Sunteți pe pagina 1din 10

Universitatea din Petrosani

Facultatea de Inginerie Mecanica si Electrica


Specializarea Electromacanica

Referat la Istorie
-Cruciadele-

Prof.univ.dr. Baron Mircea

Student: Toma Alexandru Ciprian

CRUCIADELE
Care este de fapt adevarul despre cruciade? Istoricii mai studiaza inca unele aspecte. Dar
deja putem spune multe cu certitudine. Pentru inceput, cruciadele in Orient au fost, sub toate
unghiurile, razboaie de aparare. Au fost un raspuns direct la agresiunile musulmanilor, o incercare
de a riposta sau de a se apra contra cuceririlor de teritorii crestine de catre musulmani.
Imediat dupa moartea lui Mahomed, razboinicii musulmani au lovit crestinii cu o forta
extraordinara. Si au avut un mare succes. Palestina, Siria si Egiptul odinioara zonele cele mai
puternic crestine din lume au cedat rapid. Pana in secolul al VIII-lea, ostile musulmane cucerisera
in intregime nordul Africii si Spania crestine. In secolul al XI-lea, turcii selgiucizi au cucerit Asia
Mica (Turcia de astazi), care fusese crestina din timpul Sfantului Pavel. Imperiul Bizantin a fost
redus la putin mai mult decat Grecia. Disperat, imparatul din Constantinopol le-a cerut crestinilor
din vestul Europei sa ii ajute pe fratii si surorile lor din Orient.
Acest strigat de ajutor a dat natere cruciadelor. Ele nu au fost inventate nici de vreun Papa
ambitios, nici de niste cavaleri lacomi, ci au fost raspunsul la mai bine de patru secole de cuceriri in
urma carora musulmanii ocupasera deja doua treimi din vechea lume crestina. La un moment dat,
crestinatatea ca credinta si cultura trebuia sa se apere sau sa fie inghitita de islam. Aceasta aparare a
luat forma cruciadelor. Caracterul religios al cruciadelor explica de ce conducerea lor a revenit
papalitatii al carei rol, pe plan international, se afirma in secolul al XI-lea.

Cruciada I

Timp de mai multe sute de ani, Bizantul a servit ca zona tampon a crestinismului fata de
islamismul militant. Dupa infrangerea de la Manzikert din 1071, prin pierderea aproape in totalitate
a Asiei Mici care reprezenta o sursa de forta de munca si bani, bizantinii au fost obligati sa solicite
ajutorul Papei prin Imparatul Alexius I. Spre deosebire de arabi care fusesera mai retinuti,
invingatorii erau turci selgiucizi, nomazi fiorosi convertiti la islamism care au devenit principala
putere din Orientul Mijlociu si care se impuneau in mod violent in fata pelerinilor europeni care
vizitau locurile sfinte.
n Conciliul de la Clermont din 1095, n cadrul sinodului, Papa Urban al II-lea a anunat
public cruciada pentru eliberarea Tarii Sfinte de sub ocupaia musulmanilor, declarand "nimicirea
dusmanilor crestinitii i iertarea eterna a pacatelor pentru cei care vor lupta sub semnul crucii".
Recucerirea Tarii Sfinte de catre crestinatate a devenit atat de importanta, incat crima, jaful,
infiintarea unor noi domenii, erau perfect acceptabile fiind vorba de necredinciosi care nu meritau
nimic altceva.Cruciadele au fost razboaie, deci ar fi o greseala sa le caracterizam ca nimic mai mult
decat pietate i bune intenii. Ca in orice razboi, violenta era brutal. Au existat actiuni nefericite,
jafuri i crime. De acestea ne amintim de obicei foarte bine. n primele zile ale primei cruciade, n
1095, o band de cruciati condus de contele Emich de Leiningen a coborat pe Rin, jefuind si

