Sunteți pe pagina 1din 5

Chimioterapicele antituberculoase minore

Chimioterapicele antituberculoase minore sunt indicate in caz de rezistenta la


antituberculoasele majore, care sunt de prima alegere, in caz de raspuns clinic nefavorabil la
acestea din urma sau in situatii de contraindicatii ale lor din motive de toxicitate la bolnavul
respectiv.
Etionamida, inrudita chimic cu izoniazida, este activa pe M. tuberculosis, atat pe germenii
extracelulari cit si pe cei intracelulari. Blocheaza sinteza de acizi nucleici din constitutia
peretelui bacterian. Dezvolta rapid rezistenta. Se administreaza doar oral in doza de 0,5-1 g pe zi
la adult. Provoaca frecvent tulburari digestive, psihice si neurologice, afecteaza toxic ficatul.
Poate provoca hipotensiune posturala relativ frecvent, ginecomastie si eruptii cutanate.
Protionamida are proprietati asemanatoare etionamidei. Este ceva mai bine suportata, dar
poate afecta toxic ficatul.
Acidul aminosalicilic (PAS) actioneaza bacteriostatic specific pe bacilul tuberculos, prin
impiedicarea sintezei de acid folic. Eficacitatea in infectia tuberculoasa la om fiind mica, si riscul
aparitiei rezistentei fiind mare, el este in prezent putin folosit. Se administreaza oral. Prezinta
numeroase reactii adverse (digestive, hepatice si renale).
Cicloserina este activa fata de bacilul tuberculos si fata de unele micobacterii atipice,
actionand prin inhibarea formarii peretelui bacterian. Realizeaza concentratii terapeutice in LCR.
Se administreaza oral. Poate genera reaetii adverse de tip neurotoxic.
Capreomicina inhiba specific bacilul tuberculos prin impiedicarea sintezei proteice.
Provoaca frecvent reactii adverse, manifestate prin oto- si nefrotoxicitate. Poate creste
transaminazele. Nu se asociaza cu alte antibiotice aminoglicozidice datorita cresterii riscului
toxicitatii vestibulare si renale.
Kanamicina si amikacina sunt aminoglicozide folosite in cazurile selectionate de
tuberculoza rezistenta la chimioterapicele majore. Amikacina este in prezent mai des folosita
datorita faptului ca este eficace si pe tulpinile multirezistente precum si pe mycobacteriile
atipice.
Rifabutina (ansamicina) este un derivat de rifampicina, inrudit cu aceasta. Nu prezinta
rezistenta incrucisata cu streptomicina. Este activa doar parenteral. Se utilizeaza pentru
tratamentul infectiilor cu micobacterii atipice si pentru profilaxia infectiilor diseminate cu M.

