susceptibila de
a duce la pronuntarea unei hotarari care sa tina loc de act autentic daca nu e incheiat
actul in forma autentica.
6

Daca de pilda cum e cazul in prezent si era si inainte de NCC, in privinta

imobilelor, legea impune forma autentica ad validitatem, intr-o logica riguroasa
urmata de siteme de drept cum e cel german, francez, italian si multe altele, si
promisiunea trebuie sa imbrace foma autentica pentru ca formalitatile astea ad
validitatem se considerea ca sunt instituite din ratiuni de a proteja consimtamantul
partilor, adica sa nu dea un consimtamant pripit, negandit la incheierea unui contract,
ci sa fie obligat omul sa se duca la notar, notar care are obligatia de a atrage atentia
asupra diferitelor consecinte, astfel incat cel ce isi da consimtamantul la un astfel de
contract, e unul care stie ce face. Tot asa se intampla de pilda si la donatie. In
principiu, donatia e valabila daca este incheiata doar in forma autentica.
Daca astea sunt ratiunile pentru care era si este instituit formalismul ad
validitatem atunci daca admitem ca e valabila o priomisiune incheiata consensual sau
sub forma unui act sub sematura privata si ca dupa aceea la cererea uneia dintre
parti, se pronunta hot. care tine loc de act de act autentic nu se ocolesc oare
dispozitiile imperative legale referitoare la fomra? Mie mi se parte evident. Si va spun
ca am avut o speta in care pe langa un sat in care in subsol este ceva pretios in care
se face ceva cu el. La un moment dat geologii ce stiau ce este pe dedesubt au vandut
informatiile unor smecheri care voiau sa investeasca acolo si au strans pe sateni la
bufetul din comuna(smecherii), le-au dat de baut si le-au zis: haideti vindeti parcele
astea. Au vandut aia pe nimic, nu stia ce va urma, au semnat intr-o veselie, si mai
ales ca erau totidaca e o prostie facuta in comun treaba e foarte buna nu?
Majoritatile sunt coplesitoare. Atunci toti au semnat si dupa aceea au aflat ce prostie
au facut, ca pretul pe care au vandut era de nimic in comparatie cu valoarea terenului
care in subsol avea caolin. Instantele noastre, indiferent ce s-a invocat, inclusiv
eroarea esentiala, dol prin reticenta,tot ce vreti, nu au admis nimic. A pronuntat
hotarerea care tine loc de act autentic. Deci va dati seama la ce se poate ajunge daca
admitem aceasta constructie juridica care e cu totul inacceptabila.
Asta a fost evolutia pe scurt a ideilor in legatura cu oferta si acceptarea si cu
promisiunea sub regimul codului civil anterior.
Sa vedem care e situatia sub regimul NCC in care avem reglementari speciale.
Sa mergem la consimtamant, formarea contractului, articolul 1182 NCC (1):
Contractul se incheie prin negocierea lui de catre parti sau prin acceptarea fara
rezerve a unei oferte de a contracta. Deci din acet text rezulta ceea ce se stia de
multa vreme, ca un contract poate fi incheiat instantaneu sau poate fi precedat de o
anumita perioada mai lunga sau mai scurta, de negociere a contractului.
*( Aici fac o paranteza ca sa va spun : vine cineva care vrea sa-si faca lucrarea la
materia contractelor si zice oferta si aceeptarea. Zic daca intai citeste ceva ca sa stii
si pe urma vii cu un plan. Vine zice am citit, iata planul. Si mi-am dat seama dupa
aceea ca a citit textul asta, si desi tema era oferta si acceptarea, lucrarea incepea cu
acceptarea. Poi zic, e clar ca nu ai citit nimic, deci du-te la alta materie, nu avem ce
discuta in aceste conditii. Fiti atenti cand vi se recomanda o lucrare sa si cititi. Nu luati
primul text de principiu si cadeti in capcana! Ala nu era plan)*
7

