Sunteți pe pagina 1din 12

Referat

Tema:
Proiecte si practici periculoase eutanasierea

Profesor: Luchian Mihai


Student: Turcan Oleg

EUTANASIA

-Cuprins-

1.

Eutanasia cu ce avem de a face ?


1.1. Problema definirii conceptului de eutanasie
1.2. Pentru cine actionam?

2. Abordarea Istorica Si Conceptuala


3. Eutanasia Voluntara Si Eutanasia Involuntara
3.1. Temeiuri etice ale eutanasiei involuntare

1.Eutanasia cu ce avem de a face ?

1.1.Problema definirii conceptului de eutanasie


Asa cum observa si Philippa Foot in articolul sau, intr-unul dintre cele mai utilizate dictionare
englezesti, Shorter Oxford English Dictionary definitiile care apar pentru termenul de eutanasie
par sa fie insuficiente pentru explicarea cazurilor reale. Cele trei definitii sunt: (a) O moarte usoara
si linistita, (b) mijloacele de a obtine o moarte usoara si linistita si (c) actiunea de a produce o
moarte usoara si linistita. Obiectia pe care o aduce Philippa Foot acestor definitii este ca nici unul
din cele trei intelesuri si, am putea adauga, nici cel obtinut prin unificarea acestora date
eutanasiei, nu descrie sensul pe care il are termenul in utilizarea sa comuna, ci ca fiecare nu face
decat sa surprinda un aspect particular al eutanasiei. Exista o parere unanima printre filosofi si chiar
printre medici, ca nu exista inca o definitie a eutanasiei, care sa fie larg acceptata, ci numai
anumite incercari de a impune puncte de vedere, interpretari asupra acestei actiuni. Articolul
Philippei Foot nu face nici el exceptie, astfel ca pe parcursul sau autoarea va incerca sa clarifice
anumite puncte din definitia termenului si, in final, sa propuna, daca nu o definitie, oricum anumite
conditii care nu trebuie incalcate atunci cand se va da o definitie a eutanasiei.
Exista mai multe metode prin care eticienii cauta sa defineasca termenul de eutanasie. Cel mai
adesea, actul eutanasic este definit mai intai ostensiv, dandu-se mai multe exemple si specificanduse care dintre acestea reprezinta cazuri de eutanasie si care sunt doar aparent de acest tip (in
realitate fiind fie cazuri de sinucidere, fie de crima). James Rachels1 procedeaza chiar in acest mod.
Pentru a distinge intre cazurile de eutanasie veritabila si celelalte cazuri cu care ar putea fi
confruntate, Rachels ofera cinci particularitati ale cazului de eutanasie in forma sa cea mai limpede.
Astfel, putem vorbi de un caz de eutanasie daca:
1. Pacientul a fost omorat in mod deliberat;
2. Pacientul era pe patul de moarte (ar fi murit oricum);
3. Pacientul avea dureri atroce (terrible pain);
4. Pacientul a cerut sa fie omorat;
5. Omorarea sa sa fie un act de compasiune, adica motivul pentru care pacientul este omorat sa
fie acela de a impiedica suportarea unor dureri acute si inutile de catre acesta si de a-i oferi
posibilitatea de a avea parte de o moarte buna (good-death) sau, macar, pe cat de buna se poate
obtine in circumstantele respective.
Prima reactie pe care o putem avea fata de aceste caracteristici ale definitiei actului eutanasic este
aceea ca, de exemplu, un copil care s-a nascut cu o malformatie inoperabila, care il face sa
cunoasca dureri insuportabile sau sa se chinuie fara speranta, nu poate avea parte de o moarte
buna deoarece nu este indeplinit punctul (4) nou nascutul nu poate cere sa moara. Asa cum vom
vedea mai tarziu acest caz este acela de eutanasie non-voluntara2. Iar daca se accepta ideea
provocarii mortii prin procura Philippa Foot aduce in discutie si acest caz in articolul sau atunci,
in cazul celor care ar fi in coma sau care nu ar putea comunica, ar avea loc o incalcare (sau cel
putin sunt destule sanse ca ea sa se produca) a drepturilor individuale. Pe de alta parte, in cazul
celor mentionati mai sus, ar fi destul de greu de verificat uneori daca acestia sufera cu adevarat sau
se afla numai in stare de inconstienta. Si, ca sa mergem si mai departe este destul de greu de stabilit
in situatiile concrete ce inseamna dureri atroce sau dureri inutile de care bolnavul trebuie