ucigand toti evreii pe care i-au gasit in cale. Episcopii locului au ncercat fara succes sa opreasca
masacrul. In opinia acestor ostasi, evreii, ca si musulmanii, erau dusmanii lui Cristos. A-i jefui si a-i
ucide nu era deci nimic rau. Credeau cu adevarat c era o fapta buna, caci banii evreilor puteau fi
utilizati pentru cruciada catre Ierusalim. Desigur, greseau, iar Biserica a condamnat puternic
atacurile contra evreilor. Patru armate mari de cruciati s-au format i au ajuns pn la
Constantinopol pe rute diferite. Primul care a sosit, n decembrie 1096, a fost grupul din Lorena, din
Franta de Nord i Germania, condus de Godefroy de Boullion. Al doilea sosit a fost un contigent de
normanzi din sudul Italiei, condus de ctre ducele Boemund de Taranto i contele Tancret. Un al
treilea grup a ajuns din sudul Franei sub contele Raimond al IV-lea de Toulouse. Cel de-al patrulea
era compus din francezi, normanzi i englezi sub comand ducelui Hugh de Vermandoi, a lui Robert
Curthose de Normandia i a lui Stephen de Blois, sosind n mai 1097.Ei erau nobili cu domenii
mici, direct interesati de noi cuceriri, barbati independenti, uneori chiar periculosi, nu mercenarii
disciplinati pe care si i-ar fi dorit imparatul Alexios. Totusi el a reusit sa-i determine sa-l recunoasca
imparat al oricaror teritorii bizantine recucerite. Intelegerea a functionat numai in cazul cuceririi
orasului Niceea, nemaifiind respectata dupa prima victorie de la Dorylaeum.In general,soarta
bataliilor era incerta deoarece sagetile turcesti nu razbateau prin armura si provocau de regula rani
usoare, in timp ce armele arcasilor cruciati avau o raza de actiune mai mare si produceau rani mai
severe. De regula, rezultatul oricarui conflict depindea de strategie, coordonare si unitatea
comandantilor, punct care lasa mult de dorit in tabara europeana
Cu o mare doza de noroc si datorita fragmentarii in mici state rivale a domeniilor turcesti, au
fost cucerite in 1098 marele oras Antiohia si in 1099 chiar Ierusalimul, ocazie pentru desfasurarea
unui masacru general. Dupa aceasta o mare parte a cruciatilor au preferat sa se intoarca acasa; cei
ramasi, luptand in continuare, au infiintat in final patru state: regatul Ierusalimului, comitatul
Tripoli, principatul Antiohiei si comitatul Edessei.
Godfrei de Bouillon a fost ales primul conducator al regatului Ierusalim si practic, cu
autoritate limitata, si a celorlalte state. Statele cruciatilor nu au reusit sa se extinda pana la
frontierele naturale desertice care le-ar fi usurat mult apararea si fiind sub permanenta amenintare a
turcilor, practic nu se aflau niciodata in siguranta. Turcii detineau controlul asupra unor mari orase
cum ar fi Alepp si Damasc, in timp ce cruciatii conduceau o populatie majoritar musulmana si
supravietuiau numai fiind sustinuti de doua grupari militare:Cavalerii Templului (templierii) si
Ordinul ospitalierilor (Ioanitii). Acestea erau grupari organizate dupa principii monahale, dar erau
formate din razboinici ce aveau sarcina de a aparaTara Sfanta si de a lupta impotriva
necredinciosilor.

Cuciada a II-a

Turcii nu au renunat la teritoriile pierdute. Cpeteniile selgiucide, pe moment, au pus capt


rivalitilor dintre ele i unindu-se au nceput contraofensiv, ajutate fiind de nemulumirile din
rndul populaiei supuse, care se rscoala n mai multe rnduri. Cele dou rzboaie purtate, n anii
1144-1146, ntre cruciai i selgiucizi au sfrit cu recucerirea Edessei de ctre musulmani. In 1145

papa, a decretat Cruciada a doua ca raspuns la pirderea Edessei.


In 1147 urma sa inceapa cea de a doua cruciada. In mai armata germana condusa de Conrad
al III-lea al Germaniei pleaca de la Nurnberg, iar la o luna mai tarziu l-a urmat si Ludovic al VIIlea insotit de sotia lui Eleonor de Aquitania. Armata germana ajunge la Constantinopol unde
imparatul bizantin Manuel il sfatuieste pe Conrad sa mearga de-a lungul coastei Asiei Mici si sa isi
trimita acasa pelerinii necombatanti. Ignorand sfatul imparatului, Conrad isi conduce oamenii pe
drumurile din interiorul Asiei Mici, unde au ramas fara hrana si apa si au fost partial prinsi de catre
turci. n octombrie 1147, la Dorylaeum, au fost masacrati, iar Conrad a fost unul dintre putinii care
au scpat cu viata. Ramasitele armatei germane s-au alaturat armatei franceze la Niceea i au urmat
lungul coastei anatoliene.Ludovic i Conrad au avut o ntrevedere cu regele Balduin, regele
Ierusalimului. Au convenit s atace Damascul in iulie 1148, dovedindu-se o greseal catastrofal.
Armata lor uriasa s-a retras cinci zile mai tarziu dup ce au suferit pierderi teribile.Liderii cruciati sau certat, s-au despartit i au plecat acasa.

