Sunteți pe pagina 1din 19

II.

AUTONOMII LOCALE SI INSTITUII CENTRALE N SPAIUL


ROMNESC (SEC. IX XVIII)
1. NTEMEIEREA STATELOR MEDIEVALE ROMNETI
A. ROMNII N PRIMUL MILENIU AL EREI CRETINE
Vreme de cateva sute de ani, dupa retragerea aureliana, sursele istorice nu au pomenit in spatiul carpatodunarean decat diferite populatii migratoare, intrucat acestea erau singurele care aveau o organizare politica si
mai ales militara, pe care documentele o gaseau demna de consemnat. La vremea respectiva, cei care
consemnau in scris evenimentele politice (inclusiv militare) sau istorice nu se refereau, in general, la aspectele
etnice ale populatiilor mentionate. Chiar atunci cand apare ca atare termenul de natiune, acesta desemneaza acea
parte din populatia unei structuri politice calificata sa participe la viata politica a respectivei structuri (indiferent
de aspectele etnice ale populatiei majoritare sau ale conducatorilor). Natiunea in sens etnic nu apare mai
devreme de secolul al XIX-lea. Era asadar normal, din perspectiva epocilor respective, ca populatiile
romanizate si mai apoi romanii din spatiul carpato-dunareano-pontic sa nu apara in documentele scrise decat in
masura in care fie intra in relatie cu actori recunoscuti ai scenei politice a vremii, fie ajung sa-si constituie
propriile structuri politice.
Forme de organizare prestatala (politico-teritoriala) specific romanesti:
- tari (voievodate) = structuri politice cu functii defensive, constituite pe ambele laturi ale Carpatilor prin
contopirea mai multor obsti sub conducerea unui duce sau voievod. Ele sunt specifice intreg spatiului romanesc, iar
aparitia lor se leaga de finalizarea etnogenezei, perioada in care, la Dunarea de Jos, se cristalizeaza o organizare
social-politica specifica, cea romaneasca - ex.: Tara Sipenitului, Tara Fagarasului, Tara Maramuresului.
- cnezat = structura politica prestatala constituita prin reunirea mai multor obsti sub conducerea unui jude sau
cneaz.
- campuri = forme de organizare politica prestatala din Moldova si Tara Romaneasca, constituite prin unirea mai
multor obsti pe criterii geografice (toate obstile de pe valea unui rau sau dintr-o depresiune) - ex.: Campulung
Moldovenesc, Campulung Muscel, Campul lui Dragos, Campul lui Vlad.
- cobale, ocoale, codri = forme de organizare prestatala specifice tinuturilor de la est de Carpati (Moldova):
ocoale in zona Vrancei si a Bucovinei; cobale in zona Botosaniului, Dorohoiului, Bacaului si Neamtului; Codrii
Cosminului, Codrii Lapusului, Codrii Orheiului, Codrii Hertei.
Forme de organizare politico-administrativa de sorginte occidentala:
- principat = forma de organizare a puterii centrale in stat, in care autoritatea revine principelui.
- comitat = forma de organizare administrativ-teritoriala locala condusa de un comite (echivalente judetelor de
azi)
- marca = forma de organizare administrativ-teritoriala si militara introdusa de regalitatea maghiara in zonele de
granita pentru intarirea apararii (in special impotriva cumanilor si tatarilor). Exemple: Banatul de Severin (infiintat
pe la 1230), Marca Moldovei (pe la 1352);
- ducat = corespondentul occidental al voievodatului.

In a doua jumatate a primului mileniu si la inceputul celui de-al doilea, in Europa s-au constituit statele
medievale. Si in zona carpato-dunareano-pontica evolutia interna a societatii romanesti a condus spre
constituirea statului. La aceasta au concurat mai multi factori, unii interni si altii externi.
a) Premise interne:
1. Cresterea demografica determinata de darnicia pamantului romanesc, de bogatiile solului si subsolului,
de configuratia reliefului si de prezenta padurilor, care au asigurat protectia romanilor in vremuri de restriste.
2. Viata economica tot mai dinamica, stimuleaza accelerarea procesului de centralizare politica
(schimburi comerciale, circulatia monedei etc.) Spatiul romanesc era strabatut de importante artere comerciale
care porneau din nordul si din centrul Europei, ajungand la gurile Dunarii si la Marea Neagra.
3. Inceputul procesului de feudalizare favorizeaza desprinderea elementelor conducatoare din sanul obstilor,
acei cnezi si juzi care se situeaza in fruntea unor autonomii locale si care vor fi promotorii actiunilor politice de
centralizare statala.
b) Premise externe:
1. Contextul extern a influentat procesele din interiorul societatii romanesti. Cumanii de origine turanica
si mai tarziu tatarii (marea lor invazie din 1241 - 1242), au impiedicat extinderea stapanirii Regatului Ungar
dincoace de Carpati, oferind astfel populatiei locale posibilitatea de a-si crea structuri si institutii statale. In
eliminarea puterii tatarilor (Hoarda de Aur) erau deopotriva interesate Ungaria si Polonia.
2. Constituirea statelor extracarpatice a fost favorizata si de slabirea presiunii exercitate de coroana
maghiara, ea insasi confruntata cu dificultati: stingerea dinastiei Arpadienilor (1301) si declansarea luptelor
pentru tron.
Aparitia primelor formatiuni politice romanesti se plaseaza in cadrul unor evolutii interne care au facut
posibila cristalizarea structurilor statale, dar si al unui context international favorabil. In centrul si rasaritul
Europei, ultimele invazii se prelungesc pana in secolul al XIII-lea, iar marile puteri din zona, Imperiul Bizantin,
Regatul Ungariei (dupa anul 1000) si Regatul Poloniei, isi impart sferele de influenta, iar uneori incearca sa-si
impuna stapanirea propriu-zisa asupra spatiului romanesc.

B. CONSTITUIREA VOIEVODATULUI TRANSILVANIEI


B.1. Izvoare narative referitoare la constituirea Transilvaniei medievale
Din secolul al IX-lea insa, in contextul in care ungurii asezati in Pannonia incep sa-si manifeste interesul
pentru Transilvania, sursele mentioneaza formatiuni politice ale populatiei romanesti de la nord de Dunare.
Principalele izvoare narative care contin informatii referitoare la formatiunile politice romanesti de la vest de
Carpati sunt Gesta Hungarorum si Legenda Sfantului Gerard.
1) Cronica notarului anonim al regelui Bela al III-lea al Ungariei (Gesta Hungarorum, Faptele
ungurilor sau Cronica lui Anonymus), scrisa probabil la sfarsitul secolului al XII-lea sau la inceputul secolului
al XIII-lea, dar oglindind evenimente de la sfarsitul secolului al IX-lea si din prima parte a secolului al X-lea,
relateaza conflictele care i-au opus pe ungurii in expansiune spre rasarit unor formatiuni politice de dincolo de
Tisa. Ea furnizeaza cea mai bogata si completa relatare medievala despre starile de lucruri gasite de unguri la
patrunderea lor in teritoriile locuite de romani. Convietuirea romano-slava din secolele VIII-IX are loc in cadrul
unor formatiuni politice medievale timpurii. Asemenea state incipiente, sase ducate din jurul anului 900, sunt
atestate in "regiunea daco-pannoniana". Trei din ele, situate la est de Tisa, sunt cele mai cunoscute. Aceste

formatiuni, de tipul cnezatelor sau voievodatelor, forme de organizare influentate de cele ale slavilor, dar devenite
specifice populatiei romanesti, erau situate in Crisana (condusa de Menumorut si avand centrul la Biharea), in
Banat, cu centrul probabil la Cuvin (condusa de Glad) si in partea central-vestica a Transilvaniei, avand drept
centru posibil Dabaca (Gelu). Etnia primilor doi "duci" nu este mentionata de Anonymus. Despre al treilea "duce",
Gelu, aflam ca este "un anumit roman". Supusii sai sunt romani si slavi. Ei traiesc insa intr-un spatiu ("tara de
dincolo de paduri") caracterizat prin "bunatatea" sa; un pamant fertil, la roadele caruia Anonymus adauga bogatia
in aur si sare. Prin urmare, Gelu este sigurul dintre acesti conducatori locali numit de Anonymus blach, adica
roman, in conditiile in care populatia din zona era departe de a fi omogena din punct de vedere etnic. Realitatea
personajelor si intamplarilor pomenite de Anonymus a inceput sa fie contestata de unii istorici maghiari si austrieci
incepand din secolele XVIII-XIX, in contextul in care romanii din Transilvania cereau drepturi politice si
nationale. Chiar daca exista o doza de fabulatie in povestea notarului anonim, deoarece nu rareori istoricii
medievali simteau nevoia sa-si infrumuseteze povestile cu elemente dramatice, este dincolo de indoiala faptul ca
in perioada in care a scris Anonymus exista constiinta unei anterioritati a romanilor in Transilvania si a unor
formatiuni politice in stare sa opuna rezistenta ungurilor. O confirmare indirecta a acestor realitati o aduce
Cronica lui Nestor, din secolul al XII-lea, care pastra amintirea faptului ca, la trecerea lor prin Carpatii Padurosi,
spre Pannonia, ungurii i-au gasit acolo pe romani si pe slavi.
2) Legenda Sfantului Gerard (scriere cu caracter hagiografic de la inceputul secolului al XI-lea)
mentioneaza trei formatiuni de la cumpana secolelor X-XI: voievodatul lui Ahtum (urmas al lui Glad), in Banat,
cu centrul la (Urbs) Morisena, unde functiona si o manastire ortodoxa; voievodatul lui Gyula (Geula cel Tanar), in
partile central-vestice ale Depresiunii Transilvaniei, cu centrul la Balgrad (Alba Iulia); ducatul lui Kean, in
regiunile sud-orientale ale Transilvaniei.
B.2. De la "ducatele romano-slave" la voievodatul Transilvaniei, vasal regelui Ungariei
Asezati in Campia Pannonica la sfarsitul secolului al IX-lea (896), ungurii au organizat cucerirea
Transilvaniei dinspre vest spre est. Primul teritoriu cucerit a fost voievodatul lui Menumorut, urmat de
formatiunile lui Glad si Gelu. Dupa moartea lui Gelu, formatiunea acestuia este preluata de Tuhutum, capetenia
ungurilor invadatori. Acesta isi constituie un dominium propriu si o dinastie 242g64c separata de cea a ducelui
Arpad din Pannonia. Timp de aproape un veac, Tuhutum si urmasii sai stapanesc partea apuseana a
Transilvaniei in "pace si fericire".
Secolele XI-XII au fost caracterizate de o tendinta generala de extindere teritoriala si de amplificare a
functiilor formatiunilor existente in spatiul romanesc, mai ales in interiorul arcului carpatic. E posibil ca in
aceasta zona procesul de constituire si de maturizare a formatiunilor politice sa fi fost impulsionat si accelerat
de confruntarea cu tendintele expansioniste ale regatului maghiar. Acestea s-au materializat in cucerirea treptata
a Transilvaniei, pe parcursul a catorva sute de ani, intre secolul al IX si secolul al XI-lea. In Transilvania,
regalitatea maghiara isi impunea autoritatea prin intermediul nobililor unguri, detinatori de fiefuri, in virtutea
relatiilor vasalice care ii legau de regele Ungariei. Parte din aceste fiefuri, care se bucurau, la randul lor, de o
importanta autonomie fata de regalitatea maghiara, se constituisera pe structurile vechilor formatiuni politice
premaghiare, pe care le cucerisera. Astfel, in 1002-1003, Stefan, marele rege care, crestinandu-i pe unguri in
1001, isi salvase poporul si il facuse sa intre in concernul popoarelor europene, a trebuit sa lupte cu un unchi al
sau, ducele Geula cel Tanar, care ocupa tronul luat de Tuhutum de la Gelu. La inceputul secolului al XI-lea,
acesta se impotriveste misiunilor apostolice ale regelui Stefan cel Sfant, nimeni altul decat nepotul de sora al
ducelui "ultrasilvan". Fiind capturat de suveranul ungur, Geula cel Tanar este inchis pe viata, intrucat refuza "sa
fie crestin" (adica sa renunte la ortodoxism in favoarea catolicismului). Potrivit aceluiasi Anonymus, regele Stefan
ocupa intreaga "tara"; totodata, el desfiinteaza (pe la 1004) episcopia ortodoxa situata probabil la Alba Iulia. Dupa
ce l-a invins pe Geula, Stefan cel Sfant a trebuit sa se lupte si cu conducatorul voievodatului care fusese inainte al
lui Glad, un anume Ahtum, de religie ortodoxa. L-a invins si pe acesta si astfel a recucerit intreg teritoriul dintre
Cris si Dunare. Pe masura inaintarii spre centrul si sudul Transilvaniei, expansiunea maghiara a capatat un caracter
mai organizat si eficace. Sub urmasii lui Stefan cel Sfant incepe organizarea Transilvaniei ca entitate politica
vasala regelui Ungariei.