scapat. Aceste expresii sunt destul de vagi, iar interpretarea lor in functie de persoana care o face
poate merge de la durerea de masele si pana la cazurile intr-adevar exceptionale de dureri acute in
fata carora medicina este neputincioasa (cazul lui Lilian Boves, de exemplu).
Philippa Foot observa ca ambele determinari semantice ale termenului sunt limitate, iar unele dintre
ele chiar inexacte putand face ca experiente inumane, acte de genocid (precum exterminarea
evreilor de catre Hitler) sau acte de crima sa poata fi trecute sub numele de eutanasie.
Din pacate insa, nici acest mod de a defini eutanasia prin amendarea repetata a unor definitii
comune sau formale nu este imuna la obiectii. De exemplu, i se poate reprosa ca nu detine un
criteriu indeajuns de stabil pentru a face distinctia dintre bine si rau, dintre permisibil moral si
inacceptabil. A spune ca definitia eutanasiei este incompleta sau inexacta pentru ca i se potriveste
cazul Programului eutanasic T-4 nazist, inseamna sa acceptam ca sistem de referinta pentru
evaluarea morala a unui fapt, tot un fapt, singura deosebire dintre ele fiind aceea ca valoarea morala
a celui din urma este cunoscuta (ca fiind buna sau rea). Cu alte cuvinte, este destul de periculos sa
facem aprecieri, din punct de vedere moral, ale actiunilor noastre folosind drept criteriu de
acceptare/respingere tot un fapt si nu un principiu. Daca am face astfel, ar fi posibil ca intr-un stat
(imaginar) a carui politica ar fi rasismul si antisemitismul, proiectul eutanasic al lui Hitler sa fie
perfect acceptabil si, astfel, definitiei din dictionar sa nu i se poata aduce nici o obiectie3.
Desi nici una dintre cele doua metode exemplificate pana acum nu asigura definirea actului
eutanasic astfel incat sa acopere si cazuistica relevanta pentru cazurile de eutanasie, dar sa faca si
distinctia dintre cele veritabile si cele doar asemanatoare cu actul eutanasic, totusi fiecare dintre ele
are avantajul de a fi accentuat o trasatura esentiala a definirii eutanasiei. Prima metoda este axata pe
stabilirea cat mai fidela a extensiunii termenului determinarea limitelor in care se afla cazuistica
relevanta pentru eutanasie; cea de a doua metoda pune accent pe caracterul intensional al definitiei
sensurile care pot fi utilizate astfel incat definitia eutanasiei sa fie atat coerenta in constructia sa,
dar si coerenta cu restul sistemului etic din a carui perspectiva aceasta problema este discutata.
Luand in considerare ambele metode de definire a eutanasiei, cred ca se pot identifica trei trasaturi
esentiale ale acesteia, elemente particulare care trebuie sa faca parte din definitia unui act eutanasic:
1. Exista un agent al actului eutanasic si un pacient (beneficiar) al acestuia;
2. Actul eutanasic este intentionat (facut in mod deliberat) si in cunostinta de cauza asupra
consecintelor sale posibile;
3. Agentul actioneaza in vederea apararii interesului si spre binele pacientului.
Fara indoiala, aceste trei elemente propuse mai sus nu contureaza complet cadrul in care trebuie sa
se construiasca o definitie adecvata a eutanasiei. Aceste caracteristici sunt numai necesare,
dar nu si suficiente pentru acesta. Ceea ce vreau sa spun, este ca aceste trei caracteristici sunt
suficiente pentru a ne asigura ca o crima, o sinucidere sau un act de genul celui facut de catre
nazisti evreilor nu vor putea fi confundate cu un act eutanasic; in schimb aceste trei conditii
trebuie completate astfel incat cazuistica relevanta pentru actul eutanasic sa poata fi, in acest mod,
acoperita. Astfel se asigura minimul necesar din punctul de vedere al intensiunii si maximul
posibil din punctul de vedere al extensiunii pentru definitia eutanasiei. In cele ce urmeaza in
acest capitol, voi cauta ca prin distinctiile intre diferitele tipuri de acte eutanasice, sa delimitez cat
mai strict extensiunea si sa nuanteze cat mai putin intensiunea definitiei cautate.