avium la bolnavii cu SIDA avansata. Poate produce neutropenie, tulburari digestive, eruptii
cutanate.
Ciprofloxacina si levofloxacina sunt fluorochinolone folosite in tuberculoza cu germeni
multirezistenti sau in infectiile micobacteriene oportuniste. Pot dezvolta repede rezistenta dar se
utilizeaza ca terapie unica, dar aceasta nu este incrucisata cu cea la alte antituberculoase.
Chimioterapicele active in lepra
Lepra este o boala infectioasa cronica produsa de Mycobacterium leprae, care necesita o
terapie de lunga durata cu o asociatie de chimioterapice. Initial a fost folosita dapsona in
monoterapie, dar dezvoltarea rezistentei a impus asocierea ei cu rifampicina si clofazimina.
Claritromicina, minociclina si ofloxacina reprezinta astazi alternative in curs de evaluare.
Dapsona este un chimioterapic de sinteza apartinand clasei sulfonelor. Are efect
bacteriostatic asupra M. leprae. Are acelasi mecanism de actiune ca si sulfamidele, interferind
sinteza folatilor activi. Este de prima alegere in tratamentul leprei. Administrata oral, persista
muit timp in organism deoarece se acumuleaza in piele, muschi, ficat, rinichi. Este in general
bine suportata, dar pot aparea hemoliza, methemoglobinemie, reactii psihotice sau tulburari
digestive. Uneori poate produce exacerbarea leziunilor de lepra.
Clofazimina are efect bacteriostatic prin actiune asupra ADN-ul bacterian. Are si proprietati
antiinflamatorii. Se acumuleaza bine in sistemul reticuloendotelial si in piele, eliberandu-se lent
de la aceste niveluri, cu un timpul de injumatatire de aproximativ 2 luni. Se administreaza oral.
Poate determina colorarea in rosu-brun a pielii si a leziunilor leproase, ihtioza, tulburari gastrointestinale.
Sulfamidele antibacteriene si trimetoprimul
Sunt chimioterapice de sinteza cu nucleul de baza p-aminobenzensulfonamida Gruparea amino
din pozitia para a nucleului este esentiala pentru activitatea antimicrobiana, acilarea acestei
grupari determinand inactivarea moleculei. Substituirea la gruparea amido creste activitatea, mai
ales daca substituentul este un radical voluminos. Proprietatile antibacteriene ale compusilor
sulfonamidici sunt similare, iar rezistenta microbilor este incrucisata intre aceste substante. Sunt
solubile in mediu alcalin. Spectrul lor antibacterian este larg, incluzand bacterii Gram-pozitivi,
Gram-negativ, chlamydii, mycoplasme, actinomicete, nocardia, unele protozoare - toxoplasme,
Pneumocystis, plasmodii. Prin utilizarea extensiva a sulfamidelor in terapeutica timp de mai
multe decenii a crescut considerabil numarul tulpinilor rezistente cum ar fi majoritatea bacililor
Gram-negativ, stafilococilor, enterococilor, gonococilor.

Sunt indicate in principal in infeetiile urinare cu germeni sensibili, in trahom, in infectii


genitale si pulmonare chlamydiene, in nocardioza. Pot fi utile in infectii biliare (in special
sulfamidele cu durata medie de actiune), respiratorii, sinuzite, dizenterie bacilara, in diareea
infectioasa cu unele forme de meningococ, in dermatita herpetiforma. Se asociaza cu
trimetoprimul sau cu pirimetamina pentru marirea eficacitatii antibacteriene. Datorita ingustarii
importante a spectrului antibacterian, cat si a reactiilor adverse, toxice si alergice, foarte
frecvente, sulfamidele sunt din ce in ce mai rar folosite astazi.
Mecanismul de actiune este bacteriostatic, prin interferarea procesului de sinteza a
acidului folic la nivelul microorganismelor sensibile. Molecula sulfamidelor antagonizeaza
competitiv acidul paraaminobenzoic datorita asemanarii structurale cu acesta si inhiba
dihidropteroat sintetaza, blocand astfel incorporarea acidului paraaminobenzoic in acidul
dihidropteroic, care este un precursor al acidului folic. O alta posibilitate consta in substituirea
acidului para-aminobenzoic de catre sulfamida in procesul de biosinteza, cu formarea unui
analog al acidului folic, nefunctional. Deficitul de acid folic va determina ulterior impiedicarea
formarii ADN-ului bacterian.
Selectivitatea de actiune pe bacterii deriva din faptul ca microorganismele patogene isi
sintetizeaza singure acid folic, pornind de la acidul paraaminobenzoic. In schimb, celulele
macroorganismului nu-si sintetizeaza acid folic, ci il primesc prin alimente sau medicamente,
deci nu vor fi afectate de sulfamide.
Rezistenta care se instaleaza la sulfamide se poate explica prin modificari enzimatice
transmise plasmidic sau cromozomial, ce determina sinteza bacteriana a unei cantitati sporite de
acid paraaminobenzoic, scaderea afinitatii enzimei pentru sulfamide sau scaderea permeabilitatii
invelisului microorganismului pentru sulfamide.
Majoritatea sulfamidelor (cu exceptia succinilsulfatiazolului si a
ftalilsulfatiazolului, care sunt mai putin solubili) se absorb bine pe cale
digestiva, se leaga in proportie mare de albuminele plasmatice (mai ales produsii
cu durata lunga de actiune) si se distribuie larg in majoritatea tesuturilor si
seroaselor, inclusiv in sistemul nervos central si LCR. Se metabolizeaza prin
acetilare sau glucuronoconjugare hepatica, produsii acetilati fiind inactivi fata
de bacterii, dar toxici si uneori greu solubili, putand cristaliza in urina.
Metabolitii obtinuti prin glucuronoconjugare sunt bine solubili, deci nu exista
riscul precipitarii lor in urina. Eliminarea se face predominant prin filtrare
glomerulara si este favorizata de alcalinizarea urinii, care le creste gradul de
ionizare, precum si solubilitatea.