Articolul 1182 NCC (2): zice ca e suficient ca partile sa se puna de acord

asupra elementelor esentiale ale contractului, deci in cazul vanzarii asupra lucrului
vandut si asupra pretului, chiar daca lasa unele elemente secundare spre a fi
convenite ulterior, ori incredinteaza determinaea acestora unei alte persone.
Partial putem fi de accord cu acest text, se poate intampla si asa, dar iata ce
citim la anineatul 3: in conditiile prevazute la alineatul 2, daca partile nu ajung la un
acord cu privire la elementele secundare, ori persoana careia i-au fost incredintate
determinarea lor, nu ia o decizie, instanta va dispune, la cererea oricareia dintre parti,
completarea contractului, tinand seama dupa imprejurari de natura acesteia si de
intentia partilor.
Sa luam un caz concret, de pilda, partile cad de acord: vaznarea are ca obiect
cantitatea X de marfa, pretul este Y, dar discutiile au loc in legatura cu locul predarii si
cu modalitatea de plata a pretului. Cumparatorul zice: vreau sa platesc pretul in rate,
vanzatorul zica ca dintr-o data. In ,,lumina acestui text,daca partile s-au inteles
asupra marfii si lucrurilor, la cererea partii interesate, oricare din ele, instanta poate
sa completeze contractul, adica sa spuna: platesti in rate sau nu platesti in rate, dupa
care criterii vrea instanta. Sau marfa se preda in locul cutare sau in alt loc. Este
admisa o astfel de conceptie? Mie mi se pare ca este o aberatie totala.
Chestia asta cu completarea contractului este o chestiune care este
inacceptabila din punct de vedere juridic. Sigur ca exista unele reglementari care zic
ceva asemanator, dar care in esenta inseamna altceva. De pilda in codul elvetian al
obligatiilor. Art2(2) in situatia de genul acesta se spune ca judecatorul regleza
diferendul tinand cont de natua afecerii, iar practica judiciara si doctrina spun ca
judecatorul va face acest lucru prin apel la principiile de interpretare ale contractului.
Deci cu alte cuvinte, judecatorul trebuie sa aiba elemente din care sa poata deduce
vointa partilor, pentru ca daca nu are elemente de interpretare nu poate sa
construiasca nimic. Aceeasi idee rezulta din principiile unidroit, unde se spune ca o
astfel de posibilitate a instantei, dar nu de a completa contractul, ci de interpretare.
Textul spune ca judecatorul va putea face aceasta interpretare cu conditia sa existe
un mijoc alternativ de a defini clauza respectiva, care sa fie rezonabila pe
circumstantele date, in ceea ce priveste intentia partilor.
Rezulta in mod indubitabil ca daca nu exista probe din care sa rezulte ca partile
implicit, chiar daca sunt in divergenta, au realizat un oarecare acord pe
elementul/elementele respective, in acele situatii instanta nu se poate substitui
vointei partilor si sa spuna:asta e clauza care vi se impune. Aceasta formulare e atata
de abrupta si hotarata, in sensul ca instanta completeaza contractul, cred ca va trebui
serios nuantata pentru a o corela cu normele si cu principiile care sunt aplicabile in
materie. Prin umarare va rog sa retineti ca aceasta asa zisa completare a
contractului, instanta nu o poate face decat daca are elemente prin care se
poate interpreta vointa partilor.
Sigur ca aici, in dreptul nostru intram pe un teren minat pentru ca instanta
interpreteaza cum vrea ea. De pilda, am avut o speta in care partea adversa invocase
8

o imbogatire fara justa cauza pretinzand ca a facut niste imbunatatiri la un imobil,

aratand ca nu sunt indeplinite conditiile imbogatirii fara justa cauza, si instanta
confruntata cu aceasta problema a rezovat problema in felul urmator: argumentele
aduse de apelant nu sunt inetemeiate, sunt indeplinite conditiile imbogatirii fara justa
cauza. Noroc ca mai aveam si calea recursului dar lucrul asta se poate intampla in
recurs cand nu mai ai ce spune.
Instanta, trebuie sa stiti, e obligata sa motiveze hotararea pentru ca altfel
mergem la Conventia Europeana a Drepturilor Omului care spune ca fiecare are
dreptul la un process just si echitabil. Una din coinditiile procesului just si echitabil e
motivarea hotararii. Cand instanta nu motiveaza, nu indeplineste aceasta cerinta si te
poti plange la CEDO.
Articolul 1183 care se refera la buna credinta in negociere: alin 1 spune ca
partile au libertatea intitierii desfasurarii si ruperii negocierilor si nu pot fi tinute
raspunzatoare pentru esecul acestora.
Chiar asa si este, deci daca partile au intrat in negocieri, nu inseamna ca si-au
asumat si obligatia de a ajunge la un rezultat, au insa obligatia si acest lucru s-a
recunoscut si in dreptul nostru chiar fara reglementare expresa, de a negocia cu buna
credinta si lucrul acesta li se impune si in situatia in care exista un acord de
negociere, deci un contract in care partie se oblige reciproc sa negocieze cu buna
credinta, dar si in situatia in care nu exista un astfel de acord dar partile au intrat in
negocieri, astfel incat una sau alta dintre parti rupe negocierile cu rea credinta sau le
continua cu rea credinta, atunci poate fi sanctionata prin acordarea de dauneinterese.
Daca dupa ce ai negociat 2 luni cu privire la un contract, si punct cu punct s-au
realizat niste intelegeri si s-a ajuns intr-o faza finala, ultima si in aceasta ultima faza
tu, parte in negocierile respective, zici: nu mai inchei contractul, m-am saturat si nu ai
nicio justificare, in aceasta ipoteza pot fi sanctionat pe temei delictual pentru ca exista
aceasta obligatie care acum e expresa, de a negocia cu buna credinta.
Articolul 1183(2) mai adauga ca partile nu pot conveni limitarea sau excluderea
acestei obligatii. Aceasta ce inseamna? Ca este o chestiune de ordine publica, deci
partie nu pot sa deroge sa spuna ca pot negocia cu rea-credinta, pentru ca contravine
principiilor care definesc ordinea publica, o astfel de clauza nu e valabila.
Articolul 1183(3) spune ca e contrara exigentelor bunei-credinte, intre altele,
conduita partii care initiaza sau continua negcieri fara intentia de a incheia un
contract. De pilda, o parte intra in negocieri, il cheama pe celalalt in ngeocieri, dar
scopul sau se demonstreaza a nu fi acela de a incheia contractul in privinta caruia au
inceput negocierile ,ci de a-l impedica pe celalalt de a incheia un contract cu un tert.
Un caz in care s-a negociat fara buna credinta.
Poate fi vorba si de continuarea negocierilor cand e sigur ca nu se va ajunge la
rezultatul final. Tot e contrar bunei-credinte.
9