Dupa anul 1100, in teritoriul intracarpatic, regalitatea maghiara incearca sa impuna modele religioase,
politico-administrative si socio-economice apusene. Intarirea autoritatii regale maghiare asupra Transilvaniei a
fost marcata de tendinta generala de reducere a autonomiilor locale in favoarea unor institutii centrale, chiar
daca procesul nu a fost nici rapid, nici intotdeauna reusit. Comitatul este instalat peste vechile autonomii
romanesti, in timp ce episcopatul catolic incadreaza sub raport ecleziastic teritoriile cucerite, substituindu-se
organizarii ortodoxe preexistente. In 1111 este infiintat primul comitat, Bihorul, in zona vechii cetati romanoslave de la Biharea, si este atestat un episcopus Ultrasilvanus, Simion, catolic. In acelasi an, dar si in 1113,
documentele amintesc un princeps Ultrasilvanus, Mercurius. Se pare ca, in ambele cazuri, cei doi nu locuiau
efectiv in Transilvania. Expansiunea maghiara a fost insotita de o adevarata cruciada, regii unguri avand in
papalitate un sprijin real pentru expansiunea catolicismului spre rasarit, ei fiind investiti cu titlul de regi
apostolici (regi care aveau misiunea de a raspandi catolicismul). Institutiile statale romanesti in curs de formare
au fost inlocuite cu institutiile statului maghiar. Initial, cuceritorii maghiari incearca organizarea Transilvaniei
ca principat (1111 - mentionarea lui Mercurius Princeps Ultrasilvanus), dar un principat cu autonomie limitata,
parte a statului arpadian, puterea politica suprema revenind regelui Ungariei. In a doua jumatate a secolului al
XII-lea, regii unguri daruiesc oamenilor lor de incredere noi cetati si feude din Transilvania. Administrativ,
acestea sunt incluse in noi comitate, institutii politico-teritoriale aduse de cuceritorii care incearca, insa fara
deplina reusita, sa inlocuiasca vechile tari, voievodate si cnezate.
Pe la 1164 este atestat un comite de Dabaca. Din 1176, acesta devine capetenia tarii, sub numele de
Leustachius Voyvoda. Pentru conducatorul Transilvaniei, revenirea la numele traditional de voievod este o
dovada a existentei populatiei romanesti. De altfel, din toate tarile cucerite si incadrate in regatul Ungariei,
numai Transilvania pastreaza "formula voievodala ca institutie politica centrala" (I. A. Pop), pana catre
jumatatea secolului al XVI-lea. (Puterea politica suprema in Transilvania apartine, insa, in continuare, regelui
Ungariei. Situatia se va mentine neschimbata pana in 1541, atunci cand Ungaria dispare ca stat prin
transformarea partilor ei centrale in pasalac turcesc [Pasalacul de la Buda]. Din acest moment Transilvania
devine un stat in sine, organizandu-se sub forma principatului autonom sub suzeranitate otomana. Puterea
politica suprema revine, principelui Transilvanei, care, ca titular al institutiei centrale, capata atributii suverane,
la fel ca domnii din Tara Romaneasca si din Moldova.)
Voievodul Transilvaniei este un vasal al regelui Ungariei. Initial, autoritatea sa era exercitata asupra a sapte
comitate: Solnocul Interior, Dabaca, Cluj, Turda, Alba, Hunedoara, Tarnava. Rezistenta din partea aristocratiei
maghiare, dornice sa-si pastreze autonomia dobandita, dar si a elementului romanesc i-a determinat pe regii maghiari
sa colonizeze alte neamuri, precum secuii (incepand cu secolul XI), stabiliti in sud-estul Transilvaniei, sasii (asezati,
incepand cu a doua jumatate a secolului al XII-lea, in zonele unde aveau sa intemeieze Sibiul, Brasovul, Sighisoara,
Bistrita etc.), cavalerii teutoni (care primesc in 1211 Tara Barsei, in schimbul careia trebuiau sa apere frontierele
rasaritene ale regatului si sa faca si prozelitism catolic in randul populatiei romanesti sau turanice). Sasii si secuii s-au
organizat in scaune, ai caror conducatori erau subordonati direct regelui Ungariei, contribuind la impunerea stapanirii
maghiare in centrul si sudul Transilvaniei.
In secolul al XIII-lea, cucerirea si organizarea Transilvaniei de catre unguri par a fi incheiate. Asezarea
noilor veniti conduce, desigur, la o noua structura etno-demografica, romanii ramanand insa locuitorii cei mai
numerosi. In fata presiunilor exercitate de cuceritori, romanii s-au regrupat in structuri social-economice si
politice autonome in zonele marginase ale Transilvaniei, cunoscute sub numele de "tari" (Maramuresul,
Lapusul, Zarandul, Hategul, Fagarasul, Barsa, Amlasul s.a.) Aici, in schimbul apararii granitelor, ei vor reusi sasi conserve, pentru mult timp, traditiile voievodale si cneziale. In schimbul serviciilor lor militare si a fidelitatii
fata de regatul maghiar, acesta le recunostea autonomia. Tocmai din astfel de autonomii romanesti traditia vrea
sa fi pornit initiativa intemeierii statelor romanesti extracarpatice Moldova si Tara Romaneasca.
Spre sfarsitul veacului al XIII-lea si la inceputul celui urmator, voievozii Transilvaniei Roland Borsa
(1282, 1284-1285,1288-1293) si Ladislau Kan (1294-1315) isi asuma prerogative sporite. Primul, in numele
unui regnum Transilvanum, convoaca la Deva, in 1288, prima Adunare obsteasca (Congregatia generala), la
care participa nobili din cele sapte comitate, clerul superior, orasenii si reprezentantii taranimii libere. Ultimul
voievod amintit, Ladislau Kan, profita de criza politica declansata de stingerea dinastiei Arpadiene pentru a-si
exercita atributele de sef al unui stat autonom: stapaneste cetati, orase si domenii interne si incheie intelegeri cu

tari de sine statatoare. Curand, angevinii readuc Transilvania la statutul de voievodat vasal regelui
Ungariei.
B.3. Evolutia Transilvaniei in cadrul regatului maghiar
Transilvania fusese organizata ca un voievodat, ceea ce sugereaza ca isi mentinea o anumita
individualitate politico-administrativa in cadrul regatului maghiar. Conducerea sa se baza pe colaborarea
"starilor" sau "natiunilor" privilegiate: nobilimea (in special maghiara), patriciatul (orasenii bogati - in special
sasi) si fruntasii secuilor. Desi vasal coroanei maghiare, voievodatul Transilvaniei isi pastra, totusi, o anumita
autonomie in cadrul regatului Ungariei. Religia ortodoxa, desi nerecunoscuta oficial, era practicata de
majoritatea populatiei Transilvaniei, care era romaneasca. Fruntasii romanilor au facut initial parte dintre starile
privilegiate, dar, din secolul al XIV-lea, ei sunt exclusi treptat din randul acestora. In 1366, in contextul
afirmarii independentei romanilor la sud si est de Carpati, ca si al optiunii statelor extracarpatice pentru
ortodoxie, regele Ludovic I conditioneaza calitatea de nobil de apartenenta la catolicism. In acest fel, nobilii
romani care doresc sa-si pastreze statutul accepta catolicismul si treptat se maghiarizeaza, iar cei care raman
credinciosi propriei confesiuni religioase isi pierd statutul privilegiat si decad in randul taranilor. Romanii isi
pastreaza, macar pentru o vreme, o autonomie relativa si o organizare proprie, sub conducerea cnezilor si
voievozilor in unele zone marginase ale Transilvaniei, precum Tara Hategului, Tara Fagarasului, a Maramuresului si in districtele romanesti ca Tara Zarandului sau Banat. In timp insa, in contextul actiunii de
centralizare politica si de restaurare a autoritatii regale maghiare, aceste autonomii sunt tot mai restranse. In
concluzie, in vreme ce la sud si la rasarit de Carpati romanii isi consolidau independenta, in Transilvania se
producea evolutia inversa, aceasta fiind tot mai profund integrata in structurile regatului ungar. Aceasta evolutie
divergenta este una din principalele cauze pentru care, in conditiile in care in perioada medievala, in Europa, se
constata o tendinta destul de raspandita de unificare teritoriala a populatiilor de acelasi neam, in spatiul
romanesc se mentine diviziunea politica. Pe de alta parte, constituirea statelor medievale romanesti
extracarpatice a creat cadrul propice unei dezvoltari economice si culturale care a permis, alaturi de lupta
impotriva expansiunii otomane, conservarea identitatii poporului roman.

C. CONSTITUIREA RII ROMNETI


In secolul al XIII-lea, in vreme ce Transilvania isi continua existenta in cadrul regatului maghiar, se
contureaza din ce in ce mai clar formatiunile politice ale romanilor din exteriorul arcului carpatic. Astfel, in
1234, o bula papala mentiona existenta unor elemente de ierarhie bisericeasca ortodoxa, ceea ce implica si o
organizare politica. In secolul al XIII-lea, intreg spatiul romanesc avea sa fie marcat de marea invazie tatara din
1241, care a distrus si a dezorganizat totul, in pofida unor incercari de rezistenta locale, ce demonstreaza ca
existau deja elemente de organizare politica. Romanii incercasera, impreuna cu secuii, sa apere trecatorile
transilvanene, iar in exteriorul Carpatilor tatarii se confrunta cu un asa-numit Miselau, probabil Seneslau, care
apare mai tarziu in documente. Marea invazie tatara a pulverizat cnezatele si voievodatele romanesti
preexistente, dar a dezorganizat si regatul ungar, care, in ultima perioada, isi extinsese dominatia si asupra
spatiului extracarpatic. Astfel, presiunea maghiara asupra spatiului romanesc scade si sunt create conditii
favorabile afirmarii politice la sud si la rasarit de Carpati. Dominatia mongola instituita in zona a permis, pe de
o parte, cristalizarea unor institutii ramase apoi caracteristice statelor medievale romanesti (birurile, scutirile,
organizarea sistemului de posta etc.), iar pe de alta, a facut apel, in guvernare, la reprezentanti din randul
populatiei romanesti. Acestia, spre sfarsitul secolului, in conditiile diminuarii puterii mongolilor, au profitat de
situatia dobandita, in scopul definirii unor autonomii romanesti care au stat la baza viitoarelor state medievale.
C1. Regele Bela al IV-lea, Cavalerii Sfantului Ioan si structurile politice dintre Carpati si Dunare
La inceputul secolului al XIII-lea, regalitatea maghiara supune pe rand Tara Oltului (devenita Tara
Fagarasului) si apoi Tara Hategului, impingand limitele expansiunii lor pana la arcul Carpatilor Meridionali.
Din acest moment, regii unguri incearca sa-si extinda stapanirea asupra regiunilor extracarpatice. Pentru
realizarea acestui obiectiv, ei apeleaza la cavalerii teutoni, care primesc vremelnic in stapanire Tara Barsei

