Sunteți pe pagina 1din 116

Gheorghe ATANASIU Doina TOFAN

ANALIZĂ MATEMATICĂ

REPROGRAFIA UNIVERSITĂŢII "TRANSILVANIA" DIN BRAŞOV


2008
Materialul de faţă apare prin bunăvoinţa Dlui. Prof.univ.dr. Nicolae Tiţa
şi a Dnei Conf.univ.dr. Doina Tofan care cu o deosebită amabilitate colegială
mi-au pus la dispoziţie notele lor de curs, predate de-a lungul multor generaţii
studenţilor facultăţilor cu profil tehnic şi profil universitar.
Împreună cu Dna Conf. univ.dr. Doina Tofan am selectat cele mai utile
capitole de Analiză Matematică pentru pregătirea studenţilor de la Facultatea
de Inginerie Mecanică, specializarea Autovehicule Rutiere - Învăţământ cu
frecvenţă redusă.

Sincere mulţumiri,
Prof.univ.dr. Gheorghe ATANASIU
CUPRINS
PARTEA I. CALCUL DIFERENŢIAL……………………………………………………...... 1
I. SIRURI ŞI SERII NUMERICE………………………………………………………....................... 1
1. Şiruri de numere reale………………………………….................................................... 1
2. Şiruri în Rn……………………………………………………………………………..... 4
3. Convergenţa unei serii numerice…………………………………………………........... 5
4. Serii cu termeni pozitivi……………………………………………………………….... 7
5. Serii cu termeni oarecare………………………………………………………………... 10
Exerciţii…………………………………………………………………………………...... 12
II. FUNCŢII CONTINUE………………………………….………………………………………....... 15
1. Limita unei funcţii într-un punct………………………………………………................ 15
2. Continuitate…………………………………………………………………………….... 17
3. Continuitate uniformă………………………………………………………………….... 19
Exerciţii…………………………………………………………………………………...... 21
III. DERIVATA UNEI FUNCŢII DE O SINGURĂ VARIABILĂ………………….………........... 23
1. Derivata………………………………………………………………………………...... 23
2. Diferenţiala…………………………………………………………………………….... 24
3. Formula lui Taylor……………………………………………………………………..... 26
4. Aplicaţii ale formulei lui Taylor……………………………………………………….... 29
Exerciţii…………………………………………………………………………………...... 32
IV. DERIVATA UNEI FUNCŢII REALE DE MAI MULTE VARIABILE……………………...... 34
1. Continuitate şi derivabilitate parţială…………………………………………………..... 34
2. Diferenţiabilitate……………………………………………………………………….... 38
3. Formula lui Taylor pentru funcţii de mai multe variabile……………………………..... 43
4. Extremele funcţiilor de mai multe variabile…………………………………………...... 45
5. Metoda celor mai mici pătrate………………………………………………………....... 48
Exerciţii…………………………………………………………………………………...... 49
V. DERIVATA UNEI FUNCŢII VECTORIALE……………………………....…………………..... 51
1 . Diferenţiabilitate……………………………………………………………………....... 51
2. Funcţii implicite………………………………………………………………………..... 54
3. Dependenţă funcţională………………………………………………………………..... 58
4. Transformări punctuale în Rn………………………………………………………........ 61
5. Schimbări de variabile……………………………………………………………..…..... 64
6. Extreme condiţionate………………………………………………………………......... 67
Exerciţii……………………………………………………………………………..…….... 69
PARTEA A-II-A. CALCULUL INTEGRAL……………………………………………........... 72
I. INTEGRALA NEDEFINITĂ…………………………….………………………………....…......... 72
1. Primitiva unei funcţii…………………………………………………………………..... 72
2. Integrarea funcţiilor raţionale………………………………………………………........ 74
3. Integrale reductibile la integrale din funcţii raţionale………………………………........ 75
Exerciţii……………………………………………………………………………….......... 79
II. INTEGRALA DUBLĂ……………………………………………………………........... 81
1. Definiţia integralei duble…………………………………………………………...….... 81
2. Criterii de integrabilitate…………………………………………………………..…...... 82
3. Proprietăţile integralei duble………………………………………………………..….... 83
4. Calculul integralei duble……………………………………………………………........ 84
5. Aplicaţii ale integralei duble………………………………………………………..….... 87
Exerciţii……………………………………………………………………………….…..... 90
III. INTEGRALA TRIPLĂ………………………………………………………….....….... 92
1. Definiţia integralei triple…………………………………………………………................ 92
2. Calculul integralei triple……………………………………………………………........ 92
3. Aplicaţii ale integralei triple…………………………………………………………...... 94
Exerciţii…………………………………………………………………………….…......... 95
IV. INTEGRALE CURBILINII……………………………………………………………....……...... 97
1. Integrala curbilinie în raport cu lungimea arcului (de speţa I-a )……………………...... 97
2. Integrala curbilinie în raport cu coordonatele…………………………………...…......... 100
3. Formula lui Green………………………………………………………………...…....... 102
4. Integrale curbilinii care nu depind de drum……………………………………...…........ 104
Exerciţii……………………………………………………………………………...…....... 109
BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………........ 112
PARTEA I
CALCUL DIFERENŢIAL

I. ŞIRURI ŞI SERII NUMERICE

1. Şiruri de numere reale


Fie ( xn ) un şir de numere reale. R având o structură de spaţiu liniar normat în raport
cu norma x = x , şi prin urmare de spaţiu metric în raport cu distanţa d (x, y )= x− y ,
definiţiile ce urmează sunt naturale, iar proprietăţile evidente.
Definiţie. Şirul (x n ) este mărginit dacă ∃ a , b ∈R astfel încât
a ≤ xn ≤ b , ∀ n∈N .
Exemple
1
1.) Şirul x n =2+ este mărginit deoarece 2 ≤ xn ≤ 3 , ∀ n ∈ N .
n2
2.) Şirul x n = n este nemărginit (superior) deoarece ∀ b > 0 ∃n b astfel încât
xn > b .
b

Definiţie. Şirul ( x n ) converge către x0 ( x n → x 0 ) dacă ∀ε > 0 , ∃ n 0 (ε ) astfel încât


∀ n > n0 , x n − x 0 < ε .
Un şir care nu este convergent se numeşte divergent.
Proprietăţi 1.) Limita unui şir convergent este unică.
2.) Orice şir convergent este mărginit.
Operaţiile cu şiruri convergente ca şi trecerea la limită în inegalităţi le presupunem
cunoscute.
Definiţie. Fie ( x n ) un şir de numere reale şi (k n )n un şir strict crescător de numere
naturale; atunci şirul x kn ( )n se numeşte subşir al şirului (xn ) şi notăm (xk )n ⊂(xn ) .
n
Observaţii:
1. k n ≥ n , ∀ n .
2. Orice subşir al unui şir convergent este convergent.
Teoremă (Cesaró, 1859-1906). Orice şir mărginit conţine un subşir convergent.
Demonstraţie. Dacă şirul ( x n ) are un număr finit de valori, de exemplu
3, 1, 4, 4, 3, 1, 1, 3, 4, 1, ...,
atunci există un subşir constant al acestuia, care evident este convergent.
Să presupunem că x n ( ) este un şir mărginit având o infinitate de valori. Fie a,b ∈ R
astfel încât a ≤ x n ≤ b , ∀ n ∈ N .

1
a+b
Împărţim intervalul [a , b ] prin punctul c = şi notăm cu [a1 , b1 ] acel subinterval [a , c]
2
sau [c , b] care conţine o infinitate de termeni ai şirului.
Repetând, obţinem un şir ( [a n , bn ] )n de intervale având proprietăţile:
(1) a n ≤ a n +1 < bn +1 ≤ bn , ∀ n ∈ N .
(2) [a n , bn ] conţine o infinitate de termeni ai lui (xn ) .
b−a
(3) bn − a n = , ∀ n∈N .
2n

Conform lemei intervalelor închise incluse, I [a n , bn ]≠ ∅ .
1
Proprietatea (3) face ca această intersecţie să conţină un singur punct x0 .
Într-adevăr, dacă am avea a n < x 0 < x 0′ < bn , ∀ n ∈ N atunci din
b−a
0 < x 0′ − x 0 < bn − a n = →0
2n

ar rezulta x 0′ = x 0 . Deci I [a n , bn ] = {x0 } .
1
( )
Vom arăta că există un subşir x kn ⊂ ( x n ) cu x kn → x 0 .
Fie vecinătatea V1 =( x0 −1, x 0 + 1) . Cu proprietatea (3) există un interval din familia
[ ]
construită mai sus, a k1 , bk1 ⊂ V1 .
Proprietatea (2) ne permite să alegem un termen x k1 al şirului ( x n ) astfel încât
[ ]
x k1 ∈ a k1 , bk1 ⊂ V1 .
⎛ 1 1⎞
Procedând analog, pentru fiecare vecinătate de forma Vn =⎜ x 0 − , x 0 + ⎟ vom putea
⎝ n n⎠
alege x kn ∈ Vn .

( )
Astfel am extras subşirul x kn ⊂ ( x n ) cu proprietatea x kn − x0 <
1
n
, ∀ n ∈ N , ceea

ce înseamnă că x kn → x 0 .
Teoremă. (Criteriul general al lui Cauchy). Un şir ( x n ) este convergent dacă şi numai
dacă el este fundamental .
Demonstraţie. Este suficient să arătăm dacă ( x n ) este şir fundamental, atunci el este
convergent.
Vom arăta în prima etapă că un şir Cauchy este mărginit. Într-adevăr, fie ε > 0 oarecare şi
n1 (ε ) astfel încât pentru n, m > n1 să avem x n − x m < ε .

2
Dând lui m o valoare fixă şi anume N = n1 + 1 , din x n − x N < ε , rezultă că exceptând
termenii x1 , x 2 ,..., x N −1 , toţi ceilalţi se află în intervalul ( x N −ε, x N +ε ) , deci şirul ( x n ) este
mărginit.
( )
În a doua etapă vom apela la teorema lui Cesaró. Fie x kn ⊂ ( x n ) cu x kn → x 0 .

Deoarece k n ≥ n avem x kn − x n < ε dacă n > n1 . Pe de altă parte, pentru acelaşi ε > 0

de la început, ∃ n 2 (ε ) astfel încât ∀n > n 2 să avem x kn − x 0 < ε .


Luând n0 (ε ) = max (n1 , n 2 ) , rezultă că pentru n > n0 are loc
x n − x0 < x n − x kn + x kn − x 0 < ε+ε=2ε ,
deci x n → x 0 .
Exemple.
1 1
1.) Şirul x n =1+ +...+ este convergent deoarece este fundamental. Într-adevăr,
2
2 n2
1 1 1
xn + p − xn = + +...+ <
(n + 1)2 (n + 2)2 (n + p )2
1 1 1
< + + ... + =
n (n + 1) (n + 1)(n + 2) (n + p − 1)(n + p )
1 1 1 1 1 1 1 1 1
= − + − + ... + − = − < <ε
n n +1 n +1 n + 2 n + p −1 n + p n n + p n
îndată ce n > n 0 (ε ) şi ∀ p∈N .
1 1 1
2.) x n =1+ + + ...+ este divergent, deoarece nu este şir Cauchy. Pentru aceasta vom arăta că
2 3 n
∃ε 1 , astfel încât ∀n ∈N, ∃ n1 > n şi p1 > 0 cu x n1 + p1 − x n1 ≥ ε 1 .
1 1 1 n 1
Într-adevăr, luând n1 = p1 = n , avem x 2 n − x n = + +...+ > = = ε1 .
n+1 n+ 2 2n 2n 2
Consecinţă. Spaţiul cu metrica d ( x, y )= x − y este un spaţiu metric complet.
( )
Definiţie. Şirul ( x n ) este monoton dacă este crescător xn ↑ : x n ≤ x n +1 , ∀ n ∈ N sau
( )
descrescător x n ↓ : x n ≥ x n +1 , ∀ n ∈ N .
Teoremă. Orice şir monoton crescător şi mărginit este convergent.
Demonstraţie. Fie x n ↑ şi mărginit. Există atunci a şi b ∈ R cu a ≤ x n < b , ∀ n ∈N .
Fie L = sup x n ; atunci ∀ε > 0, ∃ nε astfel încât L −ε < x nε . Dar pentru ∀ n > nε ,
n
avem x nε ≤ x n şi prin urmare L−ε < x n ≤ L < L+ε , deci x n →L .
Analog se arată că dacă x n ↓ şi mărginit, atunci x n → l = inf x n .
n

3
Definiţie. Şirul ( x n ) tinde către ∞ ( x n → ∞ ) , dacă ∀b> 0 ∃ nb astfel încât ∀n > nb
să avem x n >b .
Teoremă. Orice şir monoton crescător şi nemărginit tinde către ∞ .
Demonstraţie. Şirul ( x n ) fiind nemărginit (superior), ∀b > 0 ∃nb astfel încât b < x n b .
Dar cum x n ↑ , pentru ∀n>nb avem b < x n < x n deci x n →∞ .
b
Lema lui Stolz. Fie ( x n ) un şir oarecare, ( y n ) un şir strict crescător şi divergent de
x n +1 − x n xn
numere pozitive. Dacă lim =l , atunci lim =l .
y n +1 − y n yn
Exemple.
u1 +u 2 +...+u n
1.) u n → u ⇒ → u . Aceasta rezultă cu lema lui Stolz considerând şirurile
n
x n +1 − x n u n +1
xn =u1 +u 2 +...+u n şi y n = n , deoarece lim =lim =u
y n +1 − y n n+1−n
u n +1
2.) 0 ≤ u n şi → u ⇒ n u n →u . Apelând la rezultatul precedent, avem
un
u2 u
1 ⎛⎜ u1 u2 u ⎞ ln u1 +ln + ...+ ln n
1 ln ⋅ ⋅...⋅ n ⎟ u1 u n −1
ln u n n ⎜⎝ 1 u1 u n −1 ⎟⎠
n un =e n =e =e n → e lnu =u .

2. Şiruri în R n
Fie (Pn )n k n n n
un şir de elemente din spaţiul euclidian R , unde Pn = x1 , x 2 ,..., x k ( ) şi
( )
P0 = x10 , x 20 ,..., x k0 .
n 0
Propoziţie. Pn →P0 ⇔ xi → xi ∀i =1,k .
Demonstraţie. Prin definiţie Pn →P0 ⇔ d (Pn , P0 )→0 .
Dar din dubla inegalitate

∑ (x ) ≤∑ x
k k
0 2
xin − xi0 ≤ d (Pn , P0 )= n
i − xi
n 0
i − xi
i =1 i =1

valabilă pentru ∀ i = 1, k , reiese că d (Pn , P0 ) → 0 ⇔ xin − xi0 → 0 , i =1,k .

Prin urmare convergenţa unui şir din R n este echivalentă cu convergenţa pe componente.
Exemple.
⎛ 1 ⎛ 1 ⎞ n + 1 ⎞⎟
n
1.) lim ⎜ 5+ ,⎜1 + ⎟ , =(5, e , 0) în R3 .
⎜ n ⎝ n ⎠ n 2 +2 ⎟
⎝ ⎠

4
⎛1 a ⎞
2.) Şirul (Pn ) unde Pn =⎜⎜ , 2 ⎟⎟ este un şir de puncte de pe parabola de ecuaţie y=a x 2 , şir
⎝n n ⎠
convergent către originea O (0, 0) ∈ R 2 .
Propoziţie. (Pn ) şir fundamental ⇒(Pn ) şir convergent.
Demonstraţie ∀ ε > 0 , ∃ n0 (ε ) astfel încât pentru n, m > n0 să avem d (Pn , Pm ) < ε .
Din inegalităţile xin − xim ≤ d (Pn , Pm ) < ε , i = 1,k , rezultă că pentru fiecare i = 1,k şirul

(x )
n
i n
0 0
( 0
este fundamental, deci convergent. Fie xi0 = lim xin , i = 1,k şi P0 x1 , x 2 ,..., x k .
n
)
Cu propoziţia precedentă avem
⎛ lim x1n ⎞ ⎛ x10 ⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎜ lim x 2n ⎟ ⎜ x 20 ⎟
lim Pn =⎜ ⎟=⎜ ⎟= P0 .
n
⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎜ lim x n ⎟ ⎜ x 0 ⎟
⎝ k ⎠ ⎝ k ⎠

Consecinţă. Spaţiul euclidian Rn este un spaţiu metric complet, mai precis un spaţiu Hilbert.

3. Convergenţa unei serii numerice



Fie (u n )n un şir de numere reale. Expresia ∑ u =u +u + ... +u +... se numeşte serie.
1
n 1 2 n

Deocamdată ea nu are un sens, căci nu ştim să adunăm o infinitate de numere. Putem însă
calcula sumele finite:
s1 =u1
s 2 =u1 +u 2
M
s n =u1 +u 2 +... +u n
M
Obţinem astfel şirul (s n ) al sumelor parţiale. Dacă acest şir este convergent şi s n →s ,

atunci spunem că seria ∑ un este convergentă (conv.) şi are suma s.
1

În caz contrar, seria ∑ un este divergentă (div.) şi calculul sumei nu are sens.
1
Exemple.

1.) ∑ q n =1+ q+ q 2 + K + q n + K q∈R (seria geometrică de raţie q)
1

5
⎧ 1
1 − q n +1 ⎪
2 , dacă q < 1
n
Pentru q ≠1 , s n = 1 + q + q + K + q = →⎨1−q
1−q ⎪∞
⎩ dacă q < 1
Pentru q ≤ − 1 , şirul (s n ) nu are limită. Pentru q =1, s n →∞ .

În concluzie seria geometrică ∑ qn este conv. ⇔ q < 1.
0

∑ n = 1+ 2 + 3 +K+ n +K
1 1 1 1
2.) (seria armonică). Avem
1
⎛1⎞ ⎛1 1⎞ ⎛1 1 1 1⎞ 1
sn = 1 + ⎜ ⎟ + ⎜ + ⎟ + ⎜ + + + ⎟ + K + >
⎝ 2⎠ ⎝3 4⎠ ⎝5 6 7 8⎠ n
1 ⎛1 1⎞ ⎛1 1 1 1⎞ 1 1
> 1 + + ⎜ + ⎟ + ⎜ + + + ⎟+K + > 1 + k (n ) ⋅ → ∞
2 ⎝ 4 4⎠ ⎝8 8 8 8⎠ n 2
unde k (n ) este un anumit număr natural.
Deducem de aici că s n → ∞ şi prin urmare seria armonică este div.

∑n
1 1 1
3.) α
=1+ α
+...+ + ... cu α > 0 (seria lui Riemann * )
1
2 nα
Dacă α> 1 , atunci
⎛ 1 1 ⎞ ⎛ 1 1 1 1 ⎞ 1
0 < s n = 1 + ⎜⎜ + ⎟⎟ + ⎜⎜ + + + ⎟⎟ + K + <
⎝ 2 α 3α ⎠ ⎝ 4 α 5 α 6 α 7 α ⎠ nα
2 4 8 1 1 1 1
< 1 + α + α + α + K = 1 + α −1 + 2(α −1) + 3(α −1) + K + =M
2 4 8 2 2 2 1
1 − α −1
2
Şirul (s n ) este crescător şi mărginit, deci convergent.
1 1 1
Dacă α < 1 , atunci sn ≥ 1 + + +...+ → ∞
2 3 n

⎧conv. dacã α > 1
∑n
1
În concluzie, seria Riemann (seria armonică generalizată) este ⎨ .
α α≤1
1 ⎩div.

∑ n! = 1 + 1! + 2! + 3! + K + n! + K
1 1 1 1 1
4.) (seria numărului "e")
1
1 1 1
Fie s n = 1 + + +K+ . Trecând la limită după n în integralitatea
2! 3! n!
n
⎛ 1⎞ 1 1⎛ 1⎞ 1 ⎛ 1⎞⎛ 2⎞ 1⎛ 1⎞ ⎛ n−1 ⎞
⎜1 + ⎟ = 1 + + ⎜1 − ⎟ + ⎜1 − ⎟ ⎜1 − ⎟ + K + ⎜1 − ⎟ K ⎜1 − ⎟>
⎝ n⎠ 1! 2! ⎝ n ⎠ 3! ⎝ n⎠⎝ n⎠ n! ⎝ n⎠ ⎝ n ⎠
1 1⎛ 1⎞ 1⎛ 1⎞ ⎛ k −1 ⎞
> 1 + + ⎜1 − ⎟ + K + ⎜1 − ⎟ K ⎜1 − ⎟
1! 2! ⎝ n⎠ k! ⎝ n⎠ ⎝ n ⎠

*
G.F.B. Riemann (1826–1866), distins matematician german.