Articolul 1183(4) partea care initiaza, continua sau rupe negocierile contrar
bunei-credinte, raspunde pentru prejudiciul cauzat celeilate parti. Pentru stabilirea
acestui prejudiciu se va tine seama de cheltuielile angajate in vederea negocierilor, de
renuntarea de catre o parte la alte oferte si de orice imprejurari asemanatoare. In
esenta, ceea ce trebuie sa retinem este vorba despre prejudiciul efectiv suferit
nu despre castigul nerealizat. Deci daca nu se incheie un anumit contract, nu
poate veni unul sa zica : uite, daca s-ar fi incheiat contractul, eu as fi castigat atata. In
aceasta ipoteza nu exista un prejudiciu cert si nu exista o legatura de cauzalitate intre
intreruperea negocierilor si pretinsul rezultat prejudiciar.
De regula, aceste lucruri ii sunt imputabile uneia din parti dar exista si situatii in
care pot fi imputate astfel de conduite ambelor parti. Intr-o astfel de ipoteza, cand
ambele parti au contravenit principiilor de negociere cu buna-credinta, se partajeaza
raspunderea, deci prejudiciul reparabil nu mai este 100% ci eventual 50%-50% sau in
functie de culpa fiecaruia dintre parti.
Art.1184-obligatia de confidentialitate in negocierile precontractuale(acestea
sunt reglementari aplicabile mai curand raporturilor dintre profesionisiti nu celor
dintre particulari, la particulari doar teoretic s-ar putea sa survina astfel de
imprejurari): cand o obligatie confideniala e comunicata de o parte in cursul
negocierilor, cealalata parte e tinuta sa nu o divulge si sa nu o foloseasca in interes
propriu, indiferent daca se incheie sau nu contractul,incalcarea acestei obligatii atrage
raspunderea partii in culpa.
De pilda, dvs. care sunteti avocat si vine o firma la dvs. ce are o problema
juridica. Ca sa convingeti firma sa va angajeze ii spuneti ce veti face, si solutia dvs e
una originala. Cealalta parte dupa ce afla solutia originala sa nu mai incheie
contractul. In aceasta ipoteza poate surveni o raspundere intemeiata pe acest text de
lege pentru ca cealalalta parte foloseste intr-un mod neonest informatiile pe care le-a
obtinut de la cealalata parte, sau daca in cursul negocierilor una dintre parti comunica
celeilalte, daca obiectul e cesiunea clientelei unui fond de comert si partea care vrea
sa vanda ii comunica celeilalte care este componenta clientelei respective si cealalata
parte afland informatiile nu mai incheie contractul, si foloseste informatiile ce le-a
obtionut in legatura cu clientela. De exemplu contacteaza clientii si ii fura celui care
voia sa ii cedeze clientela. In temeiul acestui text de lege, art 1184 NCC, poate fi
angajata raspundeerea celui ce este vnovat de o astfel de conduita.
Articolul 1185 se refera la elementele de care depinde incheierea contractului si
textul spune ca atunci cand in cursul negocierilor, o parte insista sa se ajunga la un
acord asupra unui anumit element sau asupra unei anumite forme, contractul nu se
incheie pana nu se ajunge la un acord cu privire la acestea.
E o reglementare fireasca numai ca vine in contradictie cu alte texte-art1242(2)
din NCC,care spune exact contrariul, ca daca partile de pilda se inteleg cu privire la
incheierea contractului intr-o anumita forma pe care legea nu o impune ad validitatem
contractul e valabil incheiat de la momentul acordului de vointa.
10

Regula fireasaca este cea din 1185.

Articolul 1186-momentul si locul incheierii contractului
Alineatul 1-contractul se incheie in momentul si locul in care acceptarea ajunge
la ofertanat, chiar daca acesta nu ia cunostinta de ea din motive care nu-i sunt
imputabile. Aici stiti ca sub VCC nu exista o reglementare de principiu cu privire la
momentul incheierii contractului, la locul, mai bine n-ar fi fost nici in NCC. Cu privire la
momenetul incheierii contractului sunt doua mari teorii:
1)
Care spune ca momentul incheirii contractului este acela al
acceptarii
2)
Alta care spune ca momentul este acela la care acceptarea ajunge la
ofertant. Si aici sunt doua variante.
Intr-o varianta se considera ca se incheie contractul in momentul
cand ajunge, indiferent daca ofertantul ia cunostiinta de continutul ei
Alta varianta care spune ca contractul nu ia fiinta in mod valabil
decat atunci cand ia cunostiinta ofertantul de continutul acceptarii.
Principiul care rezulta din art 1186(1) este ca contractul ia fiinta la
momentul cand acceptarea ajunge la ofertant indiferent daca acesta a
cunoscut-o sau nu. Asta e principiul dar in materie de donatie e art 1031(1) care
spune in mod foarte discutabil ca contractul de donatie se naste in momentul in care
ofertantul donatiei a luat cunostiinta efectiv de continutul acceptarii, ceea ce da
nastere la o serie de probleme despre care vom discuta la momentul potrivit.
Acum retinem aceasta idee ca contractul este consifderat incheiat la
momentul si locul la care ofertantul primeste acceptarea.
In alte sisteme legislative, reglementarea priveste momentul formarii contractului
dar nu si locul incheierii acestuia pentru ca daca, de pilda ofertantul e sa zicem din
Bucuresti, acceptantul din Paris, si la momentul cand ofertantul primeste acceptarea
el se afla in Insulele Hawaii sau pe unde nu sunt reglementari. Potrivit acestui text de
lege daca partile nu au avut prudenta sa spuna care e locul formarii contractului,
textul e supletiv, se poate si chiar e obligatoriu avand in vedere consecintele care
rezulta din cuprinsul lui- retineti ca e posibil ca ofertantul sa se afle intr-un loc in care
nu are nicio legatura cu niciuna dintre parti si potrivit acestui text de lege dat fiind ca
contractul e considerat la acel loc, inseamna ca va fi guvernat de legea aia pe care nu
o cunoaste nici ofertantul nici acceptantul si nici judecatorul care trebuie sa o judece.
Consecintele pot fi dezastroase.
De aceea de pilda Conventia de la Viena cu privire la vanzarea interationala a
marfurilor, principiile unidroit, principiile europene cu privire la contracte, nu spun
nimic cu privire la locul formarii contractului, pentru ca consecintele sunt foarte
importante. Daca zic norma supletiva, si pana s-a format contractul la locul unde
11