(1211). Invingatori ai cumanilor, teutonii actioneaza inca din primii ani pe cont propriu atat la miazanoapte de
Carpati, cat si la miazazi. Ca urmare, pe la jumatatea celui de-al treilea deceniu al veacului al XIII-lea (1225),
armata regala ii alunga din Transilvania. Dupa marea invazie tataro-mongola din 1241-1242, regii unguri reiau
planurile de colonizare in vederea apararii zonelor meridionale ale stapanirii lor, indeosebi Banatul si sud-vestul
Transilvaniei. Mai mult, formuleaza tot mai clar obiectivul principal al politicii externe: stapanirea drumului
comercial spre Dunarea de Jos si Marea Neagra.
Prin diploma din anul 1247, Bela al IV-lea daruieste Cavalerilor Ordinului Sf. Ioan de la Ierusalim Tara
Severinului pana la Olt, mai putin acea parte a "tarii" respective, organizata anterior (pe la 1230) in Banatul de
Severin, ca marca de aparare a Ungariei impotriva cumanilor. Colonizarea Ioanitilor este efemera, dar
"contractul" care o consacra ramane un izvor istoric semnificativ. Intre altele, el atesta existenta unor formatiuni
statale romanesti din spatiul carpato-dunarean, doua voievodate si doua cnezate: voievodatul lui Litovoi, care
cuprinde Tara Hategului (in sud-vestul Transilvaniei) si nord-vestul Olteniei; . voievodatul lui Seneslau, care
include Tara Fagarasului (in sudul Transilvaniei) si nordul Munteniei; . cnezatul lui Farcas, situat intre cele
doua voievodate, la sud de munti (in Valcea); cnezatul lui Ioan, localizat ipotetic intre Jiu si Olt, aproape de
Dunare. Acestea au fost fie anexate Ungariei (cnezatele lui Ioan si Farcas), fie lasate romanilor in conditii de
dependenta fata de puterea suzerana (voievodatele lui Litovoi si Seneslau). Dupa marea invazie mongola (12411242), voievodatul romanesc din stanga Oltului iese de sub tutela Ungariei. Astfel, cu exceptia voievodatului lui
Seneslau, vecin cu zona denumita Cumania, celelalte formatiuni politice mentionate sunt controlate de
regalitatea ungara, prin "banul" de Severin. Diploma ofera si informatii asupra stratificarii sociale, care este
intotdeauna legata de aparitia statului, consemnand diferentele dintre tarani si mai-marii pamantului (rustici, in
opozitie cu majores terrae, sugereaza deja existenta unor categorii privilegiate). De asemenea, aceste formatiuni
statale, aflate sub autoritatea, macar nominala, a regelui maghiar, aveau propriile forte militare, intrucat se
specifica obligatia lor de a da ajutor armat ioanitilor.
De la sfarsitul secolului al XIII-lea, se poate urmari felul in care, pe mai multe etape, se desfasoara
procesul desprinderii formatiunilor romanesti de sub autoritatea maghiara si al constituirii statelor medievale
romanesti. Trebuie sa vedem aceste formatiuni integrate in sistemul feudalo-vasalic de tip apusean, pe care
regalitatea maghiara incerca sa-l instituie, astfel incat incercarile lor de autonomizare se incadreaza in procesul,
mai amplu, de faramitare politica si de decadere a autoritatii centrale prin care trecea in epoca Ungaria
medievala. Indeosebi Litovoi va incerca sa anuleze acest raport de vasalitate fata de Coroana Arpadiana, in
conjunctura favorabila creata de luptele interne din regat. Astfel, in 1277 el refuza plata tributului, pornind lupta
impotriva regatului Ungar. In 1279 este ucis in lupta cu armata regala, fiind urmat la conducerea voievodatului
de fratele sau Barbat, care va fi nevoit sa recunoasca din nou suzeranitatea maghiara. Aceasta transmitere
ereditara a puterii denota existenta unor structuri politico-sociale medievale bine conturate, o viata economica
prospera (dovada suma foarte mare platita de Barbat pentru rascumpararea din prizonierat), armata condusa de
voievod, biserici coordonate de o episcopie ortodoxa.
C.2. "Descalecatul lui Negru-Voda"
Momentul decisiv al constituirii statelor romanesti extracarpatice - exprimat de traditia istorica prin
termenii de descalecat si intemeiere - a fost reprezentat de inlaturarea dominatiei teritoriale a regatului Ungar.
Inlaturarea totala a suzeranitatii maghiare asupra teritoriului de la sud de Carpati are loc la cumpana
secolelor XIII-XIV. Criza politica, evidenta in ultimii ani ai domniei lui Ladislau Cumanul, se agraveaza. Vasalii
sai din fruntea structurilor teritoriale, inclusiv voievodul Transilvaniei, manifesta tendinte de independenta.
Ultimul reprezentant al dinastiei arpadiene, Andrei al III-lea (1290-1301), incearca sa evite destramarea
regatului in principate de sine statatoare. Astfel, in primavara anului 1291, noul rege soseste in Transilvania,
pentru a readuce sub ascultare pe voievodul local. Cu acest prilej, consolideaza privilegiile nobililor unguri, ale
secuilor si sasilor, dar anihileaza autonomia romaneasca din Fagaras. In acest context, traditia pastrata de cronicile
muntene vorbeste de un "descalecat" al lui Negru-Voda, pornit cu ai sai din Tara Fagarasului pe la 1290. Voievodul
semilegendar Radu Negru (Negru-Voda) trece Carpatii si se instaleaza la Campulung, sediul unei comunitati
catolice, formata din sasi si unguri. Prosperitatea acestei comunitati este explicata prin situarea ei pe drumul
comercial ce lega Transilvania de Dunarea de Jos si Marea Neagra. Acest oras devine prima capitala a Tarii

Romanesti si necropola domneasca. Realitatea unui descalecat de la nord de Carpati pare a fi sugerata chiar de
numele de Basarab, de origine cumana, consemnat de documente in Tara Hategului.
C3. Basarabii - mari voievozi, domni si singuri stapanitori in "toata Ungrovlahia"
Mai clar este documentata istoric intemeierea Tarii Romanesti prin unirea teritoriilor oltene ale
voievodatului lui Litovoi cu cele ale voievodatului argesean al lui Seneslau sub domnia lui Basarab, pe la 1310.
Actiunea pornita din Campulung cuprinde Argesul, apoi capeteniile din teritoriile de la apus de Olt se inchina
puternicului voievod din stanga raului. Desavarsirea intemeierii Tarii Romanesti se realizeaza, asadar, sub
Basarab I. Astfel, la inceputul secolului al XIV-lea este atestata ca stat Valahia nord-dunareana. Izvoarele
mentioneaza titlurile conducatorului acestui stat: mare voievod (conducator militar) si domn, stapan al tarii.
Denumirea statului romanesc apare in izvoare diplomatice externe. Cele mai multe provin din cancelaria noilor
regi ai Ungariei, angevinii. De origine franceza, aceasta dinastie restaureaza unitatea Regatului Ungar.
Inceputul procesului dateaza chiar din timpul domniei lui Carol Robert de Anjou (1308-1342), care este sprijinit
de papalitate.
Afirmarea independentei fata de regatul maghiar se facea in contextul colaborarii romanilor cu tatarii,
bulgarii si sarbii. Factorul de putere reprezentat de regatul maghiar nu putea fi insa ignorat. Cu ocazia luptelor
purtate in Banat, armata noului rege al Ungariei are de infruntat si ostilitatea statului romanesc din apropiere, al
carui conducator, Basarab (1310?-1352), se dovedeste nu numai un priceput sef militar, ci si un bun diplomat. In
1324, el incheie un acord prin care regele Ungariei recunoaste unitatea statului condus de "Bazarab, voievodul
nostru transalpin". La randul sau, voievodul recunoaste suzeranitatea regelui Ungariei, in primul rand pentru
stapanirea Banatului de Severin, dar si faptul ca Terra Transalpina (Terra Bazarab) este inclusa "in aria
spiritualitatii catolice". Nemultumiti de conditiile acordului, nobilii unguri il conving pe rege sa suprime statul
lui Basarab. Este organizata campania din toamna anului 1330. Pentru a evita distrugerile razboiului, Basarab se
ofera se restituie regelui Banatul Severinului si sa-i plateasca 7 000 de marci de argint, echivaland cu 74 kg. aur.
Suma este un indiciu al fortei economice detinute de voievodatul muntean, care poate fi legata si de controlul
segmentului final al drumului comercial care lega Europa Centrala si Marea Neagra prin intermediul gurilor
Dunarii. Carol Robert refuza oferta, armata maghiara aparent victorioasa se intoarce spre Transilvania, dar intro trecatoare, nelocalizata cu exactitate, dar intrata in istorie sub numele Posada, pe care i I-a dat lorga, romanii ii
surprind si ii masacreaza pe unguri, al caror rege scapa cu greu. Soldata cu infrangerea armatei lui Carol Robert
de Anjou - imortalizata prin Cronica pictata de la Viena, aceasta campanie nu aduce restaurarea dominatiei
regatului Ungariei la sud de Carpati. Ea consfinteste independenta statului condus de Basarab, care cuprindea
Banatul de Severin, Oltenia, Muntenia pana la Dunare si teritoriul smuls tatarilor la gurile Dunarii (care ia
numele eliberatorului, adica Basarabia). Ulterior, raporturile cu Ungaria au fost reluate in contextul necesitatii
de a duce o lupta comuna pentru eliminarea tatarilor din regiune. Acesta este contextul in care Basarab cucereste
sudul Moldovei actuale, ceea ce explica numele de Basarabia extins apoi asupra intregului teritoriu dintre Prut
si Nistru. Regele ungar interpreta insa juramantul de vasalitate prestat de domnul Tarii Romanesti ca o
recunoastere a faptului ca acesta ar fi detinut intreaga tara (inclusiv teritoriile nou cucerite de Basarab) ca feuda,
de la el.
In vremea regelui Ludovic I de Anjou (1342-1382), Ungaria si cea mai apropiata "Vlahie" de langa ea,
Tara Romaneasca, actioneaza impreuna impotriva dominatiei tatare exercitata la gurile Dunarii si la est de
Carpati. Urmasul lui Basarab, Nicolae Alexandru (1352-1364), isi asuma un rol insemnat in aceasta lupta.
Relatiile cu Ungaria vor fi umbrite, insa, de expansionismul politic si religios al angevinilor. Din acest motiv, in
1359, Nicolae Alexandru Basarab isi va lua titlul de domn autocrat (samodirjet, de sine stapanitor - prin care isi
afirma deplina independenta pe plan extern si se opune expansiunii politice a maghiarilor) si va intemeia
Mitropolia Ungro-Vlahiei, dependenta de Constantinopol (prin care incearca sa contracareze politica de
catolicizare dusa de acestia). Crearea domniei autocrate a provocat reactia violenta a regelui Ungariei, Ludovic
cel Mare, care nu s-a materializat insa imediat, din cauza conflictului cu Bogdan din Moldova. Fiul lui Nicolae
Alexandru, Vladislav I (Vlaicu-Voda,1364 - cca. 1377), desprinde toate concluziile din pozitia autocrata a
principatului sau, fiind incoronat de mitropolitul tarii fara acordul regelui Ludovic I. Acesta nu mai poate trece cu
vederea "afrontul" care i s-a adus si, in 1366 si 1368, organizeaza doua expeditii impotriva Tarii Romanesti, care
nu se termina insa cu un rezultatul scontat. Vlaicu-Voda trece cu pricepere peste conflictele militare, politice si

religioase cu regele Ludovic I si, in schimbul recunoasterii suzeranitatii maghiare, obtine titlul de ban de Severin si
duce de Fagaras (1366, reconfirmate in 1368/1369), inaugurand astfel o indelungata traditie de stapanire munteana
asupra acestor regiuni integrate regatului maghiar. Tot el respinge un prim atac otoman la Dunarea de Jos (1369),
organizeaza institutiile civile si ecleziastice ale statului (in 1370 intemeiaza, la Severin, cea de-a doua mitropolie
din Tara Romaneasca), bate primele monede, de argint, ale Tarii Romanesti (1365), acorda un privilegiu comercial
brasovenilor (ianuarie 1368) si, in final, se intituleaza "Io Vladislav, mare voievod, domn si singur stapanitor a
toata Ungrovlahia".

