LUCEAFARUL

Mihai Eminescu
Poetul nostru national, ultimul mare romantic al lumii, Mihai Eminescu a
ascris capodopera literaturii romane Luceafarul. Poezia, inceputa inca din
1873, dar scrisa si finisata de-a lungul multor ani pana la publicarea sa in aprilie
1883 in Almanahul Societatii studentesti Romania-Juna din Viena, a fost
reluata in acelasi an in revista Convorbiri literare.
Sursele de inspiratie ale acestei opera sunt de natura populara: basmul si
mitul Zburatorului si filosofica:lucrarea Lumea ca vointa si reprezentare a
lui Arthur Schopenhauer si elemente din filosofia lui Kant, Platon si Aristotel.
Basmul popular Fata din gradina de aur, cules de Richard Kunisch cuprindea
povestea de dragoste dintre o fata frumoasa si un zmeu. Apartinand unor lumi
diferite, ea ii cere zmeului sa devina muritor, dar in timp ce el merge la Creastor
pentru a-I cere sa-l dezlege de nemurire, fata fuge in lume cu un fiu de imparat,
pe nume Florin. Zmeul se razbuna pravalind o stanca peste cea care i-a tradat
sentimentele. Eminescu versifica acest basm, schimba finalul deoarece considera
ca razbunarea nu I se potriveste finite superioare, nemuritoare si accentueaza
problematica geniului.
Poemul cuprinde 98 de catrene structurate in patru tablouri. Compozitia
se realizeaza prin opozitia planurilor cosmic (universal) si terestru (uman) si prin
doua ipostaze ale cunoasterii: geniul si omul comun. Constructia este simetrica,
in primul si ultimul tablou se imbina planul universal cu cel uman, iar in al
doilea se prezinta planul terestru si in al treilea planul cosmic.
Titlul descrie numele celei mai luminoase stele si reprezinta un reper
astral essential dupa care se calauzesc muritorii. In termini alegorici, Luceafarul
este geniul purtator de lumina, solitary si neinteles de omul obisnuit.
Tema poemului este romantic: problematica geniului in raport cu lumea,
iubirea si cunoasterea. Omul de geniu este o fiinta duala, are attribute umane si
divine. El doreste iubirea unei pamantene, dar I se refuza de Demiurg accesul la
moarte pentru ca ar fi generat disparitia universului. Geniul este un inadaptat,
condamnat la singuratate eternal. Referindu-se la geniu, Eminescu nota: El nare moarte, dar n-are nici noroc. Alte teme romantic regasite in opera sunt:
iubirea, natura, conditia umana.
Incipitul poemului sta sub semnul basmului. Adverbul odata sugereaza
un timp nedeterminat:A fost odata ca-n povesti/ A fost ca niciodata/ Din rude
mari imparatesti/ O prea frumoasa fata. Comparatiile ca-n povesti si ca

niciodata dovedesc unicitatea momentului ce va fi evocat. Superlatiful popular

prea frumoasa sugerea faptul ca fata de imparat este si ea unica, iar
comparatiile Cum e fecioara intre sfinti si luna intre stele o apropie de
spiritualitatea geniului.
In primul tablou spatial este abstract, se indinte intre cuprinsul cerului si
intinderea marii. Fereastra dinspre care fata priveste spre Luceafar este un
symbol al deschiderii si sugereaza posibilitatea evadarii din spatial limitat al
palatului spre spatial infinit al universului cosmic. Intalnirea dintre indragostiti
are loc in oglinda, ca spatiu de reflexive si prin intermediul visului care este un
motiv romantic:E ail privea cu un suras-El tremura in oglinda. Chemarea
Luceafarului de catre fata este incarcata de dorinta: Cobori in jos Luceafar
bland/ Alunecand pe-o raza/ Patrunde-n casa si in gand/ Si viata-mi lumineza.
Intocmai ca in basm, Luceafarul, la chemarea fetei se transforma intr-un tanar
voievod, fiu al cerului si al marii care are par de au moale, fata alba si
ochii vii. Acesta ii cere fetei sa-l urmeze, oferindu-I statutul de stapana a
intinderilor de ape. Speriata d eraceala lui si simtindu-l strain la vorba si la
port, fata il refuza. Antiteza Caci eu sunt vie, tu esti mort demonstreaza idee
ca cei doi indragostiti apartin unor lumi diametral opuse, simbolizand viata
vesnica si moartea.
Ca-n basmele populare, dupa trei zile si trei nopti, fata de imparat isi
aminteste de Luceafar in somn si ii adreseaza o noua chemare. De data aceasta
Luceafarul se intruchipeaza in fiinta demonica nascut din soare si din noapte
si din nou o cheama pe fata in lumea lui oferindu-I acum cosmosul, pe cerurile
caruia ea va fi cea mai stralucitoare stea. Desi frumusetea lui o impresioneaza
puternic e ail refuza:o, este frumos cum numa-n vis/ Un demon se arata
motivand ca privirea ta ma arde. Incapabila s ail inteleaga, fata ii cere sa vina
in lumea ei. Din raspunsul Luceafarului reiese antiteza dintre cele doua lumi:
Dar cum ai vrea sa ma cobor/ Au, nu-ntelegi tu oare/ Cum ca eu sunt
nemuritor/ Si tu muritoare. Indragostit de ea, Luceafarul accepta ipoteza unei
existente terestre. De aici rezulta puterea sa de sacrificiu in numele iubirii pe
care geniul este dispus s ail faca. Luceafarul merge la Demiurg pentru a-I cere
dezlegarea de nemurire.
Tabloul al doilea prezinta o idila intre doua fiinte ce apartin aceleasi
lumi. Cadrul uman este dominat de spatial terestru in care fata se
individualizeaza prin nume, Catalina, si prin infatisare. Numele Catalin si
Catalina sunt exponentii aceleasi spete. Dragostea lor este comparabila cu aceea
dintre un flacau si o fata de la tara prin limbaj si gesturI. Catalin prezinta
trasaturi precum viclean copil de casa, baiat din flori si de pripas, cu
obrajori ca doi bujori care il situeaza in antiteza cu Luceafarul din tabloul
anterior. Catalin o urmareste pe Catalina si ii cere o sarutare vrand s-o initieze in