ofertantul primeste acceptarea, atunci s-ar putea ca legea aplicabila sa fie una cu
totul iprevizibila pentru parti si consecintele sa fie cu totul si cu totul inacceptabile.
La alineatul 2 se spune ca de asemenea, contractul se considera incheiat in
momentul in care destinatarul ofertei savarseste un act sau un fapt concludent fara al instiinta pe ofertanat daca (prin exceptie) in temeiul ofertei, al practicii stabilite intre
parti, a uzantelor, sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face in acest moddoar in cazurile acestea. E vorba despre o acceptare tacita.
Daca de pilda partile, au desfasurat raporturi contractuale de lunga durata, pe
parcursul carora in temeiul unui contract-cadru fabricantul livra celeilalte parti
cantitatile de marfuri solicitate de fiecare data si sa zicem ca raporturile contractuale
s-au intins pe ani de zile. Daca dupa astfel de raporturi care s-au intins pe parcursul
unor ani de zile, survine un nou raport in care ca urmare a cererii partii interesate,
furnizorul livreaza marfa fara sa ii mai comunice: vezi ca am acceptat oferta de a-ti
livra marfa respectiva, contractul se considera valabil incheiat. Deci trebuie sa fie
vorba de o situatie in care partile sa poata prevedea ca contractul poate fi incheiat si
intr-o asemenea maniera. E vorba de o acceptare tacita dar numai prin exceptie, in
anumite cazuri doar.
A nu se confunda acceptarea tacita cu tacerea pur si simpla. Tacerea pur si
simpla nu e acceptare. De exemplu, primiti pe net tot felu de oferte in care zice ca
daca nu raspunzi se considera ca ai incheiat contractul. O astfel de pretentie( ca s-a
format contractul daca tu ai tacut), nu produce efecte juridice pentru ca tacerea in
principiu nu este o acceptare, este o acceptare numai prin exceptie in cazurile anume
prevazute de lege, de pilda in materie de mandat, daca mandatarul este unul
profesionist si i se adreseaza o oferta, si el nu o respinge imediat, atunci exista un text
in NCC care spune ca se considera contractul format. Iata un exemplu in care prin
exceptie, tacerea valoreaza acceptare, dar numai prin exceptie pentru ca altfel nu
valoreaza.
Executarea insa, in conditiile prevazute la art 1186(2), are efecte, adica
contractul se considera incheiat daca se trece la executare. Pentru ca discutam despre
oferta si acceptare, o sa vedem cand vom discuta putin mai incolo despre acceptare,
intre propunerea ofertantului si acceptare trebuie sa existe o concordanta
perfecta. Daca de pilda in exemplul cu contractul-cadru, solicitantul cere sa i se
livreze o cantitate de 1.000 de tone si frunizorul ii livreaza mai mult, in acea ipoteza
nu s-a format contractul, pentru ca oferta nu concorda cu acceptarea. E altceva, e o
contraoferta.
O executare trebuie sa se plieze exact pe oferta, pentru ca daca e partiala, daca
unul plateste partial pretul al carui plata daca ar fi concordant exact cu pretul stipulat
in contract ca echivaleaza cu acceptarea, nu e acceptare. Deci fiti atenti la
concordanta ofertei cu acceptarea si la principiul ca executarea in anumite conditii
are valoare de acceptare si de contract valabil incheiat. Are doar daca
executarea corespunde exact oertei.
12