6
valabilă pentru k < n , obţinem e ≥ s k ∀k ∈N
n
⎛ 1⎞
Pe de altă parte ⎜1+ ⎟ ≤ s n Trecând la limită în cele două inegalităţi, obţinem e=lim s n , deci
⎝ n⎠
1 1 1
e = 1+ + +K+ +K
1! 2! n!
Observaţie. Natura unei serii (faptul că este conv.sau div.) rămâne aceeaşi chiar dacă se
modifică un număr finit de termeni ai ei.
1 1 1 1 1
De exemplu, seria 3 + + 2 − 10 + 5 + 6 + 7 + K provenită din seria geometrică cu
2 2 2 2 2
1
raţia q = , tot conv. este. Evident că suma ei este alta.
2
De asemenea amplificarea termenilor unei serii cu o constantă nenulă nu afectează natura
seriei.
O condiţie necesară de convergenţă a seriei ∑
u n este u n → 0 .
Într-adevăr, dacă s n →s atunci u n = s n − s n−1 → s − s = 0 .
Dacă u n →
/ 0 , putem afirma cu certitudine că seria ∑u n este div. Astfel seria
1 2 3 n n
+ + +K+ + K este div. deoarece u n = →1 ≠ 0 .
2 3 4 n+1 n+1

∑u
1
Dacă însă u n → 0 , nu rezultă că seria n este conv. Seria armonică ∑n este div.
1
deşi →0.
n
Teoremă. (Criteriul general al lui Cauchy pentru serii)
Seria ∑ un este convergentă ⇔ ∀ε > 0, ∃ n0 (ε ) astfel încât ∀n> n 0 şi p ≥1 , să avem
u n+1 + u n+ 2 + K + u n+ p < ε .
Demonstraţia rezultă din aceea că şirul (s n ) este conv. ⇔(s n ) este şir Cauchy
⇔∀ε > 0, ∃ n0 (ε ) aşa că ∀n > n0 şi p ≥ 1 , s n + p − s n < ε

4. Serii cu termeni pozitivi


O serie ∑ un cu toţi termenii strict pozitivi începând cu un anumit rang se spune că este
o serie cu termeni pozitivi.
Pentru o astfel de serie şirul (s n ) al sumelor parţiale este crescător, deci tinde către ∞ .
Prin urmare, o serie cu termenii pozitivi este convergentă dacă şi numai dacă şirul (s n )
este mărginit (criteriul monotoniei).
Criteriu de comparaţie. Dacă 0<u n ≤v n ∀n∈N (eventual începând cu un anumit
rang), atunci 1°. ∑v n conv. ⇒ ∑u n conv.

7
2°. ∑u n div. ⇒ ∑v n div.
Demonstraţie
∞ n n
1°. Fie v= ∑1
v n . Din s n = ∑
1
uk ≤ ∑v
1
k ≤v ∀n ∈ N rezultă că şirul (s n ) este

mărginit, deci ∑ un conv.


2° rezultă prin reducere la absurd.
Consecinţă. (Criteriu practic de convergenţă). Fie seriile ∑ u n , ∑ vn cu termeni
un
pozitivi şi lim =λ (λ ≠ 0,∞ ) . Atunci seriile ∑ un şi ∑ vn au aceeaşi natură.
vn
un
Demonstraţie. Având loc dubla inegalitate λ − 1 < < λ + 1 începând cu un anumit rang,
vn
cum vn > 0 , rezultă (λ−1) vn < u n < (λ+1) vn
Afirmaţia rezultă acum cu criteriul precedent.

∑ ln⎛⎜⎝1+ n ⎞⎟⎠ ∑n ,
1 1
Exemplu. Seria este divergentă având aceeaşi natură cu seria armonică

⎛ 1⎞
ln⎜1 + ⎟ n
u ⎝ n⎠ ⎛ 1⎞
deoarece lim n = lim = lim ln⎜1 + ⎟ = 1
vn 1 ⎝ n⎠
n
u n +1
Criteriul lui d'Alembert * (al raportului). Fie u n ≥ 0 şi λ = lim .
un
⎧conv. dacă λ < 1
Atunci seria ∑u n este ⎨
⎩div. dacă λ > 1
.

Demonstraţie. Fie λ<1 . Există q < 1 şi un rang N de la care


un+1
începând (n ≥ N ) ≤q .
un
Pentru simplificare vom presupune că inegalitatea are loc ∀n ∈ N . Din
un+1≤qun ≤q 2 un−1≤...≤q n u1 ,
şi deoarece seria ∑q n
este conv., aplicând criteriul de comparaţie rezultă că ∑u n este
conv.
Fie λ>1 . Există q > 1 şi N astfel încât dacă n ≥ N ,
u n+1
≥ q >1.
un

*
D'Alembert, Jean le Rond (1717–1783), filozof şi matematician francez.

8
Presupunând ca şi înainte că N = 1 , avem u n+1 ≥ q u n ≥ ... ≥ q n u1 , dar seria ∑q n
este
div., deci şi ∑u n este div.
3n
Exemplu. Seria ∑ n! este conv. deoarece

u n +1 3 n+1 n! 1
λ = lim = lim ⋅ = lim = 0 <1 .
un (n+1) ! 3 n n+1

Criteriul lui Cauchy (al rădăcinii). Fie u n ≥ 0 şi λ=lim n u n . Atunci seria


⎧conv. dacă λ < 1
⎨ ∑u n este
⎩div. dacă λ > 1
.

Demonstraţie. Fie λ < 1 şi q < 1 astfel ca începând cu un


anumit rang n u n ≤ q adică u n ≤ q n .
Convergenţa seriei ∑u n rezultă cu criteriul de comparaţie
Cazul λ < 1 se tratează analog.
2n
∑n
2
Exemplu. Seria este div. deoarece λ = lim n u n = lim = 2 >1 .
n
n
Observaţii
1.) Valoarea λ ce apare în enunţurile ultimelor două criterii este aceeaşi având în vedere
u n+1
că lim n u n = lim alegerea criteriului fiind sugerată de forma lui u n
un
2.) În cazul în care λ=1 , cele două criterii nu decid natura seriei. De aceea vom utiliza un
alt criteriu, şi anume:
u
Criteriul lui Raabe şi Duhamel (1801–1859). Fie u n ≥0 şi λ = lim n ( n −1) . Atunci
u n+1
⎧conv. dacă λ > 1
∑u n este ⎨
⎩div. dacă λ < 1
Demonstraţie. Fie λ>1 . Există q =1 + α, α >0 şi N (care poate fi luat = 1 ) aşa ca pentru
un
n≥ N să avem n ( − 1) > 1 + α
u n+1
Din inegalităţile n u n − (n + 1) u n +1 > u n +1 α > 0 , rezultă că şirul (nun )↓ şi cum
0 ≤ n u n ≤ u1 , există l = lim n u n . Pe de altă parte,

∑ [nu
1
n− (n+1) u n+1 ] =1u1 − 2u 2 + 2u 2 − 3u3 + K + nu n − (n+1) u n+1 + K = u1 −l
Conform criteriului de comparaţie rezultă că ∑u n este conv.

9
un
Fie λ < 1 şi N ( =1 ) astfel încât pentru n ≥ N , n ( − 1) < 1 .
u n+1
u1
Din n u n < (n + 1) u n +1 rezultă că şirul (nu n )↑ , deci u1 < n u n adică < un .
n
1
Dar seria ∑n este div. deci ∑u n este div.

∑ (α + 1)(α + 2)K (α + n)
n!
Exemplu. Fie seria cu α > 0 .

u n+1 n +1
Avem = → 1 şi criteriul raportului nu ne poate lămuri. Dar
un α + n +1
un α + n+1
λ =lim n ( −1) = lim n ( −1) = α .
u n +1 n+1
⎧conv . dacã λ > 1
∑u ∑ n+1 care este div.
1
Deci seria dată, n este ⎨ . Pentru α = 1 se obţine
⎩div . λ <1
Dăm fără demonstraţie
1
ln
un
Criteriul logaritmic. Dacă un >0 şi λ =lim , atunci seria
ln n
⎧conv. dacă λ > 1
∑u n este ⎨
⎩div. dacă λ < 1
.

a ln n + b

Exemplu. Pentru seria ∑ e c ln n + d avem


1 b
ln a+
un − ln u n 1 a ln n + b ln n
λ = lim = lim = −lim ⋅ = −lim .
ln n ln n ln n cln n + d cln n + d
a
Se deduce de aici că seria dată este conv. dacă c = 0 şi − > 1 .
d

5. Serii cu termeni oarecare


Definiţie. Se numeşte serie alternată o serie de forma

∑ (− 1)
1
n −1
u n = u1 − u 2 + u 3 − u 4 + K unde u n ≥ 0 ∀ n∈ N .

(
Criteriul lui Leibniz * . Dacă u n ↓ 0 u n ↓ şi u n → 0 , atunci seria ) ∑ (− 1) n −1
u n este
conv.
Demonstraţie. Să observăm că şirul s 2 n−1 ↓ deoarece

*
G.W. Leibniz (1646–1716), matematician şi filozof german

10
(
s 2 n+1 = s 2 n−1 − u 2 n − u 2 n+1 ≤ s 2 n−1 . )
Pe de altă parte el este mărginit:

(
u1 ≥ s2 n+1 =(u1 −u 2 )+(u 3 −u 4 )+...+ u 2 n−1 −u 2 n +u 2 n+1 ≥ 0 )
Fie s =lim s 2 n +1 . Din s 2 n = s2 n+1 −u 2 n →s , rezultă că seria ∑ (− 1) n −1
u n este conv.

1 1 1 1
Exemplu. Seria armonică alternată: 1 − + − + K + (− 1)n −1 ⋅ + K este conv.
2 2 4 n
Observaţie. Criteriul lui Leibniz este un caz particular al criteriului lui Abel: dacă
0 ≤ u n ↓ 0 iar şirul sumelor parţiale ale seriei ∑
α n este mărginit, atunci seria α n u n este ∑
convergentă. Într-adevăr, în cazul nostru α n =(− 1) n −1
şi sn∈ {0,1} .
Definiţie. O serie ∑u n este absolut convergentă dacă seria ∑u n este convergentă.
1 1 1 1 1
Exemplu. Seria 1 + − − + − + K este absolut convergentă deoarece seria modulelor ei
2! 3! 4! 5! 6!
1 1 1
este convergentă 1 ++ + K + + K = e −1 .
2! 3! n!
Teoremă. O serie absolut convergentă este convergentă.
Demonstraţie. Seria ∑
u n fiind convergentă, conform criteriului general al lui Cauchy
∀ε > 0, ∃ n0 (ε ) astfel încât ∀n > n0 şi p ≥ 1 să avem
u n+1 + u n+ 2 +...+ u n+ p < ε .

Dar u n+1 + u n+ 2 + K + u n+ p ≤ u n+1 + u n+ 2 + K + u n+ p < ε , deci ∑u n este conv.


sin α sin 2α sin nα
Exemplu. Seria
2
+ 2
+K+ + K cu α ∈ R este o serie cu termeni oarecare.
1 2 n2
sin nα
Seria modulelor ei ∑ n2
este o serie cu termeni pozitivi care, comparată cu seria lui Riemann

∑n
1
rezultă conv. Seria dată fiind absolut conv. este conv. ∀α ∈ R .
2

Fie ∑ u ,∑ v
n n două serii.
Prin definiţie seria sumă este ∑ (u +v ) şi seria produs, seria
n n

u1v1 + (u1v2 +u 2 v1 ) + (u1v3 +u 2 v2 +u3 v1 ) +...


Propoziţie. Dacă seriile ∑u n şi ∑ vn sunt convergente având sumele u respectiv v,
atunci ∀α , β ∈ R seria ∑ (αu +βv ) este convergentă şi are suma α u +β v .
n n
Aceasta rezultă imediat din proprietăţile şirurilor de sume parţiale

11
2n
∑ [7− (−1)
1 1 1 1 1 1
Exemplu. Seria = + + + + + +... este suma a două serii geometrice
n n
] 4 3 2 4 3 3 4 4 5 36

∑u ∑v =3
1 1 1 14 4 1 1 1 19 4
conv.: n=
+ + +...= = şi n + + +...= = ,
4 4 4 3 5 1 15 2
3 4
3 6 1 8
1− 1−
42 9
11
deci ea este convergentă şi are suma .
40
Dăm fără demonstraţie următoarea
Teoremă. Dacă seriile u n şi ∑ ∑ vn sunt absolut convergente având sumele u
respectiv v, atunci seria produs este absolut convergentă şi are suma uv.
Exerciţii
2 n + (− 2 )n
1.) Pornind de la definiţie să se arate că lim =0
3n
n2 + 2 1
2.) Să se determine rangurile n 0 (ε ) de la care începând toţi termenii şirului xn = 2
diferă de
3n + 1 3
1 1
cu mai puţin de , .
10 100
3.) Să se arate că pentru a < 1 şi k ∈ N avem lim n k a n = 0 .
4.) Să se arate că dacă x n → 0 şi ( y n ) este un şir mărginit, atunci x n y n → 0 .
5.) Să se calculeze limitele şirurilor:
n 3n + 5n 2 2 + 4 2 + K + (2n )2
a .) x n = (0 ,39)n ⋅ n 2 sin n ! + (− 1)n + b.) x n =
5n 3 n +1 + 5 n +1 12 + 3 2 + K + (2n + 1)2
4 ⋅5n + n + 2n
d .) x n = 3 (n + 1)3 + 1 − n 3 + 2n 2 + 1
3
c.) x n =
2 ⋅ 5 n + n 2 + 4 ⋅ 3n
n
n ⎡ ⎤ n + n +1
⎛ 1 1⎞ λ n + 4n 2 + 3n + 1 ⎥
e.) x n = ⎜ sin + cos ⎟ f .) x n = ⎢
⎝ n n⎠ ⎢ ⎥
⎣ n 2 + 3n + 4 ⎦
n
⎛ ⎞ ϕ ϕ ϕ
∑ ⎜⎜⎝
k
g .) x n = 1+ − 1⎟ h.) x n = cos cos K cos
n 2 ⎟ 2 22 2n
k =1 ⎠

6.) Să se determine λ şi μ cu condiţia ca lim ⎛⎜ 3 1 − n 3 − λ n − μ ⎞⎟ = 0 .


⎝ ⎠
R: λ = −1, μ = 0
7.) Să se arate că următoarele şiruri sunt convergente şi să li se determine limita;
nn
a.) xn = R: 0
(n!)2
5 7 9 5 + 2(n − 1)
b.) xn = ⋅ ⋅ K
4 7 10 4 + 3(n − 1) R: 0

12
c.) xn = a + a + K a>0
1 + 1 + 4a
R:
2
8.) Să se calculeze limitele următoarelor şiruri:
n n! n!
a .) x n =
n
c.) x n = n n ( n +1)
2 2
1n
3 3n (n ! )3 d .) x n = n (n + 1)(n + 2)K (2
b.) x n = n n
(3n )!
9.) Folosind lema lui Stolz să se calculeze
1 + 22 2 + K + n2 n n 1
a.) lim R:
n n (n + 1)(2n + 1) 6
⎡1 p + 3 p + K + (2n − 1) p 2 p n ⎤
b.) lim ⎢ − ⎥ , p∈N R: 0
n ⎢
⎣ np p + 1 ⎦⎥
10.) Să se studieze natura următoarelor şiruri folosind criteriul general al lui Cauchy
1 1 1
a .) x n = 1 + + +K+ R: div
2 3 n
1 4 7 1 + 3n
b.) x n = + + + K + R: div
2 6 10 2 + 4n
1 1 1
c.) x n = 1 + + +K+ R: conv
2 3 n
5 +2 5 +2 5 +2
1 1 1
d .) x n = 1 + + +K+ R: conv
32 52 (2n − 1)2
1 1
1+ +K+
3 1 2 n ).
11.) Să se calculeze în R lim ( n ,( 1 − )2 n ,
n
n n n
12.) Să se calculeze:
∞ 25 ∞
2n − 1
∑n ∑
1 R:
a .) 2 48 g .)
n =3
−4 1
2n
∞ ∞
4n − 3 2 n + (− 1)n +1
b.) ∑ n (n − 2)(n + 3)
3
h.) ∑1 5n
∞ ∞

∑( n + 2 − 2 ) 7 ⋅ 2n − 6n −1 + 2 ⋅ 3n +1
c.) n +1 + n R: 1 − 2 i.) ∑ 12n
1
∞ ∞
n − n2 − 1 n2 + n − 3
d .) ∑ n (n + 1)
R: 2 −1 j .) ∑1
n!
1
∞ ∞
⎛ 1 ⎞ n3 + n +1
e.) ∑ ln ⎜⎜⎝1 − n
2

2 ⎟

R: − ln 2 k .) ∑1
n!

13
∞ ∞
⎡ 2 ⎤
∑ ∑ arctg n
1
f .) ln ⎢1 + ⎥ R: ln 3 l .)
⎣ n (n + 3) ⎦
2
1 1
+ n +1
∞ ∞
π2
∑n ∑ n (n + 1)
1 1
13.) Ştiind că = să se calculeze 2 2
.
2 6
1 1
14.) Care din următoarele serii îndeplinesc condiţia necesară de convergenţă?
⎛ 1 ⎞
n ln 2 + e
3n
n2 + 2 ( )
∑ 2⎜ n
∑ ∑ ∑
1 1⎟
( )
a .) n
n +1
; b .) n ⎜⎜

e − 1 −
n ⎟⎟

; c .) − 1
ln 3 + e 2n
; d .) ln
n 2 +1
.
( )
15.) Folosind criterii de comparaţie să se studieze natura seriilor:

∑(
∞ 1
a .)

∑ 4 2
⎜ n+a − n +n+b⎟

1


d .)
2
n 1+ a + a +K+ a n
a>0
)
⎛ n +1 ⎞
b.) ∑
n+2 − n−2
n p
e.) ∑ ⎜⎜⎝ ch n 2
− 1⎟⎟
+1 ⎠
π
c.) ∑
1 n2 + 2
n p
sin
n f .) ∑ ln n 2
+1
16.) Aplicând criteriul rădăcinii să se stabilească natura seriilor:
n n3
⎛ 13 + 2 3 + K + n 3 n ⎞
∑ ⎛ a⎞
a .) ∑ ⎜

⎝ n3
− ⎟
4 ⎟⎠
c.) ⎜ cos ⎟
⎝ n⎠

(3n )n n
∑ ⎛1⎞ n

∑ ⎜ + n n ! (2n + 1) ο
∑ 4k
b.) ⎟ unde σ = 1
d .)
2
(
16n + 5n + 1
n +1
) ⎜e



n
n n +1
n
k =1
2
−1
17.) Aplicând criteriul raportului să se arate că următoarele serii sunt convergente:
n
n p ln n (n !)2
a .) ∑ ⎛a⎞
n!⎜ ⎟
⎝n⎠
cu a < e b.) ∑ n!
c.) ∑ (2n)! 8 n

an an
d .)
n! ∑, a > 0 (se deduce de aici că lim
n!
= 0 pentru a > 0 )

18.) Cu criteriul Raabe-Duhamel să se studieze natura seriilor:


a (a + d )K(a + (n − 1)d ) 2 ⋅ 7 ⋅12 K [2 + 5 (n − 1)]
a .) ∑
b (b + d )K(b + (n − 1)d )
a ,b ,d > 0 b.)
3 ⋅ 8 ⋅13 K [3 + 5 (n − 1)] ∑
λ (λ − 1)K (λ − n + 1) ⎤
2
⎡ 1 ⋅ 3 ⋅ 5 K (2n − 1) ⎤
p

∑ ∑ (2n + 1) ⎢
1
c.) ⎢ ⎥ ⋅ d .) ⎥
⎣ 2 ⋅ 4 ⋅ 6 K (2n ) ⎦ n q ⎣ (λ + 1)(λ + 2)K (λ + n + 1) ⎦

14
II. FUNCŢII CONTINUE
1. Limita unei funcţii într-un punct
n m
Fie spaţiile euclidiene X = R , Y = R şi funcţia f : E ⊂ X → Y .
Noţiunea de limită a funcţiei f într-un punct P0 este legată de fapt de comportarea lui f
într-o vecinătate a lui P0 , punctul P0 putând să nu aparţină lui E. Totuşi este necesar să existe
puncte din E oricât de apropiate de P0 .
După cum am văzut, dacă P0 este punct de acumulare pentru E, atunci există cel puţin un
şir n ) de puncte din E cu Pn ≠ P0 , convergent către P0 . (propoziţia 2.8.3 cap.II)
( P
Definiţia 1 („cu şiruri”) Fie P0 ∈ E ′.
Y
Spunem că l este limita funcţiei f în punctul P0
(şi scriem l = lim f (P ) ), dacă oricare ar fi şirul
P → P0

(Pn ) de puncte din E cu Pn ≠ P0 şi Pn → P0 , şirul valorilor funcţiei f (Pn ) → l .


Exemple
1.) X = R , Y = R

lim f ( x ) = f ( x 0 ) lim f ( x ) = 3 ≠ f ( x 0 ) lim f ( x ) = ∞ ∃/ lim f ( x 0 )


x → x0 x → x0 x → x0 x→ x0

xy
2.) Funcţia f : R 2 − {(0,0 )} → R, f ( x, y ) = nu are limită în origine, deoarece dacă
x2 + y2
(Pn ) este un şir de puncte de pe dreapta de ecuaţie y = kx, care converge către origine, de exemplu
1 k

⎛1 k⎞ k
Pn ⎜ , ⎟, atunci şirul de valori f (Pn ) = n n = ∀ n ∈ N tinde către un număr dependent
2
⎝n n⎠ 1 k 1+ k2
+
n2 n2
de panta dreptei.
În schimb funcţia f are limită în orice punct P0 ( x0 , y0 ) diferit de origine. Într-adevăr, dacă (Pn )
este un şir oarecare convergent către P0 , atunci cum Pn (x n , y n ) → P0 (x0 , y 0 ) este echivalent cu xn → x0
xn y n
şi y n → y 0 , avem f (Pn ) = f (xn , y n ) = → f (x0 , y 0 ) = f (P0 ), deci lim f (P ) = f (P0 ) pentru
xn2 + y n2 P → P0

P0 ≠ 0.

