Sunteți pe pagina 1din 3

Distinctie intre insolventa si faliment

Problema tratata este una de o delicatete deosebita, avand in vedere contextul economic
actual, acela al recesiunii ce a sleit de puteri comerciantii, fie ei persoane fizice autorizate sau
persoane juridice. Faptul necesitatii organizarii unei proceduri legale de redresare judiciara a
activitatii a fost generat de conceptia contemporana, care isi propune nu numai asigurarea platii
creantelor, dar si salvgardarea activitatii comerciale, spre deosebire de epoca modernista,
perioada in care se urmarea, pe langa executarea obligatiilor, pedepsirea falitului, luand astfel o
turnura penala (infractiunea de bancruta).
Exista o oarecare tendinta de a pune semnul egalitatii intre notiunea de insolventa si cea
de faliment, chiar daca acestea nu trebuie a se confunda. De aceea, vom incerca, in cele ce
urmeaza, sa facem o distinctie clara intre aceste doua notiuni, luand in considerare nevoia
micului comerciant de a razbi in aceste timpuri destul de dificile.
In primul rand, insolventa nu trebuie confundata cu insolvabilitatea, cea din urma
reprezentand situatia patrimoniala in care componenta pasiva a patrimoniului o depaseste pe cea
activa, un dezechilibru financiar, pe cand insolventa este determinata de lipsa fondurilor banesti,
nu de lipsa bunurilor in patrimoniul debitorului. Articolul 176 al Codului de Procedura Fiscala
defineste insolvabilitatea ca intervenind in cazul acelui debitor ale carui venituri sau bunuri
urmaribile au o valoare mai mica decat obligatiile fiscale de plata sau care nu are venituri ori
bunuri urmaribile.
Insolventa este definita de art. 3, pct. 1 al Legii nr. 85/2006 ca fiind acea stare
patrimoniala a debitorului caracterizata prin insuficienta fondurilor banesti disponibile pentru
plata datoriilor exigibile, obligatii ce au ca obiect o suma de bani, cele cu alt obiect regulandu-se
dupa dreptul comun. Observam ca diferenta dintre cele doua notiuni, insolventa si
insolvabilitatea, este facuta de catre bunurile care se gasesc in proprietatea debitorului, acestea

neavand relevanta in cazul starii de insolventa.


In schimb, falimentul este o procedura de incetare a existentei unei societati comerciale,
incetare ce se aplica comerciantilor (debitorilor) care nu mai pot onora datoriile lor comerciale.
Cheltuielile necesare desfasurarii procedurii urmeaza a fi suportate de catre debitor. Falimentul
are drept scop prefacerea in bani a bunurilor din averea debitorului, in vederea satisfacerii
creantelor creditorilor. Art. 3, pct. 23 al Legii nr. 85/2006 privind procedura insolventei ne ofera
definitia legala a procedurii falimentului, ca fiind acea procedura de insolventa concursuala
colectiva si egalitara care se aplica debitorului in vederea lichidarii averii acestuia pentru
acoperirea pasivului, fiind urmata de radierea debitorului din registrul in care este inmatriculat.
Cele doua proceduri au in comun caracterul colectiv, ceea ce duce la concluzia ca la
desfasurarea amandurora sunt invitati sa participe toti creditorii cunoscuti ai debitorului, spre
deosebire de dreptul comun care, in cadrul executarii silite, cheama spre indestulare doar
creditorii care au pornit procedura. Cu toate acestea, caracterul egalitar al procedurii nu se refera
la modul de distribuire a creantelor obtinute in urma valorificarii, art. 121-130 din Lege, ci la
mijloacele procesuale de care se pot folosi creditorii.
Datorita dificultatilor intampinate in materie probatorie, insolventa este categorisita ca
fiind vadita atunci cnd, debitorul, dupa 30 de zile de la scadenta, nu si-a platit datoria fata de
unul sau mai multi creditori, dand astfel dreptul creditorilor de a cere demararea procedurii
insolventei, indiferent de motivul neplatii datoriei. Insolventa este iminenta atunci cnd se
dovede?te ca debitorul nu va putea plati la scadenta datoriile exigibile asumate contractual
datorita lipsei fondurilor bane?ti la data stabilita inter partes pentru efectuarea platii.
O deosebire importanta se regaseste pe taram probator, registrele comerciale tinute de
comerciant constituind dovada doar in cazul contestarii activului sau pasivului falitului, nu si in
cazul dovedirii starii de insolventa a debitorului. Pentru a se stabili starea de insolventa a
debitorului trebuie indeplinite cumulative doua conditii: neplata la scadenta a datoriilor si lipsa
de lichiditati. In schimb, pentru intrarea in procedura falimentului, debitorul trebuie sa se afle
intr-unul din cazurile prevazute de art. 107 din Lege:

Sa-si fi declarat prin cerere introductiva intentia de a intra in procedura simplificata;


Sa nu-si fi declarat prin cerere introductiva intentia de reorganizare sau, la cererea
creditorului de deschidere a procedurii, sa fi contestat ca s-ar gasi in insolventa, iar contestatia a
fost respinsa de judecatorul-sindic;
Niciuna dintre persoanele indreptatite sa propuna un plan de reorganizare sa nu o fi
facut sau acesta sa nu fi fost acceptat si confirmat;
Sa-si fi declarat intentia de reorganizare, dar sa nu fi propus un plan sau cel propus sa nu
fi fost acceptat si confirmat;
Obligatiile de plata si celelalte sarcini asumate sa nu fi fost indeplinite in conditiile
prevazute in planul de reorganizare confirmat sau desfasurarea activitatii debitorului in decursul
reorganizarii sa fi adus pierderi averii sale;
Sa fi fost aprobat raportul administratorului judiciar prin care se propune intrarea
debitorului in faliment.
In concluzie, insolventa si falimentul sunt doua notiuni distincte, insa au in comun
finalitatea: efectuarea platii, adica executarea obligatiilor asumate contractual. Cel care se afla in
dificultate afecteaza toate raporturile contractuale in care se afla, atat el, cat si creditorii sai, un
motiv in plus ca legiuitorul sa ii vina in ajutor, iar nu sa-l considere, ca in dreptul Evului Mediu,
fallitus ergo fraudator.