Articolul 1187 spune ca oferta si acceptarea trebuie emise in forma ceruta de

lege pentru incheierea valabila a contractului. Este o norma fireasca, logica, pentru ca
daca prin definitie oferta presupune o initiativa de incheiere a unui anumit contract in
conditii foarte concrete, initiativa care la simpla acceptare duce la formarea
contractului, atunci daca legea impune anumite cerinte ad validitatem, oferta ca sa
produca aceste efecte trebuie sa indeplineasca conditiile de forma impuse de lege- ca
si acceptarea de altfel. De pilda, o oferta de donatie trebuie facuta in forma autentica,
la fel si acceptarea. Numai in aceste conditii aceste oferte si acceptari pot sa produca
efectul de formare al contractului.
Articolul 1188- se refera la oferta de a contracta, la conditiile pe care trebuie sa
le intruneasca oferta. Sunt cam aceleasi ca in VCC.
La alineatul 1 se spune ca o propunere constituie oferta de a contracta daca
aceasta contine suficiente elemente pentru formarea contractului si exprima intentia
ofertantului de a se obliga in cazul acceptarii ei de catre destinatar.
Cu alte cuvinte, oferta trebuie sa fie precisa si neindoielnica, adica sa rezulte din
cuprinsul ei dorinta ofertantului de a considera contractul incheiat la simpla acceptare
a acestuia. Daca de pilda, introduce rezerve de genul: vand imobil nu stiu unde la
pretul de cutare, se adreseaza unei anumite personae, destinatarului, cu conditia de a
mi se comunica intr-un termen X daca acceptati sau nu, deci isi rezerva dreptul de a
mai zice o data daca sau nu. Aici e vorba de asa zisa oferta cu rezerve care nu
produce efecte decat in conditiile in care le-a stabilit ofertantul.
E posibil ca in cazul existentei unui drept de preemptiune legal, proprietarul sa
spuna: vand bunul la pretul cutare, sub conditia suspensiva de a nu exercita
preemptorul dreptul pe care i-l confera legea. Aici e vorba tot de o oferta cu rezerve,
valabile doar pentru altcineva decat preemptorul.
Art 1188(2)-oferta poate proveni de la persoana care are initiativa incheierii
contractului, care ii determina continutul dupa imprejurari sau care propune ultimul
element esential.
E vorba de acele situatii in care exista o propunere. A ii zice lui B: iti vand imobilul
la 100.000 euro, B nu accepta la pretul ala, zice: cumpar la 90.000 euro. In aceasta
ipoteza avem de-a face cu o oferta si cu o contraoferta. Ceea ce spune B nu e o
acceptare, nu se pliaza exact pe propunerea lui A, ci este o contraoferta, la care A
poate zice: bine sunt de acord la 95.000 euro-este o contra-contraoferta. Lucrul acesta
se poate intampla de mai multe ori.
Art 1188(2): spune ca contractul se considera format chiar daca nu mai putem
identifica in final cine e ofertantul si cine e acceptantul. Problema e numai sa se poata
determina cu precizie care e ultima intelegere, care va produce efecte si care va fi
guvernata de intelegerea partilor.
Articolul 1189 -propunerea adresata unor persone nedeterminate
13

Alineatul 1- propunerea adresata unor persone nedeterminate chiar daca e

porecisa, nu valoreaza oferta ci dupa imprejurari, solicitare de oferta sau intentie de
negociere. Daca de exemplu, la mica publicitate o persoana zice: vand imobil, vila, in
cartier X pe pertul de 100.000 euro, dar fiindca oferta se adreseaza unor personae
nedeterminate, potrivit acestui text de lege, ea nu valoreaza oferta, deci contractul nu
se consiera a fi incheiat cu primul acceptant.
Sigur ca exemplul cu mica publicitate in cazul imobilelor nu respecta conditia
formei autentice, deci putem lua un alt exemplu cand e facuta oferta in forma
autentica si se adreseaza unui grup de persone zice: fac o oferta in forma autentica si
o pun pe pun un panou de afisare si zic: inchei contractul in conditiile X cu privire la
imobilul cutare. Este o oferta care respecta conditiile de forma si se adreseaza unor
personae nedeterminate, dar in aceasta situatie din ratiuni de inteles, adica nu este
chiar indifierent celui care face oferta cu cine incheie contractul, poate fi vorba de
solvabilitate, sau alte elemente care pot fi importante pentru el, astfel incat legiuitorul
are prudenta sa spuna si e corecta aceasta regelementare, ca intr-o astfel de situatie,
aceasta propunere nu valoreaza oferta. Sigur ca ofertantul poate sa zica: ma adresez
unor persoane nedeterminate si voi incheia contractul cu primul acceptant. Poate,
pentru ca norma e supletiva.
La alineatul 2 se precizeaza ca propunerea valoeaza oferta daca aceasta rezulta
din lege, din uzante, ori in mod neindoilenic din imprejurari,cum este in exemplu de
mai sus.
Articolul 1190-solicitarea de oferte-solicitarea de a formula oferte adresate
uneia sau mai multor persoane determinate, nu constituie prin ea insasi, ofera de a
contracta. E firesc sa fie asa, e de la sine inteles ca atunci cand te adresezi unora:
faceti-mi oferte, nu constituie oferta ci cerere de oferte sau o intentie la negocieri.
Articolul 1191, text de mare importanta spune la alineatul 1 ca oferta este
irevocabila de indata ce autorul ei se oblige sa o mentina un anumit termen. Oferta
este de asemenea irevocabila atunci cand poate fi considerata astfel, in temeiul
acordului partilor, al practicilor stabilite intre acestea, al negocierilor al continutului
ofertei ori al uzantelor, deci in esenta retinem ca in cazul ofertei cu termen, deci fie ca
vand imobilul x la pretul x si oferta e valabila o luna de zile, in aceasta situatie e vorba
de o oferta cu termen si potrivit acestui text, oferta il tine pe ofertant, astfel incat asa
cum rezulta din dispozitiile exprese din alineatul 2, declaratia de revocare a unei
oferte irevocabile nu produce niciun efect. Cu alte cuvinte, daca oferta a fost
facuta cu termn, chiar daca zice ofertantul: nu mai vreau sa inchei contractul,
acceptarea duce la formarea contractului.
Iata un semn de seriozitate din partea legiutorului roman care a preluat
conceptiile similare din dreptul german si elvetian. Singura obiectiune ce poate fi
facuta este cea care priveste afirmatia ca oferta e irevocabila atunci cand a fost
considerata astfel in temeiul acordului partilor. Ca daca exista un acord de vointa intre
A si B. A zice iti fac o oferta irevocabila pe un termen de 1 an. B zice: bine, ma
gandesc si vad daca accept. In aceasta situatie despre ce este vorba? Este un pact de
14