D. CONSTITUIREA STATULUI MEDIEVAL MOLDOVA


D1. "Tari", "campuri", "codrii" si alte structuri politice romanesti din "Cumania" si "Tartaria"
La est de Carpati, intre Milcov, Putna, Siret, Dunare, litoralul pontic si aproape intreaga vale a Nistrului,
sunt atestate variate structuri politice traditionale. Firesc, cele mai cunoscute sunt formatiunile teritoriale
denumite "tari". In izvoare narative externe, locuitorii acestor "tari" sunt numiti volohi (ca in asa-zisa Cronica a
lui Nestor) sau ulakes (in Legenda despre Oguz han). Pentru anul 1000, traditia istorica localizeaza la est de
Carpati Tara Sipentiului, care - impreuna cu structura politico-teritoriala denumita Codrii Cosminului - grupeaza
asezarile intarite din secolele IX-XI, cercetate in jurul orasului Cernauti. In imediata apropiere, este plasata alta
formatiune traditionala, Codrii Hertei. Si alte izvoare mentioneaza existenta unor formatiuni prestatale la est de
Carpati. Astfel, cronicile vechi rusesti (Povestea vremurilor de demult, Cronica lui Nestor etc.) consemneaza,
pentru secolul al XII-lea, o Tara a Berladnicilor, in centrul Moldovei. Documentele papale sau cele emise de
cancelaria regelui Ungariei vorbesc despre Tara Brodnicilor (in sudul Moldovei) si despre Tara Volohilor (sau
a Romanilor - in nord-vestul Moldovei). O alta cronica ruseasca, din secolul al XIII-lea de aceasta data,
aminteste despre Tara Boloho-venilor, situata in nord-estul Moldovei.
In schimb, literatura bizantina din secolul al X-lea denumeste spatiul de la rasarit de Carpati Patzinakia.
Evident, dupa numele pecenegilor, care migreaza atunci pe aceste meleaguri. Insa din secolul al XIII-lea
izvoarele externe se refera adesea la Cumania, chiar la Cumania Neagra, apoi la Tartaria, tot dupa numele
principalilor migratori ai perioadei, cumanii si tatarii. De pilda, termenul Cumania apare intr-un act papal din
1227, care se refera la raspandirea catolicismului la est de Olt si de Carpati. Pen tru crestinarea in rit roman a
cumanilor este organizata o episcopie a acestora la Civitas Milcoviae (Odobesti). O diploma papala ulterioara
confirma rezistenta pe care localnicii, denumiti valahi, o manifesta fata de catolicism. Acesti localnici au
propriile structuri bisericesti de rit grec.
D.2. Dublul "Descalecat": Dragos si Bogdan; Moldova pana la domnia lui Alexandru cel Bun
Din secolul al XIII-lea, teritoriul Moldovei se afla sub dominatia tatarilor, care isi stabilisera un centru
politic la gurile Dunarii. Pe aici trecea si importantul drum comercial care lega zone din Europa Centrala
(Polonia) cu Marea Neagra, ceea ce a favorizat in mare masura unificarea economica a acestui spatiu.
Evolutia spre cristalizarea unor formatiuni politice in aceasta zona este ilustrata de un document din 1332 al
cancelariei papale; acesta vorbea despre "puternicii acelor locuri" care confiscasera bunurile episcopiei Cumaniei.
Unirea acestor formatiuni a fost favorizata de lupta regalitatii maghiare pentru inlaturarea dominatiei tatare si de
succesele lui Basarab.
Initiativa regelui maghiar de a apara hotarele rasaritene ale Ungariei a condus la crearea unei marci de
aparare in nordul Moldovei. In timpul celei mai insemnate campanii contra tatarilor (1347-1352), desfasurate la
est de Carpati din initiativa regelui Ludovic I de Anjou, are loc "Descalecatul lui Dragos" (pe la 1352), care
semnifica intemeiere Marcii Moldovei (Moldova Mica), ca entitate dependenta de Regatul Ungariei. Fruntasul
romanilor maramureseni trece muntii insotit de "ceata" propriilor razboinici si preia in stapanire voievodatul de
pe valea unde curge raul Moldova. Cu timpul, tinuturile nordice ale spatiului est-carpatic, altele decat marca
organizata pe valea amintita, preiau hidronimul. Stapanirea Moldovei de catre Dragos si urmasii sai, Sas si Balc,

mentine dependenta fata de regele Ungariei, dar acest statut nu este acceptat de localnici, care se rascoala in
1359. Li se alatura Bogdan din Cuhea, renumit pentru ostilitatea manifestata fata de politica lui Ludovic I de
ingradire a autonomiei Maramuresului, structura politica traditionala a romanilor din nordul Transilvaniei.
"Descalecatul lui Bogdan" are drept consecinta aparitia Moldovei ca stat independent. In perioada 13641365, regele Ungariei este obligat de imprejurarile internationale sa recunoasca independenta celui de-al doilea
stat romanesc ("cea de-a doua libertate romaneasca", dupa cum o numea Nicolae Iorga), cu capitala la Baia.
Succesorul lui Bogdan, fiul sau, Latcu, intra in legatura cu papalitatea. In 1370 el accepta constituirea unei
episcopii catolice la Siret. Drept raspuns, i se recunoaste titlul de "duce" al Moldovei, tara considerata "parte a
natiunii romane". In schimb, Petru I (1376-1391) intemeiaza o mitropolie ortodoxa cu sediul la Suceava (1386),
unde muta capitala Moldovei. Pentru a contracara tendintele expansioniste ale Ungariei, Petru I Musat
inaugureaza traditia depunerii juramantului de fidelitate (vasalitate) fata de regele Poloniei, in septembrie 1387.
Tot el acorda un imprumut important suzeranului sau, Vladislav Jagello, conducatorul uniunii politice polonolituaniene (1388). Imprumutul este garantat de Jagello prin cedarea temporara a orasului Halici si a teritoriului
inconjurator. Urmeaza Roman I (1392-1394) care, in 1393, se intituleaza "mare singur stapanitor", domn "al
Tarii Moldovei, de la Munte pana la Mare" (titlu care semnifica, pe de o parte, instituirea domniei autocrate in
Moldova si, pe de alta parte, desavarsirea teritoriala a Moldovei). Stat riveran la Marea Neagra, Moldova este
recunoscuta in Europa ca o tara romaneasca. In unele izvoare ale epocii, ea este numita Valahia Minor, pentru a
fi deosebita de Valahia Maior, statul romanesc dintre Carpati, Dunare si Marea Neagra. In vremea lui
Alexandru cel Bun (1400-1432), Moldova s-a consolidat din punct de vedere institutional, economic si cultural;
in 1401 mitropolia Moldovei, cu scaunul la Suceava, a fost recunoscuta de patriarhul Constantinopolului.
Insemnatatea constituirii statelor medievale a fost majora pentru dezvoltarea civilizatiei romanesti. Statul a
oglindit evolutia acestei civilizatii, careia i-a asigurat cadrul favorabil dezvoltarii si afirmarii ei.

E. DE LA AR" LA STAT NTRE DUNARE I MARE. FORMAREA DOBROGEI


Din secolul al X-lea dateaza mentiunile unor formatiuni politice in Dobrogea, reintrata in sfera de
dominatie bizantina. Un izvor epigrafic slav (inscriptia de la Mircea-Voda) din prima jumatate a secolului al Xlea se refera la jupan Dimitrie. Spre sfarsitul secolului al X-lea este mentionat conducatorul unei formatiuni
politice locale, Gheorghe. Numele acestuia apare pe o inscriptie, probabil romaneasca, descoperita in inventarul
celei de-a patra bisericute din complexul arheologic de la Basarabi-Murfatlar. Chiar daca nu putem spune nimic
sigur despre etnia acestor conducatori, probabil ca formatiunile politice pe care le conduceau ii includeau si pe
romani. Tot in Dobrogea, in secolul al XI-lea, in conditiile aparitiei unor noi valuri de migratori, precum
pecenegii, uzii, cumanii, Ana Comnena, in Alexiada, ii pomeneste pe Tatos (Chalis) de la Darstor, pe Seslav de
la Vicina si pe Satza (Saccea) de la Preslav, de origine probabil pecenega, sefi ai unor formatiuni politice din
care insa puteau face parte si romani.
In secolul al XIII-lea, o traditionala "tara" - Tara Carvunei (Cavarnei) - este mentionata, pe la 1230, intre
Mangalia si Varna. Majoritatea populatiei din teritoriul dintre Dunare si Mare este ortodoxa, motiv pentru care se
organizeaza la Vicina, incepand cu 1285, o arhiepiscopie, apoi o mitropolie (pe la 1300). In jurul anului 1320,
Patriarhia din Constantinopol numeste si un Mitropolit de Varna si de Carbona. Potrivit unui geograf strain, la 1321,
Isaccea (Isakgi) face parte din Alualak (Tara Vlahilor). Integrarea acestei regiuni in statul lui Basarab are menirea sa
asigure controlul romanesc asupra gurilor Dunarii. Nicolae Alexandru Basarab continua sa stapaneasca spatiul norddobrogean de mai tarziu, unde se desfasoara mai multe conflicte cu tatarii. In aceste imprejurari, mitropolitul Iachint
de Vicina este transferat la Arges (1359).
Intre timp, in sud, in jurul nucleului reprezentat de Tara Cavarnei, spatiul istro-pontic este condus de
Balica (1346-1354), care isi avea resedinta la Caliacra. Ulterior, in urma participarii la un razboi civil in
Imperiul Bizantin, Dobrotici (1354-1386) a primit titlul de "despot", care era acordat rudelor sau aliatilor
Imperiului si care il plasa, cel putin formal, in cadrul ierarhiei imperiale. Dupa ce este numit despot, unifica
"tarile" dintre Dunare si Marea Neagra (1360-1365). Noul stat medieval, Dobrogea (numit astfel de turci dupa
Dobrotici), se afirma pe plan international gratie conducatorului sau. In 1386, la conducerea statului dobrogean

autonom urmeaza fiul lui Dobrotici, Ivanco. Acesta se desprinde din sfera stapanirii bizantine si bate moneda
proprie, pentru a-si marca independenta. In conditiile apropierii Imperiului Otoman de linia Dunarii, Dobrogea,
al carei conducator disparea in luptele cu turcii in 1388, risca sa fie transformata in pasalac. Acesta este
momentul in care domnitorul Tarii Romanesti, Mircea cel Batran (1386-1418) intervine si o ia in stapanire.
Dobrogea avea sa ramana in componenta statului muntean pana in 1417 sau 1420, cand este cucerita de turci si
ramane sub stapanire otomana pana la 1878.