Dupa viteza de epurare, sulfamidele sunt de trei feluri: cu durata scurta de actiune, cu un
timp de injumatatire de 1-7 ore, ca sulfafurazolul (neoxazol) si sulfametizolul (utile in infectii
acute, in special urinare, deoarece realizeaza concentratii mari la locul de aetiune); cu durata de
actiune intermediara (se absorb bine din intestin, cu un timp de injumatiitire de 8 -24 de ore),
pre cum sulfametoxazolul, sulfafenazolul sau sulfadiazina; cu durata lunga de actiune, cu un
timp de injumatatire de peste 24 ore, ca sulfadoxina, sulfametoxidiazina. Acestea sunt utile in
infectii cronice, deoarece realizeaza la locul de actiune concentratii joase, dar de lung a durata.
Exista si sulfamide care nu se absorb practic deloc din tubul digestiv si care sunt utilizate
pentru tratamentul diareei infectioase. Astfel este ftalilsulfatiazolul care este inactiv si
neabsorbabil ca atare. La nivelul colonului se elibereaza sulfatiazol activ, dar mucoasa colonica
nu este specializata pentru absorbtie si se absoarbe extrem de putin. In sfirsit, exista o categorie
de sulfamide pentru aplicatii pe tegumente si mucoase. Aceste sulfamide mai indeplinesc unele
conditii specifice modului de administrare: sunt foarte putin alergizante (sulfamidele sunt in
general alergizante), nu sunt iritante etc. Dintre acestea cele mai folosite sunt sulfaeetamida
(exista un colir cu sufacetamida, util in conjunctivite), mafenidul si sulfadiazina argentica 1%,
recomandate in tratamentul plagilor suprainfectate si a arsurilor.
Sulfamidele sunt in primul rand alergizante. Reactiile alergice sunt variate ca manifestare si
intensitate: febra, prurit, eruptii cutanate polimorfe, mergand pana la forme foarte severe, cum ar
fi sindromul Stevens-Johnson, sindromul Lyell, care au mortalitate foarte ridicata. Sulfamidele
dezvolta alergie incrucisata: un pacient alergic la o sulfamida este alergic la toate sulfamidele.
Calea de administrare cea mai alergizanta este cea cutaneo-mucoasa si, cu exceptia sulfamidelor
pentru uz local (sulfacetamida, mafenidul), nu se vor administra preparate sulfamidice pe
tegumente si mucoase. Cand pacientul este alergic la sulfamide nu se vor administra nici
preparatele pentru uz extern.
Daca se administreaza oral si se absorb, sulfamidele se concentreaza foarte mult in urina. De
aceea sunt si foarte active in infectii urinare. Dar daca volumul de urina eliminat in 24 de ore este
mic si pH-ul urinei este acid, se poate intampla ca sulfamidele sa precipite in tubii renali si sa
apara hematurie, eristalurie, colici renale, sau chiar insuficienta renala. De aceea, in timpul
tratamentului cu sulfamide se recomanda ingestia unor cantitati suficiente de apa (volumul urinei
eliminate in 24 de ore sa depaseasca 1 litru) si alcalinizarea urinei (alimentatia sa fie mai bogata
in preparate vegetale decat in preparate de carne). De asemenea, sulfamidele pot provoca
fenomene de intoleranta digestiva cu lipsa poftei de mancare, greata, voma. Alte reactii adverse
la sulfamide sunt mult mai rare: anemie hemolitica, agranulocitoza imuna sau idiosincrazice la
pacientii cu deficit de glucozo6- fosfatdehidrogenaza, anemie aplastica, hepatita, angeita renala

necrozanta, hipotiroidism, polinevrita, convulsii, tulburari psihice. La nou-nascuti poate creste


periculos nivelul bilirubinei sanguine, cu aparitia icterului nuclear.

S-ar putea să vă placă și