optiune, nu mai e vorba de oferta pentru ca e un act bilateral. Daca este o intelegere
a partilor, ea trece din domeniul specific al actelor unilaterale, in categoria carora se
include oferta, in categoria contractelor sau a promisiunilor de contract. Deci chestia
cu acordul partilor nu se aplica la oferta.
Ceea ce e important este ca oferta cu termen e irevocabila, cu alte cuvinte, cel ce
a facut-o e obligat sa respecte oferta pe termenul pe care a facut oferta. Sigur ca o sa
vedem ca oferta poate deveni caduca inaintea implinirii termenului daca destinatarul
ofertei zice: nu ma intreseza oferta ta. In aceasta ipoteza, ofertantul nu mai este
obligat, devine caduca oferta, astfel incat ea nu mai produce efecte. Dar daca nu a
survenit o astfel de situatie, ea este producatoare de efecte juridice.
Articolul 1192-termenul de acceptare-precizeaza ca termenul de acceptare
curge din momentul in care oferta ajunge la destinatar. E firesc sa fie asa, pentru ca si
anterior NCC se considera ca oferta nu produce efecte decat din momentul cand
ajunge la destinatar, iar asta insemna ca pana la acel moment putea fi retractata, deci
se putea razgandi ofertantul, sa zica: nu mai mentin oferta, dar conditia era ca
retractarea sa ajunga la destinatar inainte sau cel mai tarziu odata cu oferta.
Articolul 1193-oferta fara termen adresata unei persone absente
Alineatul 1 spune ca oferta fara termen de acceptare, deci spre deosebire de
cea anterioara care era cu termen aici e vorba de o oferta fara termen de acceptare,
adresata unei personae care nu este prezenta( in cazul celor prezente, oferta chiar
daca e fara temen, daca nu e urmata de acceptare pe loc, nu mai produce efectearticolul 1194 prevede acest lucru), trebuie mentinuta un termen rezonabil spune
textul, dupa imprejurari pentru ca destinatarul sa o primeasca, sa o analizeze si sa
expedieze acceptarea.
E rezonabil in afara de prevederea ca: acest termen include si perioada de timp
pentru ca destinatarul sa primeasca oferta. Asta ne-ar duce la concluzia ca o astfel de
oferta ar putea fi retractata inainte de a ajunge la destinatar, ori aceasta idee este cu
totul inacceptabila, deci sintagma asta: ca destinatarul sa o primeasca- ar trebui sa
lipseasca pentru ca unii vor interpreta ad literam textul si vor spune ca o oferta fara
termen e obligatore pentru ofertant din momentul in care a fost trimisa, nu ne mai
intereseaza alte considerente, deci trebuie mentinuta, neconferindui-se ofertantului
intr-o astfel de ipoteza, posibilitatea sa se razgandeasca inainte ca oferta sa ajunga la
destinatar. O asemenea idee nu poate fi aceptata, e o scapare a legiuitorului.
Nicidecum nu o putem accepta pentru ca nu are nicio justificare logica sau juridica.
Alineatul 1 e un text rezonabil in ansamblu.
Alineatul 2- spune ca revocarea ofertei nu impiedica incheierea contractului
decat daca ajunge la destinatar inainte ca ofertantul sa primeasca acceptarea sau
dupa caz, inaintea savarsirii actului sau faptului care potrivit art.1186(2) determina
incheierea contractului.
Potrivit acestui alineat, revocarea ofertei care a survenit din partea ofertantului
nu impiedica formarea contractului, adica incheierea lui, decat daca ajunge la
15

destinatar inainte ca ofertantul sa primeasca acceptarea. Aici deja incepe sa vina