15
Teoremă . l = lim f (P ) ⇔ oricare ar fi vecinătatea V a lui l , există o vecinătate U a
P → P0

lui P0 astfel încât f (U I E \ {P0 }) ⊂ V


Demonstraţie ⇒ . Fie l = lim f (P ). Să
necesitate P → P0

presupunem prin absurd că ∃ o vecinătate V1 a


lui l astfel încât oricare ar fi vecinătatea U a
lui P0 , există cel puţin un punct din
U I E − {P0 } a cărui imagine prin f nu este în
V1 . În particular, pentru orice sferă S 1 (P0 ) există Pn ∈ S 1 (P0 ) I E − {P0 } aşa ca
n n
f (Pn ) ∉V1 .
Am obţinut astfel un şir (Pn ) de elemente din E cu Pn ≠ P0 , Pn → P0 (căci
1
d (Pn , P0 ) < , ∀n ∈ N ), pentru care f (Pn ) →
/ l , ceea ce contrazice faptul că
n
l = lim f (P ).
P → P0

⇐ Fie V o vecinătate oarecare a lui l şi U, vecinătate a lui P0 astfel încât


suficienţu
f (U ∩ E ) − {P0 } ⊂ V . Dacă Pn → P0 , Pn ∈ E , Pn ≠ P0 , atunci ∃ n0 (U ) astfel încât Pn ∈ U
îndată ce n > n0 . Din f (Pn ) ∈ f (U I E − {P0 }) ⊂ V pentru n > n0 , rezultă că f (Pn ) → l
în Y, deci l = lim f (P ).
P→ P0
Conform acestei teoreme, limita unei funcţii într-un punct poate fi dată de
Definiţia 2 („cu vecinătăţi”). l = lim f (P ), dacă oricare ar fi vecinătatea V a lui l ,
P → P0

există o vecinătate U a lui P0 astfel încât oricare ar fi P ∈ U ∩ E cu P ≠ P0 , să avem


f (P ) ∈V .
n m
Având în vedere că în spaţiile metrice R şi R vecinătăţile pot fi considerate sfere,
putem lua V = S ε (l ) resp. V = Sη (P0 ). Obţinem astfel o definiţie echivalentă cu celelalte
două.
Definiţia 3 („cu ε şi η ”). Spunem că l = lim f (P ), dacă oricare ar fi ε > 0, ∃ η (ε )
P→ P0

astfel încât ∀P ∈ E, P ≠ P0 cu d (P, P0 ) < η ,să avem d ( f ( P ), l ) < ε.


În particular, dacă:
1.) X = R ,Y = R , atunci prin definiţie l = lim f (P ), dacă ∀ ∈> 0 , ∃η(ε ) astfel
n
P→ P0

încât d (P , P0 ) < η, P ≠ P0 ⇒ f (P ) − f (P0 ) < ε .

16
2.) X = R 2 ,Y =R, atunci l = lim f (x, y ) , dacă ∀ε > 0 , ∃η (ε ) astfel
x → x0
y → y0

încât x − x0 < η , y − y 0 < η ⇒ f (x, y ) − l < ε .


3.) X =Y =R, atunci l = lim f (x ), dacă ∀ε > 0 ∃ η (ε) astfel încât
x→ x0

x − x0 < η ⇒ f (x ) − l < ε .

( ) n m
Dacă f i i = 1, m sunt componentele scalare ale funcţiei vectoriale f : E ⊂ R → R şi
l = (l 1 , l 2 , K , l m )∈ R m , atunci are loc
Propoziţia. l = lim f (P ) ⇔ l i = lim f i (P ) , i = 1, m .
P → P0 P → P0

Într-adevăr, aceasta rezultă din aceea că dacă Pn → P0 , atunci


⎛ f1 (Pn ) ⎞ ⎛ l1 ⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟
f (Pn ) = ⎜ M ⎟ → l = ⎜ M ⎟ ⇔ f i (Pn ) → l i i = 1, m .
⎜ f ( P )⎟ ⎜l ⎟
⎝ m n ⎠ ⎝ m⎠
n
Observaţie. Pentru o funcţie reală f : E ⊂ R → R noţiunea de limită se poate extinde,
ca şi la funcţiile de o singură variabilă, la cazul când una din variabile sau chiar toate tind la
infinit (± ∞ ) , sau când limita este infinită.
De exemplu, l = lim f(P) = ∞ , dacă ∀ b > 0 ∃ η(b ) aşa ca P ∈ E , P ≠ P0 cu
P → P0

d (P, P0 ) < η ⇒ f (P ) > b .

2. Continuitate
n m
Fie X = R , Y = R , f : E ⊂ X → Y şi P0 ∈ E.
Definiţia 1 („ cu şiruri”). Spunem că funcţia f este continuă în P0 , dacă oricare ar fi şirul
(Pn ) de puncte din E cu Pn → P0 , şirul valorilor f (Pn ) → f (P0 ).
Exemplu
X = R2, Y = R
f este continuă în P0
Observaţia 1. Dacă P0 ∈ E I E ′ , atunci f cont.
P0 ⇔ ∃ lim f (P ) = f (P0 ).
P → P0
În acest caz, definiţia 1 este echivalentă cu:
Definiţia 2. (“cu vecinătăţi”). Funcţia f este continuă în P0 , dacă oricare ar fi vecinătatea
V a lui f (P0 ) există o vecinătate U a lui P0 astfel încât f (U I E ) ⊂ V .
Definiţia 3. (“cu ε şi η ”). Funcţia f este continuă în P0 , dacă ∀ ε > 0 ∃η (ε ) astfel
încât dacă P ∈ E şi d (P , P0 ) < η , atunci d ( f (P ) , f (P0 )) < ε.

17
Observaţia 2. O funcţie este continuă în orice punct izolat al
domeniului ei de definiţie. Într-adevăr, dacă P0 este punct izolat
(P0 ∈ E , P0 ∉ E ′ ) , atunci există o vecinătate U a lui P0 aşa ca
U ∩ E = {P0 }.
Fie acum (Pn ) un şir oarecare de puncte din E cu Pn → P0 .
Există atunci un rang n 0 (U ) astfel încât Pn ∈ U pentru n > n 0 ,
adică Pn = P0 .
Rezultă de aici că f (Pn ) = f (P0 ) îndată ce n > n 0 , prin urmare
f (Pn ) → f (P0 ) (ca şir constant) şi f cont P0 .
2
După cum se vede, graficul funcţiei f : E ⊂ R → R
este “întrerupt” în dreptul punctului P0 deşi funcţia este continuă în acest punct izolat.
(
Propoziţia 1. Funcţia f este continuă în P0 ⇔ componentele ei scalare fi i = 1, m sunt )
continue în P0 .
⎛ f 1 (Pn ) ⎞ ⎛ f1 (P0 ) ⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟
Într-adevăr, dacă Pn → P0 , deoarece f (Pn ) = ⎜ M ⎟ şi f (P0 ) = ⎜ M ⎟ , rezultă că
⎜ f ( P )⎟ ⎜ f ( P )⎟
⎝ m n ⎠ ⎝ m 0 ⎠
f (Pn ) → f (P0 ) ⇔ f i (Pn ) → f i (P0 ) i = 1, m .
P
Propoziţia 2. Fie f : E ⊂ X → Y , g : Y → Z = R . Dacă f este continuă în P0 şi
g este continuă în f (P0 ) , atunci funcţia g o f este continuă în P0 .
Aceasta rezultă din aceea că
f .contP0 g .cont f (P0 )
Pn → P0 ⇒ f (Pn ) → f (P0 ) ⇒ g ( f (Pn )) → g ( f (P0 ))
c

(g o f )(Pn ) → (g o f )(P0 ).
Pentru funcţiile reale de mai multe variabile vom menţiona următoarele două proprietăţi
cunoscute de la funcţiile de o singură variabilă.
o
Propoziţia 3. Fie funcţia f : E ⊂ R n → R continuă în P0 ∈ E . Dacă
f (P0 ) ≠ 0 , atunci există o vecinătate U a lui P0 în care f (P ) are acelaşi semn cu f (P0 ).
Demonstraţie. Din continuitatea lui f în P0 rezultă că ∀ ε > 0, ∃ η(ε ) astfel încât dacă
P ∈ E şi d (P, P0 ) < η , atunci f (P0 ) − ε < f (P ) < f (P0 ) + ε .
Dacă f (P0 ) > 0 , atunci putem alege ε aşa ca 0 < ε < f (P0 ).
Astfel pentru P ∈ Sη (P0 ) I E = U avem 0 < f ( P ) .
Dacă f (P0 ) < 0 , atunci vom lua ε < − f (P0 ) şi pentru P ∈U vom avea
f (P ) < f (P0 ) + ε < 0.

18
n
Propoziţia 4. Dacă funcţiile f , g : E ⊂ R → R sunt continue în P0 , atunci funcţiile
f
f + g, f ⋅ g, (g (P0 ) ≠ 0) sunt continue în P0 .
g
Definiţie. Funcţia f : E ⊂ X → Y se spune că este continuă pe E dacă este continuă
în orice punct P ∈ E.
Observaţie. Pentru astfel de funcţii are loc proprietatea că dacă o submulţime A⊂ E
este conexă, atunci f ( A) este conexă.

3. Continuitate uniformă
Continuitatea uniformă este o proprietate a funcţiilor pe o mulţime.
n m
Fie X = R , Y = R şi f : E ⊂ X →Y.
Definiţie. Spunem că funcţia f este uniform continuă pe E, dacă ∀ε > 0 ∃ η (ε ) astfel
încât ∀ P ′ , P ′′ ∈ E cu d (P ′ , P ′′) < η să avem d ( f (P ′) , f (P ′′)) < ε .
Observaţii
1.) Dacă f este uniform continuă pe E, atunci f este continuă pe E.
Într-adevăr, n-avem decât să punem în definiţia de sus P ′ = P , P ′′ = P0 unde P0 este un
punct oarecare din E, şi obţinem continuitatea lui f în P0 .
Reciproca nu este adevărată după cum se va vedea din exemplul 2.
2.) Se spune că funcţia f este lipschitziană * pe E, dacă ∃ k > 0 astfel încât
d ( f (P ′) , f (P ′′)) ≤ k d (P ′ , P ′′) ∀ P ′ , P ′′ ∈ E.
O funcţie lipschitziană pe E este uniform continuă pe E deoarece putem avea
ε
d ( f (P ′) , f (P ′′)) < ε îndată ce d (P ′ , P ′′) < =η.
k
3.) O funcţie nu este uniform continuă pe E dacă ∃ ε1 astfel încât ∀ η > 0 să existe
( ) (
Pη′ , Pη′′ ∈ E cu d Pη′ , Pη′′ < η dar pentru care d Pη′ , Pη′′ ≥ ε 1 . )
1
În aplicaţii, luând η = , pentru a arăta că f nu este uniform continuă pe E, este suficient a
n
′ ″ 1
arăta că ∃ ε1 > 0 astfel încât ∀ n ∈ N , ∃ Pn , Pn ∈ E cu d (Pn′ , Pn′′ ) < şi aşa ca
n
d ( f ( Pn′ ) , f ( Pn′′) ) ≥ ε1 .
4.) În cazul în care X = Y = R , definiţia continuităţii uniforme ia forma: funcţia
f :E ⊂R →R este uniform continuă pe E, dacă ∀ ε > 0 ∃η (ε ) astfel încât
∀ x′ , x′′ ∈ E cu x ′ − x ′′ < η să avem f ( x ′ ) − f ( x ′′ ) < ε .

*
R.O.S. Lipschitz (1832-1903), matematician german.

19
Geometric, imaginea oricărui subinterval de lungime mai mică decât
η este inclusă într-un interval de lungime mai mică decât ε .

Exemple
1.) Funcţia f ( x ) = x 2 este uniform continuă pe (0, 2) deoarece pentru
x ′ , x ′′ ∈ (0 ,2 ) ,
ε
( )
f (x ′) − f (x ′′) = (x ′)2 − (x ′′)2 ≤ x ′ + x ′′ x ′ − x ′′ ≤ 4 x ′ − x ′′ < ε îndată ce x′ − x′′ <
4
η.

1 1
2.) Funcţia f (x ) = nu este uniform continuă pe (0,2) deoarece ∃ ε1 = astfel încât pentru
x 2
1 2 1
∀ n ∈ N există x ′ , x ′′ ∈ (0 ,2 ), şi anume xn′ = , xn′′ = aşa ca xn′ − xn′′ < . Dar
n n n
n n 1
f ( xn′ ) − f ( xn′′ ) = n − = ≥
2 2 2

⎛ y x⎞
3.) Funcţia f (x, y ) = ⎜⎜ − , ⎟⎟ este uniform continuă pe (1, 2 ) × (2, 3) ⊂ R 2 , deoarece este
⎝ x y⎠
5
lipschitziană cu k = 97 . Într-adevăr, dacă P′(x′ , y′), P (x′′ , y′′) ∈ (1,2 ) x (2,3), atunci cum
4
⎛ y′ x′ ⎞ ⎛ y ′′ x ′′ ⎞
f (P ′) = ⎜⎜ − , ⎟⎟ şi f (P ′′) = ⎜⎜ − , ⎟⎟ , avem
⎝ x′ y′ ⎠ ⎝ x ′′ y ′′ ⎠
2 2
⎛ y ′′ y ′ ⎞ ⎛ x ′′ x ′ ⎞ y ′′x ′ − x ′′y ′
d ( f (P ′) , f (P ′′)) = ⎜ − ⎟ + ⎜⎜ − ⎟⎟ = ( y ′y ′′)2 + (x ′x ′′)2 <
⎝ x ′′ x ′ ⎠ ⎝ y ′′ y ′ ⎠ x ′x ′′y ′y ′′

<
97
4
y ′′x ′ − y ′′x ′′ + y ′′x ′′ − y ′x ′′ ≤
97
4
( )
y ′′ x ′ − x ′′ − x ′′ y ′′ − y ′ ≤


97
4
( )
2 x ′ − x ′′ + 3 y ′ − z ′′ ≤
5
4
97 d (P ′ , P ′′).

Observaţie. O funcţie reală f de două variabile este lipschitziană pe E dacă ∃ k1 , k 2 > 0


astfel încât ∀ ( x′ , y′) şi ( x′′ , y′′ ) ∈ E să avem
f ( x ′, y ′) − f ( x ′′, y ′′) ≤ k1 x ′ − x ′′ + k 2 y ′ − y ′′ .
În general o funcţie reală de n variabile este lipschitziană pe E, dacă ∃ k i > 0 i = 1, n
n
( ) ( ) ∑ k i xi′ − xi′′ .
astfel încât f x1′ , x 2′ , K x n′ − f x ′1′ , x 2′′ ,K x n′′ ≤
i =1
Funcţii lipschitziene în raport cu o parte din variabile apar în teoremele de existentă şi
unicitate (Cauchy-Lipschitz) din teoria ecuaţiilor diferenţiale.

20
Exerciţii

x
1 − sin
sin x 2 .
1.) Să se arate că lim = 1 . Să se calculeze apoi lim R: 0
x→0 x x →π π − x

2.) Să se calculeze:
1
a) lim x⎛⎜ x 2 + 1 − x ⎞⎟ R: ;-∞
x ±∞ ⎝ ⎠ 2
1 + x tg x − 1 + x sin x 1
b) lim R:
x →0 4 4
x
⎛π ⎞
ln tg⎜ + ax ⎟
⎝ 4 ⎠ 2a
c) lim R:
x →0 sin bx b

ln x
3.) Să se arate că lim = 1 . Folosind acest rezultat să se calculeze
x→1 x −1
⎛ ⎞
ln ⎜ nx + 1 − n 2 x 2 ⎟
⎝ ⎠
lim R: n
x→0 ⎛ 2 ⎞
ln ⎜ x + 1 − x ⎟
⎝ ⎠
2
e αx − 1 e x − cos x 3
4.) Să se arate că lim = α . Folosind aceasta să se calculeze lim . R:
x→0 x x →0 x2 2

⎪ sin 2 α − x sin α + x2
, x ∈ [0, 1)
⎪ e1− x 4

⎪1
5.) Pentru ce valori α ∈ [0, 2π] funcţia f ( x) = ⎨ , x =1 este continuă în x = 1 ?
⎪2
⎪ 3 ln x
⎪ 2 x −1 , x ∈ (1, 2]


n
⎛ x2 ⎞
6.) Să se deseneze graficul funcţiei f ( x) = lim n 1+ x +⎜
n ⎟ , x≥0.
n →∞ ⎜ 2 ⎟
⎝ ⎠
x2 1
7.) Pe baza definiţiei să se arate că lim = .
x→1 y 2
y →2

x2 1
R : Se arată că ∀ ε > 0, ∃ η(ε ) astfel încât x −1 < η şi y − 2 < η să implice − <ε.
y 2

x −1 < η⇒ x < 1 + η − 5 + 25 + 16ε


Avem şi îndată ce η <
y − 2 < η < 1⇒ 1 < y < 3 4

21
x2 1
− =
2x 2 − 2 − y + 2 2 x − 1 x + 1 + 2 − y
≤ <
(
2η (1 + η) + η )

y 2 2y 2y 2

(
1 − cos x 2 + y 2 ).
8.) Să se calculeze: lim
( )
x →0 x 2 + y 2 x 2 y 2
y →0
R: ∞

1
9.) Să se arate că dacă x → ∞ şi y → ∞ , funcţia f (x, y ) =
(
1 + x2 − y ) nu are limită.
R: Se poate alege un şir (Pn ) de puncte de pe prima bisectoare şi un altul (P′n ) de pe
parabola de ecuaţie y = x 2
x2 y2
10.) Să se arate că funcţia f (x, y ) = nu are limită în origine deşi limitele ei iterate sunt
x y + (x − y )2
2 2

⎛ ⎞
egale ⎜⎜ lim lim f (x, y ) = lim lim f (x, y )⎟⎟ .
⎝ x→0 y→0 y →0 x→0 ⎠
11.) Să se găsească punctele de discontinuitate ale funcţiilor:
1 ⎧ 2 ⎫ xy + 1
a.) f ( x) = tg R : {0} U ⎨ ⎬ b.) f (x, y ) =
x ⎩ (2 k + 1)π ⎭ k∈z xy − 1
R: Punctele hiperbolei echilatere xy = 1
12.) Să se studieze continuitatea funcţiilor:
⎧ 2 2
⎪ 1− 1− x − y
a.) f (x, y ) = ⎨ 2 2
dacă x 2 + y 2 ≠ 0 R :continuă pe R 2 \ {0, 0}
⎪ x +y
⎪⎩0 x= y=0
⎧ 1
b.) f (x, y ) = ⎨ (1 + xy ) x + y
⎪ dacă x, y > 0 R: continuă pe domeniul de definiţie
⎪⎩1 x= y=0
⎧ x2 y
⎪ dacă x 2 + y 2 ≠ 0 R : nu e continuă în (0, 0)
c.) f (x, y ) = ⎨ x 2 + y 2
⎪0 x= y=0

22
III. DERIVATA UNEI FUNCŢII DE O SINGURĂ
VARIABILĂ

1. Derivata
Fie funcţia f : I ⊂ R → R , I fiind un interval deschis (domeniu) din R. Spunem că f
f (x ) − f (x 0 )
este derivabilă în x0 ∈ I , dacă există şi este finită limita f ′(x ) = lim .
x → x0 x − x0
Limita de sus se numeşte derivata funcţiei f în x0 şi este un număr.
Din punct de vedere geometric f ′(x 0 ) reprezintă panta
tangentei M 0 T la curba de ecuaţie y = f (x) în
punctual M 0 (x 0 , f (x 0 )) , deci f ′( x 0 ) = tg α
Spunem că funcţia f este derivabilă pe I, dacă f este derivabilă în
orice punct x ∈ I . În acest caz aplicaţia f ′ : I → R dată de
x ⎯⎯→ f ′(x )
f′
∀x ∈ I se numeşte derivata funcţiei f.
Se defineşte derivata de ordinul n a funcţiei f prin formula f (n ) = f (n −1)

( ) n = 1,2,K
unde f (0 ) = f , dacă funcţia f (n −1) este la rândul ei derivabilă pe I.
Dacă f admite derivate până la ordinul n continue pe I, atunci spunem că f este de clasă
C n
(I ) şi scriem f ∈ C n (I ).
Dacă f şi g sunt de n ori derivabile pe I, atunci funcţiile f + g , f ⋅ g sunt de n ori
derivabile pe I şi ( f + g )(n ) = f (n ) + g (n ) ∀ n ≥ 1
n
( f ⋅ g )(n ) = ∑ C nk f (n− k ) g (k ) (formula lui Leibniz).
0
(
Exemplu. Să se calculeze h (100 ) dacă h ( x) = x 3 + x + 1 ch x . )
3
Soluţie. Notând f ( x) = chx , g ( x) = x + x + 1 , avem
f ′(x ) = shx g ′(x ) = 3x 2
f ′′(x ) = chx g ′′(x ) = 6 x
⎧sh x pentru n impar g ′′′(x ) = 6
f (n ) ( x ) = ⎨
⎩ch x pentru n par g (n ) ( x ) = 0 pentru n ≥ 4 .
Aplicând formula lui Leibniz, avem
h (100 ) = ( f ⋅ g )(100 ) = C100
0
f (100 ) g + C100
1
f (99 ) g ′ + C100
2
f (98 ) g ′′ + C100
3
f (97 ) g ′′′ ,
deci