Cruciada a III-a

n anul 1180 conducatorul kurd de geniu Saladin isi face aparitia pe scena cruciadelor,
reunifica Egiptul si Orientul Mijlociu musulman si ii invinge pe cruciati la Tiberas, captureaza
Ierusalimul si cucereste restul regatului cu exceptia marelui port Tyr. Cu scopul de a salva
principatele ramase si de a recastiga Ierusalimul. Vestea succeselor lui Saladin a ajuns n Europa i
pe 29 octombrie 1187, Papa Grigore al VIII-lea a decretat cea de a treia cruciada care de altfel este
si cea mai faimoasa.
In ciuda pierderilor si greselilor ingrozitoare din cruciada precedenta, a existat un val mare
de entuziasm. Cei mai puternici regi din Europa au preluat comanda cruciadei: Imparatul romanogerman Frederic I Barbarossa, regele Angliei Richard I Inima de Leu si regele Frantei Filip II
August. Armata germana ce cuprindea 30 000 de soldati a plecat spre Constantinopol in1189. In
1190, au inaintat n Anatolia, respingand atacurile turcilor. Frederic a murit inecat pe cand incerca
sa traverseze, calare, raul Cydnus, iar armata a fost decimat de boli si foamete. Oamenii sai s-au
hotarat sa se intoarca i doar o mica parte dintre ei sub comanda ducelui Austriei, Leopold al V-lea,
si-au continuat drumul pana la Accra. Regele Richard si regele Filip au plecat n 1190, calatorind
impreuna pana in Sicilia unde au facut un popas lung de un an. S-au despartit, Filip plecand pe mare
spre Accra, iar Richard s-a oprit in Cipru. In mai 1191, Richard s-a certat cu conducatorul local si a
cucerit insula pe care o cedase lui Guy de Lusignan. Cruciatii au format o baza din care sa atace
Tara Sfanta. Richard si-a continuat drumul spre Accra. Singura actiune comuna a armatelor cruciate
a fost participarea la asediul Accrei, inceput in anul 1189, interventia lor determinand, in mare
masura, capitularea oraului 13 iulie 1191. In urma unei rascumparari pentru eliberarea asediatilor,
ce a intarziat sa apara, Richard a ordonat masacrarea a 3000 de mulsulmani, femei, barbati si copii.
Dupa asediul orasului Accra, Richard si-a condus trupele spre sud cu flota insotindu-l de-a
lungul coastei. A fost atacat de Saladin dar a repurtat o victorie in batalia de la Arsuf 1191. In batalie

deschisa, Richard era decis sa-l invinga pe Saladin, dar nu a putut face fata strategiei pamantului
parjolit a acestuia. Armata a ramas fara provizii si n-a mai putut asedia Ierusalimul. Saladin a atacat
Jaffa in iulie 1192. Richard a sosit la timp pe mare. A urmat o batalie n care cele doua armate erau
egale. Richard a obinut victoria, primind supranumele de "Inima de Leu". A incheiat pace cu
Saladin in 1192 printr-un tratat care a consfintit pana la urma controlul asupra litoralului, cu
mentiunea ca pelerinilor li se permitea intrarea in Ierusalim care ramanea al turcilor. Tot in 1192
Richard paraseste Tara Sfanta. Pe drumul de intoarcere, Richard a devenit o perioada prizonierul lui
Leopold, fiind eliberat numai dupa plata unei rascumparari nsemnate. Astfel povestea unuia dintre
cei mai cantai regi ai Angliei este una mult mai complicata decat cea a viteazul lider cruciat.