De retinut!
1. Prezenta cumana pe teritoriul romanesc a fost importanta, intrucat acestia constituie in zona, pentru
cateva generatii, un factor politic si militar influent, iar colaborarea lor cu romanii de la nord, dar si de la sud
de Dunare a avut de spus un cuvant in procesul constituirii statelor medievale romanesti. Colaborarea dintre
cumani si romani avea sa iasa cu putere in evidenta in timpul rascoalei antibizantine a vlahilor si bulgarilor de
la sud de Dunare (1185-1186), condusa de fratii Petru si Asan. Lupta impotriva imparatului Isaac al II-lea
Angelos a fost urmata de constituirea taratului vlaho-bulgar (numit in istoriografie si al doilea tarat bulgar).
Romanitatea conducatorilor noii formatiuni politice de la sud de Dunare este consemnata cu claritate in
corespondenta purtata de lonita Caloian (fratele mai mic al lui Petru si Asan) cu papa Inocentiu al III-lea, de
la care incerca sa obtina recunoasterea titlului de tar. Din nevoi militare si politice, taratul vlaho-bulgar se
orienteaza spre o consolidare a legaturilor cu populatia cumana de la nord de Dunare (a carei stapanire ii
cuprindea si pe romani).
2. In cronicile maghiare medievale se spune ca, in urma asezarii secuilor in regiunile rasaritene ale
Transilvaniei, acestia ar fi preluat de la romani scrierea (cel mai probabil fiind vorba de sistemul insemnarilor
pe raboj).
cuman = popor asiatic mongol, aflat in secolul al IX-lea intre fluviile Ural si Volga, de unde a inaintat treptat
pana in teritoriul cuprins intre fluviul Don si Carpati; au stapanit aceste teritorii, sub numele de Cumania,
pana dupa mijlocul secolului al XIII-lea.
fief = in dreptul feudal, domeniu detinut de un vasal care recunoaste suzeranitatea seniorului care i-l
incredintase in schimbul unor slujbe (consilium et auxilium, sfat si ajutor militar).
vasal = in dreptul feudal, persoana care recunoaste suzeranitatea unui senior de la care primeste in concesiune
un teritoriu, fief, in schimbul anumitor servicii.
ioaniti (cavaleri) = ordin calugaresc militar al Sfantului loan de Ierusalim, intemeiat in secolul al XI-lea
pentru a oferi asistenta pelerinilor care mergeau la Locurile Sfinte. Marca - provincie de granita cu rol militar
in cadrul regatelor occidentale.
suzeranitate = in dreptul feudal, calitate, putere a suzeranului (seniorul de care depindeau vasalii); teritoriu
asupra caruia se exercita puterea suzeranului.
teutoni (cavaleri) = ordin religios si militar creat de cruciatii germani in 1198, cu recrutare din randul
nobilimii germane; atinge apogeul in secolul al XIV-lea; decade datorita Reformei in secolul al XVI-lea si este
suprimat de Napoleon in 1809.
turanic (populatie) = populatii turcice din Asia Centrala.
descalecat = 1) intemeiere de tara prin transfer demografic si institutional; 2) termen folosit de cronicari
pentru a descrie nasterea statelor medievale romanesti si asezarea statornica intr-un loc (intemeiere).

10

voievod (slavona) = duce (latina) = herteg (germana)


cneaz (din germana, pe filiera slava) = jude (latina) = conducator cu atributii administrative si judecatoresti
domn (latina) = gospodar (slavona) = despot (greaca) = stapanul tarii si al supusilor
autocrat (singur stapanitor, de sine stapanitor) = titlu de origine bizantina, care pe plan intern semnifica
puterea absoluta a domnului, iar pe plan extern independenta deplina.
vlah (valah, voloh, olah, blach) = termen derivat din arhetipul germanic walch/walach prin care erau
desemnate popoarele vorbitoare de limba latina. Vecinii il vor folosi pentru a-i desemna pe romani.
autonomii romanesti = grupari de sate si catune modelate, in general, dupa cadrul geografic in care se
alcatuisera: vaile unor rauri, depresiuni intramontane, zone protejate de munti si paduri; purtau diferite
denumiri: tari, codri, campuri, ocoale etc.

2. STRUCTURI INSTITUIONALE
(ORGANIZAREA STATELOR MEDIEVALE ROMNETI)
A. TRASATURILE FEUDALISMULUI ROMNESC
De inspiratie bizantina, feudalismul romanesc se deosebeste de cel clasic prin faptul ca nu este maturizat
pe deplin, nu exista o ierarhie feudala comparabila cu cea din apusul Europei. Autoritatea centrala domneasca
este atotputernica si intreaga boierime ii datoreaza "credincioasa slujba". Raporturile vasalice se stabilesc
numai intre domn si boieri, dar nu si in interiorul clasei boieresti. Spre deosebire de feudalismul apusean, in cel
romanesc, ca si in cel bizantin, nu au existat ceremonii de depunere a omagiului de catre boieri si de oferire din
partea domniei a stapanirii funciare. Raporturile dintre domn si clasa politica se intemeiaza pe ascultare din
partea boierilor care asteapta in schimb "mila domneasca", adica dregatorii si danii de mosii. In literatura de
specialitate exista o vasta dezbatere privind structura lumii medievale. Desigur, modelul clasic este Europa
Occidentala, unde pot fi intalnite doua elemente fundamentale: domeniul feudal, aflat in proprietatea nobilului
si lucrat de taranii dependenti, si ansamblul raporturilor feudalo-vasalice din cadrul clasei conducatoare.
Istoricii romani au evidentiat faptul ca in Tara Romaneasca si in Moldova nu au existat formele clasice ale
feudalismului european. Evul Mediu romanesc s-a afirmat, asadar, in sud-estul Europei, ca un tip aparte al
modelului bizantin. Dupa parerea lui Serban Papacostea, statul romanesc medieval a fost "expresia unei
natiuni in devenire".
Moldova, Tara Romaneasca si Transilvania s-au constituit in Evul Mediu in voievodate. In secolul al
XVI-lea, Transilvania a devenit principat. Structura institutionala a Tarilor Romane a fost, in cazul Moldovei si
al Tarii Romanesti, de inspiratie bizantina, dar forma de manifestare si atributele sale aveau puternice trasaturi
autohtone. O alta trasatura specifica feudalismului romanesc este mentinerea, pana in secolul al XVI-lea, a unei
paturi numeroase a taranimii libere, care a constituit in cazul multor domnii o baza sociala solida si forta
militara a tarii.

B. DOMNIA I BISERICA
Dupa constituirea ca state in secolul al XIV-lea, in cele doua tari extracarpatice se constata un lent proces
de cristalizare institutionala, desavarsindu-se organizarea interna prin consolidarea principalelor institutii:
Domnia si Biserica. Institutionalizarea societatii romanesti se leaga de numele lui Petru Musat in Moldova si
Mircea cel Batran in Tara Romaneasca, proces ce va continua sub urmasii acestora.

11

B.1. DOMNIA
Dupa intemeierea Tarii Romanesti si a Moldovei, regimul lor politic a evoluat spre formula monarhiei
feudale, dar cu trasaturile specifice societatii romanesti. Domnia reprezenta institutia centrala. Aceasta a luat
nastere o data cu formarea statelor feudale. Ea a cunoscut forma absoluta in momentul in care toti datorau
ascultare domnului. Succesiunea la domnie se baza pe principiul ereditar-electiv si viager: domnul era ales pe
viata, trebuia sa fie barbat si sa se bucure de integritate fizica. Astfel, marea boierime alegea pe domnitor din
randul membrilor familiei Basarabilor, in Tara Romaneasca, si respectiv a Musatinilor, in Moldova. Alegerea nu
apartinea insa exclusiv boierimii, deoarece uneori un rol important il avea si Adunarea Tarii. Pentru a asigura
succesiunea si a impiedica luptele pentru tron s-a practicat, in mod frecvent, asocierea la domnie a unuia dintre fii,
inca din timpul vietii domnitorului (practica preluata dupa modelul bizantin si occidental). Prin aceasta practica,
principiul electiv era tot mai mult pus in umbra de principiul ereditar, prin care fiul succede automat tatalui. Asa sau nascut cele doua dinastii nationale ale romanilor, Basarabii in Tara Romaneasca si Bogdanestii sau Musatinii in
Moldova, care vor conduce Tarile Romane pana la jumatatea secolului al XVI-lea. In Principatele Romane nu a
fost recunoscut, insa, dreptul primului nascut in succesiunea la tron (dreptul de primogenitura). Dimpotriva,
principele trebuia sa fie numai "os domnesc", norma ce lasa camp liber afirmarii pretentiilor la scaun ale tuturor
descendentilor domnesti si jocului politic al marii boierimi, care urmarea impunerea pe tron a candidatului
preferat. Sistemul va fi valorificat de otomani dupa mijlocul secolului al XVI-lea, cand Poarta impune confirmarea
obligatorie a domnilor de catre sultan sau chiar il numeste direct pe principe, peste vointa tarii. Acest sistem le-a
permis turcilor perceperea unor imense sume de bani pentru cumpararea domniei, determinand, totodata, scurtarea
duratei domniilor.
Domnitorul dobandea insemnele puterii dupa ce era uns cu mir de Mitropolit si confirmat de Poarta. In
documentele de cancelarie, conducatorul statului apare cu titlul de "mare voievod si domn", el cumuland atat
functia politica suprema, cat si pe cea militara. Calitatea de mare voievod presupune concentrarea in mainile
domnitorului a functiei militare (era seful ostirii). Uns de mitropolit, marele voievod adopta odata cu coroana,
semn al suveranitatii, si titlul de domn (in slava - gospodar), avand semnificatia de dominus (singur
stapanitor) atribuit imparatilor romani in epoca dominatului. Organizarea institutionala si mai ales ceremonialul
de la curte erau de inspiratie bizantina. Puterea domnului era absoluta si avea caracter personal. EI era
proprietarul intregului pamant (dominium eminens), comandant suprem al armatei, conducea intreaga
administratie, batea moneda si stabilea impozite, reprezenta instanta suprema judecatoreasca, elabora politica
interna si externa impreuna cu sfatul domnesc, avea dreptul de confiscare a proprietatii boieresti si de aplicare a
pedepsei capitale in cazuri de tradare, declara razboi sau incheia pace si tratate internationale. In virtutea
functiei militare de comandant al armatei, domnul percepea birul, dare destinata, in general, platii tributului
impus de puterile straine. In primele secole de dupa intemeiere, fiscalitatea era relativ redusa, veniturile domniei
provenind nu atat din impozite (biruri), cat din beneficiile aduse de drumurile comerciale care strabateau spatiul
romanesc. In caz de mare primejdie pentru tara, convoca oastea cea mare. Se bucura de o autoritate nelimitata si
avea drept de viata si de moarte asupra supusilor sai, indiferent de rangul lor social.
Prin ungere, domnii deveneau conducatori politici "din mila lui Dumnezeu", ceea ce le conferea intreaga
putere in fata supusilor, pozitie intarita si de formula "de sine statator" (autocrator in bizantina). Introducerea in
titulatura domnilor inaintea numelui lor a particulei Io, prescurtare a lui Ioannes, cel ales de Dumnezeu, afirma
sursa divina a puterii domnesti. Aceasta calitate, domnii o dobandeau prin ceremonia religioasa a ungerii si
incoronarii care le transfera harul divin si confirma sprijinul divinitatii pentru puterea lor. Cooperarea dintre
puterea centrala si Biserica, coordonata fundamentala a vietii politice romanesti, a avut in aceasta ceremonie de
traditie bizantina expresia ei simbolica suprema.
Afirmarea dreptului superior al domniei asupra intregului teritoriu al tarii (dominium eminens) a facilitat
centralizarea statului si controlul domniei asupra societatii. S-a creat un aparat de stat corespunzator, domnul
fiind ajutat in exercitarea autoritatii sale de un sfat domnesc, format la inceput din marii boieri, iar dupa anul
1450, numai din dregatori numiti de domn. Tendinta generala, in secolele XV-XVI, era de intarire a autoritatii
domnului in raport cu marea boierime si alte posibile centre de putere (cum au fost orasele). Desi teoretic
absoluta, puterea domnului cunostea in practica importante limitari. In primul rand, domnii nu puteau incalca
"legea pamantului" (obiceiul pamantului) si legea scrisa (pravilele). Era apoi Biserica, de a carei autoritate de