23
( ) (
h (100 ) (x ) = x 3 + x + 1 chx + 100 3x 2 + 1 shx + ) 100 ⋅ 99
1⋅ 2
⋅ 6 x chx +
100 ⋅ 99 ⋅ 98
1⋅ 2 ⋅ 3
⋅ 6 shx =

= (x 3
) (
+ 29701x + 1 chx + 300 x 2 + 970300 chx . )
2. Diferenţiala
Fie f : I → R . Se numeşte diferenţă de ordinul I a funcţiei f variaţia
Δf = f ( x + h ) − f ( x ) ,
h numindu-se pas. Notaţia completă este Δf ( x, h ).
Diferenţa de ordinul doi a lui f este diferenţa de ordinul întâi a funcţiei g ( x ) = Δ f ( x, h ) ,
deci Δ2 f = Δ (Δf ) = g (x + h ) − g (x ) = f (x + 2h ) − 2 f ( x + h ) + f (x ).
Prin inducţie se defineşte diferenţa de ordinul n Δ n f = Δ Δn −1 f ( )
n
şi are loc formula Δ n
f= ∑ (−1) k C nk f [x + (n − k ) h] .
k =0
f (x 0 + h ) − f (x 0 )
Fie funcţia f derivabilă în x 0 ∈ I şi Δx = x − x 0 = h . Din lim = f ′(x 0 )
h →0 h

(
rezultă că există o funcţie α x , h astfel încât
Δf
h
)
= f ′(x 0 ) + α (x 0 , h )

cu α ( x 0 , h ) → 0 când h → 0 , sau o funcţie ω (x 0 , h ) aşa ca Δ f = f ′(x0 ) h + ω (x0 , h )


ω (x0 , h )
şi → 0 când h → 0.
h
Δf f ′ (x0 ) h + ω (x0 , h ) 1 ω (x 0 , h )
Deoarece lim = lim =1 + lim =1 ,
h → 0 f ′ (x0 ) h h → 0 f ′ (x0 ) h f ′ (x0 ) h
pentru h suficient de mic are loc aproximarea
f (x 0 + h ) − f (x 0 ) ≈ f ′ (x 0 ) h
care este foarte utilă în calculul creşterii funcţiei f. În loc să calculăm valorile lui f în x 0 şi
x 0 + h , este mai simplu de efectuat produsul f ′ (x 0 ) h care este o funcţie liniară de h.
Definiţie. Diferenţiala funcţiei f în x0 este funcţia liniară (de h ) definită pe R
h → f ′ ( x0 ) h
notată cu d f ( x 0 ) : d f (x 0 ) ( h) = f ′ (x 0 ) h.
Graficul funcţiei liniare d f ( x0 ) este o dreaptă ce
trece prin origine de pantă
tg ϕ = f ′ (x 0 )
Din punct de vedere geometric
MN = Δ f
NT = NM 0 tg ϕ = h f ′(x 0 ) = d f (x0 )(h )

24
Relaţia de aproximaţie
f (x 0 + h ) − f ( x 0 ) ≈ d f (x 0 )(h )
exprimă faptul că segmentul TM poate fi făcut oricât de mic dacă se ia creşterea h suficient de
mică.
Exemplu. Cu cât creşte aria unui cerc de rază 98,5 m dacă mărim raza cu 0,1 m?
2
Soluţie. Aria cercului este A = π r . Avem A′ = 2 π r , r0 = 98,5 , h = r − r0 = 0,1 , deci
Δ A ≈ d A = A′ (r0 ) h = 2 π r0 h = 2π ⋅ 98,5 ⋅ 0,1 ≈ 61.,858 m 2 .
Dacă funcţia f este derivabilă pe I, atunci d f (x )(h ) = f ′ (x ) h ∀ x ∈ I .
În cazul aplicaţiei identice g (x ) ≡ x , avem g ′ ( x ) = 1 şi
d g ( x )(h ) = d x(h ) = h ∀ x ∈ I
şi ∀ h∈ R .
Astfel formula de sus se obişnuieşte a fi scrisă sub forma d f (x ) = f ′ (x ) d x sau omiţând
a scrie variabilele în primul membru d f = f ′ (x ) d x .
d f
De aici rezultă notaţia lui Leibniz pentru derivata lui f, f ′ (x ) = .
dx
Regulile de diferenţiere decurg din cele de derivare şi sunt:
1.) d ( f + g ) = d f + d g
2.) d ( fg ) = gdf + fdg
⎛ f ⎞ gdf − fdg
3.) d ⎜⎜ ⎟⎟ =
⎝g⎠ g2
4.) d (g o f ) = g ′ ( f ) df
Ultima rezultă din aceea că
d (g o f )(x ) = (g o f )′ (x ) dx = g ′ ( f ( x )) f ′ (x ) dx = g ′ ( f ) d f (x ) ∀ x∈ I .
Ea pune în evidenţă proprietatea diferenţialei de invarianţă a formei diferenţialei şi anume
faptul că regula de diferenţiere a funcţiei compuse e aceeaşi ca şi când f ar fi variabilă
independentă.
Diferenţiale de ordin superior
Diferenţiala de ordinul doi a funcţiei f în x 0 ∈ I se defineşte prin formula
d 2 f (x0 )(h ) = f ′ (x0 ) h 2 dacă f este de două ori derivabilă în x0 .
În mod analog, dacă f este de n ori derivabilă în x0 , atunci diferenţiala de ordinul n a lui
f în x0 este d n f ( x 0 )(h ) = f (n ) (x 0 ) h n şi după cum se poate observa este un polinom de
gradul n în h.
Dacă f este de n ori derivabilă pe I, atunci putem scrie d n f = f (n ) (x ) d x n
dn f
unde d x n = (d x )n = h n . Reiese de aici notaţia diferenţială pentru derivata f (n ) (x ) = .
dx n
Observaţii
1.) La formulele ce definesc diferenţialele de ordin superior se poate ajunge diferenţiind
succesiv diferenţiala de ordinul întâi ca funcţie de x .

25
Într-adevăr, deoarece h fiind independent de x, în procesul de diferenţiere se comportă ca
o constantă, avem
d (df ) = d ( f ′ (x ) h ) = d ( f ′(x )) h = f ′′ (x ) h 2 = d 2 f etc.
2.) În diverse probleme practice, diferenţiala de ordinul n şi diferenţa de ordinul n se
aproximează una pe alta.
Δn f
În cazul unei funcţii date tabelar se face aproximarea f (n ) ( x ) ≈ n (vezi exemplul de
Δx
la Derivarea numerică.)

3. Formula lui Taylor


Fiind dat polinomul de gradul n, P (x ) = a 0 + a1 x + a 2 x 2 + L + a n x n , ne propunem
să-l dezvoltăm după puterile lui x − x0 unde x0 este o valoare particulară a lui x .
Aceasta înseamnă să determinăm coeficienţii Ai i = 0, n astfel ca
P ( x ) = A0 + A1 (x − x 0 ) + A2 (x − x 0 )2 + L + An ( x − x 0 )n .
Derivând succesiv avem:
P ′ ( x) = A1 + 2 A2 ( x − x0 ) − 3 A3 (x − x 0 )2 + L + nAn (x − x 0 )n−1
P ′′ ( x) = 2 A2 + 3 ⋅ 2 A3 (x − x 0 ) + 4 ⋅ 3 A4 (x − x 0 )2 + L + n (n − 1)An (x − x 0 )n − 2
M
P (n ) ( x) = n (n − 1)(n − 2 )K 2 ⋅ 1An .
Făcând x = x0 , obţinem P (x 0 ) = A0 , P ′ (x 0 ) = A1 , P ′′ (x0 ) =2 ! A2 ,K , P (n ) (x0 ) = n ! An
1 1 1
de unde A0 = P (x 0 ) , A1 = P ′ (x 0 ) , A2 = P ′′ (x 0 ) ,K , An = P (n ) (x 0 )
1! 2! n!
x − x0 (x − x0 )2 ′′ ( x − x 0 ) n (n )
şi P ( x ) = P (x 0 ) + P ′ (x 0 ) + P (x 0 ) + L + P (x 0 )
1! 2! n!
numită formula lui Taylor * pentru polinoame.
Pentru o funcţie oarecare f de n ori derivabilă pe un interval I se poate scrie polinomul
x − x0 ( x − x 0 )n
Tn ( x ) = f ( x 0 ) + f ′(x 0 ) + L + f n
(x 0 )
1! n!
numit polinomul lui Taylor de grad n corespunzător funcţiei f în x0 ∈ I .
Este evident că în general f ( x ) ≠ Tn ( x ). Funcţia Rn ( x ) cu proprietatea
f ( x ) = Tn ( x ) + R n ( x )
se numeşte restul de ordinul n al polinomului lui Taylor
Se obţine astfel formula

*
B. Taylor (1685 – 1731), matematician englez.

26
x − x0 ( x − x 0 ) n (n )
f (x ) = f (x0 ) + f ′(x0 ) + L + f ( x 0 ) + Rn ( x )
1! n!
numită formula lui Taylor.
Observaţie. Funcţiile f şi Tn au în x0 un contact de ordinul n, adică atât cele două
funcţii, cât şi derivatele lor până la ordinul n sunt egale în x . T (k ) ( x ) = f (k ) (x )
0 k = 0, n
n n 0

Teorema ce urmează dă restul Rn sub forma lui Lagrange *


Teorema (Taylor.) Dacă f este de n + 1 ori derivabilă pe intervalul I, atunci oricare ar fi
punctele x , x0 ∈ I , există c ∈( x0 , x ) astfel încât
n
⎜x− x ⎟
0 ⎠ f (n ) (x ) + (x − x 0 )
⎛ ⎞ n +1
x − x0
f ( x) = f (x 0 ) + f ′ (x 0 ) + L + ⎝ f ( n + 1) ( c ) :
1! n! 0
(n + 1)!
Demonstraţie. Vom determina numărul M astfel încât restul să aibă forma
R n ( x ) = ( x − x 0 )n + 1 M .
Formula lui Taylor va deveni atunci
x − x0 (x − x0 )n (n )
f ( x ) = f (x 0 ) + f ′ (x 0 ) + L + f ( x 0 ) + ( x − x 0 )n + 1 M .
1! n!
Să considerăm pe I următoarea funcţie derivabilă

ϕ (t ) = f (t ) +
x −t
f ′(t ) + L +
(x − t )n f (n ) (t ) + (x − t )n +1 M
1! n!
şi să observăm că ϕ (x ) = f (x ) , ϕ (x 0 ) = f (x ) . Conform teoremei lui Rolle **

există c ∈(x0 , x ) astfel încât ϕ′ (c ) = 0 . Dar ϕ′ ( t ) =


( x − t )n f n +1
( t ) − (n + 1)(x − t )n M ,
n!

prin urmare
(x − c ) n
f (n +1) (c ) = (n + 1)(x − c )n M de unde M =
1
f (n + 1) ( c )
n! (n + 1)!
( x − x 0 )n + 1
şi Rn ( x ) = f (n +1) ( c ) .
(n + 1)!
Observaţii
Rn ( x ) Rn ( x ) ( x − x 0 )n + 1 M = 0 .
1.) → 0 când x → x deoarece lim = lim
( x − x 0 )n 0
x → x0 ( x − x )n
0
x → x0 ( x − x 0 )n
De aceea făcând aproximarea f ( x ) ≈ Tn ( x ) pe intervalul considerat, eroarea comisă în
acest caz este mai mică decât sup R n ( x ) .
x∈ I
2.) În cazul particular x0 = 0 , se obţine formula lui MacLaurin *

*
J.L. Lagrange (1736 – 1813), faimos matematician francez
**
M. Rolle(1652 – 1719) matematician francez, a fost primul care şi-a demonstrat teorema dar numai pentru
polinoame.

27
x x n (n ) x n +1
f ( x )= f ( 0 )+ f ′( 0 ) + L + f ( 0 )+ f (n + 1) ( c ) cu c ∈(0 , x ) .
1! n! (n + 1)!
3.) Făcând notaţia h = x − x0 , formula lui Taylor poate fi scrisă şi sub forma
h h n (n ) h n + 1 (n + 1)
f (x 0 + h ) = f (x 0 ) +
f ′(x 0 ) + L + f (x 0 ) + f (x0 + θh)
1! n! (n + 1)!
unde 0 < θ <1 ,
sau simbolic, cu ajutorul diferenţialelor
1 1 1
f (x ) = f ( x 0 ) + d f (x 0 ) + L + d n f (x 0 ) + − d n + 1 f (c ) unde c ∈(x0 , x ) .
1! n! (n + 1)!
În particular, formula lui Mac Laurin ia forma
1 1 1
f ( x ) = f ( 0 ) + d f ( 0 ) +L+ d n f ( 0 ) + + d n +1 f ( c ) cu c ∈(0 , x ) .
1! n! (n + 1)!
Exemple
1.) Fie f ( x) = ln (1 + x ). Atunci
f ( 0) = 0
1
f ′(x ) = f ′(0) = 1
1+ x
1
f ′′(x ) = − f ′′(0) = − 1
(1 + x )2
M M
(n − 1)!
f (n ) (x ) = (− 1)n − 1 f (n ) (0) = (− 1)n − 1 (n − 1)!
(1 + x )n
n! n!
f (n + 1) (x ) = (− 1)n f (n + 1) (c ) = (− 1)n
(1 + x )n + 1 (1 + c )n + 1
Cu formula lui Mac Laurin avem

ln (1 + x ) =
x x 2 2 ! 3 3! 4
− + x − x + L + (− 1)n − 1
(n − 1)! x n + (− 1)n n ! ⋅ x n + 1
1! 2 ! 3 ! 4! n! (n + 1)! (1 + c )n− 1
adică
x2 x3 x4 xn x n +1 1
ln (1 + x ) = x − + − + L + (− 1)n − 1 + (− 1)n ⋅ cu c ∈ (0 , x )
2 3 4 n n + 1 (1 + c )n+ 1
x x2 x n x n +1 c
cu c ∈ (0 , x )
x
2.) e = 1 + + +L+ + e
1! 2 ! n ! (n + 1)!

***
K.Mac Laurin (1698 – 1746), matematician scoţian.

28
x2 x4 x6 x7
3.) cos x = 1 − + − + M cu M ≤ 1.
2! 4! 6! 7!
x3 x5 x 7 x8
4.) sin x = x − + − + M cu M ≤ 1.
3! 5 ! 7 ! 8 !

4. Aplicaţii ale formulei lui Taylor


Calculul aproximativ
Exemple
1.) Să se calculeze cu aproximaţie 3 30 .
Soluţie. Fie f (x ) = 3
x şi x 0 = 27 = 3 3 . Folosind formula lui Taylor
x − x0 (x − x 0 )2 ′′
f (x ) = f (x 0 ) + f ′ (x 0 ) + f (x 0 ) + R 2 (x ) în care
1! 2!
1 f (x 0 ) = 3
f (x ) = x 3

1 −2 3 1
f ′(x ) = x f ′(x 0 ) = ⋅ 3 − 2
3 3
2 −5 2
f ′′(x ) = − 2 x 3 f ′′( x 0 ) = − 2
⋅ 3 −5
3 3
10 −8 10 −8
f ′′′(x ) = 3
x 3 f ′′′(c ) = 3
c 3 27 < c < x ,
3 3
3 3 1 1 32 ⎛ 2 ⎞ 1 1 1
găsim pentru x = 30 , 30 ≈ 3 + ⋅ ⋅ 2 + ⎜ − 2 ⎟ ⋅ 5 = 3 + − 5 ≈ 3,1071
1! 3 3 2! ⎝ 3 ⎠ 3 9 3

(x − x 0 )3 3 3 10 1 5 1 5
cu eroarea R 2 ( x) = f ′′′(c ) = ⋅ 3 ⋅ 8 < ⋅ 8 = 9 = 0,00025 .
3! 3! 3 3 3 3
c 3
2.) Cu ce eroare aproximează polinomul lui Taylor de gradul 3 funcţia
1
f (x ) = sin x pe x < ?
2
Soluţie. Avem
x3 x3
sin x = x − + R3 (x ) sin x ≈ x − cu eroarea
3! 3!
x4 1
R3 ( x ) = sin c < 4 = 0,0026
4! 2 ⋅ 4!

29
x3 x2
T3 (x ) = x − , T3 ′ (x ) = 1 −
3! 2
⎡ 1 1⎤
A se observa cât sunt de apropiate graficele celor două funcţii pe intervalul ⎢− , ⎥ .În
⎣ 2 2⎦
Π
particular sin ≈ 0,446455 cu eroarea mai mică decât 0,0026.
7
Convexitatea şi concavitatea unei funcţii
O funcţie f derivabilă pe I este convexă sau concavă pe I după cum tangenta în orice
punct al graficului ei se află sub sau deasupra graficului.

Un punct în care funcţia îşi schimbă concavitatea se


numeşte punct de inflexiune.

Deoarece ecuaţia tangentei M 0T este


y − f (x 0 ) = f ′(x0 )(x − x0 ) ,
poziţia tangentei faţă de grafic este dată de semnul expresiei
E = f (x ) − y = f (x ) − f (x 0 ) − f ′(x 0 )(x−x 0 )
într-o vecinătate a lui x0 şi anume f este convexă dacă E > 0 şi f este concavă dacă
E <0 . Dacă f este de n + 1 ori derivabilă pe I şi
f ′′(x0 ) = f ′′′(x0 ) = L = f (n −1) (x 0 ) = 0 , f (n ) (x0 ) ≠ 0 ,
( x − x 0 )n ⎡ (n ) ( x x − x0 (n + 1) ⎤
atunci cu formula lui Taylor avem E = ⎢f 0 )+ f (c )⎥ ,
n! ⎣ n +1 ⎦
de unde rezultă că atunci când
⎧ ⎧⎪convexă dacă f (n ) (x 0 ) > 0
⎪⎪n = par, f este ⎨
⎨ ⎪⎩concavă dacă f (n ) (x 0 ) < 0

⎩⎪n = impar , x 0 este punct de inflexiune .
Condiţii suficiente de extrem
Punctul x0 este punct de maxim x −∞ − 2 2 ∞
sau de minim pentru f după cum T3′ − 0 + 0 −
expresia E = f (x ) − f (x0 ) este < 0 sau T3 ∞ −2 2 2 2
> 0 într-o vecinătate a lui x0 . −∞
3 3
Se ştie din teorema lui Fermat * că

*
P. Fermat (1601 – 1665) matematician francez.