Cruciada a IV-a

In 1191, Papa Inocentiu al III-lea, a chemat credinciosii la lupta. Cavaleri crestini din toat
Europa urmau sa recucereasca Ierusalimul de la sarazini. Cruciada a patra era condusa de contele
Theobald al III-lea de Champagne, sustinut de contele Balwin de Flandra si contele Ludovics I de
Bloi. Cruciatii s-au adunat la Venetia. Venetienii aveau sa transporte o fort de 25 000 de soldati in
Tar Sfanta, trecand prin Egipt. Venetia se astepta sa faca profit, sa primeasca cei 85 000 de marci i
jumatate din orice cuceriri comise de cruciati. In loc s debarce in Egipt si sa calatoreasca spre nord
in Ierusalim, armata cruciata a debarcat la Constantinopol traversand Anatolia pe jos.
Venetienii au fost de acord sa susain cruciada cu o conditie: sa cucereasca orasul Zara de pe coasta
Adriatica si sa-l predea Venetiei. Zara era insa o posesiune a Regatului Ungariei, fiind crestin si
cruciat. Papa a aflat si i-a amenintat cu excomunicarea pe toti cei implicati. Dar cruciatii au cucerit
Zara pe 24 noiembrie 1200. Cucerirea Zarei fusese cerut cruciatilor de catre dogele Venetiei,
Henric Dandolo, in schimbul transportarii trupelor pana la Alexandria. In urma unei abateri de la
planul initial al cruciadei, cavalerii s-au indreptat spre Bizant unde lupta pentru tron favoriza o
interventie. Si de data aceasta cruciatii erau indemnati de dogele Venetiei, care dorea sa-si sporeasca
privilegiile comerciale in Imperiul de Rasarit. Acestia au facut un ocol pe la Constantinopol pentru a
sustine un pretendent imperial, Isac al II-lea Anghelos, care promisese mari recompense si ajutor
pentru Tara Sfanta. Dar odat ce a cucerit tronul imperial, binefacatorul lor si-a dat seama ca nu
putea plati ceea ce promisese. Tradati de prietenii lor greci, n 1204 cruciatii au atacat, au cucerit i
au jefuit cu brutalitate Constantinopolul, cel mai mare oras crestin din lume. Papa Inocentiu al IIIlea, care excomunicase deja ntreaga cruciada, a condamnat viguros cruciatii. Dar nu putea face mai
mult. Evenimentele tragice din 1204, au ridicat o poarta de fier intre romano-catolici si ortodocsii
greci. Exista o ironie teribila in faptul ca cruciadele, care au fost un rezultat direct al dorintei
catolicilor de a le veni in ajutor crestinilor ortodocsi, i-au separat si mai mult pe unii de altii.
Consecinta cruciadei a IV-a a fost desfiintarea Imperiului bizantin si impartirea lui in mai
multe state: Imperiul Latin de Rasarit, mparat fiind ales Balduin de Flandra, Niceea, Epirul si
Trapezuntul. Data fiind contributia pe care Venetia a avut-o in expeditie, primea privilegii
comerciale si stapaniri teritoriale intinse. Imperiul bizantin a fost restaurat n 1261, dar nu si-a mai
gasit vitalitatea din trecut. Cruciada a IV-a a contribuit astfel la esecul final al cruciadelor.