textul in contradictie cu dispozitiile alineatului 1. Si la alineatul 3 se spune ca
ofertantul raspunde pentru prejudiciul cauzat prin revocarea ofertei inaintea expirarii
termenului prevazut la alineatul 1.
Raspunderea survine cand se savarseste o fapta indezirabila pentru legiuitor ori
in ipoteza asta avem teza de la alin 1 ca oferta fara termen de fapt are un termentermenul rezonabil, alin 2 ne spune ca ea poate fi retrasa in interiorul termenului
rezonabil si la alin 3 ne zice ca chiar daca alineatul 2 ne zice ca poate fi retrasa in
conditiile prevazute acolo, ea e culpabila pentru ca obliga la daune-interese.
Deci e un text de neinteles care se bate cap in cap. Cred ca teza de la alineatul 1
era suficietnta, o astfel de regelementare exista in codul elvetian al obligatiilor si in
esenta ideea e ca oferta fara termen e considerate ca fiind facuta pe durata unui
termen rezonabil, si atunci daca are un temen fie el rezonabil, o astfel de oferta, pe
durata temenului rezobabil, e obligatorie ca si oferta cu termen expres. Mi se pare
perfect logic si coerent.
Art 1194-oferta fara termen adresata unei personae prezente, daca e de fata
destinatarul ofertei, chiar daca e fara termen, nu mai e valabila daca nu este
acceptata pe loc.
Alin 2 spune ca dispozitiile se aplica si in cazul in care oferta e comunicata prin
telefon sau prin alte mijloace similare, e vorba de o comunicare directa intre ofertant
si destinatar.
Art 1195 se refera la caducitatea ofertei spune ca oferta devine caduca, adica e
lipsita de efecte atunci cand acceptarea nu ajunge la ofertant in termenul stabilit sau
in lipsa, in temenul prevazut la art 1193(1) , adica termenul rezonabil. Deci ideea este
ca daca a survenit acceptarea si nu ajunge la ofertant in termenul stabilit, de pilda, a
facut oferta si a zis: mentin oferta timp de 3 luni, interval de timp in care trebuie sa
primesc acceptarea si in acest interval de timp nu ajunge acceptarea la ofertant,
atunci se considera caduca oferta. Sigur ca atunci cand intarzierea nu e imputabila
acceptantului, deci nu din motive care ii sunt imputabile survine intarzierea, ofertantul
poate sa considere contractul incheiat, dar trebuie sa spuna imediat acest lucru
pentru ca altfel asteptarea legitima a celeilalte parti..stiind ca oferta a ajuns peste
termen, crede ca ea caduca.
La alineatul 2- decesul sau incapacitatea ofertantului atrage caducitatea ofertei
irevocabile numai atunci cand natura o afacerii sau imprejurarile o impun, deci regula
este ca decesul sau incapacitatea ofertantului survenite intre momentul ajungerii
ofertei la acceptant si momentul cand primeste acceptarea, nu produce consecinte
asupra formarii contractului. Cu alte cuvinte ideea este ca oferta ramane valabila.
Sigur ca prin exceptie, si asta rezulta din acest text de lege, daca survine
decesul/incapacitatea, de la caz la caz oferta si acceptarea nu mai pot duce la
formarea contractului. E vorba de contractele intitu personae unde daca un regizor
cunoscut s-a angajat sa faca nu stiu ce film si decedeaza, nu se mai poate forma in
16

mod valabil contractul, chiar daca acceptarea ajunge la ofertant, pentru ca nu se mai
poate pune problema executarii contractului.
Articolul 1196-acceptarea ofertei- alin 1: orice act/fapt al destinatarului
constituie acceptare daca indica in mod neindoilenic acordul sau cu privire la oferta,
astfel cum aceasta a fost formulta,si ajunge in termen la autorul ofertei. Dispozitiile
articolulul 1186 raman aplicabile spune textul. Deci ideea e ca acceptarea trebuie sa
se plieze exact pe oferta, ca numai in aceste conditii ea este susceptibila a duce la
formarea contractului.
Alineatul 2 prevede ceea ce am spus deja-tacerea/ inactiunea destinatarului nu
valoreaza acceptare decat daca aceasta rezulta din lege( exemplul cu contractul de
mandat), din acordul partilor( atentie accord!!! nu cand ofertantul zice: daca taci e
incheiat),din practicile stabilite intre acestea( exemplul cu contractul de lunga durata),
sau din uzante sau orice alte imprejurari. Acestea sunt exceptii, altfel tacerea nu
constituie acceptare. Atentie: executarea nu e tacere- e o comunicare implicita
ca vreau sa execut contractul, o acceptare tacita! Acceptarea tacita nu
inseamna tacere. Tacerea e un simplu fapt de non-actiune. Nu ma manifest
nicicum. Art 1186 se refera la executare- ma manifest intr-un anumit fel si acea
executare e neindoielnica in sensul ca am acceptat oferta.

Art 1197 acceptarea necorespunzatoare-alin.1-lit:

a) raspunsul destinatarului nu constituie acceptare atunci cand cuprinde
modificari-asta e o contraoferta.
b) nu respecta forma prevazuta de ofertant. Daca ofertantul a zis ca acceptarea
nu poate fi decat in scris, atunci nu poate trece la executare pentru ca nu respecta
conditiile din oferta. Chiar daca de exemplu i-a dat telefon si a zis ca accepta, nu e
valabil.
c)situatia cand raspunsul destinatarului ajunge la ofertant dupa ce oferta devine
caduca- a fost facuta pe un anumit termen, a expirat termenul, nu mai produce efecte
La alineatul 2 se precizeaza ca raspunsul destinatarului exprimat potrivit
alineatului 1 poate fi considerat dupa imprejurarri, o contraoferta, ceea ce am si
precizat.
Art 1198- despre acceptarea tardiva, am amintit deja ca in anumite situatii chiar
daca ajunge acceptarea peste termenul stipulat in oferta, ofertantul poate sa accepte
dar si trebuie sa-l anunte de indata pe destinatar.
Art.1199 care se refera la retragerea ofertei sau acceptarii, spune ca oferta sau
acceptarea poate fi retrasa daca retragerea ajunge la destinatar anterior ori
concomitent cu oferta sau dupa caz cu acceptarea. Am vorbit deja si despre aceasta.
17