1.2. Pentru cine actionam?


In articolul sau, Philippa Foot considera ca exista anumite conditii strict necesare pentru o definire
corecta a actului eutanasic:
a. Actul eutanasic se face in vederea binelui si pentru pacient (for his sake);
b. Actul eutanasic trebuie considerat ca un bine, ca un eveniment pozitiv pentru pacient.
De fapt, cea de-a doua conditie ar putea fi derivata din prima: cel putin in cazul eutanasiei voluntare
este suficient sa ne asiguram ca pacientul solicita procedura eutanasica, sa ne asiguram ca el este in
deplinatatea facultatilor sale mintale si ca este decis sa urmeze aceasta procedura, pentru a putea fi
siguri ca pacientul stie ce este bine pentru el3 si ca, asadar, satisfacerea cererii sale ar fi un bine
pentru acesta, un eveniment pozitiv. In cazul eutanasiei non-voluntare, insa, nu este suficienta
indeplinirea primei conditii pentru ca si cea de-a doua sa fie indeplinita in mod automat; in cazul
eutanasiei involuntare se pune chiar sub semnul intrebarii prima conditie, iar verificarea indeplinirii
celei de-a doua este, in cel mai bun caz imposibila si, in cel mai rau caz atunci cand desi pacientul
solicita sa fie lasat in viata este supus procedurii eutanasice ambele conditii sunt incalcate.Ceea ce
pare sa sustina Foot este, deci, urmatorul lucru: cele doua conditii trebuie sa asigure intensiunea
minimala si caracteristica a actului eutanasic. Acceptarea lor trebuie sa ne fereasca de primejdia de
a considera ca este posibil ca proiectul eutanasic al lui Hitler sa fie considerat un act eutanasic
veritabil.Exista, pe de alta parte, o varianta alternativa a conditiei: a) puse de Foot: a) actul
eutanasic nu reprezinta un rau pentru pacient.De ce nu ar putea fi acceptata aceasta formulare?
Pentru ca a spune ca moartea nu este un rau inseamna a recunoaste adevarul afirmatiei lui Hitler, al
carui argument era urmatorul: moartea unor bolnavi poate fi bine pentru societate si, simultan, nu
este un rau pentru acesti indivizi (deoarece oricum se chinuiau si, in plus, moartea lor este usoara si
blanda).Doua observatii pot fi facute aici. In primul rand ca Foot face iarasi greseala de a lua drept
criteriu de judecata morala un fapt ilustrativ si un principiu etic. De fapt, as argumenta ca principiul
pe care se bazeaza exemplul cu planul eutanasic al lui Hitler admite si interpretari care valideaza
conditia a. (aceea dupa care actul eutanasic nu este rau pentru pacient). Iata un exemplu teoretic 4:
Sunt doctor si am intr-un salon un om, X, care se afla in coma de cinci ani. Pana in acel moment,
nici una dintre rudele sale nu s-a prezentat la spital. Cheltuielile pe care le face spitalul sunt minime
si sunt suportate de catre asigurarile publice. Pacientul are 45 de ani, nu necesita respiratie
artificiala, iar inima sa se afla intr-o stare perfecta. In acest moment mi se aduce un accidentat un
tanar de 18 ani, Y, care are nevoie de un transplant de inima. Nu am nici un donator compatibil, iar
costurile cuplarii si mentinerii sale la o inima artificiala sunt enorme. In plus, aceasta procedura nu
poate fi aplicata decat pentru cateva zile, dupa care pecientul nu mai poate fi salvat. Dar iata ca X si
Y sunt compatibili, adica organismul lui Y poate primi inima lui X. Ca donator am de ales intre a
preleva inima celui care se afla in coma pentru a-l salva pe tanarul accidentat (in acest caz, X
urmand sa moara) si a asista la moartea accidentatului si, posibil, a lui X (survenita -mai devreme
sau mai tarziu daca acesta nu se va mai trezi din starea sa).
Exemplul de mai sus presupune un caz de eutanasie non-voluntara activa (daca medicul accepta sa
faca operatia), adica un caz in care medicul omoara un pacient fara sa stie daca are sau nu acceptul
acestuia. Medicul are de ales intre a omori un pacient (X), pentru binele altui pacient (Y), si a-l lasa
sa moara pe Y (despre a carui dorinta de a trai este aproape sigur) numai ca pentru a nu-i face astfel
un posibil rau lui X. Cred ca este o procedura comuna acest calcul de probabilitate a sperantei de
viata intre doi pacienti si mai cred ca multi doctori ar prefera sa actioneze astfel incat sa salveze, cu
certitudine, viata accidentatului decat sa-l lase pe acesta sa moara pentru o potentiala viata a celui
aflat in coma.Exemplul pe care l-am dat urmeaza acelasi principiu etic: a omori pe cineva pentru