Cruciada a V-a

Dupa Cruciada a IV-a, expeditiile militare au fost strict apanajul nobilimii. Razboiul fraticid
din Constantinopol lasase urme adanci in memoria colectiva a oamenilor simpli, dar in acelasi timp
rezolvase mare parte din decalajul dintre Imperiul Bizantin i lumea apuseana. Putina bogatie pe
care Imperiul o mai afisase era de acum stearsa de actiunile de jaf ale latinilor. Totusi actiunile
militare vor continua din dorinta de a obtine mai multa glorie, desi miza politic de odinioar n a
controla rutele pelerinilor spre Ierusalim va scadea treptat in importanta. Astfel Papa Honoriu al IIIlea, il nsarcina pe arhiepiscopul Accrei, Jacques de Vitry sa propovaduiasca razboiul sfant in
Siria si Palestina. In statele cruciate care mai ramasesera domneau acum principiile legilor numite
Asezamintele Ierusalimului. Conform acestora exista domnia deplina a baronilor si existau relatiile
sociale de tip feudal.
La aceast cruciad pornira spre Accra, locul de intalnire al cruciatilor, o serie de feudali: ducele
Leopold al VI-lea de Austria, regele Andrei al II-lea al Ungariei. Au mai participat nobili si simpli
pelerini din Germania, precum si baronii din statele cruciate. La sfrsitul lui octombrie 1217 se tinu
un mare consiliu de razboi la Accra. Armatele cruciate, care numrau 2000 de cavaleri, cateva mii
de soldati calare, circa 20000 de pedestrii i numeroase trupe neregulate, pornir la atac. Sultanul
Egiptului Malik al-Adil stia c atacul se rezuma la o cavalcada a feudalilor, iar ntreaga expeditie a
cruciatilor la limitele unui pelerinaj armat. Malik al-Adil se indrepta spre Damasc, apoi trimise
trupe de intarire la Ierusalim. Regele Ungariei imbolnavindu-se, el se intoarse acasa in anul 1218.
Jean de Brienne, regele Accrei, se gandi sa se foloseasc de flotele europene pentru a cuceri
Alexandria i Damietta. Dupa el, cheile Ierusalimului se gseau la Cairo, deci trebuia infrant
sultanul Egiptului, Malik al-Adil. Orasul Damietta cazu, iar Malik al-Adil muri n 31 august 1218.
Noul sultan al Egiptului, Malin al-Kamil, incerc sa reia ofensiva pentru a despresura Damietta, dar
luptatorii lui fura invinsi in lupta din 9 octombrie 1218.
Viceregele Damascului, Al-Muazzam, fratele lui Malin al-Kamil, porunci sa se distruga toate
zidurile de aparare ale Ierusalimului. Daramarea incepu la 19 martie 1219. Al-Muazzam avea
convingerea ca n curand musulmanii vor fi constransi sa predea Ierusalimul in schimbul pozitiilor
ocupate de cruciati in Egipt. El socotea ca e mai bine sa predea un oras pustiu si ruinat, decat un loc
intarit. Cruciatii, intariti cu noi forte sosite din Europa, asaltara Damietta pe care o cucerira la 5
noiembrie 1219. Cruciatii aveau de gand sa faca din Damietta un centru de rezistenta asemanator
Accrei.
Malin al-Kamil se ferea s dea vreo batalie inainte de a primi ajutoare a incercat in repetate
randuri concilieri care presupuneau predarea orasului Damietta in schimbul Ierusalimului dar
legatul papal refuza de fiecare data orice intelegere. In timp ce cruciatii urcau pe Nil, Malin alKamil porunceste ruperea digurilor, astfel cruciatii sunt partial inecati, iar trupele egiptene le
taiasera astfel drumul. Pentru cruciati, batalia era pierduta. La 7 septembrie 1221, Damietta fu
predata fostilor ei stapani. Cruciatii se imbarca, o parte pentru Europa, o parte pentru Rasarit,
intorcandu-se la locurile cucerite de ei n vremea primei cruciade. Pacea incheiata acum va fi
mentinuta timp de opt ani: 1221-1229. La Accra, Tripoli si Antiochia baronii si conducatorii se lupt
mai departe intre ei pentru putere i interese marunte.

Cruciada a VI-a

Imparatul romano-german Frederic al II-lea nu a sustinut cruciada a V-a din motive interne,
desi a jurat sa o faca. S-a casatorit cu fiica de 13 ani a regelui Ioan al Ierusalimului si apoi s-a grabit
s se declare rege al Ierusalimului, uitand ca socrul sau era inca in viat. Papa era suparat pe imparat
pentru ca nu si-a indeplinit juramantul de a merge in Tar Sfanta. In august 1227, Frederic a pornit
spre Tara Sfanta, dar dupa cateva zile a dat ordin flotei sa se intoarc in port pentru ca nu se simtea
bine. Papa s-a infuriat si l-a excomunicat. Papa ii interzise sa conduca cruciada, dar fara a tine
seama de papa Frederic al II-lea se imbarca si pleaca in Siria la in iunie 1228.
Frederic al II-lea se opri mai intai in Cipru, incercand sa puna mana pe acest regat, dar Jean
dIbelin regentul regatului Ierusalimului i Ciprului, isi organizeaza apararea si il respinge pe
Frederic al II-lea. El conducea o cruciada excomunicata, islamofila. Frederic al II-lea cere lui Malin
al-Kamil cedarea Ierusalimului n schimbul altor teritorii. Frederic s-a dovedit a fi un bun
negociator i a resuit sa-l convinga pe sultanul Al-Kamil al sarazinilor sa le redea crestinilor
principalele locuri sfinte: Betleem, Nazaret si Ierusalim. A negociat un coridor de trecere prin care
pelerinii sa poata ajunge la Ierusalim de pe coasta, precum si o pace de 10 ani.
Prin diplomatie, Frederic a realizat mai mult decat oricare cruciada de pana atunci. Si-a
indeplinit pelerinajul personal la Ierusalim, unde s-a incoronat ca rege pe 18 februarie 1229. Insa
inca era excomunicat si evitat de clerici si de ceilalti regi. Papa chiar a ordonat o cruciada impotriva
imparatului, confiscandu-i domeniile din sudul Italiei. Frederic a plecat din Tar Sfanta, a ajuns in
Italia in mai 1229, a infrant trupele papale si si-a recuperat teritoriile. In trei luni a facut pace cu
papa.