Regula e unanim acceptata si porneste de la ideea ca oferta nu produce efecte decat

din momentul cand ajunge la destinatar, si acceptarea la fel, i se aplica aceleasi
reguli. De pilda daca destinatarul zice accept si nu a ajuns inca acceptarea la ofertant
pentru a se considera contractul valabil format, el si-o poate retrage unilateral si daca
retragerea ajunge la cunostinta ofertantului inainte sau cel tarziu odata cu ajungerea
acceptarii la el, contractul nu se formeaza.
Articolul 1200 spune la alin.1 ca oferta, acceptarea precum si revocarea
acestora, produc efecte numai din momentul in care ajung la destinatar, chiar daca
acesta nu ia cunostiinta de ele din motive care nu ii sunt imputabile. Deci o idee care
a fost valabila si anterior, restul cu clauzele externe, clauzele standard sunt chestiuni
specifice contractelor comericiale, nu mai insist asupra lor pentru ca deja trebuia sa
trecem demult la promisiuni, dar deja am evocat in mare cam care a fost evolutia cu
promisiunile in dreptul nostru.
Ceea ce trebuie sa remarcam e faptul ca in NCC avem reglementari cu privire la
promisiuni. Cu privire la pactul de preferinta avem numai o aluzie in dispozitiile NCC,
care spune ca: dreptul de preemptiune poate rezulta din lege sau din contract. Dreptul
de preemptiune care rezulta din contract este tocmai rezultatul unui pact de
preferinta, dar nu avem o reglementare propriu zisa a pactului de preferinta, asta
inseamna ca se aplica regulile unanim recunoscute- e vorba de un acord de vointa
prin care promitentul se angajeaza ca in cazul in care vrea sa vanda, sa il prefere pe
X, in conditii egale de pret. Deci e vorba de un drept de preemptiune conventional, si
am vorbit atunci cand am evocat preemptiunea legala, care este esenta reglementarii
din NCC in aceasta privinta si care se aplica si pactului de preferinta.
In schimb, in privinta promisiunii unilaterale, a pactului de optiune si a promisiunii
sinalagmatice avem norme exprese in NCC.
Pactul de optiune e definit la art.1278(1)NCC ca fiind o conventie prin care una
dintre parti se obliga sa ramana legata de propria declaratie de vointa, iar cealalta sa
o poata accepta sau refuza. Acea declaratie se considera o oferta, irevocabila si
produce efectele prevazute de art 1281-oferta irevocabila.
Problema care e discutabila in legatura cu aceste reglementari este ca asa cum
se observa, inspirandu-se din codul civil italian, NCC reglementeaza ca fiind institutii
distincte, pactul de optiune(art.1278(1)) si promisiunea unilaterala.
Sub regimul VCC, cel putin in doctrina noastra, promisiunea unilaterala si pactul
de optiune sunt unul si acelasi lucru, diferenta exista numai in privinta evolutiei
istorice a conceptiei cu privire la efectele unei astfel de promisiuni. In conceptia
traditionala se considera ca se naste o obligatie de a face, care daca nu este
respectata de catre promitent e sanctionata cu daune-interese si in conceptiile
contemporane, se considera ca din promisiune rezulta chiar consimtamantul la
vanzare a promitentului astfel incat acceptarea duce la formarea contractului.
NCC urmand exemplul coduui civil italian, reglementeaza pe de-o parte pactul de
optiune cand exista angajamentul ferm al promitentului de a vinde, deci pune la
18

dispozitia beneficiarului, dreptul de a accepta oferta irevocabila pe care a facut-o,

situatie in care contractul se considera format, si situatia in care promitentul nu pune
la dispozitia beneficiarului consimtamantul la vanzare ci isi asuma doar obligatia de a
consimti ulterior la vanzare.
Din NCC rezulta ca poate fi pronuntata o hotarare care sa tina loc de contract, poi
daca tot la incheierea contractului fortata se ajunge si intr-un caz si intr-altul care e
subtilitatea? Nu am reusit sa inteleg.
In practica-promisiunile de contract daca o luam logic, trebuie sa fie ceva mai
mult decat oferta pentru ca exista cel putin din partea unuia dintre cei care se inteleg
un consimtamant la vanzare deci e cel putin oferta. Ori in cazul promisiunii unilaterale
ar trebui sa zicem ceea ce considera NCC ca ar fi o promisiune unilaterala diferentindo de pactul de optiune ar trebui sa deduca ca e mai putin decat oferta, deoarce
acceptarea nu duce la incheierea contractului, ar trebui sa vina instanta sa-mi dea o
hotarare care sa tina loc de acord.
Deci practic, e doar o amanare a incheierii contractului. Intr-o situatie a pactului
de optiune ajung la incheierea contractului prin simpla acceptare in cealalta situatie
ajunge la incheierea contractului prin pronuntarea unei hotarari. Nu are niciun rost
daca tot se ajunge la acea hotarare care tine loc de contract. In practica partea care
vrea sa amane va zice ca nu a incheiat un pact de optiune ci o promisiune unilaterala
ca sa mai traga de timp. E un dezastru legislativ fara ratiune. Mai normal era sa se
reglementeze ca reglemetare supletiva ceea ce e pactul de optine deci posibilitatea
ca promitentul sa-si asume angajamentul ferm de a vinde in anumite conditii, celalalt
avand dreptul sa decida daca accepta sau nu. Daca partile nu doresc sa se angajeze
ferm pot sa incheie orice alta conventie decat una care sa poata duce direct la
formarea contractului. Pentru ca in actuala configuratie a textelor, atat in cazul
pactului de optiune si in cazul promisiunii unilaterale rezultatul e acelasi-incheierea
contractului de vanzare. Numai ca o cale e directa si cealalta e mai ocolita.
Si sub NCC se mentine problema in legatura cu valabilitatea promisiunii care nu
indeplineste conditiile de forma pe care legea le impune pentru validitatea
contractului la care se refera.

19