12

natura spirituala domnul trebuia sa tina seama. Mai mult, in secolele XVI - XVII, pe masura ce se consolideaza
dominatia otomana, autoritatea domneasca este mult restransa: "statul domnesc" din primele secole ale istoriei
Principatelor Romane este inlocuit cu "statul aristocratic", in care starile privilegiate controleaza, de multe ori,
autoritatea principilor.
In Transilvania, voievodul nu putea fi numit si domn fiindca puterea suprema in stat o avea acolo regele
Ungariei. Voievodul era considerat un inalt dregator (al doilea sau al treilea in stat), numit de regele Ungariei, al
carui vasal era. Isi exercita autoritatea asupra celor sapte comitate transilvane si, prin extensiune, in anumite
perioade, in numele regelui, si-i subordona pe sasi si secui (din 1442, functia de comite al secuilor a ajuns sa fie
detinuta de voievodul Transilvaniei). Voievodul era reprezentantul regalitatii, dar simpla mentinere a functiei
sugereaza, daca nu autonomia Transilvaniei in cadrul regatului, macar constiinta unei individualitati distincte a
acesteia. Situatia conducatorului Transilvaniei va deveni similara celei a domnilor din Tara Romaneasca si
Moldova abia odata cu transformarea acesteia in principat autonom sub suzeranitate otomana (1541), moment
din care puterea politica suprema va reveni principelui Transilvaniei.
B.2. BISERICA
Romanii s-au crestinat treptat, pornind de la categoriile de jos, prin stramosii lor, incepand din secolele IIIII, procesul continuand vreme de cateva secole. Prin originea latina, romanii sunt legati de Occident, in timp ce
prin credinta lor ortodoxa sunt legati de Orient. Biserica a fost un aliat de nadejde al voievozilor romani in Evul
Mediu. Biserica ortodoxa era supusa, din punct de vedere dogmatic, Patriarhiei de la Constantinopol.
Mitropoliile din Moldova si Tara Romaneasca au respins insa orice amestec al acestei autoritati in chestiunile
administrative. Dormitorul ii numea pe mitropolit si pe episcopi. Acestia au sprijinit politica domneasca de
protejare a ortodoxiei si au combatut ofensiva catolicismului, declansata cu putere la finele secolului al XIV-lea.
Inradacinata in fiinta poporului pe care l-a slujit, Biserica a avut in Evul Mediu un important rol in
domeniile vietii sociale, juridice si culturale a Tarilor Romane. Dezvoltarea si organizarea Bisericii Ortodoxe
Romane s-a realizat sub obladuirea Bizantului, cunoscand totodata certe influente sud-slave. Romanii s-au
nascut ca popor crestin, inregistrand o continuitate in organizarea vietii ecleziastice. Intemeierea primelor
mitropolii ale Tarii Romanesti la Arges, in 1359, sub Nicolae Alexandru, si la Severin, in 1370 (pana in 1402),
sub Vladislav Vlaicu, ca si recunoasterea Mitropoliei Moldovei in 1401 si in 1402 (Alexandru cel Bun), de catre
Patriarhia din Constantinopol, a dat legitimitate Bisericii Ortodoxe Romane. Organizarea vietii bisericesti a
continuat in secolele urmatoare prin infiintarea in Moldova a altor trei eparhii, Episcopia Romanului (1408),
Episcopia Radautilor (1471) si Episcopia Husilor (1597). In Tara Romaneasca se infiinteaza Episcopia
Ramnicului si cea a Buzaului (pe la 1500). Biserica Ortodoxa din Tara Romaneasca si Moldova si-a extins
activitatea si dincolo de hotarele celor doua tari. La sfarsitul secolului al XIV-lea, mitropolitii Tarii Romanesti
au fost investiti de Patriarhia, din Constantinopol cu functia de "exarh al intregii Ungarii si al plaiurilor", titlu
care le conferea autoritate spirituala asupra masei populatiei ortodoxe din Regatul Ungar, lipsita de ierarhie
bisericeasca superioara pentru acest cult.
Dupa intemeierea statelor medievale se pun bazele unei vieti monahale, cu manastiri care se bucurau de
sprijinul material al domnilor tarii si al marilor boieri. Domnitorii, care erau primii ctitori ai tarii, au construit
numeroase biserici si manastiri. Manastirile nu au fost doar asezaminte de activitate duhovniceasca, ci si
adevarate focare de viata culturala si artistica. Pe langa manastiri s-au intemeiat primele scoli, unde se pregateau
calugari si preoti, precum si dieci pentru cancelaria domneasca.
Alegerea mitropolitilor in Principatele Romane se facea de catre episcopi si marii boieri, fiind confirmata
de catre domn, care le dadea carja, simbol al investirii. Patriarhul ecumenic de la Constantinopol recunostea
alegerea facuta, prin binecuvantarea sa. Mitropolitul, ca sef al Bisericii, ii consacra pe episcopii numiti de
domn, era responsabil cu disciplina din biserici si manastiri si controla gestiunea averilor manastiresti si ale
bisericilor. El era intaiul sfetnic al domnului, il incorona pe seful statului, conferindu-i o autoritate sacra, si era
socotit al doilea demnitar in stat, loctiitor al domnului in caz de vacanta a tronului. El era subordonat institutiei
centrale, in sensul ca putea fi desemnat sau indepartat de domn, daca se manifesta ostil puterii centrale. Era
membru marcant al Sfatului Tarii si asista la scaunul de judecata al domnului. Domnia si Biserica, cei doi

13

factori importanti ai puterii in Evul Mediu, s-au sprijinit reciproc, alianta dintre ele legitimandu-se prin doctrina
crestina a unitatii lor in guvernarea credinciosilor, fiecare cu sarcini proprii. Articulata, asadar, pe structurile
celor doua Principate, Biserica este un factor esential in mentinerea solidaritatii si in constientizarea identitatii
membrilor comunitatii ortodoxe, in fata amenintarii Islamului si a prozelitismului catolic. Ea este o biserica de
stat, cu rosturi capitale in conservarea si cultivarea fiintei etnice romanesti si in apararea independentei statului,
mai ales cand este pusa in primejdie credinta ortodoxa. In sfarsit, ca factor principal de cultura in Evul Mediu,
Biserica a aparat si cu aceste arme civilizatia romaneasca, dezvoltata in spatiul spiritualitatii bizantino-slave.
In Transilvania, dupa cucerirea maghiara, locul episcopiilor ortodoxe a fost luat treptat de cele catolice.
Totusi, si aici romanii ortodocsi au avut o organizare bisericeasca proprie. In unele perioade, bisericile
romanesti din Transilvania au fost supuse autoritatii mitropolitului muntean, care purtau si titlul de "exarh al
plaiurilor". Catolicismul a fost sustinut in Transilvania de regatul ungar, "regat apostolic" cu rol misionar de
catolicizare a .,paganilor si schismaticilor". Cele mai vechi episcopii de rit catolic din Ardeal, subordonate
arhiepiscopiei ungare, au fost cele de la Cenad, Oradea si Alba-Iulia, create in secolele XI-XII. Regele maghiar
Ludovic de Anjou, prin decretele sale din 1366, a scos confesiunea ortodoxa in afara legii, calitatea de nobil fiind
conditionata de apartenenta la catolicism. In secolul al XVI-lea, odata cu Reforma, in Transilvania se constituie
patru religii recepte: catolica, luterana, calvina si unitariana. Biserica Ortodoxa a majoritatii populatiei provinciei,
fiind considerata schismatica, era exclusa dintre confesiunile legale, fiind socotita doar tolerata. Sub raport
constitutional, acest sistem al religiilor recepte era consfintit de Approbate si Compilate.

C. ALTE INSTITUII MEDIEVALE


Sfatul domnesc avea rolul de a-l consilia pe domn si era la inceput compus din marii boieri, in calitatea
acestora de mari proprietari de pamanturi, iar apoi, pe masura cristalizarii institutionale, din boierii cu dregatorii
precizate. Se constata in acest caz o evolutie similara celei din Occident, unde la inceput din consiliul regal
faceau parte persoane importante din anturajul regal si doar in timp atributiile acestora au fost precizate. De
asemenea, boierii care alcatuiau sfatul se vor transforma treptat, in limbajul documentelor vremii, din boieri ai
domniei mele, in boieri ai tarii (dregatori), marcand astfel procesul de cristalizare a institutiilor domniei ca stat.
Numarul membrilor sai a variat in jurul cifrei de doisprezece. Figura principala in Sfat era Mitropolitul, care era
urmat, in Tara Romaneasca, de Marele Ban al Olteniei, iar in Moldova de Portarul Sucevei. Dintre principalii
dregatori sunt de amintit logofatul - seful cancelariei, vornicul - seful administratiei, vistiernicul - responsabil al
finantelor, spatarul - purtatorul spadei domnitorului si apoi comandant al ostirii, paharnicul - responsabil cu
pivnitele domnesti, postelnicul - responsabil cu camerele domnesti. Sfatul domnesc avea atributii
administrative, politice si judecatoresti, iar in politica externa era consultat la incheierea aliantelor si la
declararea razboiului. Intarirea Sfatului a fost o cale de limitare a puterii domnului de catre boierime.
Adunarea rii. La elaborarea politicii interne si externe au participat si Adunarea Tarii si adunarile
obstesti. Acestea au reprezentat a treia institutie fundamentala a structurii politice feudale. Ele reuneau, de
obicei, starile privilegiate, din care taranimea era exclusa. Adunarile starilor privilegiate nu au cunoscut insa
aceeasi evolutie din Occident, unde din secolul al XIV-lea au devenit parteneri ai puterii centrale in procesul de
luare a deciziilor. Acestea nu au fost convocate cu regularitate, fiind rar consultate in probleme fiscale sau
administrative. Au avut uneori rolul de a sanctiona alegerea unui domn, anumite masuri de politica externa
(legate in general de cuantumul obligatiilor banesti fata de Inalta Poarta) sau de reorganizare generala a
societatii (reformele lui Constantin Mavrocordat, la jumatatea secolului al XVIII-lea).
In Transilvania, dupa diplomele din 1366 emise de Ludovic cel Mare, care legau calitatea de nobil de
confesiunea catolica, si, mai ales, dupa incheierea in 1437 a Unio Trium Nationum, care dadea drept la
guvernare doar starilor privilegiate nobili maghiari, fruntai ai sailor si secuilor - romnii au fost exclusi in
mod colectiv din viata politica si religioasa si au fost acceptati doar in calitate de indivizi.
Organizarea administrativa si judecatoreasca. Administratia era structurata in tinuturi in Moldova,
judete in Tara Romaneasca, districte, scaune si comitate in Transilvania. La conducerea acestora se aflau