Cruciada a VII-a

Cruciada a saptea a avut un caracter francez.Dupa recucerirea Ierusalimului de catre


musulmani, patriarhul din Ierusalim trimisese emisari la principii si regii din Occident, cerandu-le
organizarea unei noi cruciade generale. In decembrie 1244, Ludovic cel Sfant, regele Frantei,
fagaduieste ca va organiza el insusi o cruciada. El nu urmarea altceva decat s acapareze pamanturi
si prada bogata in rasarit. In jurul lui Ludovic al IX-lea se adunara numai nobili francezi.
Imparatul Frederic al II-lea, care continua s aiba legaturi stranse cu sultanul, informa curtea
din Cairo despre toate aceste lucruri. Sultanul eyubid al Egiptului si Damascului era pe atunci
mulatrul Al-Salih Eyub. In primavara anului 1249, Ludovic al IX-lea se imbarca mpreuna cu
oamenii sai, la care se adaugasera baroni din Siria i Cipru. Numarul total al cruciatilor se ridica la
aproximativ 15000 de oameni. Ajuns in fata Damiettei, in ziua de vineri, 4 iunie 1249, Ludovic al
IX-lea porunci sa se inceapa debarcarea. Batalia se incheie in favoarea cruciatilor. La 6 iunie 1249
cruciatii patrundeau in Damietta, pe care o gasisera deschisa, goala si neatinsa.

Sultanul eyubid, Al-Salih Eyub, moare in noiembrie 1249, conducerea luand-o vaduva
sultanului, Shajar al-Durr, care tainuia moartea sultanului. Ea ceru proclamarea fiului ei, Turan-sah,
ca mostenitor si numirea lui Fakhr al-Din ca atabeg, comandant al trupelor egiptene, care urma sa
actioneze in numele sultanului. Dar vestea morii sultanului ajunse si in tabara cruciatilor. Porni
apoi marsul de la Damietta spre Cairo. Totusi, batalia care a urmat intre francezi si egipteni a fost
una dintre cele mai cumplite din istoria Evului Mediu. Batalia s-a dat la Mansurah si a durat doua
luni, timp in care francezii si egiptenii au trecut printr-un adevarat iad, cand unii, cand ceilalti avand
avantaj in lupta. Cavaleria a trecut printr-un vad si a patruns in orasul Mansurah fiind nimicita in
labirintul de stradute. Ludovic a ordonat retragerea, si apoi a fost luat prizonier. Sarazinii au cerut o
rscumparare colosala, fiind platita imediat. Damietta a fost restituita imediat egiptenilor, iar
cruciatii au plecat infranti. Ludovic a mers in Tar Sfanta, unde a petrecut patru ani organizand
apararea regatului Ierusalimului Inainte de a se intoarce in Franta n 1254.