binele altcuiva fara acordul primului. Fata de exemplul programului eutanasic nazist (evident
negativ din punct de vedere moral, dar nu pentru ca avea la baza un principiu etic gresit, ci pentru
ca acest principiu a fost completat cu teorii rasiste, antisemite), exemplul dat mai sus este, daca nu
chiar acceptabil din punct de vedere moral, cel putin problematic pentru cel mai multi dintre noi.
Cea de-a doua observatie pe care doresc sa o fac este de ordin strict formal si tine de logica
constructiei argumentului prin care Ph. Foot accepta ca necesara conditia (a), pentru ca o considera
pe (a) inacceptabila. Acest mod de a gandi ar fi corect daca propozitiile Eu ii fac un bine lui X si
Eu nu ii fac rau lui X ar fi contradictorii, astfel ca respingerea uneia sa antreneze in mod firesc
acceptarea celeilalte. Cele doua propozitii nu sunt insa contradictorii: exista si actiuni care sunt
indiferente din punct de vedere moral pentru persoana respectiva. As putea, oare, spune ca un
pieton care merge linistit pe trotoar trebuie sa-mi multumeasca (sa considere, deci, ca i-am facut un
bine) pentru ca as fi putut sa-l ucid cu masina, dar n-am facut-o?De fapt, prin aceste doua observatii
nu am dorit sa afirm faptul ca ceea ce Foot stimuleaza ca fiind o prima conditie pentru ca un act sa
fie numit eutanasic si anume ca moartea trebuie considerata mai degraba ca un bine pentru
pacient si nu ca o abtinere de la rau este un lucru gresit sau care are consecinte nefaste.
Dimpotriva, am incercat doar sa arat ca argumentele aduse in favoarea acestei conditii sunt prea
slabe si ele trebuie intarite. Voi incerca in continuare sa aduc cateva argumente in acest sens,
argumente pe care le consider mai tari decat cele prezentate de Foot.
Primul dintre ele este derivat chiar din critica facuta anterior. Daca printre actiunile care nu fac rau
lui X pot fi introduse si actiuni irelevante din punct de vedere etic, cum ar putea cineva sa fie
apreciat pentru aceasta din urma? Altfel spus, pot fi eu considerata ca fiind un om bun doar pentru
ca nu am facut unrau desi aveam toate conditiile pentru a-l face? In cazul celeilalte propozitii insa,
actiunea mea este incarcata cu valoare etica, asadar, ea poate fi evaluata din acest punct de
vedere.
Un al doilea argument care poate fi adus este urmatorul: daca voi spune ca am facut un bine pentru
X atunci actiunea mea este testabila, verificabila, criteriul de apreciere morala poate fi aplicat
foarte fimplu (fie ca este vorba de marturia lui X, fie de dovezile materiale ale faptelor mele, etc.),
iar evaluarea etica va fi un proces mai sigur. In plus, aceasta formulare pune accent pe
intentionalitatea actului moral. Daca un act este dovedit ca fiind neintentionat atunci actul in sine
nu poate fi judecat din punct de vedere moral (pot fi acuzat de neglijenta, neatentie sau de crearea
unor circumstante favorabile producerii acelui act, insa nu pot fi acuzata ca am provocat acel act cu
scopul de a face acel rau unei persoane anume). Or, de cele mai multe ori, este greu de stabilit care
a fost intentia celui care a declarat nu am dorit sa-i fac un rau lui X.
Date fiind aceste conditii (este vorba de primele trei conditii afirmate la inceputul acestui capitol, la
care se adauga discutia ce a avut ca obiect ultima dintre aceste conditii, asa cum apare ea in
articolul Philippei Foot), voi trece la stabilirea diverselor distinctii care se pot face intre tipurile de
acte eutanasice.

2.ABORDARE ISTORICA SI CONCEPTUALA


Cuvantul eutanasie creat in secolul al XVII-lea de catre Francisc Bacon cu sensul de a muri usor
si dulce a capatat din secolul al XIX-lea sensul de a omori din mila. E vorba, asadar, de o
omucidere voluntara vizand curmarea unor suferinte considerate inutile.In istorie au existat
intodeauna cazuri de eutanasie. Popoarele nomade isi abandonau batranii si bolnavii care deveneau
povara in permanentele lor deplasari. De regula, ranitilor in razboaie li se dadea lovitura de gratie.
Uneori, cei incercuiti, pentru a nu cadea vii in mainile dusmanilor, se omorau reciproc. Asa au pierit
cei aproximativ o mie de evrei asediati de romani la Masada.Practici asemanatoare gasim la
popoarele primitive. La Battakii din Sumatra, tatal ajuns la batranete ii invita pe copiii sai sa-i
manance carnea. Apoi se urca intr-un copac se lasa sa cada jos ca un fruct copt, dupa care cei din
familie il omorau si il mancau. Se practica uciderea batranilor la unele triburi din Aracan (India),
din Siamul inferior, la triburile Cachibas si Tupi din Brazilia, in Europa la stravechea populatie
slava Wendi, iar la inceputul secolului nostru o practica in Rusia asa-numita secta a
strangulatorilor.Se stie ca in Sparta copiii handicapati erau expusi si lasati sa moara, lucru
aprobat de Aristotel, pentru motive de utilitate publica (Politica VII) Platon extindea aceasta
practica la batranii grav bolnavi (Republica 460).Epicur rezuma astfel curentul general de gandire
al grecilor antici:
Noi suntem stapanii durerilor, stapani in a le suporta, daca ele sunt suportabile, iar in caz contrar,
stapani in a parasi viata cu suflet linistit, asa cum parasim teatrul daca nu ne place.
La Roma, practica de a expune nou-nascutii cu malformatii a continuat pana la imparatul Vallens
(secolul al IV-lea).Stim cat de mult pretuiau vechii romani sinuciderea, aceasta fiind considerata o
moarte demna care permitea sa scapi de razbunarea dusmanilor sau de vreo alta umilire. Tacitus
descrie in termeni elogiosi sinuciderea lui Petronius (Annales XVI, 18-19). Valerius Maximus e
fericit sa faca cunoscut ca Senatul din Marsilia pastra otrava de stat. Silius Italicus, care avea el
insusi sa se sinucida, ii elogiaza pe altii care sunt gata sa grabeasca moartea batranilor, a ranitilor in
razboi si a bolnavilor. La Roma, unde erau exaltate forta, tineretea, frumusetea, vigoarea fizica,
domnea repugnanta absoluta fata de batranete si de boala. Stoicii se mandreau cu sinuciderea
marilor lor reprezentanti: Seneca, Epictet, Pliniu cel Tanar. Scria Seneca: "Daca batranetea va
ajunge sa-mi zdruncine judecata, daca ea nu imi va lasa viata adevarata, ci doar existenta, voi iesi
afara din aceasta locuinta ruinata si aducatoare de ruina.Dar nu toti aprobau acest punct de vedere.
Pitagora si mai ales Hippocrate s-au impotrivit eutanasiei. Hippocrate a inclus in faimosul sau
juramant aceasta fraza: Nu ma voi lasa determinat de cuvantul nimanui in a procura o otrava sau
in a-mi da consimtamantul la asa ceva.Cicero scria in Visul lui Cicero: Tu, Publius si toate
persoanele drepte, voi trebuie sa va pastrati viata si nu trebuie sa dispuneti de ea fara a primi
porunca de la cel care v-a dat-o, ca sa nu dati dovada ca v-ati sustras de la misiunea umana pe care
Dumnezeu v-a incredintat-o. In aceasta privinta crestinismul a insemnat o schimbare a
moravurilor si a modului de a privi moartea. Autorul crestin care a tratat magistral tema sinuciderii
legata de porunca a V-a Sa nu ucizi, a fost Sf. Augustin.In continuare, in istoria crestinismului,
trebuie sa asteptam 16 veacuri pentru a mai auzi pe cineva sa ridice problema eutanasiei; si acest
cineva e un sfant al Bisericii, Sfantul Tomas Morus (1478-1535) in care unii vor sa-l vada pe cel
dintai sustinator al eutanasiei in timpurile moderne. Tocmai un sfant! In romanul sau filosofic,
Utopia, este o pagina in care Tomas Morus ii descrie pe imaginarii locuitori ai Insulei Utopia care
practica uciderea bolnavilor incurabili, sfasiati de dureri cumplite. Un asemenea comportament e