14

dregatori domnesti care aveau atributii importante in domeniul administrativ, judecatoresc si militar. Acestia
vegheau la pastrarea linistii in tara, strangerea impozitelor, aplicarea corecta a dreptatii, mobilizarea in caz de
pericol extern etc. Integrata politic regatului maghiar, Transilvania cunoaste o organizare institutionala de tip
occidental, care presupune, la nivel local, institutii de tipul comitatelor si scaunelor sasesti si secuiesti. In
comitate existau adunari ale starilor privilegiate, adunari ale nobilimii, iar la nivelul voievodatului se adunau
congregatii generale ale nobilimii. Acestea discutau si rezolvau in principal probleme judiciare. Sasii din
Transilvania, care erau grupati mai ales in districtul Brasovului si al Bistritei, si-au constituit o forma de
organizare politica si administrativa proprie, numita Universitatea Sasilor (1486).
In plan juridic, pentru o lunga perioada de timp, obiceiul nescris al pamantului, jus valachicum, a
constituit principalul izvor de drept pentru romanii organizati in obsti libere. Din secolele al XIV-lea - al XV-lea
a inceput uniformizarea legislativa, influentata pe larg de scrierile juridice bizantine - de exemplu, Codul lui
Justinian - iar in Transilvania de unele coduri de legi maghiare. Astfel, in 1517, juristul Stefan Werboczi a
publicat Codul Tripartitum. Un rol important il jucau in justitie scaunul de judecata al nobilului si cel de la
nivelul unitatii administrative. Cea mai inalta instanta era cea a voievodului sau a principelui, care dadea
verdictul final.
ocina (dedina) = proprietatea boierilor asupra pamantului ce se putea transmite ereditar si care era
confirmata prin act domnesc.
dominium eminens = drept superior de stapanire a tarii, atribuit domnului.
exarh = demnitate bisericeasca, superioara aceleia de mitropolit si inferioara celei de patriarh, care se
conferea prin delegatie, de catre Patriarhia din Constantinopol; persoana care detine aceasta demnitate.
Reforma = miscare de innoire religioasa indreptata impotriva suprematiei papale, declansata la inceputul
secolului al XVI-lea in Germania, de pastorul Martin Luther; va duce la constituirea religiilor reformate sau
protestante: luteranism, calvinism, unitarianism etc. In Transilvania, Reforma a fost bine primita, ducand la
constituirea, in a doua jumatate a secolului al XVI-lea, a sistemului religiilor recepte (oficiale).

3. EVOLUIA INSTITUIONAL N SECOLELE XVII-XVIII


A. SISTEMUL FANARIOT N ARA ROMNEASC I MOLDOVA
Cele ceva mai mult de doua secole ce despart moartea lui Mihai Viteazul (1601) de revolutia lui Tudor
Vladimirescu (1821) constituie, in istoria societatii romanesti, perioada ei "premoderna". Pe teren intern se
acumuleaza mutatii lente ce pregatesc lumea romaneasca de pe cele doua laturi ale Carpatilor pentru trecerea la
varsta moderna si nationala, in pofida piedicilor de tot felul pe care le intampina. In plan extern, statutul lor
cunoaste fluxuri si refluxuri, sub impactul factorilor politici din afara, pe fondul inceputului " Chestiunii
orientale", cand Principatele intra tot mai mult in campul tendintelor expansioniste ale marilor puteri crestine.
Dar, treptat, incepand cu cumpana secolelor XVIII-XIX, societatea romaneasca dobandeste o tot mai limpede
constiinta de sine si asupra nevoilor ei, care se materializeaza in miscarile revolutionare din 1821 si 1848.
Reactia lui Mihai Viteazul, ultima mare incercare de rezistenta armata a lumii romanesti in fata
dominatiei Portii, a fost un avertisment pentru sultani, care, in primele sase decenii ale veacului al XVII-lea, au
slabit opresiunea economica si controlul politic in Principate. E drept, aceasta schimbare venea si pe fondul
focalizarii atentiei Istanbulului pe frontierele sale orientale. Toate acestea explica domniile lungi si relativ
stabile ale lui Matei Basarab (1633-1654), in Tara Romaneasca, si a lui Vasile Lupu (1634-1653), in Moldova.
Mai mult, principii ardeleni promoveaza in prima jumatate a secolului al XVII-lea o politica independenta si
participa ca adevarati suverani la Razboiul de 30 de ani (1618-1648). Cu anii '60 ai secolului insa, dupa un veac
de politica defensiva in Europa, Poarta reia ofensiva spre Europa Centrala. Perioada coincide cu o inasprire a

15

opresiunii economice si a controlului politic in Principate, obligate sa sustina financiar si chiar sa participe la
expeditiile turcesti contra principilor crestini. In perioada 1673-1678/1683, Poarta a incercat sa introduca in Tarile
Romane o noua formula politica, sultanul impunand slujbasi greci in dregatoriile Tarilor Romane
(protofanariotismul). Aceasta. masura a premers regimul fanariot, instaurat oficial abia la inceputul secolului al
XVIII-lea.
Evenimentele politico-militare desfasurate in Europa la sfarsitul secolului al XVII-lea antreneaza
fenomenul redimensionarii statelor continentului. In aceasta perioada au loc importante modificari ale raportului
de forte intre Marile Puteri. Numeroasele actiuni militare desfasurate in a doua jumatate a secolului al XVII-lea
- campaniile otomane impotriva Poloniei si Rusiei, asediul Vienei (1683) - au influentat regimul politic al
Tarilor Romane. Noua politica ofensiva a Portii, ce culmineaza cu marele asediu al Vienei (1683), sfarseste
printr-o adevarata catastrofa in fata puterilor crestine, coalizate in jurul Habsburgilor. Infrangerea turcilor la
Viena, in 1683, a marcat inceputul decaderii Imperiului Otoman si deschiderea "crizei orientale". Turcii pierd
batalie dupa batalie si cedeaza pozitiile cucerite de Soliman Magnificul in Europa Centrala. Prin pacea de la
Karlowitz (1699), Imperiul Otoman renunta la numeroase teritorii cheie pentru pozitiile sale strategice si
politice in Europa, Ungaria si Transilvania trecand sub stapanire habsburgica. Cu acest prilej s-a pus problema
mostenirii Imperiului Otoman, fapt cunoscut in istoria diplomatiei sub numele de "problema orientala".
Aceasta se intinde pe mai bine de doua secole, pana la razboaiele balcanice si crearea statelor nationale in
Europa Sud-estica. Dar in prima parte a evolutiei "chestiunii orientale", protagonistii luptei pentru impartirea
teritoriilor turcesti sunt cele doua mari imperii crestine: Austria si Rusia, a caror politica tintea sa ocupe
provinciile balcanice ale Portii si stramtorile Bosfor si Dardanele. Secolele XVIII-XIX au cunoscut mai multe
razboaie ruso-austro-turce, incheiate aproape toate cu victoria puterilor crestine, si care au accentuat declinul
ireversibil al puterii otomane. Politica hegemonica a Rusiei si Austriei, intentia clara a Angliei si Frantei de a
mentine integritatea Imperiului Otoman, au transformat criza orientala intr-o chestiune politica si strategica
fundamentala a echilibrului european, in cadrul caruia Principatele Romane ocupa un loc important.
Care a fost reactia lumii romanesti in fata perspectivei schimbarii unei stapaniri cu alta, asa cum s-au
petrecut lucrurile in Transilvania. Principii romani au fost printre cei dintai care si-au dat seama de noua
primejdie. Slabirea puterii otomane i-a determinat pe domnii Moldovei si Tarii Romanesti sa promoveze o
politica abila, vizand emanciparea de sub suzeranitatea Portii. Serban Cantacuzino (1678-1688) si Constantin
Brancoveanu (1688-1714), in Tara Romaneasca, dar si Dimitrie Cantemir (1710-1711), in Moldova, s-au
angajat intr-o politica externa de mare complexitate pe langa Poarta, Habsburgi, Polonia si mai ales Rusia,
pentru salvgardarea intereselor tarilor lor. Ei initiaza negocieri cu Austria si Rusia, soldate cu tratate prin care se
cristalizeaza un adevarat program de emancipare de sub dominatia turca, cu pastrarea fiintei statelor lor.
Esentialul acestui program era recunoasterea de catre imperiile crestine a independentei si frontierelor
Principatelor si respectarea institutiilor proprii si a confesiunii ortodoxe.
Orientarea Tarilor Romane catre Rusia, mai ales in vremea lui Brancoveanu si Dimitrie Cantemir,
interventia prompta a Portii, care impune regimul fanariot, le aduce intr-o noua si dificila situatie, care va
determina modificarea statutului lor international. Constantin Brancoveanu s-a manifestat, in cadrul domniei
sale, drept un adept statornic al principiului echilibrului politic, manevrand cu dibacie intre Habsburgi si Poarta.
El a initiat unele actiuni diplomati 646j96g ce cu Imperiul Habsburgic si cu cel rus, vizand emanciparea de sub
suzeranitatea otomana. Poarta a aflat, domnitorul a fost mazilit si apoi ucis, impreuna cu cei patru fii ai sai
(1714).
Dimitrie Cantemir a incheiat o intelegere cu tarul Petru I, prin care Rusia recunostea independenta si
integritatea Moldovei. Pe aceasta baza Moldova a participat la razboiul ruso-turc din 1711, incheiat cu victoria
otomanilor. Principele-carturar al Moldovei, Dimitrie Cantemir, a incercat, in timpul scurtei sale domnii,
formula guvernarii autoritare a tarii, dar infrangerea de la Stanilesti a pus capat acestei incercari, ducand la
refugierea domnitorului in Rusia, impreuna cu boierii filorusi, si la pierderea cetatii Hotin, care ulterior devine
raia.
Pozitia geopolitica ocupata de Principate, exceptionala lor importanta economica pentru Turcia, tendinta
de emancipare a statelor romanesti si mai ales modificarea raportului de forte pe arena internationala au