jocul dragostei care se manifesta prin gesturi tandre:Daca nu sti ti-as arata/Din
bob in bob amorul/Ci numai nu te mania/ Ci stai cu binisorul. Catalin ii
propune fetei sa fuga in lume deoarece aceasta nu-l poate uita pe Luceafar: O,
de Luceafarul de sus/ M-a prins un dor de moarte. Catalina constientizeaza
superioritatea geniului: In veci il voi iubi/ Si-n veci va ramanea departe.
Tabloul al treilea, dominat de planul cosmic, este numit si drumul
cunoasterii. In numele iubirii ideale Luceafarul devenit Hyperion (pe deasupra
mergatorul) porneste in calatoria spre Demiurg. Numele Hyperion este numele
tainic al eroului stiut numai de Demiurg, d edivinitatea care il striga in
momentul cel mai greu al uitarii pentru a-l trezi la realitatea sa existentiala
(aceea de nemuritor).
La cererea sfasietoare a Luceafarului de a fi dezlegat de nemurire pentru a
devein pamantean, aceasta fiind singura posibilitate de a trai iubirea, Demiurgul
ii respinge dorinta aratandu-si dispretul fata d estatutul de muritor al omului
obisnuit. Lumea oamenilor este surprinsa prin caracteristicile ei fundamentale:
iluziile, norocul, efemeritatea, moartea. Antiteza cu lumea superioara a geniului
este evidentiata prin pronumele si tot odata opozitia dintre noi si ei: Ei doar
au stele cu noroc/ Si prigoniri de soarte/ Noi nu avem nici timp, nici loc/ Si nu
cunoastem moarte. Demiurgul nu ii poate indeplini dorinta luceafarului
deoarece moartea nu este posibila pentru ca ar coincide cu negarea ordinii si a
echilibrului universal. Drept urmare Creatorul ii arata ca superficialitatea lumii
nu merita sacrificial geniului: Si pentru cine vrei sa mori?/ Intoarce-te, te
indreapta/ Spre acel pamant ratacitor/ Si vezi ce te asteapta.
In tabloul patru este present planul terestru (uman) si planul cosmic
(universal). Intorcandu-se in locul lui menit pe cer, Luceafarul priveste pe
pamant si vede doi tineri singuri intr-un dezlantuit joc al dragostei. Fata nu isi
paraseste idealul de iubire ci ii da un alt inteles: isi proiecteaza acum aspiratiile
in sfera umanului. Il incova pentru a treia oar ape Luceafar, dar de aceasta data
pentru a-i incredinta norocul sau.
Finalul intregeste sensurile poemului marcand separarea definitive a
destinelor celor doi indragostiti. Metafora cercului din versul Traind in cercul
vostru stramt este o sugestie a limitarii finite umane in raport evident cu lumea
mea. Lectia de cunoastere insemana pasiune si suferinta, viata si moarte care
sunt experiente ireversibile, asumate in mod superior de catre Luceafar, care se
intoarce in lumea lui, fiind eliberat de patima. Acum, fata de imparat devine
chip de lut; caracteristica ce reprezinta lumea comuna, inferiorul conditiei
umane.

Ultima replica a Luceafarului inchide, dupa cum nota Petru Cretia:toata

durerea din cer si pamant, toata tristetea unei singuratati asumate pe vecie.
Traind in cercul vostru stramt/ Norocul va petrece, / Ci eu in lumea ma simt/
Nemuritor si rece.
In opinia mea, Luceafarul de Mihai Eminescu este un poem in care
conditia omului de geniu este ilustrata prin imbinarea temelor si motivelor
romantice, atitudinile artistice, elementele de imaginar poetic caracteristice
operei eminesciene.