calificat ca fiind un act de intelepciune, mai mult un act religios si sfant.Desigur ca aceasta
afirmatie, avand in vedere genul literar in care este scrisa cartea, trebuie luata ca o utopie, nu ca o
realitate. Un sfant si un martir care si-a dat viata pentru credinta Bisericii nu ar fi putut sustine o
invatatura condamnata de Biserica.Dupa Tomas Morus, un alt englez, Francisc Bacon (1561-1626)
este suspectat de a fi sustinut eutanasia. In cartea sa Novum Organum, Bacon introduce in
limbajul modern cuvantul eutanasie dupa ce Morus introduce cuvantul utopie. Nu incape
indoiala ca la Bacon eutanasie nu inseamna uciderea muribundului, ci administrarea de paliative
pentru ca muribundul sa poata parasi calm si linistit aceasta viata.De fapt, trebuie sa asteptam
nazismul pentru a vedea eutanasia pusa in practica intr-o maniera organizata. E primul program
politic de eliminare a unor vieti considerate lipsite de valoare vitala. Motivele au fost de ordin
utilitarist, rasist, eugenist; trebuieu suprimate gurile inutile si trebuia redresata economia germana
afectata de razboi. Potrivit documentelor tribunalului de la Nuremberg, intre 1939 si 1941, nazistii
ar fi eliminat 70.000 de vieti omenesti.De fapt, ce au facut nazistii n-a fost eutanasie propriuzisa, ci
simpla exterminare. Eutanasia inseamna moarte dulce; nazistii nu au avut nici o preocupare ca
victimele din camerele de gazare sa aiba parte de o moarte dulce.
Primele incercari de legalizare a eutanasiei s-au inregistrat deja la inceputul secolului al XX-lea in
tari industrializate: Anglia, Statele Unite si Germania l-au creat asociatii de lupta in acest sens. In
anul 1903 circa o mie de medici din Asociatia Medicala Americana cereau eutanasia pentru
bolnavii de cancer, pentru tuberculosii gravi si pentru paralitici. In 1906 un proiect de lege pentru
eutanasie era prezentat in Germania si un altul in statele americane Ohio si Jawa.In 1922 sovieticii
au decis sa nu mai pedepseasca delictul de eutanasie, dar si-au retras indata decizia.Desi dupa anii
30 s-au prezentat noi proiecte pentru legalizarea eutanasiei, nici unul n-a fost aprobat de
parlamentele respective nici in Germania, nici in America, nici in Anglia.Lupta s-a reluat dupa
razboi. In anul 1946, 379 de pastori protestanti si rabini au adresat legislatorilor statului New York
o petitie in care invocau in favoarea eutanasiei drepturile individului. Dar nici aceste incercari nu
au avut succes.In anii 60 s-a adoptat, cu succes o alta tactica. Lansandu-se ideea mortii din mila,
tribunalele au inceput sa nu mai pedepseasca pe cei care ucideau din mila, cunoscandu-se faptul ca
legislatiile sunt nevoite in cele din urma sa aprobe o practica deja existenta. Tot asa se obtinuse
putin mai inainte si legalizarea avortului.Astfel in 1955 tribunalul din Alpii Maritimi l-a achitat pe
Beneditto Gepponi care ii trasese sotiei un glont in inima fiindca aceasta suferea de o boala care nu
s-a stiut niciodata de ce natura a fost; la autopsie nu i s-a gasit nimic anormal. In 1962 in Belgia
tribunalul i-a achitat pe Luigi Faita, francmason italian care venise special in Belgia spre a-si ucide
fratele lovit de o boala incurabila, pe sotii Vandeputte Coipel care il convinsesera pe medicul lor
de familie sa administreze o doza mortala de sedativ fiicei lor in varsta de opt ani atinsa de
focomelie. In acelasi an tribunalul francez din Seine l-a achitat pe inginerul Dmetro Huzar care isi
spanzurase fiica atinsa de o boala incurabila. In 1970 in Italia a fost achitat Livia Daviani care isi
aruncase in Tibru fiul handicapat, iar in Olanda, in 1973, doctorita Postma van Boven care o
omorase cu o doza puternica de morfina pe mama ei paralizata si cu crize depresive.Sub presiunea
opiniei publice, toti acestia au fost achitati intrucat omorasera din compatimire.Propaganda in
favoarea eutanasiei a fost puternic sustinuta de mass-media care s-a straduit sa obtina schimbarea
legislatiilor, operand o schimbare in mentalitatea opiniei publice, pedaland pe ideea dreptului
omului de a muri cu demnitate. In aceasta propaganda s-a uzat cu succes de autoritatea unor
personalitati marcante, mai ales de cea a savantilor care, in numele stiintei, fac abstractie de valorile
morale.Astfel in 1974 trei laureati ai premiului Nobel: Jacque Monod, L. Pauling si G. Thomason
au publicat in The Humaninst, Manifestul premiilor Nobel in favoarea Eutanasiei: Noi afirmam
ca este imoral sa tolerezi, sa accepti sau sa impui suferinta. Noi credem in valoarea si demnitatea