16

determinat Poarta sa recurga la solutia domniilor fanariote, instituite in 1711 in Moldova si in 1716 in Tara
Romaneasca.
Dupa stabilirea dominatiei otomane, apar schimbari si in structura institutionala a statelor extracarpatice.
Domnul, initial ales de boieri si confirmat de Poarta otomana, incepe, din secolul al XVI-lea si mai ales din
veacul urmator, sa fie de fapt numit de turci. Din secolul al XVIII-lea, dispare si domnia pamanteana, in
intervalul 1711/1716 - 1821 domnii fiind alesi de Poarta dintre grecii din Fanar. O data cu instaurarea regimului
turco-fanariot, Principatele au fost complet integrate structurilor politice si militare otomane, incetand sa mai
desfasoare o politica externa proprie. Principala trasatura a epocii este noul caracter al regimului dominatiei
otomane, mult mai apasator din punct de vedere politic si economic. Domnii fanarioti sunt integrati in ierarhia
administrativa otomana, domnia intr-unul din Principatele Romane urmand functiei de mare dragoman al Portii
(interpret-traducator al limbilor straine, inaccesibile din motive religioase otomanilor, implicat astfel in relatiile
politico-diplomatice ale Portii cu marile puteri). Domnii principatelor erau asimilati unui pasa cu doua tuiuri
(cozi de cal, in numar de 1, 2 sau 3, care marcau rangul generalilor-pasale turci), responsabili numai in fata
sultanului. Erau numiti sau revocati in functie de interesele Portii si de sumele de bani puse in joc. In afara
garantiilor de fidelitate, pe care Inalta Poarta le lua in considerare la numirea domnilor, aceasta era conditionata
sau macar influentata de plata unor sume de bani considerabile. Aceleasi sume importante se plateau si pentru
confirmarea sau prelungirea domniilor. Dupa aprecieri generale, mai bine de jumatate din veniturile princi patelor erau preluate uneori de Poarta numai pentru prelungirea domniilor.
Principala functie a statului devine cea fiscala. Concurenta pentru ocuparea tronului, ca si sporirea
continua a obligatiilor fata de Poarta, in conditiile in care comertul international nu mai aducea beneficiile
anterioare, Marea Neagra devenind un lac turcesc, au condus la o crestere excesiva a fiscalitatii. Veniturile mai
mari ale domniei nu au putut fi insa folosite pentru constituirea unui aparat de stat modern, asa cum s-a
intamplat in Occident in perioada moderna, intrucat acestea erau orientate spre Istanbul. O anumita similitudine
cu evolutia occidentala se constata in secolul al XVIII-lea, cand fanariotii, in cautare dis perata de venituri,
incearca o rationalizare a structurilor sociale si o eficientizare a aparatului administrativ, atat la nivel local, cat si
la nivel central. Printr-o seama de reforme, ei incearca sa reglementeze cuantumul si modalitatile de plata ale
contributiilor catre domnie, sa stabilizeze masa de contribuabili (mereu predispusa la stramutari din pricina
instabilitatii fiscale), sa defineasca principalele categorii sociale si raporturile dintre ele sau dintre acestea si
domnie, sa asigure o anumita stabilitate sociala (unele masuri in favoarea reglementarii raporturilor intre tarani
si proprietari, limitarea abuzurilor administrativ-fiscale sau judecatoresti, preocupari pentru aprovizionarea
oraselor cu alimentele necesare populatiei, masuri protectioniste pentru a favoriza productia locala de vinuri si
rachiuri si a impulsiona dezvoltarea mestesugurilor, acordarea de mici ajutoare scapatatilor, orfanilor si
invalizilor, care nu-si puteau castiga existenta muncind etc.).
Pe fondul nevoii permanente de bani a domnilor fanarioti, s-a generalizat sistemul venalitatii (al vanzarii,
chiar in sistem de licitatie) dregatoriilor. In masura in care detinerea unei dregatorii in aparatul domnesc
echivala cu innobilarea (intrarea in randul boierilor), venalitatea functiilor a favorizat ascensiunea sociala a
oamenilor care acumulasera un anumit capital, banesc sau funciar, dar care prin nastere nu apartineau boierimii.
Domnii fanarioti reformeaza sau infiinteaza o seama de institutii in spatiul social, edilitar sau al
invatamantului. Unele dintre vechile institutii ale tarii intra insa intr-un proces de dezagregare, foarte evident in
cazul ostirii. Disparitia ostirii e legata in principal de disparitia functiei externe a principatelor, care erau
considerate de Poarta Otomana si de celelalte puteri europene drept teritorii autonome in cadrul Imperiului
Otoman.
Desi, din punctul de vedere al masurilor pe care le-au initiat, domnii fanarioti se aseamana despotilor
luminati din restul Europei, acestea nu au avut intotdeauna rezultatele scontate, iar contemporanii lor si-au trait
adesea propriul timp istoric drept o perioada traumatizanta. Durata scurta a domniilor (in medie 2,5-3 ani), cele
sase razboaie intre marile puteri in care au fost implicate principatele in timpul fanariotilor (cu toate implicatiile
lor, teatru de operatii militare, ocupatii militare, pierderi teritoriale etc.), epidemiile de ciuma si perioadele de
foamete, care adesea insotesc razboaiele, fiscalitatea excesiva, conflictele latente sau fatise dintre marea

17

boierime locala si domnitorii greci, au facut ca domniile acestora sa fie percepute intr-o maniera negativa in
raport cu epocile istorice anterioare.
Prin urmare, se poate afirma ca regimul turco-fanariot a determinat un regres economic, politic si militar
al Tarilor Romane, dar si orientalizarea culturii si civilizatiei: limba greaca era folosita in administratie si
biserica, au fost preluate moravurile, imbracamintea si stilul de viata de la Constantinopol. Pe de alta parte, unii
domni fanarioti - din randul carora se distinge Constantin Mavrocordat, care a domnit succesiv, atat in Moldova
cat si in Tara Romaneasca - au promovat procesul de modernizare a societatii romanesti, printr-o serie de
reforme (sociala, administrativa, juridica, fiscala, judecatoreasca si bisericeasca) in acord cu innoirile europene.
Dupa 1774, se raspandesc ideile si modul de viata occidentale. Cei mai multi dintre domnii fanarioti, influentati
de ideile iluministe si de modelele europene ale despotilor luminati, incearca sa intreprinda in Principate reforme
administrative si sociale si contribuie la alcatuirea unor coduri de legi. Codurile din secolul al XVII-lea, bazate pe
obiceiul pamantului si pe izvoarele romano-bizantine, sunt inlocuite la indemnul lui Alexandru Ipsilanti
(Pravilniceasca Condica - 1780), Scarlat Callimachi (Codul Callimachi - 1816/1817), Ion Gheorghe Caragea
(legiuirea Caragea - 1818). Izvoarele juridice erau codul civil austriac si codul civil al lui Napoleon.
In concluzie, prin instituirea regimului politic fanariot, autonomia Principatelor este grav stirbita.
Principatele sunt lipsite de dreptul de a desfasura o politica externa proprie, de a intretine armata, iar teritoriul
lor este considerat ca parte integranta a Imperiului Otoman, motiv pentru care putea fi instrainat. Suzeranitatea
otomana devine tot mai apasatoare, economia Principatelor fiind subordonata complet intereselor Portii.

B. EVOLUIA TRANSILVANIEI SUB OCUPAIE HABSBURGIC


Dupa infrangerea armatei maghiare in fata turcilor la Mohacs (1526) si prabusirea regatului ungar in
1541, Transilvania se organizeaza ca un principat autonom sub suzeranitate otomana. Institutia voievodului
dispare treptat, iar congregatiile nobiliare se transforma in adunare a privilegiatilor (Dieta), care avea intre
atributii alegerea principelui. Se mentineau autonomiile sasesti si secuiesti. In ceea ce-i priveste pe romani,
acestia nu mai faceau parte din 1437 din sistemul natiunilor privilegiate (in sensul natiunii medievale, ca parte a
corpului politic). Feudalizarea accentuata a societatii ardelene in cadrul regatului maghiar dusese la
maghiarizarea (insotita de catolicizarea) treptata a nobilimii romanesti, astfel incat romanii participa din ce in ce
mai rar la congregatiile generale, sfarsind prin a fi inlaturati complet din viata politica a tarii. Corolarul religios
al acestei excluderi politice I-a reprezentat nerecunoasterea ortodoxiei intre religiile oficial acceptate in
voievodat si ulterior in principat.
Dupa instalarea stapanirii habsburgice in Transilvania, la sfarsitul secolului al XVII-lea, organizarea
politico-administrativa a principatului este, in linii mari, mentinuta. Imparatul prelua si titlul de principe, iar
conducerea propriu-zisa a Transilvaniei nu mai era asigurata de Dieta, ale carei atributii au fost restranse, ci de
un "guberniu", condus de un guvernator militar. Cancelaria aulica de la Viena coordona conducerea
principatului.
Trecerea Transilvaniei sub stapanirea Imperiului Habsburgic a modificat statutul politic al provinciei,
careia i s-a limitat autonomia interna: ea va fi organizata initial ca Principat si, ulterior, ca Mare Principat cu
autonomie limitata. Locul principelui este luat de un guvernator numit de imparat. La 1691, Habsburgii isi
instaleaza oficial dominatia politica in Transilvania, printr-un act solemn, Diploma Leopoldina. Imparatul
Leopold I, pentru a obtine acordul "starilor privilegiate", consacra dominatia acestora in viata politica a
Principatului, asa cum era ea consfintita prin cele doua Constitutii nobiliare, Aprobatele (1653) si Compilatele
(1669). Prin aceasta, Viena accepta statutul inferior al "plebei valahe", exclusa din viata politica: romanii erau
"tolerati" in Principat, datorita utilitatii lor, iar confesiunea lor "schismatica" se mentinea in afara ,,religiilor
recepte".
Dar Viena avea sa-si modifice curand atitudinea, datorita intereselor ei politice si religioase din
Transilvania. Preocupate sa-si largeasca baza puterii in Principat, unde catolicismul era minoritar in raport cu

18

confesiunile reformate ale starilor privilegiate, autoritatile imperiale incearca sa-i atraga la catolicism pe
romani, care detineau majoritatea absoluta intre locuitorii provinciei intracarpatice. Asa s-a nascut miscarea de
unire religioasa a romanilor cu Roma catolica, in urma promisiunilor facute de imparat membrilor clerului
ortodox de a fi emancipati de sub jugul iobagiei si de a deveni "cetateni" ai imperiului, cu toate drepturile
cuvenite catolicilor. O parte a varfurilor clerului roman, atrasa de promisiunile Vienei, accepta unirea cu Roma
si astfel se constituie Biserica Greco-catolica sau Biserica Unita a romanilor din Principat, ce cuprindea o
minoritate a credinciosilor romani. Unirea cu biserica romano-catolica a fost hotarata de sinodul intrunit la Alba
Iulia in 1697. Aceasta hotarare a fost urmata, in 1698, de un manifest semnat de 38 de protopopi, care apreciau
promisiunea Curtii de la Viena ca unitii se vor bucura de privilegiile preotilor catolici. In 1699, diploma emisa
de imparatul Leopold I scutea preotii uniti de iobagie si de robota. Cea de-a doua Diploma Leopoldina
referitoare la unire (1701) hotara ca si taranii uniti trebuie sa fie "primiti intre straturile tarii, ca si ceilalti fii
catolici ai patriei". Dieta Transilvaniei nu a acceptat insa aceasta diploma. Uniatii sau greco-catolicii isi pastrau
ritul bizantin, obiceiurile si calendarul ortodox. Dincolo de obiectivele politice ale Curtii imperiale si de
consecintele contradictorii pe care le-a avut unirea cu Roma pentru romanii ardeleni, Biserica Unita devine
pentru un secol si jumatate conducatorul necontestat al miscarii de emancipare politica a romanilor din
Transilvania, iar membrii clerului unit, adevarati apostoli ai ideii nationale romanesti din Ardeal si chiar din
Principatele de peste Carpati.
Curtea de la Viena a reprezentat speranta unui sprijin pentru obtinerea drepturilor politice pe care
autoritatile locale si nobilimea maghiara refuzau sa le acorde romanilor. Prevederile Diplomei Leopoldine din
1701, care acorda drepturi civile romanilor trecuti la greco-catolicism, nu au fost aplicate niciodata. Principalul
avantaj al unirii cu biserica romano-catolica a fost doar ameliorarea situatiei economice a clerului unit. In
acelasi timp, absolutismul luminat si, mai cu seama, iosefinismul au creat un cadrul favorabil manifestarilor
nationale romanesti. In prima jumatate a secolului al XVIII-lea, in lipsa unei nobilimi nationale, lupta romanilor
pentru drepturi politice a fost condusa mai ales de cler.
Curtea de la Viena i-a incurajat pe romanii greco-catolici (uniti). Dincolo de anumite interese politice Viena se baza pe principiul "Divide et impera" - ramane faptul ca, prin politica scolara au fost sprijiniti romanii
greco-catolici. Atitudinea favorabila a Vienei a permis inaugurarea la Blaj, in 1754, a primelor scoli grecocatolice romanesti, acest oras devenind un important centru al renasterii nationale si al modernizarii culturii
romanesti. Aceeasi atitudine favorabila s-a materializat in adoptarea unor masuri legislative favorabile grecocatolicilor: Ratio Educationis (decret asupra invatamantului promulgat de Maria Tereza in 1777 si aplicat si in
Banat, Bucovina, Maramures si Transilvania) si Edictul de toleranta (promulgat de imparatul Iosif al II-lea in
1781 si care asigura liberul exercitiu pentru religiile necatolice, fara a atenta insa la primatul catolicismului).
Astfel s-a format o elita intelectuala, instruita in universitati catolice la Roma sau la Viena, care promova idei in
avantajul emanciparii nationale. Pe termen lung, "Unirea" a permis clerului greco-catolic sa aiba legaturi
culturale cu Roma, fapt ce a favorizat si stimulat miscarea de idei de care si-a legat numele Scoala Ardeleana,
cu rol important in dezvoltarea constiintei nationale.

19