30
punctele de extrem ale lui f se găsesc printre rădăcinile derivatei.
Să presupunem că f este de n + 1 ori derivabilă pe I şi că
f ′(x0 ) = f ′′(x0 ) = L = f (n− 1) (x0 ) = 0 , f (n ) (x0 ) = 0 , f (n ) (x0 ) ≠ 0 .
Cu formula lui Taylor E are expresia de sus, expresie care menţine semn constant numai
pentru n par.
În acest caz
(n )
⎪⎧ maxim daca f (x 0 ) < 0
x 0 este punct de ⎨
⎪⎩minim daca f (n ) (x 0 ) > 0 .
3 x
Exemplu. Fie f ( x) = x e . Avem
( ) (
f ′(x ) = x (x + 3) e , f ′′(x ) = x x 2 + 6 x + 6 e x , f ′′′(x ) = x 3 + 9 x 2 + 18x + 6 e x .
2 x
)
Rădăcinile ecuaţiei f ′(0 ) ≠ 0 , sunt x = 0, x = −3. Deoarece f ′′(0) = 0, f ′′′(0) ≠ 0 , rezultă că
x = 0 este punct de inflexiune. Din f ′(3) = 0, f ′′(3) > 0 , rezultă că x = − 3 este punct de minim
( )
Ecuaţia f ′′(x ) = 0 are şi rădăcinile x1 , 2 = − 3 ± 3 pentru care f ′′′ x1, 2 ≠ 0 , deci şi acestea sunt
puncte de inflexiune.
Ridicarea nedeterminărilor
ln (1 + 2 x ) − sin 2 x + 2 x 2
Exemplu. Să se calculeze l = lim
x→0 x3

Soluţie. Deoarece ln (1 + 2 x ) = 2 x −
(2 x )2 + (2 x )3 + x 4 M 1 , sin 2 x = 2 x −
(2 x )3 + x 4 M
2,
2 3 3!
4 x 3 + x 4 (M 1 − M 2 )
avem l = lim = 4.
x→0 x3
Derivarea numerică
Fie funcţia f : [a , b ]→ R de clasă C 3 ( dacă f este dată tabelar, atunci ea poate fi
aproximată pe [a, b] cu un polinom de interpolare).
Aplicând formula lui Taylor avem
h h2 h3
f (x + h ) − f (x ) = f ′(x ) + f ′′(x ) + f ′′′(ξ )
1! 2! 3!
h h2 h3
f (x − h ) − f (x ) = f ′(x ) + f ′′(x ) − f ′′′(η)
1! 2! 3!
cu ξ ∈[x , x + h] , η∈[x − h , x] , de unde
f (x + h ) − f (x − h ) h 2
f ′( x ) ≈ panta lui AB f ′(x ) = − [ f ′′′(ξ) + f ′′′(η)]
2h 12
f (x + h ) − 2 f (x ) + f (x − h ) h
f ′′(x ) = − [ f ′′′(ξ ) + f ′′′(η)].
h2 6

31
În ipoteza că f ′′(x ) ≤ M pentru x∈[a ,b] , erorile absolute ε1 şi ε 2 care se fac în
f (x + h ) − f (x − h ) Δf
aproximările f ′(x ) ≈ =
2h h
f (x + h ) − 2 f (x ) + f (x − h ) Δ2 f
f ′′(x ) ≈ = 2
2h h
h2 Mh 2 Mh
admit evaluările: ε1 ≤ ⋅ 2M = , ε2 ≤ .
12 6 3
În acest fel se pot calcula derivatele unei funcţii date tabular în puncte echidistante.
Exemplu. Dacă mişcarea unui mobil este dată în primele două coloane ale tabelului alăturat, atunci
ds d 2s
având în vedere că pasul h = Δt = 0,01 , viteza v = şi acceleraţia a = pot fi şi ele determinate
dt d t2
tabelar după cum se observă în ultimele două coloane.
Δs Δ2 s
T s Δ2 s Δ2 s v≈ a≈
Δt Δt 2
0,00 0
2 200
0,01 2 2 20.000
4 400
0,02 6 3 30.000
7 400
0,03 13 3 30.000
10 1000
0,04 23 2 20.000
12 1200
0,05 35 3 30.000
15 1500
0,06 50 1 10.000
16 1600
0,07 66 1 10.000
17 1700
0,08 83

Exerciţii
1.) Pentru a construi tangenta într-un punct M al lănţişorului
x
y = a ch se foloseşte următoarea metodă: Pe semicercul
α
de diametru MN unde N este proiecţia lui M pe axa Ox se duce
coarda PN =a . Să se demonstreze justeţea ei.
2.) Să se calculeze f ′(x ) dacă

a.) f (x ) = x x + x a + a x , pentru a > 0


a x x

(x+1)3 4 ( x − 2) 3
b.) f ( x ) = după ce în prealabil a fost logaritmat
3
( x − 3) 2
3.) Să se arate că

32
y 2
d2y ⎛ dy ⎞
a.) dacă (a +bx ) e x = x , atunci x
3
2
= ⎜ x −y⎟ ;
dx ⎝ dx ⎠

(
b.) sin 4 x + cos 4 x )( ) =4
n n −1 ⎛
cos ⎜ 4 x +
nπ ⎞
⎟ n∈ N
2 ⎠

1 ⎛1⎞ dn ⎡ n −1 ⎛ 1 ⎞⎤
c.)
n +1
f (n ) ⎜ ⎟=(−1)n n ⎢x f ⎜ ⎟⎥
x ⎝ x⎠ dx ⎣ ⎝ x ⎠⎦
4.) Să se calculeze
a.) df (0 ) (h ) dacă f ( x ) = x( x −1) ( x −2 )...( x −1000 ) R : 1000 ! h
3 3 −x
b.) d y dacă y=x e
1+ x
c.) d 100 y dacă y=
1− x
(
d.) d f (x ) dacă f (x ) = x + 2 x+ 2 e − x
n 2
)
5.) Folosind diferenţiala să se calculeze cu aproximaţie
1+ cos x π π 1
a.) variaţia funcţiei y = când x variază de la la + R : −0,0693
1−cos x 3 3 100

(2,037 )2 −3
b.) R : 0,355
(2,037 )2 +5
6.) Folosind formula lui Taylor să se scrie funcţia f ( x) = x −3x +1 ( 2
)
3
după puterile lui x.
Să se scrie primii trei termeni ai dezvoltării funcţiei f (x ) = x
80
7.) − x 40 + x 20 după puterile lui x−1
şi să se calculeze cu aproximaţie f (1,005).
8.) Să se calculeze eroarea în aproximările
1 1 1
a.) 1+ x ≈ 1+ x − x 2 pentru x = 0,2 R : inferioarã lui
2 8 2 ⋅ 10 3
1 1 1 3 1
b.) e ≈ 2+ + + R :< =
2! 3! 4! 5! 40
9.) Folosind formula lui Taylor
x +(a +b cos x ) sin x
a.) să se determine a şi b astfel încât lim să fie finită.
x→0 x5
⎡⎛ 1 ⎤
2 x⎞ x
b.) să se calculeze lim ⎜ x − x + ⎟e − x 6 +1 ⎥
⎢ 3

x→∞ ⎢⎣⎝ 2⎠ ⎥⎦

Să se determine punctele de extrem ale funcţiei f (x ) = x e , x ∈ R, n ∈ N.


n x
10.)
R : n par ⇒ x = 0 punct de minim
x = −n punct de maxim
n impar ⇒ x = -n punct de minim

33
IV. DERIVATELE PARŢIALE ALE UNEI FUNCŢII REALE
DE MAI MULTE VARIABILE

1. Continuitate şi derivabilitate parţială


Fie f : D ⊂ R 2 → R D fiind o mulţime deschisă şi P0 (x0 , y 0 )∈ D
Fie
D1 = x (x , y 0 )∈ D { }
şi
D2 = {y (x0 , y )∈ D}
Funcţiile
ϕ : D1 → R , ϕ (x ) = f (x , y 0 )
ψ : D 2 → R , ψ ( y ) = f (x 0 , y )
sunt funcţii de o singură variabilă.
Definiţie. Spunem că funcţia f este parţial continuă în raport cu variabila x în P0 dacă
funcţia ϕ este continuă în x0 .
Funcţia f este parţial continuă în raport cu y în P0 ,
dacă funcţia ψ este continuă în y 0 .
Din punct de vedere geometric, y = y 0 reprezintă un
plan paralel cu planul xOz. Acesta taie suprafaţa de
ecuaţie z = f ( x, y ) după curba C1 . În planul
y = y0 ecuaţia curbei C1 este z = f ( x , y0 ) = ϕ ( x ) .
Deci continuitatea parţială a lui f în raport cu variabila x
în P0 înseamnă continuitatea curbei C1 în
M 0 (x 0 , y 0 , f (x 0 , y 0 ) ) .

Propoziţie. Dacă f este continuă în P0 , atunci f este continuă în raport cu toate


variabilele sale în P0 .
Demonstraţie. Continuitatea lui f în P0 înseamnă ∀ ε > 0 ∃ η (ε ) astfel încât
x − x0 < η
⇒ f (x , y ) − f (x 0 , y 0 ) < ε
y − y0 < η
Făcând y = y 0 , observăm că x − x 0 < η ⇒ f (x , y 0 ) − f (x 0 , y 0 ) < ε
c
ϕ ( x ) − ϕ ( x0 ) < ε
deci continuitatea lui ϕ în x 0 .

34
Analog, făcând x = x0 , obţinem continuitatea lui ψ în y0 .
Reciproca nu este în general adevărată, după cum se va putea vedea din următorul
⎧ xy
⎪ (x , y ) ≠ (0, 0)
Exemplu. Funcţia f (x, y ) = ⎨ x 2 + y 2 dacă
⎪ 0 x= y=0

nu este continuă în origine, neavând limită în acest punct. Dar
x⋅0
ϕ ( x ) = f ( x, 0 ) = = 0 = f (0, 0) = ϕ (0)
x2 + 0
0⋅ y
ψ (y)= f ( 0 , y)= = 0 = f (0, 0) =ψ (0).
0+ y2
Definiţie. Spunem că funcţia f este parţial derivabilă în raport cu variabila x în P0 ,
dacă funcţia ϕ este derivabilă în x0 .
Derivata parţială a lui f în raport cu x în P0 este ϕ′(x 0 ) şi se notează f x′ (P0 ) sau
( ) ( )
∂f
(P0 ) . Avem deci ∂f (P0 ) = lim f x , y 0 − f x0 , y 0 .
∂x ∂x x → x0 x − x0
În mod analog se defineşte derivata parţială a lui f în
∂f
raport cu y în P0 , (P0 ) .
∂y
Geometric, f x′ (P0 ) = ϕ ′( x 0 ) reprezintă panta tangentei
M 0 T1 în M 0 (x0 , y 0 , f (x0 , y 0 )) la curba C1 din planul
y = y0 . Deci f x′ (P0 ) = tg α . Analog f y′ (P0 ) = tg β .
Definiţie. Funcţia f este derivabilă parţial în raport
cu variabila x pe domeniul D, dacă f este derivabilă în
raport cu x în orice punct P∈ D .
În acest caz aplicaţia f x′ : D → R dată de
f x′
P ⎯⎯ ⎯→ f x′ (P ) ∀ P ∈ D
se numeşte derivata parţială a lui f în raport cu x.
Analog se defineşte derivata parţială a lui f în raport cu y.
Funcţiile f x′ , f y′ sunt la rândul lor funcţii de două variabile
Exemplu. Funcţia f ( x , y ) = x sin xy are derivatele parţiale f x′ = sin xy + xy cos xy ,
f y′ = x 2 cos xy .
Observaţie. Este evident că derivabilitatea parţială implică continuitatea parţială.
Următoarea teoremă dă condiţii suficiente de continuitate globală.
Teoremă. Dacă funcţia f : D ⊂ R 2 → R are derivate parţiale mărginite într-o
vecinătate V a punctului P0 , atunci f este continuă în P0 .

35
Demonstraţie. Fie M real astfel încât
f x′ (P ) , f y′ (P ) ≤ M ∀ P ∈ D.
Aplicând de două ori formula lui Lagrange, rezultă existenţa a două puncte
ξ ∈ (x 0 , x ) , η ∈ ( y 0 , y ) astfel încât
f (P ) − f (P0 ) = f (x , y ) − f (x 0 , y 0 ) ≤ f (x , y ) − f (x 0 , y ) + f (x 0 , y ) − f (x 0 , y 0 ) =
Este
= f x′ (ξ , y )(x − x 0 ) + f y′ (x 0 , η)( y − y 0 ) ≤ M ( x − x 0 − y − y 0 )
evident că atunci când P → P0 (x → x 0 , y → y 0 ) , f (P ) → f (P0 ) şi deci f este continuă în P0 .
Consecinţă. Dacă funcţiile f x′ şi f y′ sunt mărginite pe D, atunci funcţia f este continuă
pe D.
Observaţie. Definiţiile ca şi rezultatele din acest paragraf se extind cu uşurinţă pentru
funcţii cu mai mult de două variabile.
Derivate parţiale de ordin superior
Derivatele parţiale de ordinul doi ale funcţiei f se definesc astfel:

x2 x x y yx ( y) x
f ′′ = ( f ′ )′ , f ′′ = ( f ′ )′ , f ′′ = f ′ ′ , f ′′ = f ′ ′
x xy y2
( y) y
dacă ele există.
Se pot considera şi derivate parţiale de ordin mai mare decât doi. De exemplu

( )
f x′′2′ y = f x′′2 y ′ care se mai poate nota şi
∂3 f
.
∂ x2 ∂ y
′′ şi f yx
În general derivatele mixte f xy ′′ nu sunt egale.
Următoarea teoremă dă condiţii suficiente ca ele să fie egale.
Teoremă. (H.A.Schwarz). Dacă funcţia f admite într-o vecinătate a punctului P0
derivate mixte de ordinul doi continue în P0 , atunci f xy′′ (P0 ) = f yx
′′ (P0 ) .
Demonstraţie. Fie expresia
E = f ( x , y ) − f ( x , y 0 ) − f ( x 0 , y ) + f (x 0 , y 0 )
şi funcţia auxiliară ϕ (x ) = f (x , y ) − f (x , y 0 ) .
Avem
E = ϕ (x ) − ϕ (x 0 ) = ϕ ′(ξ 1 )(x − x 0 ) = [ f x′ (ξ 1 , y ) − f x′ (ξ 1 , y 0 )](x − x 0 ) =
= f xy′′ (ξ1 , η1 )(x − x 0 )( y − y 0 ).
unde ξ1 ∈ (x0 , x ) , η1 ∈( y 0 , y ) .
Analog, considerăm funcţia auxiliară ψ ( y ) = f (x , y ) − f (x 0 , y ) .
Avem
[ ]
E = ψ ( y ) − ψ ( y 0 ) = ψ ′(η 2 )( y − y 0 ) = f y′ (x , η 2 ) − f y′ (x0 , η 2 ) ( y − y 0 ) =
′′ (ξ 2 , η 2 )(x − x 0 )( y − y 0 )
= f yx
unde ξ 2 ∈ ( x 0 , x ) , η 2 ∈ ( y 0 , y ) .

36
′′ (ξ1 , η1 ) = f yx
Rezultă f xy ′′ (ξ 2 , η 2 ) , de unde prin trecere la limită când P → P0 şi
ţinând seama de continuitatea derivatelor mixte în P0 obţinem f xy′′ (x0 , y 0 ) = f yx
′′ (x0 , y 0 ) .
Consecinţă. Dacă f admite derivate mixte continue pe D, atunci ele sunt egale.

Derivarea funcţiilor compuse


Teoremă. Fie f (u , v ) : D ⊂ R 2 → R cu derivate parţiale continue şi funcţiile
u = u (x) , v = v (x) definite pe [a , b ]→ R derivabile.
Atunci funcţia compusă F (x ) = f (u (x ) , v(x )) este derivabilă şi
∂f ∂f
F ′(x ) = u ′(x ) + ⋅ v ′(x ) .
∂x ∂v
Demonstraţie. Fie x0 ∈[a ,b] oarecare, u (x 0 ) = u 0 , v(x 0 ) = v 0 . Avem
F (x ) − f (x 0 ) f (u , v ) − f (u 0 , v ) f (u 0 , v ) − f (u 0 , v 0 )
= + =
x − x0 x − x0 x − x0
f (u , v ) − f (u 0 , v ) u − u 0 f (u 0 , v ) − f (u 0 , v 0 ) v − v 0
= ⋅ + ⋅ .
u − u0 x − x0 v − v0 x − x0
Trecând la limită, când x → x0 avem u → u 0 , v → v0 .
Ţinând seama şi de continuitatea derivatelor parţiale rezultă
F ( x ) − F (x 0 ) ∂ f
lim = (u 0 , v0 )⋅ u ′(x0 ) + ∂ f (u 0 , v0 )⋅ v ′(x0 ) .
x → x0 x − x 0 ∂ u ∂v
Exemplu (Identitatea lui Euler * ). O funcţie f (x1 , x 2 , K , x n ) se spune că este omogenă de grad
m (m∈ R ) dacă
(1) f (t x1 , t x 2 , K , t x n ) = t m f (x1 , x 2 , K , x n ) ∀ 0 ≠ t ∈ R .
În ipoteza că f admite derivate parţiale de ordinul întâi continue, este valabilă identitatea
x1 f x1 + x 2 f x′2 + x n f x′n = mf .
Într-adevăr, notând cu u i = t x i i = 1, n şi derivând în raport cu t relaţia (1) avem
f u′1 ⋅ x1 + f u′2 ⋅ x 2 + ... + f u′n ⋅ x n = m t m −1 f
Identitatea lui Euler rezultă acum făcând t = 1 ; în acest caz u i = x i .
Consecinţă. Dacă f = f (u , v ), u = u ( x , y ), v = v( x , y ), atunci derivatele parţiale ale
funcţiei compuse F ( x , y ) = f (u ( x , y ), v( x , y )) sunt date de formulele
∂ F ∂ f ∂u ∂ f ∂v ∂ F ∂ f ∂u ∂ f ∂v
(2) = ⋅ + ⋅ , = ⋅ + ⋅ .
∂ x ∂u ∂ x ∂v ∂ x ∂ y ∂u ∂ y ∂v ∂ y
Observaţii

*
Leonhard Euler (1707 – 1783), elveţian de origine, mare matematician fizician şi mecanician. Membrul al Academiei
de Ştiinţe din Petersburg.

37
Pentru calculul derivatelor parţiale de ordinul doi ale lui F va trebui să avem în
1)
∂f af
vedere că , (u (x , y ) , v(x , y )) . Aşa de exemplu.
∂u av
2 2
∂2F ∂2 f ⎛ ∂ u ⎞ ∂2 f ∂u ∂ v ∂2 f ⎛ ∂ v ⎞ ∂ f ∂ 2u ∂ f ∂ 2 v
= ⋅ ⎜⎜ ⎟⎟ + 2 ⋅ ⋅ + ⋅ ⎜⎜ ⎟⎟ + ⋅ + ⋅
∂ x2 ∂ u2 ⎝ ∂ x ⎠ ∂ u∂ v ∂ x ∂ x ∂ v 2 ⎝ ∂ x ⎠ ∂ u ∂ x2 ∂ v ∂ x2
2.) Formulele (2) se pot generaliza pentru funcţii cu mai mult de două variabile.
2. Diferenţiabilitate
Fie f : D ⊂ R n → R , D mulţime deschisă.
Definiţie. Funcţia f este diferenţiabilă în punctul P0 ∈ D , dacă există o aplicaţie liniară
f (P0 + h ) − f (P0 ) − L ( h )
L : R n → R astfel încât lim = 0 unde h = (h1 , h2 ,K , hn ) este
h →0 h
(
aşa ca P0 + h = x10 + h1 ,K , x n0 + hn ∈ D . )
L (h) se numeşte diferenţiala lui f în P0 şi se notează df (P0 ).
L fiind o aplicaţie liniară de h are forma
⎛ h1 ⎞
⎜ ⎟
⎜h ⎟
L ( h ) = D1 h1 + D2 h2 + K + Dn hn = (D1 D2 ,K , Dn ) ⎜ 2 ⎟ .
M
⎜ ⎟
⎜h ⎟
⎝ n⎠
Definind derivata funcţiei f în P0 prin f ′(P0 ) = (D1 , D 2 ,K , D n ) , diferenţiala funcţiei f
în P0 se scrie d f (P0 ) = f ′(P0 ) h .
Teorema 1. Dacă f este diferenţiabilă în h, atunci f este parţial derivabilă în P0 în raport
∂f
cu toate variabilele sale şi Di = (P0 ) i = 1,n .
∂ xi
Demonstraţie. Fie f diferenţiabilă în P0 . În cazul particular când
h = (0 , 0 ,K , hi , 0 ,K , 0) avem h = hi şi L(h ) = Di hi .