individului. Acest lucru cere ca el sa fie tratat cu respect si sa fie lasat liber sa decida in mod
rezonabil cu privire la soarta sa. Alti laureati ai premiului Nobel li s-au alaturat, cerand sa li se dea
posibilitatea celor afectati de boli incurabile sau leziuni ireparabile sa moara dulce si
usor.Intentionat s-a creat confuzie in termeni pentru ca, prin cuvinte echivoce care in sine nu
exprima eutanasia propriu-zisa, in opinia publica sa se acrediteze ideea eutanasiei propriu-zise.
Astfel in 1967 Luis Kutner a publicat un document care a cunoscut imediat o mare raspandire. El
apara dreptul oricarei persoane ca in cazul unei boli mortale, fara speranta de vindecare, sa ceara sa
nu fie mentinuta in viata artificial si sa i se intrerupa procedurile. De asemenea, apara dreptul
bolnavului de a cere sa i se administreze medicamente care sa-i usureze suferintele, chiar daca ele
grabesc momentul mortii. Multe dintre statele americane au recunoscut valabilitatea acestor
deziderate. Aceste lucruri aprobate prin lege nu veneau in conflict cu morala catolica. Practic insa,
efectul a fost altul: cresterea in paralel a cazurile de eutanasie directa si de sinucidere.Dupa anul
1970 asistam la o propaganda din ce in ce mai mare in favoarea eutanasiei, utilizand o
imbracaminte de expresii foarte atragatoare precum: moarte dulce, a muri cu demnitate, a te
auto-elibera. Foarte mediatizat a fost cazul sotilor Koestler. La 3 martie 1984 Arthur Koestler si
sotia sa Cynthia si-au pus capat vietii simultan la Londra. Arthur suferea de boala Parkinson.
Cuplul a hotarat sa moara cu demnitate, pentru a se auto-elibera de o viata considerata
insuportabila. Aceasta dubla sinucidere a fost un act de propaganda in favoarea auto-eliberarii. Cu
trei ani inainte, Kaestler semnase prefata la cartea Ghidul auto-eliberarii scrisa pentru cei 8.000
de membri ai societatii EXIT societatea britanica pentru eutanasia voluntara. Succesul a fost
extraordinar: imediat au aparut alte 18 societati identice in Statele Unite, Europa, Asia, Australia.
Numarul a crescut mereu. Numai in Statele Unite sunt in prezent cel putin 28 de societati de acest
gen.In 1990, doctorul american Jack Kervorkian a inventat o noua metoda: self-execution device,
cu care a ucis-o pe Janet Adkins, in varsta de 54 de ani care suferea de maladia lui Alzheimer. In
continuare, cu metoda sa a pus capat vietii a cel putin 15 persoane, avand in jur de 50 de ani si nu
toate fiind in faza finala. El a stiut sa utilizeze cu dibacie televiziunea pentru a influenta opinia
publica; dupa ce efectua o eutanasie, aparea la televizor iar avocatul sau ii lua apararea in presa.In
1991 o carte a lui Derek Humphry cu titlul Final exit in care se dadeau instructiuni practice
pentru sinucidere a fost un adevarat best-seller, intrucat mass-media i-a facut o publicitate imensa.
Cu retetele oferite, multi si-au pus capat vietii, printre acestia fiind si copii.Din pacate, in cruciada
eutanasiei s-au inrolat si oameni ai Bisericii. In 1975 episcopul american Casey a sustinut familia
Quinlan in hotararea de a-i inlatura lui Karen Ann Quinlan aparatul de respiratie artificiala spre a o
ajuta sa moara. Bolnava a supravietuit si a continuat sa mai traiasca zece ani cu propria ei
respiratie.Desi eutanasia nu a fost legalizata, in ultimii zece ani, diferite tribunale americane au
acordat autorizatii de ucidere a bolnavilor prin intreruperea hranei, a hidratarii si a
tratamentului.Primii pasi in vederea legalizarii eutanasiei i-a facut Olanda unde din anii 70
eutanasia n-a mai fost pedepsita. Printr-o lege din 1993, confirmata in anul urmator, li se permite
medicilor sa practice liber eutanasia. Curios, eutanasia ramane interzisa, dar noua lege declara ca
cine o comite nu e urmarit penal. Numarul cazurilor de eutanasie a crescut in Olanda vertiginos de
la an la an. Daca in 1990 erau 454 de cazuri recunoscute de medici, in 1991 erau 3700 dupa cifrele
date de o comisie de stat. La ora actuala se presupune ca 15 % dintre olandezi mor prin eutanasie.
In 1994 exemplul Olandei a fost urmat de Danemarca, Australia si anumite state americane.Statele
nu se mai intereseaza de cazurile medicilor care ii ajuta pe pacientii lor sa moara. Recent Consiliul
Europei recunoaste ca a lasa sa moara in totalitete o anumita categorie de batrani nu mai este un
mit, ci a devenit o realitate.In Olanda exista deja medici specializati in eutanasie.