Cruciada a VIII-a

Raspunsul la apelul papei referitor la o noua cruciada il da Ludovic al IX-lea, regele Frantei,
protagonistul celei de-a saptea cruciade. Intr-o adunare solemna, la 24 martie 1268, regele isi anunta
hotararea de a mai conduce o cruciada.
La 1 iulie 1270, vasele cu cruciati pornesc spre Siria, dar corabiile isi schimba ruta spre Tunisia. In
Tunisia puterea o detinea dinastia berbera a hafsidilor, monarh fiind emirul AbuAbd Allah.
Schimbarea destinatiei s-a explicat prin politica personala a lui Carol dAnjou, ajuns rege al Siciliei,
care nu-i ierta emirului din Tunisia ca oferise azil celor fugiti din Sicilia i ca dinastia hafsida nu
voia s mai plateasca tributul pe care-l varsa in trecut fostei dinastii (de Hohenstauffen) din Sicilia.
In loc sa ajunga la Accra, cruciatii au ajuns in Tunisia unde cautau noi cuceriri si jafuri. Baibars,
sultanul mameluc al Egiptului ofera ajutor emirului Tunisiei. Regele Frantei, Ludovic al IX-lea,
moare in lupta, iar putinii cruciati ramasi n viat s-au intors in Franta.
Cu aceast ultim incercare asa-numitele "cruciade clasice" au luat sfarsit. Rand pe rand statele din
Orient au fost recucerite de musulmani. In 1268 a fost recuceritaAntiohia, in anul 1289 Tripoli, iar
in anul 1291, dupa un asediu violent, Accra, ultimul centru de rezistent al cruciatilor. Doar regatul
Ciprului a ramas n mana cruciatilor mai multa vreme, el fiind cucerit de Imperiul Otoman abia in
1571.

Consecintele Cruciadelor

Cruciadele au avut consecinte negative si pozitive, cele negative decurgand din distrugerile
de bunuri i masacrele ce aveau loc in timpul razboaielor, din exploatarea populaiei supuse, cele
pozitive constand in contactul dintre doua civilizatii, care s-au influentat reciproc.

Statele crestine formate, desi au avut un caracter efemer, au contribuit ca timp de doua sute de ani,
zeci de mii de cruciati sa se deplaseze in Orientul Apropiat si, o data cu ei, au ptruns si moravurile
apusene, pe care clasa dominanta din Orient le-a adoptat. La randul lor, feudalii apuseni au
imprumutat forme ale rafinamentului si luxului oriental, pe care le-au adus apoi in Europa.
Cruciadele au contribuit la dezvoltarea legaturilor dintre Orient si Occident. Relatiile
comerciale ale europei apusene cu orientul s-au accentuat, fapt de care au profitat oraele, mai ales
cele din Italia si sudul Frantei. In veacul al XIII-lea, Venetia si Genova faceau comert cu Orientul
prin porturile Siriei si Egiptului. Ele aduceau marfuri din Orientul musulman, din China, insulele
Sonde, din India. Venetia si Genova au infiintat porturi comerciale la Caffa si la Tana, de unde
faceau negot cu Rusia si Polonia, astfel ca in perioada amintita se poate vorbi de o suprematie
maritima si comerciala a celor doua orase in intreg bazinul Mediteranei. Prin mijlocirea oraselor sau raspandit unele procedee orientale in domeniul industriei textile i al prelucrarii metalelor. In
Europa s-au introdus unele culturi noi ca: orezul, pepenele, caisul, lamaiul.
Din punct de vedere politic, cruciadele au inlesnit, in Europa apuseana, procesul de
centralizare si de afirmare a regalitatii, ca urmare a slabirii unei parti a nobilimii si a stirbirii adusa
autoritatii papale.
Pentru taranime expeditiile in Orient au insemnat o sporire a obligatiilor, pentru a acoperi
cheltuielile ce le fceau nobilii. Dar, in acelasi timp, ele au stimulat procesul de eliberare a tranilor
din serbie, eliberarea prin rascumparare fiind si ea o sursa de venit. Aceeasi nevoie de bani a facut
ca nobilii s cedeze presiunii oraselor de a-si rascumpara libertatea.
Cultura a fost si ea influentata de cruciade. Din a doua jumatate a secolului al XII-lea, se pun
bazele oreintalisticii. Cunoasterea Orientului a dat gandirii filosofice, incepand cu Raymond Lulle si
Thomas dAquino un nou impuls si o noua orientare. Cruciadele au dus la imbogatirea literaturii
europene cu noi teme si la dezvoltarea ei in limba materna. Arhitectura din secolele XIII-XIV, mai
ales in Italia, se resimte de influentele orientale, tot asa cum in Siria i Palestina stilul renan si
romanic din nordul Frantei au lasat vestigii (castelele Beaufort, Kerak, Ibelin, mnstirea de lng
Bethleem).

Bibliografie
[1]. Asbridge, T. "Cruciadele. Istoria rzboiului pentru eliberarea Trmului Sfnt", , .
[2]. Madden, T.F. ''The New Concise History of the Crusades'', Rowman & Littlefield, 2005.
[3].Gramada, I. -''Cruciadele'', Editura Stiintifica, Bucuresti, 1961.