Din lim
( ) ( )
f xi0 ,K , xi0 + hi ,K , x n0 − f xi0 ,K , xi0 ,K , x n0 − Di hi
= 0 rezultă
h →0 hi
i

lim
( ) (
f x i0 ,K , xi0 + hi ,K , x n − f xi0 ,K , xi0 ,K , x n0 )= D
i = 1 , n , adică
∂f
(P0 ) = Di .
i
hi → 0 hi ∂ xi
Observaţia 1. În cazul funcţiilor de o singură variabilă diferenţiabilitatea şi
derivabilitatea sunt noţiuni echivalente.
Într-adevăr, dacă f este derivabilă în x0 , atunci
f (x 0 + h ) − f (x 0 ) − f ′(x 0 ) h
→0
h

38
când h → 0 (vezi §2 cap.V), deci f este diferenţiabilă în x0 şi d f (x 0 ) = f ′(x 0 ) h .
Teorema 1 arată că diferenţiabilitatea în x0 implică derivabilitatea în x0 şi că
D1 = f ′(x0 ) , de unde df ( x 0 ) = f ′( x 0 ) h .
Observaţia 2. Reciproca teoremei 1 nu este adevărată, adică nu orice funcţie care admite
derivate parţiale este diferenţiabilă.
⎧ xy
⎪ 2 (x , y ) ≠ (0 ,0 )
Exemplu. Fie f (x , y ) = ⎨ x + y 2 dacă . Avem
⎪ x= y=0
⎩ 0
f (x , 0 ) − f (0 , 0 ) ′ f (0 , y ) − f (0 , 0)
f x ′ (0 , 0 ) = lim = 0 , f y (0 , 0) = lim =0 .
x→0 x y →0 y
f (h1 , h2 ) − f (0 , 0 ) hh
Pe de altă parte funcţia = 2 1 2 2 nu are limită când (h1 , h2 ) → (0 , 0) ,
h h1 + h2
după cum am văzut în §1, deci f nu este diferenţiabilă în origine.
Următoarea teoremă dă condiţii suficiente ca o funcţie să fie diferenţiabilă.
Teorema 2. Dacă funcţia f admite derivate parţiale în raport cu toate variabilele într-o
vecinătate a punctului P0 , continue în P0 , atunci f este diferenţiabilă în P0 .
Demonstraţie. Aplicând de n ori formula lui Lagrange şi ţinând cont de continuitatea
( )
derivatelor parţiale f x′i i = 1, n în P0 , rezultă existenţa funcţiilor α i (P0 , h ) i = 1 , n cu ( )
proprietatea că lim α i (P0 , h ) = 0 şi astfel ca
h →0

(
f (P0 + h ) − f (P0 ) = f x10 + h1 , x 20 + h2 ,K , x n0 + hn − f x10 , x 20 ,K , x n0 = ) ( )
= f( x10 + h1 , x 2 0 + h2 ,K , x n0 + hn )− f (x 0 0 0
1 , x 2 + h2 ,K , x n )
+ hn +
+ f( x10 + x 20 + h2 ,K , x n0 + hn − f ) (x , x 0
1
0 0
2 ,K , x n + hn +)
KKK
( ) (
+ f x10 , x 20 ,K , x n0 + hn − f x10 , x 20 ,K , x n0 = )
= (
f x′1 ξ1 , x 20 + h2 ,K , x n0
+h n )⋅ h + f ′ (x ,ξ
1 x2
0
1
0
2 , x3 )
+ h3 ,K , x n0 + hn ⋅ h2 + K
+ f ′ (x ,K , x , ξ )⋅ h =
xn
0
1
0
n −1 n n

= [ f ′ (P ) + α (P , h )]h + [ f ′ (P ) + α
x1 0 1 0 1 x2 0 2 (P0 , h )]h2 + K + [ f x′ (P0 ) + α n (P0 , h )]hn
n
=
= L ( h ) + α1h1 + α 2 h2 + K + α n hn ,
de unde
f (P0 + h ) − f (P0 ) − L( h ) α1h1 + L + α n hn
lim = lim ≤
h →0 h h →0 h
≤ lim (α 1
+L+ α n = 0 )
h →0

39
deci f este diferenţiabilă în P0 .
Consecinţă. Dacă f admite derivate parţiale continue pe D, atunci f este diferenţiabilă pe
D, adică diferenţiabilă în ∀ P∈ D .
În acest caz
∂f ∂f ∂f
d f ( P )= ( P ) h1 + ( P ) h2 + K + ( P ) hn ∀ P∈ D .
∂ x1 ∂ x2 ∂ xn
∂f
În particular, dacă f (x1 , x 2 , K , x n ) = xi i = 1 , n , atunci cum = 0 pentru j ≠ i
∂ xj
∂f
şi = 1 , rezultă d x i = hi .
∂ xi
∂f ∂f ∂f
Astfel d f(P)= ( P ) d x1 + ( P ) d x2 + L + ( P ) d xn .
∂ x1 ∂ x2 ∂ xn
d f
Aplicaţia d f dată de P ⎯⎯⎯→ d f (P ) ∀ P∈ D
∂f ∂f ∂f
este diferenţiala funcţiei f d f = d x1 + d x2 + L + d xn
∂ x1 ∂ x2 ∂ xn
⎛∂f ∂f ∂f ⎞
iar derivata funcţiei diferenţiale f este f ′ = ⎜⎜ , ,L , ⎟.
⎝ ∂ x1 ∂ x 2 ∂ x n ⎟⎠
Diferenţiala lui f se mai poate pune sub forma
⎛ ∂ ∂ ∂ ⎞
d f = ⎜⎜ dx + dx 2 + L + dx n ⎟⎟ f în care operatorul
⎝ ∂ x1 ∂ x2 ∂ xn ⎠
∂ ∂ ∂
d= d x1 + d x 2 + ... + d xn
∂ x1 ∂ x2 ∂ xn
care duce f în d f se numeşte operator diferenţial.
Exemplu. Fie f (x , y , z ) = x y e şi P0 ( − 1 ,2 ,0) . Atunci
3 2 z

d f (P ) = 3x 3 y 2 e z dx + 2 x 3 y e z dy + x 3 y 2 e z dz
iar d f (P0 ) = 12 dx − 4 dy − 4 dz sau d f (P0 )(h1 , h2 , h3 ) = 12 h1 − 4h2 − 4h3 .
Proprietăţi ale funcţiilor diferenţiabile:
1.) Dacă funcţiile f şi g au derivate parţiale de ordinul întâi continue pe D atunci funcţiile
f
f + g, f ⋅ g , (g ≠ 0) sunt diferenţiabile pe D şi
g
d ( f + g)= d f + d g
d ( f ⋅ g ) = gdf + fdg
⎛ f ⎞ gdf − fdg
d ⎜⎜ ⎟⎟ =
⎝g ⎠ g2

40
Diferenţiabilitatea rezultă cu teorema precedentă iar formulele reies din calcul direct. De
n n n n
exemplu d ( f ⋅ g ) = ∑ ( fg )′ = ∑ (gf ′ + fg ′ )dx
1
xi
1
xi xi i =g ∑ f ′ dx
1
xi i +f ∑ g ′ dx
1
xi i = gdf + fdg .

2.) Dacă f este diferenţiabilă, atunci f = const ⇒ df = 0 pe D. Este clar că f = const


⇒ df = 0 . Reciproc , dacă
∂f
df (P ) = (P ) h1 + L + ∂f (P ) hn = 0 ∀ P∈ D ,
∂x1 ∂x n
∂f
atunci pentru h = (0, 0 , K , hi , 0 , K , 0 ) cu hi ≠ 0 (i = 1 , n) rezultă (P ) hi = 0
∂xi
∂f
∀ P∈ D, de unde = 0 pe D. Acesta înseamnă că f nu depinde de xi ( i = 1 , n ) şi
∂xi
deci f = const.
3.) Dacă f este diferenţiabilă, atunci f este continuă.
Într-adevăr, fie P0 ∈ D . Din
ω (P0 , h )
f (P ) − f (P0 ) = L (h ) + ω (P0 , h ) cu ⎯⎯ ⎯ ⎯
⎯→ 0 rezultă că atunci când
h h →0
P → P0 , h → 0 şi cum L este funcţie liniară de h, L(h ) = ∑ D h → 0 şi deci
i i f (P ) → f (P0 )
4.) Variaţia funcţiei Δf = f (P ) − f (P0 ) ≈ d f (P0 ) deoarece ω (P0 , h ) → 0 când h → 0 .
Aplicaţie. Înălţimea unui con este h = 30 cm , raza bazei r = 1cm . Să se studieze variaţia
volumului conului dacă mărim h cu 3 mm şi micşorăm r cu 1 mm.
1
Soluţie. Avem V = π r 2 h , d h = 0, 3 cm , d r = − 0, 1 cm şi
3
∂V ∂V r3 2π π
ΔV ≈ d V = dh+ dr =π dh+ rh d r = r (r d h + 2h d r ) =
∂h ∂r 3 3 3
π
= ⋅10 (10 ⋅ 0, 3 − 2 ⋅ 30 ⋅ 0, 1) = − 10 π cm 3 .
3
3
Volumul scade cu 10 π cm , fapt greu de bănuit de la început.
Diferenţiale de ordin superior.
O funcţie f : D ⊂ R n → R care admite derivate parţiale de ordinul p continue pe D se
spune că este de clasă C p (L ) şi se scrie f ∈ C p (D ).
Fie f ∈ C 2 (D ) şi P0 ∈ D . Am văzut că diferenţiala de ordinul întâi a lui f în P0 este

∑ ∂ x (P )h
n
∂f
aplicaţia liniară df (P0 ): R n → R df (P0 )( h ) = 0 i
i =1 i

41
n n
∂ f
Forma pătratică d f (P0 ): R n → R d 2 f (P0 )(h ) = ∑∑
i =1 j =1
∂xi ∂x j
(P0 ) hi h j

se numeşte diferenţiala a II-a a lui f în P0 .


În mod asemănător, dacă f ∈C p (D ) , se defineşte diferenţiala de ordinul p a lui f în P0
ca fiind aplicaţia d p f (P0 ): R n → R dată de formula
⎛∂ ∂ ∂ ⎞
d p f (P0 )( h ) = ⎜⎜ h1 + h2 + K + hn ⎟⎟ ( p ) f (P0 )
⎝ ∂ x1 ∂ x2 ∂ xn ⎠
ridicarea la putere fiind simbolică.
Exemplu. Fie f (x , y ) = x y şi P0 (2 ,1). Avem
2 3

f x′ = 2 xy 3 ⎫⎪ d f = f x′ d x + f y′ d y = 2 xy 3 d x + 3 x 2 y 2 d y
⎬⇒
f y′ = 3 x 2 y 2 ⎪⎭ d f (2, 1) = 4 d x + 12 d y

f x′′2 = 2 y 2 ⎫ d 2 f = f x′′2 d x 2 + 2 f xy′′ d x d y + f y′′2 d y 2 =


⎪⎪
f xy′′ = 6 xy 2 ⎬ ⇒ = 2 y 2 dx 2 + 12 xy 2 dxdy + 6 x 2 y dy 2
f y′′2 = 6 x 2 y ⎪⎪ d 2 f (2, 1) = 2d x 2 + 24d x d y + 24d y 2

Evident că putem scrie şi d f (2, 1)(h1 , h2 ) = 4h1 + 12h2
d 2 f (2 ,1)(h1 , h2 ) = 2 h12 + 24 h1 h2 + 24 h22 .
Observaţia 1. Calculul diferenţialelor de ordin superior se poate face şi prin diferenţieri
succesive folosind regulile de diferenţiere. Vom dovedi aceasta pentru p = 2 . În acest caz
avem
⎛ n ∂f ⎞ n ⎛∂f ⎞ n ⎛ n ∂2 f ⎞
d (df ) = d ⎜
⎜ ∂∑x
⋅ hi ⎟ =

d ⎜⎜
∂∑x
⎟ ⋅ hi =


⎜ ∑ ∑ ∂ x ∂ x
h ⎟
j ⎟ hi =
⎝ i =1 i ⎠ i =1 ⎝ i ⎠ i =1 ⎝ j = 1 i j ⎠
n
∂2 f
= ∑
i , j =1
∂ xi ∂ x j
⋅ hi h j = d 2 f .

Observaţia 2. Diferenţiala funcţiei compuse F (x , y ) = f (u (x , y ) , v (x , y )) este


(
d F = Fx′ dx + F y′ dy = ( f u′ ⋅ u ′x + f v′ ⋅ v ′x ) dx + f u′ ⋅ u ′y + f v′ ⋅ v ′y dy = )
( ) ( )
= f u′ u ′x dx + u ′y dy + f v′ v ′x dx + v ′y dy = f u′ du + f v′ dv .
⎛ ∂ ∂ ⎞ ⎛ ∂ ∂ ⎞
Proprietatea că d F = ⎜⎜ dx + dy ⎟⎟ F = ⎜⎜ du + dv ⎟⎟ f = df
⎝∂x ∂y ⎠ ⎝ ∂u ∂v ⎠
se numeşte proprietatea de invarianţă a formei.
Ea nu se mai păstrează la diferenţiala de ordinul doi, adică
(2) (2)
⎛ ∂ ∂ ⎞ ⎛ ∂ ∂ ⎞
d 2 F = ⎜⎜ dx + dy ⎟⎟ F ≠ ⎜⎜ du + dv ⎟⎟ f
⎝∂x ∂y ⎠ ⎝∂u ∂v ⎠

42
deoarece
d 2 F = d (dF ) = d ( f u′ du + f v′ dv ) = f u′′2 du 2 + 2 f uv′′ dudv + f v′′2 dv 2 +
+ f u′ d 2 u + f v′ d 2 v = d 2 f + f u′ d 2 u + f v′ d 2 v .
2 2
iar d u şi d v fiind diferenţialele de ordinul doi ale unor funcţii (şi nu a unor variabile) nu
sunt totdeauna nule. Aşadar
(2 ) (2 )
⎛ ∂ ∂ ⎞ ⎛ ∂ ∂ ⎞
d 2 F = ⎜⎜ dx + dy ⎟⎟ F = ⎜⎜ du + ⎟ f + f u′ d 2 u + f v′ d 2 v .
⎝∂x ∂y ⎠ ⎝ ∂u ∂ v ⎟⎠

3. Formula lui Taylor pentru funcţii de mai multe variabile


Fie f : D ⊂ R n → R , D mulţime deschisă
Teoremă. Dacă f ∈C n +1 (D ) , atunci oricare ar fi punctele P0 , P ∈ D ,există un punct
1 1 1
P1 ∈(P0 , P ) astfel încât f (P ) = f (P0 ) + d f (P0 ) + K + d n f (P0 ) + d n + 1 f (P1 ) *
1! n! (n + 1)!
Demonstraţia o vom face în cazul particular când k = 2 . Fie deci f = f (x , y ) şi
P0 (x 0 , y 0 ) . Funcţia compusă F ( t ) = f (x 0 + t (x − x 0 ) , y 0 + t ( y − y 0 )) este evident de
(n + 1 ) ori derivabilă pe [0,1 ] şi F (0) = f (x0 , y 0 ) , F (1) = f (x , y ) .
Să-i aplicăm formula lui MacLaurin. Avem
1 1 n 1
F ( t ) = F ( 0 ) + d F ( 0 ) +K+ d F ( 0 )+ d n + 1 F ( θ ) cu 0 < θ < 1 .
2 n! (n + 1)!
Dar pentru funcţia F (t ) = f (u (t ) ,v(t )) unde u = x0 + t (x − x 0 ) şi v = y 0 + t ( y − y 0 ) avem
dF = df (proprietatea de invarianţă a formei)
d 2 F = d 2 f + f u′ d 2 u + f v′ d 2 v = d 2 f
2 2 n n
deoarece în cazul de faţă d u = d v = 0 . Analog găsim d F = d f .
Făcând acum t = 1 , se obţine
1 1 1
f (x , y ) = f (x 0 , y 0 ) + d f (x 0 , y 0 ) + K + d n f ( x 0 , y 0 ) + d n + 1 f (x1 , y1 )
1! n! (n + 1)!
unde P1 ( x1 , y1 ) este un punct ce aparţine segmentului (P0 , P ) deoarece
x1 = x 0 + θ (x − x 0 ) şi y1 = y 0 + θ ( y − y 0 ) cu θ ∈ (0 , 1).
Observaţii.
1) În cazul particular în care n = 0 se obţine formula creşterilor finite a lui Lagrange
pentru funcţii de mai multe variabile şi anume:
f (P ) − f (P0 ) = d f (P1 ) h = f ′(P1 )(P − P0 ) P1 ∈ (P0 , P ) sau

(n)
* n
Scrierea formulei este simbolică, pentru că aici d f ( P0 ) = ⎢
⎡ ∂
( )
x − x10 + ... +

( ⎤
xk − xk0 ⎥ ) f ( P0 )
⎣ ∂ x1 ∂ x2 ⎦

43
(
f (x1 ,K , x k ) − f x10 ,K , x k0 = ) ∂f
∂ x1
(
(ξ1 , K , ξ k ) x1 − x10 + )
+
∂f
∂ x2
( )
(ξ1 ,K ,ξ k ) x2 − x20 + L + ∂ f (ξ1 ,K ,ξ k ) xk − x k0
∂ xk
( )
(
unde ξ i ∈ x i 0 , x i ) i =1 , K .
2) Formula lui Taylor poate fi folosită în calculul aproximativ având în vedere că
variaţia funcţiei f
1 1 1
Δ f = f ( P ) − f (P0 ) ≈ d f (P0 ) + d 2 f (P0 ) + ... + d n f (P0 )
1! 2! n!
Exemple.
1.) Să se dezvolte funcţia f (x , y ) = x 2 y − 2 xy + 2 x 2 − 4 x + y + 2 după puterile lui x − 1 şi
y+2.
Soluţie. Vom aplica formula lui Taylor funcţiei f în P0 (1 − 2 ) . Din
f x′ = 2 xy − 2 y + 4 x − 4 f x′′3 = 0

f y′ = x 2 − 2 x + 1 f x′′2′ y = 2
f x′′2 = 2 y + 4 ′′′ 2 = 0
f xy
f xy′′ = 2 x − 2 f y′′′3 = 0
f y′′2 = 0

rezultă că d f (P0 ) = d f (P0 ) = 0 şi


2

d f (P0 ) = f x′′3′ (P0 ) dx + 3 f x′′2′ y (P0 ) dx 2 dy + 3 f xy′′′ 2 (P0 ) dx dy 2 + f y′′′3 (P0 ) dy 3 = 3 ⋅ 2 dx 2 dy ,


3 3

1 3
de unde f (x , y ) = d f (P0 ) = (x − 1)2 ( y + 2).
3!

2) Să se calculeze cu aproximaţie 3
(1 ,02)2 + (0 , 05)2 .

Soluţie. Vom considera funcţia f ( x , y ) = 3 x + y


2 2
şi vom folosi aproximaţia
1 1
f (P ) − f (P0 ) ≈ d f (P0 ) + d 2 f (P0 ) unde P0 (1 , 0 ).
1! 2!
Avem
P0 (1,0)

(
f (x , y ) = x 2 + y 2 ) 1/3 1
2
1
(
f x′ = ⋅ 2 x x 2 + y 2 )
−2 / 3
3

⎪ 2
⎬ ⇒ df (P0 ) = dx
3
1
(
f y′ = ⋅ 2 y x 2 + y 2
3
−2 3
) 0 ⎪

3

44
2
f x′′2 = ( ) −2 / 3 − 4 x ⋅ 2 x ( ) −5 / 3 −


2
3 9 9

4
f xy′′ = − ⋅ 2 y ( ) −5 / 3 0 ⎪⎪ 2 2 2 2
⎬ ⇒ d f (P0 ) = − dx + dy ,
2
9
2 ⎪ 9 3
2 4
f y′′2 = ( )−2 / 3 − y ⋅ 2 y ( )−5 /3 3 ⎪
3 9 ⎪
⎪⎭
de unde având în vedere că d x = x - x 0 = 0 ,02 şi dy = 0 ,05 rezultă
2 1 ⎡ 2 2 ⎤
3
(1 , 02)2 + (0 , 05)2 ≈1 + ⋅ 0 ,02 + ⎢ − ⋅ (0 ,02 )2 + ⋅ (0 ,05)2 ⎥ ≈ 1 , 0141222 .
3 2! ⎣ 9 3 ⎦

4. Extremele funcţiilor de mai multe variabile


Pentru început vom considera funcţia de două variabile. Fie aşadar D ⊂ R 2 o mulţime
deschisă şi f : D → R .
Definiţie. Punctul P0 ∈ D se numeşte punct de maxim pentru f dacă există o
vecinătate V a lui P0 astfel încât f (P ) ≤ f (P0 ) ∀ P ∈V
Analog se defineşte punctul
de minim.
Un punct de maxim sau
de minim se numeşte punct
de extrem.
Teoremă (Fermat).
Dacă f admite derivate
parţiale de ordinul întâi într-
o vecinătate a punctului de
P0 punct de maxim P0 punct de minim extrem P0 ,atunci aceasta se
anulează în P0 .
Demonstraţie. Dacă P0 ( x 0 , y 0 ) este punct de extrem pentru f , atunci x0 este punct
de extrem pentru funcţia de o singură variabilă ϕ(x ) = f (x , y 0 ) şi deci conform teoremei lui
Fermat ϕ′ (x 0 ) = 0 adică f ′ (P0 ) = 0 . În mod analog se arată că f y′ (P0 ) = 0 .
Definiţie. Un punct P0 în care se anulează toate derivatele parţiale de ordinul întâi ale
funcţiei f se numeşte punct staţionar ( sau punct critic) pentru f .
Punctele staţionare sunt deci soluţii ale sistemului { f x′ = 0, f y′ = 0
După cum am văzut mai sus orice punct de extrem este punct staţionar.
Dar nu orice punct staţionar este punct de extrem.
Următoarea teoremă depistează punctele de extrem din cele staţionare.
Teoremă. Fie P0 punct staţionar pentru funcţia f ∈ C 2 (D ) şi numărul

45
[
Δ (P0 ) = f xy ]
′′ (P0 ) 2 − f x′′2 (P0 ) ⋅ f y′′2 (P0 ).
Atunci 1°. dacă Δ(P0 ) < 0 , atunci P0 este punct de extrem şi anume
⎧maxim dacă f x′′2 (P0 ) < 0
punct de ⎨
⎩minim dacă f x 2 (P0 ) > 0

2°. dacă Δ (P0 ) > 0 , atunci P0 nu este punct de extrem.
Demonstraţie. Folosind formula lui Taylor, avem
1
f (P ) − f (P0 ) = df (P0 ) + d 2 f (P1 ) unde P1 ∈ (P0 , P ) .
2
Cum P0 este punct staţionar şi f x′ (P0 ) = f y′ (P0 ) = 0 , rezultă df (P0 ) = 0 . Urmează că
1 2
f (P ) − f (P0 ) =
2
1
[
d f (P1 ) = f x′′2 (P1 ) h12 + 2 f xy′′ (P1 ) h1 h2 + f y′′2 (P1 ) h22 .
2
]
Având în vedere continuitatea derivatelor parţiale de ordinul doi în P0 , rezultă

f (P ) − f (P0 ) =
1
[( ) ( ) (
f ′′2 (P0 ) + α1 h12 + 2 f xy′′ (P0 ) + α 2 h1h2 + f y′′2 (P0 ) + α 3 h22 =
2 x
) ]
unde ω(P0 , h )→ 0 . Deci semnul diferenţei f (P ) − f (P0 ) este
1
= d 2 f (P0 ) + ω(P0 , h )
2 h→ 0
2
⎛h ⎞ h1
2
dat de d f ( P0 ) = [ f x′′2 (P0 )⎜ 1 ⎟ + 2 f xy′′ ( P0 )
h 22 + f y′′2 ( P0 )] care are semn constant
⎜ h2 ⎟ h2
⎝ ⎠
∀ h 1 , h 2 ≠ 0 numai dacă Δ (P0 ) < 0 şi anume pozitiv dacă f x′′2 (P0 ) > 0 , ceea ce implică
f (P ) ≥ f (P0 ) şi negativ dacă f x′′2 (P0 ) < 0 , ceea ce implică f (P ) ≤ f (P0 ) .