3.EUTANASIA VOLUNTARA SI EUTANASIA INVOLUNTARA


Cei mai multi dintre eticieni cred ca eutanasia voluntara a incetat sa mai fie considerata un subiect
de dezbatere etica. Ea este acceptabila din punct de vedere moral si, mai mult, in tarile in care s-a
adoptat o legislatie in favoarea procedurii eutanasice (Olanda, Oregon SUA, etc.) prevederile
legale fac apel tocmai la eutanasia voluntara.
Definitia eutanasiei voluntare presupune, pe langa cele trei conditii enumerate mai sus, si un atribut
caracteristic: actul mortii survine la cererea sau in urma consimtamantului explicit al pacientului,
acesta fiind in deplinatatea facultatilor sale mintale.
Eutanasia pasiva voluntara a devenit practicata pe scara larga in anumite spitale din tarile
accidentale unde, pe fisele medicale ale pacientilor suferind de boli incurabile, apare scris do not
resuscitare. In acest caz, responsabilitatea medicului (agentului) este aproape nula. Ba, chiar
putem pune la indoiala faptul ca mai avem de-a face cu un act veritabil de eutanasie si nu cu unul
de sinucidere asistata1.
In cazul eutanasiei voluntare active se vorbeste cu destula siguranta despre autoeutanasie sau
despre sinucidere asistata (aici, cazul lui J. Adkins este chiar exemplar). Este subanteleasa aici o
decizie premeditata, rationala a unui individ de a se omori, actiune care nu poate fi dusa la bun
sfarsit decat cu ajutorul medicului (agentului). Procedura cea mai raspandita este urmatoarea:
pacientul care crede ca va ajunge intr-o situatie pe care o considera intolerabila si careia nu
doreste sa-I supravietuiasca semneaza un act in care precizeaza cazul in care va dori sa moara,
metoda folosita si persoana care sa actioneze in acest sens. Actul se semneaza in fata a doi martori
care garanteaza pentru sanatatea mintala a pacientului (acest document este numit, formal Advances
Directives sau Living Will).Posibil ca singura problema care ar mai putea fi pusa in discutie in
acest caz ar fi aceasta: cum poate sa stie cineva, cu certitudine, daca va mai dori sa moara atunci
cand chiar va avea parte de acele circumstante in care el prevedea ca ar prefera sa moara? Adica,
pentru a reformula, este posibil ca imaginea pe care ne-o facem despre starea pe care o consideram
insuportabila sa se dovedeasca a fi mai putin neagra si, odata ajunsi in respectiva situatie, sa ne
dam seama de acest lucru, dar sa nu fim in stare sa-l comunicam? Aceasta problema nu tine atat de
etica aplicata, cat de filosofia limbajului (ce considera un om ca inseamna insuportabil?) sau de
teoria cunoasterii (oare cineva stie sau doar crede ca vrea sa moara?, poate fi chiar sigur, inainte de
producerea acelor circumstante insuportabile, ca va dori sa moara?), si, de accea, nu voi insista
asupra ei considerand ca, intr-un fel sau altul, toate acste probleme au fost rezolvate.