Dacă Δ (P0 ) > 0 , atunci d 2 f (P0 ) poate fi atât pozitiv cât


şi negativ. Se spune în acest caz că P0 este punct şa.

Exemplu. Să se determine punctele de extrem ale funcţiei


f (x, y ) = x 3 + y 3 − 3xy .
Soluţie. Punctele staţionare ale lui f sunt soluţiile sistemului
⎧⎪ f x′ ≡ 3x 2 − 3 y = 0
⎨ 2
⎪⎩ f y′ ≡ 3 y − 3x = 0
Obţinem x1 = 1 , y1 = 1 şi x 2 = 0 , y 2 = 0 , deci P1 (1,1) , P2 (0,0 ) . Derivatele de ordinul doi ale
lui f calculate în cele două puncte sunt:

P1 P2
f x′′2 = 6 x 6 0

46
f xy′′ = − 3 -3 -3
f y′′2 = 6 y 6 0

Din Δ(P1 ) = (− 3)2 − 36 < 0 , f x′′2 (P1 ) = 6 > 0 rezultă că P1 este punct de minim, din

Δ(P2 ) = (− 3) > 0 , rezultă că P2 nu este punct de extrem.


2

Valoarea minimă a funcţiei este f min = f (1, 1) = −1 , se deduce de aici că


x + y 3 − 3 xy + 1 ≥ 0
3
∀ x, y ∈ R .
Observaţie. În cazul funcţiilor cu mai mult de două variabile definiţiile şi teorema lui
Fermat rămân valabile. Aşadar, punctele de extrem ale funcţiei f ( x1, x2 ,..., xm ) sunt soluţii
∂f ∂f ∂f
(dar nu soluţiile) ale sistemului: =0, = 0 , ... , =0.
∂ x1 ∂ x2 ∂ xn
Pentru a afla dacă un punct staţionar P0 este sau nu punct de extrem procedăm exact ca
şi în cazul funcţiilor de două variabile. Semnul diferenţei f (P ) − f (P0 ) este dat de semnul
n
∂2 f
diferenţialei de ordinul doi a lui f în P0 d 2 f (P0 ) = ∑
i , j =1
∂ xi ∂ y j
(P0 ) hi h j
care este o formă pătratică, şi care dacă este pozitiv definită, atunci f (P ) ≥ f (P0 ) şi deci P0
este punct de minim, iar dacă este negativ definită, atunci P0 este punct de maxim.
∂2 f a11 a12 a K a1n
Notând a ij = (P0 ) şi δ1 = a11 , δ 2 = , K , δ n = 11 ,
∂ xi ∂ y j a 21 a 22 a n1 K a nn
conform teoremei lui Sylvester, rezultatul este următorul:
1°. dacă δ1 , δ 2 , K , δ n > 0 ⇒ P0 punct de minim
2°. dacă − δ 1 , δ 2 ,−δ 3 ,..., (− 1) δ n > 0 ⇒ P0 punct de maxim.
n

Exemplu. Să se determine extremul funcţiei


f (x, y , z ) = x 2 + y 2 + z 2 − xz − yz + 2 x + 2 y + 2 z − 2
Soluţie. Avem
f x′ = 2 x − z + 2 f x′′2 = 2 f y′′2 = 2
f y′ = 2 y − z + 2 f xy′′ = 0 f yz′′ = −1
f z′ = 2 z − x − y + 2 f xz′′ = −1 f z′′2 = 2

Sistemul f x′ = 0 , f y′ = 0 , f z′ = 0 dă singurul punct staţionar P0 (−3, − 3, − 4 ) pentru


2 0 −1
2 0
care δ1 = 2 > 0 , δ 2 = >0, δ3 = 0 2 −1 > 0
0 2
−1 −1 2
deci P0 este punct de minim şi valoarea minimă a funcţiei este f (−3, − 3, − 4) = −12 .

47
5. Metoda celor mai mici pătrate
Fie f o funcţie dată tabelar. Deşi expresia analitică a ei este necunoscută, se pune
problema aflării chiar şi aproximative a valorii ei într-un punct arbitrar x. Aceasta este
problema interpolării.
Metoda celor mai mici pătrate constă în determinarea unui
polinom
Pm (x ) = a 0 + a1 x + ... + a m x m în general de grad m ≤ n
care să nu treacă neapărat prin punctele M i (xi , y i ) dar care
să aproximeze cel mai bine funcţia dată, în sensul că suma
pătratelor erorilor
n n
R = r02 + r12 + ... + r22 = ∑
0
ri2 = ∑ (P
0
m ( x i ) − y i )2
să fie minimă.
În cazul aproximaţiei liniare (m = 1) , P1 (x ) = a 0 + a1 x iar
n
expresia R = ∑ (a
0
0 + a1 xi − y i )2 fiind o funcţie în variabilele

a 0 şi a1 , este minimă dacă


⎧ ∂R n

⎪ ∂ a0
=2
0

(a 0 + a1 xi − y i ) = 0
⎨ n
⎪ ∂R ≡ 2
⎪ ∂a1
⎩ 0

xi (a 0 + a1 x i − y i ) = 0 .

Se obţine evident sistemul liniar


⎧ (n + 1) a 0 + a1

xi = yi ∑ ∑

⎪a 0

x i + a1 ∑
x i2 = ∑ ∑
xi y i
în necunoscutele a 0 şi a1 , care dă soluţia în mod unic.
În cazul m = 2 , aproximaţia se numeşte pătratică, polinomul
este P2 (x ) = a0 + a1 x + a 2 x 2 ,
şi expresia

∑ (a )
n
R= 0 + a1 xi + a 2 xi 2 x− y i 2
x0 x1 xn
0
y 0 1 y y yn
este minimă dacă
∂R ∂R ∂R
=0, =0, = 0. Efectuând calculele se obţine
∂ a1 ∂ a1 ∂ a2
sistemul

48
(n + 1) a0 + a1 ∑ xi + a 2 ∑ x i
∑y
2
= i

a ∑ x +a ∑ x +a ∑ x =∑ x y
0 i 1
2
i 2
3
i i i

a ∑ x +a ∑ x +a ∑ x =∑ x y
0
2
i 1
3
i 2
4
i
2
i i .
care dă în mod unic necunoscutele a 0 , a1 , a 2 .
Pentru cazul general se procedează analog.
Exemplu. Pentru a scrie aproximaţia liniară a funcţiei date pe coloanele x şi y formăm coloanele
2
x , xy şi suma ∑
Formăm sistemul
x y x2 xy
⎪ ⎧ 8 a 0 + 56 a1 = 40
1 1 1 1 ⎨
3 2 9 6 ⎪⎩56 a 0 + 524 a1 = 364
4 4 16 16
6 4 36 24 care dă 6 7
a 0 = , a1 = .
8 5 64 40 11 11
9 7 81 63 Prin urmare funcţia tabelară dată poate fi
11 8 121 88 aproximată de dreapta
14 9 196 126 6 7
y = + x
∑ 56 40 524 364 11 11

Să observăm că centrul de greutate al punctelor M i (x i , y i ) G



⎜ ∑x ,∑ y i i

⎟ = G (7 ,5)
⎜⎜ 8 8 ⎟⎟
⎝ ⎠
aparţine dreptei 7 x − 11y + 6 = 0 .

Exerciţii
1.) Să se verifice teorema lui Euler pentru f (x, y, z ) = x + y + z ( 2 2
)
2 1/ 2
ln
x
y
∂ z x2 +y2
2.) Să se determine z = z (x, y ) ştiind că = şi că z (x, y ) = sin y atunci când x = 1 .
∂x x
x2 1
+ y 2 ln x +sin y −
R:z =
2 2
2
y
3.) Care este unghiul dintre curbele plane obţinute prin intersecţia suprafeţelor z = x 2 + şi
6
x2 +y2 4
z= cu planul y = 2 ? R : arctg
3 7
∂2z
4.) Pornind de la definiţie să se calculeze (−2, 2) dacă z = 3 x 2 y .
∂x ∂ y

49
∂ m +n f x+ y
5.) Să se calculeze dacă f (x, y ) = , x≠ y .
m
∂x ∂y n x− y
nx + my
R : (− 1)m ⋅2 (m + n − 1)
(x+ y )m + n +1
6.) Să se arate că dacă

∂ 2 r ∂ 2 r ∂ 2 r 2 ∂ 2 (ln r ) ∂ 2 (ln r ) ∂ 2 (ln r ) 1


a.) r = x 2 + y 2 +z 2 , atunci + + = , + + = 2
∂x 2 ∂y 2 ∂ z 2 r ∂x 2 ∂y 2 ∂z 2 r
x2
2
2
b.) z = e y ϕ ( y e 2 y ) , atunci x − y
2
( ) ∂∂ xz + xy ∂∂ zy = xyz
xy ⎛y z⎞ xy
c.) u = ln x + xϕ ⎜ , ⎟, atunci xu ′x + yu ′y + zu ′z =u + .
z ⎝ x x ⎠ z
7.) Să se calculeze cu aproximaţie
x + 3y
a.) variaţia funcţiei z = când x variază de la x1 = 2 la x 2 = 2, 5 şi y de la y1 = 4 la
y − 3x
y 2 = 3, 5.
b.) (0,95)
2,01

2
8.) Să se calculeze d u dacă
( 2 3
) ( 2 2 2
) (
a.) u = f t , t , t , b.) u = f x + y + z, x + y + z , c.) u = f x 2 + y 2 , x 2 − y 2 , 2 xy . )
9.) Să se scrie polinomul lui Taylor de gradul trei pentru funcţia f (x, y ) = x 2 + y 2 în (1, 1) .
10.) Să se scrie f ( x + h, y + k , z + l ) în puteri ale lui h, k , l dacă
f (x, y, z ) = x 2 + y 2 + z 2 −2 xy − 2 x z −2 yz .
2
11.) Cursurile a două ape sunt reprezentate aproximativ de parabola y = x şi de dreapta
x − y − 2 = 0. Se cere să se unească cele două cursuri de apă printr-un canal rectiliniu de lungime
minimă. Ce puncte leagă ?
⎛ 1 1 ⎞ ⎛ 1 17 ⎞
R : A ⎜ , ⎟, B ⎜ − , − ⎟
⎝2 4⎠ ⎝ 8 8 ⎠
y2 z2 2
12.) Să se arate că x + + + ≥ 4 ∀ x, y , z > 0 .
4x y z
13.) Să se determine extremele funcţiei f ( x , y ) = x 3 + 3 xy 2 − 15 x − 12 y .

50
V. Derivata unei funcţii vectoriale
1 . Diferenţiabilitate
Fie f o funcţie definită pe o mulţime deschisă D ⊂ R n cu valori în R m şi
f 1 , f 2 , K , f m componentele sale scalare.
Definiţie. Spunem că f este diferenţiabilă în punctul P0 ∈ D dacă există o
transformare liniară L : R n → R m astfel încât pentru Po + h ∈ D să avem
f (P0 + h ) − f (P0 ) − L (h)
lim =0
h →0 h
Transformarea liniară L(h ) se notează df (P0 ) şi se numeşte diferenţiala funcţiei f în P0 .
Teorema 1. Funcţia f este diferenţiabilă în P0 dacă şi numai dacă componentele ei
( )
scalare f i i = 1, m sunt diferenţiabile în P0 . În acest caz
⎛ d f1 (P0 ) ⎞
⎜ ⎟
⎜ d f 2 (P0 ) ⎟
d f (P0 ) = ⎜ ⎟
M
⎜ ⎟
⎜ d f ( P )⎟
⎝ m 0 ⎠
Demonstraţie. Fie A = aij ( ) i = 1, m , j = 1, n matricea transformării liniare
L : R n → R m care apare în definiţia diferenţiabilităţii funcţiei f în P0 .
O relaţie de forma
ω ( h)
f (P0 + h ) − f (P0 ) − A ⋅ h = ω (h ) cu lim =0
h →0 h
este echivalentă cu relaţiile de pe componente:
n ω i ( h)
f i (P0 + h ) − f i (P0 ) − ∑ aij h j = ωi (h ) cu lim =0
j =1 h →0 h
n
care exprimă diferenţiabilitatea funcţiilor fi în P0 şi faptul că d f i (P0 ) = ∑ aij h j , i = 1, m.
j =1

∂ fi
Cu teorema 1.&.2 cap VI avem însă a ij = (P0 ) . Astfel
∂ xj
⎛ ∂ f1 ∂ f1 ∂ f1 ⎞ ⎛ h1 ⎞
⎜ ... ⎟ ⎜ ⎟ ⎛ df1 ( P0 ) ⎞
⎜ ∂ x1 ∂ x2 ∂ xn ⎟ ⎜h ⎟ ⎜ ⎟
df ( P0 ) = A ⋅ h = ⎜ ... ... ... ... ⎟ ⋅ ⎜ 2⎟=⎜ M ⎟
⎜ ∂ fm ∂ fm ∂ fm ⎟ M
⎜ ⎟ ⎜ df m ( P0 ) ⎟
⎜⎜ ... ⎟⎟ ⎜h ⎟ ⎝ ⎠
∂x ∂ x2 ∂ xn
⎝ 1 ⎠ P0 ⎝ n ⎠

51
Definind derivata funcţiei f în P0 ca fiind matricea
⎛ ∂ f1
⎜ (P0 ) K ∂ f1 (P0 )⎞⎟
⎜ 1∂ x ∂ xn ⎟
f ′ (P0 ) = ⎜ K ⎟
⎜ ∂ fm ∂f m ⎟
⎜⎜ (P0 ) K (P0 ) ⎟⎟
⎝ ∂ x1 ∂x n ⎠
numită matricea Jacobi * a funcţiei f în punctul P0 putem scrie d f (P0 ) = f ′ (P0 ) h
Dacă funcţia f este diferenţiabilă pe D, adică diferenţiabilă în orice punct P ∈ D , atunci
are loc formula d f ( P ) = f ′( P ) ∀ P∈D .
f′
În acest caz aplicaţia f ′ dată de P ⎯⎯→
⎯ f ′( P ) ∀ P ∈ D se numeşte derivata
funcţiei diferenţiabile f .
⎛ ∂ f1 ∂ f1 ⎞
⎜ K ⎟
⎜ ∂ x1 ∂ xn ⎟
Ea este dată de matricea funcţională f ′ = ⎜ K ⎟.
⎜ ∂ fm ∂ fm ⎟
⎜⎜ K ⎟
∂x ∂ xn ⎟
⎝ 1 ⎠
În cazul în care m = n , determinantul asociat matricei de sus se numeşte determinant
D ( f1 , f 2 ,K , f n )
funcţional sau iacobian şi se notează .
D (x1 , x 2 ,K .x n )
Exemple.
⎛ xu ⎞
⎜ ⎟
4
1.) Diferenţiala funcţiei L : R → R 3
f ( x, y, z , u ) = ⎜ z y 2 ⎟ , fiind
⎜ yu ⎟
⎝ ⎠
⎛ x du + u dx ⎞ ⎛ u 0 0 x⎞ ⎛d x⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟⎜ ⎟
d f = ⎜ y 2 dz + 2 yzdy ⎟ = ⎜ 0 2 yz y2 0⎟ ⎜d y⎟ ,
⎜ u dy + ydu ⎟ ⎜ 0 u
⎝ ⎠ ⎝ 0 y ⎟⎠ ⎜⎝ d z ⎟⎠
⎛u 0 0 x⎞
⎜ ⎟
rezultă că f ′ (x , y , z , u ) = ⎜ 0 2 yz y 2 0 ⎟
⎜0 u
⎝ 0 y ⎟⎠
2.) Diferenţiala lui r = x i + y j + z k este d r = dx i + dy j + dz k .

Teorema 2. Fie f : D ⊂ R n → R m diferenţiabilă în P0 şi g : R m → R p


diferenţiabilă în f ( P0 ) . Atunci funcţia compusă g o f este diferenţiabilă în P0 şi
(1) (g o f )′ (P0 ) = g ′ ( f (P0 ))⋅ f ′ (P0 ) .

*
C.G. Iacobi ( 1804 – 1851) matematician german.

52
Demonstraţia o vom face în cazul în care atât componentele scalare f k ( k =1, m ) ale
lui f cât şi componentele scalare g i ( i =1, p ) ale lui g admit derivate parţiale continue în
P0 respectiv în f (P0 ) .
⎛ g1 ( f ( P )) ⎞ ⎛ g1 ( f 1 ( P ),K , f m ( P )) ⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟
În acest caz deoarece (g o f )( P ) = ⎜ M ⎟=⎜ M ⎟
⎜ g ( f ( P ))⎟ ⎜ g ( f ( P ),K , f ( P ))⎟
⎝ P ⎠ ⎝ P 1 m ⎠
şi ca urmare
∂ (g o f )i ∂ g i ∂ f1 ∂ gi ∂ f m
(2) = ⋅ +L+ ⋅ i = 1, p , j = 1,n ,
∂ xj ∂ f1 ∂ x j ∂ fm ∂ x j
rezultă că funcţiile ( g o f ) i ( i = 1, p ) au derivate parţiale de ordinul întâi continue în P 0 şi
deci sunt diferenţiabile în P0 . Din (2) rezultă
∂( go f )i m
∂ gi ∂ fK
(3)
∂ xj
= ∑ ∂f
K =1 K

f ( P0 )
∂xj
.
P P0

⎛∂( go f )i ⎞⎟ ⎛ ∂ gi ⎞
Având în vedere că ( g o f )′ (P0 ) = ⎜⎜ ⎟
, g ′ ( f (P0 )) = ⎜⎜ ⎟⎟
⎝ ∂ xj ⎠ P0 ⎝ ∂ fK ⎠ f ( P0 )
⎛∂ f ⎞
şi f ′ (P0 ) = ⎜ K ⎟ este evident că ( 3 ) ⇒ ( 1 ) .
⎜ ∂xj ⎟
⎝ ⎠ P0
Observaţie. Funcţiile vectoriale de una sau două variabile au aplicaţii în teoria curbelor
şi suprafeţelor.
Fie C o curbă având reprezentarea vectorială
r ( t ) = x( t )i + y ( t ) j + z ( t ) k t ∈[α , β] .
Se spune că ea este netedă, dacă funcţiile x ( t ) , y ( t ) şi z (t ) admit derivate continue
care nu se anulează simultan pe [a, b ] .
Fie M ( t ) şi M ( t + Δt ) ∈ C . Se numeşte tangenta în M la curba C ′ , poziţia limită a
coardei MM 1 când M 1 → M . Vectorul
MM 1 = r ( t + Δ t ) − r ( t ) =Δ r
Δr Δx Δ y Δz
este însă coliniar cu = i+ j+ k.
Δt Δt Δt Δt
Trecând la limită, când Δ t → 0 , se obţine
vectorul r& (t ) = x& (t ) i + y& (t ) j + z& (t ) k
numit derivata vectorului r (t ) în raport cu t .
El dă orientarea tangentei MT.

53
Fie acum F ( x, y , z ) = 0 ecuaţia unei suprafeţe S. Vom presupune că ea este netedă,
adică F admite derivate parţiale de ordinul întâi continue care nu se anulează simultan.
Se spune că o dreaptă este tangentă la S într-un punct P al ei, dacă ea este tangentă
oricărei curbe ce trece prin P aparţinând suprafeţei S.
Dacă (C ):r = r ( t ) este o astfel de curbă,
atunci are loc relaţia F ( x (t ) , y (t ) , z (t ) ) = 0 ,
care derivată în raport cu t dă
Fx′ ⋅ x& + Fy′ ⋅ y& + Fz′ ⋅ z& = 0 , egalitate care arată că
( )
vectorul N Fx′ , Fy′ Fy′ este perpendicular pe orice
dreaptă tangentă la S în P. Acestea aparţin deci aceluiaşi
plan, numit planul tangent în P la S. Vectorul N dă direcţia normalei la suprafaţa S în P.