3.1 Temeiuri etice ale eutanasiei involuntare

Dintr-un punct de vedere strict deontologic, problematica eutanasiei se pune in contextul


respectarii anumitor principii: principiul protejarii vietii, al eliminarii suferintei si principiul
autonomiei morale. Primele doua principii se refera la obligatiile pe care medicul le are fata de
pacientul sau. Cel de-al treilea, desi il priveste si pe medic, se refera la datoriile pe care toti ceilalti
mai putin pacientul le au fata de acesta din urma; acest principiu nu face decat sa fixeze limitele
unui drept negativ (fapt exprimat foarte bine de catre sora medicala care a facut parte din curtea cu
juri care l-a achitat pe Kevorkian), dupa care deciziile unui individ matur fizic, psihic si emotional
decizii luate fara sa fie constrans si in deplinatatea facultatilor sale mintale nu pot fi contestate
atat timp cat rezultatul aplicarii lor nu-i afecteaza pe ceilalti. In cazul eutanasiei voluntare, insa,
principiul autonomiei morale este mult mai puternic decat obligatiile impuse medicului de celelalte
doua principii. De fapt, acestea din urma nu pot fi permise, nu sunt efective din punct de vedere
moral, decat in masura in care sunt girate de catre principiile autonomiei morale. In cazul eutanasiei
non-voluntare sau al celei voluntare lucrurile se vor complica inca.Eutanasia involuntara, intr-un
anumit sens, poate fi considerata ca fiind opusul eutanasiei voluntare. In primul rand, pentru ca ea
presupune aplicarea unei proceduri eutanasice in cazul unui pacient care fie ca si-a exprimat
dorinta de a trai, fie ca, desi ar fi fost in stare sa o faca (capacitatile sale mintale fiind apropape
normale) nu a aratat ca doreste sa moara. Pacientul, asadar, este omorat sau este lasat sa moara,
fara ca el sa-si fi dat acordul pentru aceasta. Eutanasia involuntara, asadar, este mai apropiata de
crima decat de moartea prin compasiune, in timp ce eutanasia voluntara este, dimpotriva, mai
apropiata de un act de sinucidere.Am spus ca eutanasia involuntara este mai apropiata de crima si
nu chiar o crima, deoarece unii autori considera ca, in anumite cazuri, actul eutanasic este justificat
chiar daca este performat impotriva dorintei pacientului. Aducand in discutie aceasta posibilitate,
Ph. Foot arata ca este posibil ca in unele cazuri eutanasia involunatra activa sa fie justificata din
punct de vedere moral. Exemplul pe care autoarea il aduce in acest sens este acela al unui sofer care
scapa de sub control autotmobilul pe care il conduce. Acesta se indreapta in viteza catre un grup de
oameni. Singura posibilitate de evitare a acestora ar presupune ca soferul sa faca un viraj intr-o
directie in care se afla numai un singur individ. Astfel, soferul alege sa omoare (in mod intentionat)
un singur om pentru a salva astfel viata mai multora. Evident, individul care a fost astfel sacrificat,
nici nu a fost intrebat daca este de acord cu acest targ si, fara indoiala, nici nu a solicitat sa fie ucis.
El este o persoana la fel de inocenta ca si ceilalti, singurul argument impotriva lui fiind acela ca
moartea lui este cel mai mic sacrificiu posibil. Astfel, se considera ca acel individ este sacrificat
pentru salvarea altor indivizi si ca acest act este justificat din punct de vedere moral2. Prin acest
exemplu, insa, Foot opereaza o subtila alunecare in argumentare. Problema care se punea era
strict aceea daca este justificat ca cineva sa omoare pe altcineva sau sa-l lase sa moara fara sau,
chiar impotriva acordului explicit al acestuia pentru respectivul act. La aceasta problema care tine
strict de cantarirea principiilor care sunt implicate tocmai pentru a determina care dintre acestea
sunt mai puternice, Foot raspunde ca, in conditii de ceteris paribus, mai bine sa moara unul decat
sa moara mai multi. Dar, raspunde astfel Ph. Foot problemei puse in discutie? Eu cred ca nu. Foot
nu face decat sa enunte un principiu destul de cunoscut in etica. Este vorba de principiul
minimizarii pierderii care spune ca, daca am de ales intre a pierde mai mult si a pierde mai putin,
intodeauna voi actiona in mod justificat din puncte de vedere moral daca voi alege cea de-a doua
varianta.

Bibliografie:
http://www.referatele.com
http://www.sanatatea.com