2. Funcţii implicite
Fie ecuaţia (1) F ( x, y ) = 0 .
Se numeşte soluţie a ecuaţiei (1) o funcţiei y = y (x) care o verifică identic, deci pentru
care F ( x , y ( x ) ) ≡ 0 . Ecuaţia (1) poate avea
1.) o singură soluţie, de exemplu ecuaţia x − y − 1 = 0 ⇒ y = 1 − x
2.) mai multe soluţii, de exemplu x 2 + y 2 − 1 = 0 ⇒ y = ± 1 − x 2 : [α ,β]⊂ [ − 1 ,1]
2 2
3. ) nici o soluţie, cum este e x + y = 0.
Funcţiile y = y (x) definite cu ajutorul ecuaţiilor se numesc funcţii implicite.
Astfel de ecuaţii nu se pot întotdeauna explicita, adică exprima ca funcţii elementare. Aşa
de exemplu este funcţia y = y ( x ) definită de ecuaţia
sin y + x e y = 0.
O funcţie y = y ( x1 , K , x n ) definită de o ecuaţie de forma F ( x1 , K , x n , y ) = 0 este o
funcţie implicită de n variabile.
Problema care se pune este în ce condiţii o ecuaţie defineşte o funcţie implicită.
Vom da fără demonstraţie următoarele teoreme de existenţă.
Teorema 1. Fie F ( x , y ) o funcţie reală definită într-o vecinătate V a punctului
P0 ( x 0 , y 0 ) pentru care F (P0 ) = 0.
Dacă F ∈C 1 (V ) şi F y′ (P0 ) ≠ 0 , atunci există în
mod unic o funcţie y = y ( x ) într-o anumită vecinătate U a
punctului x 0 şi derivabilă astfel încât
F ( x , y ( x ) ) ≡ 0 pe U
şi
y (x0 ) = y 0 .

54
( )
Teorema 2. Fie F x1 , K , x n , y o funcţie definită într-o vecinătate V a punctului

( )
P0 x10 , K , x n0 , y 0 cu F (P0 ) = 0 .
Dacă F ∈C (V ) şi F y′ (P0 ) ≠ 0 , atunci există în mod unic o funcţie y = y ( x1 , K , x n )
1

( )
într-o vecinătate U a punctului x10 , K , x n0 cu derivate parţiale de ordinul întâi continue
astfel încât F (x1 ,K , x n , y (x1 ,K , x n )) ≡ 0 pe U
şi (
y x10 ,K , x n0 = y 0 )
Derivarea funcţiilor implicite.
1.) Dacă ecuaţia F ( x , y ) = 0 defineşte funcţia y = y (x) , atunci derivând egalitatea
Fx′
F (x , y ( x) ) = 0 obţinem Fx′ + F y′ ⋅ y ′ = 0 de unde y ′ = − .
Fy′
2.) Dacă ecuaţia F ( x , y , z ) = 0 defineşte funcţia implicită z = z ( x , y ) , atunci derivând
în raport cu x respectiv cu y egalitatea F ( x, y , z ( x, y ) ) = 0 avem Fx′ + Fz′ ⋅ z ′x = 0 ,
Fx′ F y′
F y′ + Fz′ ⋅ z ′y = 0 , de unde z ′x = − , z ′y = − .
Fz′ Fz′
3.) În mod analog se obţin derivatele parţiale ale funcţiei implicite y = y ( x1 , K , x n )
Fx′i
( )
definite de ecuaţia F x1 , K , x n , y . Ele sunt y ′xi = −
Fy′
i= 1, n .

Exemple.
1.) Să se calculeze y ′′ dacă funcţia y este definită implicit de ecuaţia sin y + xe y = 0 .
Soluţie. Punând F ( x, y, z ) = sin y + xe , avem
y

Fx′ = e y `
F y′ = cos y + xe y
Fx′ ey
de unde y ′ = − =− .
F y′ cos y + xe y
Pentru determinarea lui y ′′ , derivăm y ′ ţinând seama că y = y (x) . Astfel

y ′′ =
( ) (
e y y ′ cos y + xe y − e y − sin y ⋅ y ′ + e y + xe y ⋅ y ′ )=
(cos y + xe ) y 2

cos y + sin y V
e2y + e2y
e 2 y − e y (cos y + sin y ) y ′ cos y + xe y 2 cos y + sin y + xe y
= = = e2y .
(cos y + xe ) y 2
(cos y + xe ) y 2
(cos y + xe )y 3

55
2
2.) Să se calculeze dz, d z pentru x = 0 , y = 1 , z = 0 dacă funcţia implicită z = z ( x , y ) este
2 2 2 z
definită de ecuaţia x + y + z =e .
Metoda I. Avem F ( x, z, y ) ≡ x 2 + y 2 + z 2 − e z .
F′ 2x
Fx′ = 2 x ⎫ z ′x = − x = − , z ′x (0 , 1) = 0
⎪ F ′
z 2z − e z
F y′ = 2 y ⎬⇒ F y′ 2y
z⎪
Fz′ = 2 z − e ⎭ z ′y = − = , z ′y (0 , 1) = 2
Fz′ 2 z − e z
de unde dz (0 , 1) = 2dy .
Pentru aflarea derivatelor parţiale de ordinul doi, se derivează cele de ordinul întâi având în vedere
ca z = z ( x , y )
(2 z − e ) − x (2 z ′ − e ⋅ z ′ ) , z ′′ (0,1) = 2
z ′x′2 = ( z ′x ) ′x = −2
z
x z x

(2 z − e ) z 2 x2

x (2 z ′ − e ⋅ z ′ )z
z ′′ = (z ′ )′ = 2 z ′′ (0 , 1) = 0
y y
,
(2 z − e )
xy x y xy
z 2

2 z − e − y (2 z ′ − e ⋅ z ′ )
z z
z ′′ = (z ′ )′ = − 2 z ′′ (0,1) = 6
y y
,
(2 z − e )
y y
y2 z 2 y2

şi d 2 z (0 ,1) = 2dx 2 + 6dy 2 .


Metoda a II-a. Diferenţiind de două ori ecuaţia dată, aplicând regulile de diferenţiere şi având în
2 2
vedere că x şi y fiind variabile independente, d x = d y = 0 avem
2 xdx + 2 ydy + 2 zdz = e z dz
2dx 2 + 2dy 2 + 2(dz )2 + 2 z d 2 z = e z (dz )2 + e z dz .
În particular pentru x = 0 , y = 1 , z = 0 , obţinem dz = 2dy şi ca urmare
2 dx 2 + 2 y 2 + 8 dy 2 = 4 dy 2 + d 2 z de unde d 2 z = 2 dx 2 + 6 d y 2 .
Observaţie. Metoda a doua (prin diferenţiere) poate fi utilizată şi pentru calculul
derivatelor parţiale, căci o dată aflată diferenţiala, acestea (derivatele parţiale) rezultă imediat.
Sisteme de funcţii implicite
În multe probleme, nu numai de geometrie diferenţială intervin funcţii definite implicit de
sisteme de ecuaţii.
⎧F (x , y , z ) = 0
Cazul cel mai simplu este al sistemului ⎨
⎩G ( x , y , z ) = 0
Ne interesează în ce condiţii acest sistem defineşte două funcţii y = y ( x ) , z = z ( x ) care
să verifice în mod identic ecuaţiile sistemului, şi cum se calculează derivatele lor.
Teorema 3. Fie F ( x , y , z ) şi G ( x , y , z ) două funcţii definite într-o vecinătate V a
punctului P0 ( x 0 , y 0 , z 0 ) astfel încât F ( P0 ) = 0, G ( P0 ) = 0 .

56
D ( F ,G )
Dacă F , G ∈C 1 ( V ) şi ≠ 0 , atunci există în mod unic într-o vecinătate U a
D ( y, z ) P0

lui x 0 funcţiile y = y ( x ) şi z = z ( x) derivabile astfel încât


⎧ F (x , y ( x ) , z ( x )) = 0
(2) ⎨ şi y ( x 0 ) = y 0 , z ( x 0 ) = z 0 .
⎩G (x , y ( x ) , z ( x )) ≡ 0 pe U
Derivatele acestor funcţii se obţin derivând ecuaţiile sistemului (2). Astfel avem
⎧ Fx′ + F y′ ⋅ y ′ + Fz′ ⋅ z ′ = 0
⎨ ′
⎩G x + G ′y ⋅ y ′ + G z′ ⋅ z ′ = 0 ,
D (F , G ) D (F , G )
D (x , z ) D ( y , x)
de unde y′ = − şi z ′ = − .
D (F , G ) D (F , G )
D (y , z) D (y , z)
O generalizare a teoremei precedente este
(
Teorema 4. Fie funcţiile Fi x1 , K , x n , , y1 , K , y m ) i = 1, m definite într-o vecinătate
a punctului (
P0 x10 ,K , x n0 , y10 ,K , y n0 ) cu F (P ) = 0
i 0 i = 1, m .
D (F1 ,K , Fm )
Dacă Fi ∈C 1 (V ) şi ≠ 0 , atunci există într-o anumită vecinătate U a
D ( y1 ,K , y m ) P0

( )
punctului x1 , K, x n un sistem unic de funcţii y i = y i (x1 , K , x n ) , i = 1 , m cu derivate
0 0

parţiale continue astfel încât


(3) Fi (x1 , K , x n , y1 (x1 , K , x n ) , K , y m (x1 , K , x n )) ≡ 0 pe U , i = 1 , m
şi (
y i x10 )
,K , x n0 = yi0 i = 1 , m .
Derivatele parţiale ale funcţiilor y i se obţin derivând parţial ecuaţiile (3). Astfel
D (F1 , K , Fi , K , Fm )
∂ yi (
D y1 , K x j , K , Fm )
=− , i =1, m , j = 1 n .
∂ xj D (F1 , K , Fm )
D ( y1 , K , y m )
Exemplu. Să se calculeze derivatele parţiale ale funcţiilor u = u (x , y ) şi v = v (x , y) în ( 0 , -1) ,
⎧ xu − yv = 0
definite implicit de sistemul ⎨ .
⎩ yu + xv = 1
Metoda I. Derivând în raport cu x ecuaţiile sistemului şi ţinând seama că u şi v sunt funcţii de x şi y
⎧u + xu ′x − yv ′x = 0 ux + vy uy − xv
avem ⎨ de unde u ′x = − , v ′x = 2 .
⎩ yu ′x + v + xv ′x = 0
2 2
x +y x + y2
Analog, derivând sistemul în raport cu y se obţin derivatele parţiale

57
xv − uy vy + xu
u ′y = , v ′y = − .
x2 + y2 x2 + y2
Când x = 0 şi y = 1 , din sistemul dat rezultă u = − 1 , v = 0 . Astfel
u ′x = 1 , u ′y = − 1 , v ′x = 1 , v ′y = 0 .
Metoda a – II – a. Diferenţiind cele două ecuaţii ale sistemului, avem
⎧ udx + xdu − vdy − ydv = 0

⎩udy + ydu + vdx + xdv = 0 .
Făcând x = 0 , y = − 1 , u = −1, v = 0 , obţinem du = − dy, dv = dx , de unde se deduce că
u′x = 0, u′y = − 1, şi v′x = 1; v′y = 0 în (0, − 1).

3. Dependenţă funcţională

Fie D mulţime deschisă din R n şi sistemul de funcţii reale


(1) { f1 , f 2 , K , f m } unde f i ∈C 1 ( D) i = 1, m .
O funcţie g : D → R spunem că depinde de funcţiile f 1 , f 2 , K , f m pe D, dacă există o
funcţie diferenţiabilă Φ astfel încât g = Φ ( f1 , f 2 , K , f m ) adică
g ( P ) = Φ ( f1 ( P ) , f 2 ( P ) , K , f m ( P ) ) ∀ P ∈ D.
Exemplu. Dacă f 1 (x , y ) = x 2 + y 2 , f 2 (x , y ) = x 2 − y 2 şi g (x , y ) = x 4 − y 4 , atunci funcţia g
depinde de funcţiile f 1 şi f 2 pe R2 deoarece g = f 1 ⋅ f
. 2
Definiţie. Spunem că sistemul (1) este dependent pe D dacă există cel puţin o funcţie a
sistemului, dependentă de celelalte pe D.
În caz contrar, sistemul este independent pe D.
Independenţa funcţiilor pe D trebuie înţeleasă în sensul că nici o funcţie a sistemului nu
depinde de celelalte în nici o vecinătate a oricărui punct din D.
Teorema 1. Dacă sistemul (1) este dependent pe D şi m ≤ n , atunci toţi minorii de
⎛ ∂ f1 ∂f ⎞
⎜ ,K , 1 ⎟
⎜ ∂ x1 ∂ xn ⎟
ordinul m ai matricei lui Jacobi. ⎜ KKKK ⎟ sunt identic nuli pe D.
⎜ ∂ fm ∂f ⎟
⎜⎜ ,K , m ⎟
∂x ∂ xn ⎟
⎝ 1 ⎠
( )
Demonstraţie. Fie f K = Φ f1 , K , f K −1 , K , f m pe D . Atunci din
∂ f K ∂ Φ ∂ f1 ∂ Φ ∂ f K −1 ∂ Φ ∂ f K +1 ∂ Φ ∂ fm
= ⋅ +K+ ⋅ + ⋅ + ... + ⋅ , j = 1 , n , rezult
∂ x j ∂ f1 ∂ x j ∂ f K −1 ∂ x j ∂ f K +1 ∂ x j ∂ fm ∂ x j
ă că linia LK a matricei este combinaţie liniară de celelalte linii
∂Φ ∂Φ ∂Φ ∂Φ
LK = L1 + K+ LK −1 + ⋅ LK +1 + K+ ⋅ Lm
∂ f1 ∂ f K −1 ∂ f K +1 ∂ fm

58
şi prin urmare minorii de ordinul m sunt toţi nuli, ceea ce implică faptul că rangul matricei este
strict mai mic decât m.
Teorema 2. Dacă rangul matricei iacobiene în P0 este r < m şi dacă, fără, restrânge
D ( f 1 ,K , f r )
generalitatea, ≠ 0 , atunci există o vecinătate V a punctului P0 în care
D (x1 ,K , x r ) P0

sistemul { f 1 ,K , f r } este independent, în timp ce funcţiile f r + 1 ,K , f m depind pe V de funcţiile


f 1 ,K , f r .
D ( f1 , K , f r )
Demonstraţie. Determinantul funcţional care este o funcţie continuă pe
D (x1 , K , x r )
D, fiind diferit de zero în P0 , este nenul într-o întreagă vecinătate a lui P0 şi conform teoremei
precedente sistemul { f 1 , K , f r } este independent în această vecinătate.
Partea a doua a demonstraţiei adică faptul că celelalte funcţii depind de primele r o vom
face într-un caz particular, cazul general tratându-se analog.
Fie m = n = 3 şi r = 2 . Funcţiile sistemului sunt în acest caz y1 = f1 ( x1 x 2 , x3 ) ,
y 2 = f 2 ( x1 , x2 , x3 ) , y 3 = f 3 ( x1 , x 2 , x 3 ) , matricea iacobiană
⎛ ∂ f1 ∂ f1 ∂ f1 ⎞
⎜ ⎟
⎜ ∂ x1 ∂ x2 ∂ x3 ⎟
⎜ ∂ f2 ∂ f2 ∂ f2 ⎟
⎜ ⎟
⎜ ∂ x1 ∂ x2 ∂ x3 ⎟
⎜ ∂ f3 ∂ f3 ∂ f3 ⎟
⎜ ⎟
⎝ ∂ x1 ∂ x2 ∂ x3 ⎠
(
D f1 , f 2 , f 3 )
D ( f1 , f 2 )
≠ 0 într-o vecinătate a punctului P0 x10 , x 2 0 , x3 0 . ( )
are =0,
D (x1 , x 2 x3 ) D (x1 , x 2 )
Dezvoltând primul determinant după ultima linie putem scrie
∂ f 3 D ( f 1 , f 2 ) ∂ f 3 D ( f 1 , f 2 ) ∂ f 3 D ( f1 , f 2 )
(2) ⋅ + ⋅ + ⋅ =0.
∂ x1 D (x 2 , x3 ) ∂ x 2 D (x 3 , x1 ) ∂ x3 D (x1 , x 2 )
⎧ F1 ≡ f1 (x1 , x 2 , x 3 ) − y1 = 0
Fie sistemul de funcţii implicite ⎨
⎩ F2 ≡ f 2 (x1 , x 2 , x 3 ) − y 2 = 0
(
în necunoscutele x1 , x 2 , y i = f i (P0 ) i ∈ {1 , 2}şi punctul M 0 x10 , x 20 , x30 , y10 , y 20 .
0
)
D (F1 , F2 ) D ( f1 , f 2 )
Din faptul că = ≠ 0 rezultă conform teoremei de
D (x1 , x 2 ) M0
D (x1 , x 2 ) P0
existenţă (teorema 3,§2) că există două funcţii
⎧ x1 = ϕ1 (x3 , y1 , y 2 )
(3) ⎨
⎩ x 2 = ϕ 2 (x3 , y1 , y 2 )

59
⎧ f (ϕ , ϕ , x ) ≡ y1
astfel încât ⎨ 1 1 2 3
⎩ f 2 (ϕ1 , ϕ 2 , x3 ) ≡ y 2
⎧ ∂ f1 ∂ ϕ1 ∂ f1 ∂ ϕ 2 ∂ f1
⎪⎪ ∂ x ⋅ ∂ x + ∂ x ⋅ ∂ x + ∂ x = 0
Derivând parţial în raport cu x3 , avem ⎨ 1 3 2 3 3
∂ f 2 ∂ ϕ1 ∂ f 2 ∂ ϕ 2 ∂ f 2
⎪ ⋅ + ⋅ + =0
⎪⎩ ∂ x1 ∂ x3 ∂ x 2 ∂ x3 ∂ x3
D ( f1 , f 2 ) D ( f1 , f 2 )
∂ ϕ1 D (x 2 , x3 ) ∂ ϕ 2 D (x3 , x1 )
de unde (4) = , = .
∂ x3 D ( f1 , f 2 ) ∂ x 3 D ( f1 , f 2 )
D (x1 , x 2 ) D (x1 , x 2 )
Înlocuind funcţiile (3) în egalitatea y 3 = f 3 (x1 , x 2 , x3 ) obţinem
y 3 = f 3 ( ϕ1 ( x3 , y1 , y 2 ) , ϕ 2 ( x3 , y1 , y 2 ) , x3 ) = Φ ( x3 , y1 , y 2 ) .
∂Φ
Faptul că y3 depinde doar de y1 şi y 2 va reieşi din aceea că =0 .
∂ x3
∂Φ ∂ f 3 ∂ ϕ1 ∂ f 3 ∂ ϕ 2 ∂ f 3
Într-adevăr, folosind (2) şi (4) avem = ⋅ + ⋅ + =
∂ x3 ∂ ϕ1 ∂ x 3 ∂ ϕ 2 ∂ x 3 ∂ x 3
∂ f 3 D ( f1 , f 2 ) ∂ f 3 D ( f1 , f 2 )
⋅ + ⋅
∂ ϕ1 D (x 2 , x 3 ) ∂ ϕ 2 D (x 3 , x1 ) ∂ f 3
= + =0. Deci y 3 = Φ ( y1 , y 2 ) .
D ( f1 , f 2 ) ∂ x3
D (x1 , x 2 )
Consecinţă. În cazul unui sistem de n funcţii de câte n variabile, sunt valabile
afirmaţiile:
D ( f1 ,K , f n ) sistemul { f1 , f 2 , ..., f n }este independent
1.) ≠0⇒
D (x1 ,K , x n ) P într − o vecinatate a punctului P0 .
0

D ( f1 ,K , f n )
2.)
D (x1 ,K , x n )
{ }
≡ 0 pe D ⇒ sistemul f1 , f 2 ,K , f n este dependent pe D.

x z x 2 + z 2 + xz
Exemplu. Funcţiile f 1 = , f2 = , f3 = y ≠ 0 . Având iacobianul
y y y2
1 x
− 0
y y2
D ( f 1, f 2 , f3 ) z 1
= 0 − ≡0
D (x , y , z ) y2 y
2x − z
y2
−2
z3
(x 2
+ z 2 − xz ) 2z − x
y3
D ( f1 , f 2 ) z
sunt în dependenţă funcţională. Din faptul că =− este un minor de ordinul doi nenul,
D ( x, y ) y3
rezultă o funcţie diferenţiabilă Φ astfel încât f 3 = Φ ( f1 , f 2 ) . Este evident că f 3 = f12 + f 2 2 − f1 f 2 .

60
Observaţie. În teorema 4. &2 de existenţă a funcţiilor implicite definite de sistemul
D (F1 , K , Fm )
Fi (x1 , K , x n , y1 , K , y m ) = 0 i = 1 , m , condiţia ≠ 0 a însemnat de fapt
D ( y1 , K , y m ) P
0

independenţa funcţională a funcţiilor F1 , F2 , K , Fm ca funcţii de y1 , K , y m .

4. Transformări punctuale în R n
Fie D ⊂ R n o mulţime deschisă. Se numeşte transformare o funcţie vectorială
f : D → R n . Dacă A ⊂ D , atunci f ( A) este transformata mulţimii A prin f.
Definiţie. Transformarea f = ( f1 ,K , f n ) se spune că este regulată în punctul
1
P0 ∈ D , dacă funcţiile f i i = 1 , n sunt de clasă C într-o vecinătate a punctului P0 şi
D ( f1 ,K , f n )
≠ 0.
D (x1 ,K , x n ) P0
O transformare regulată în orice punct al lui D se spune că este regulată pe D.
Observaţii.
1.) Dacă f este regulată în P0 , atunci f este regulată într-o întreagă vecinătate a
acestui punct. Aceasta rezultă din continuitatea iacobianului.
2.) Dacă f este regulată în P0 , atunci f este diferenţiabilă în P0 şi
D ( f1 ,K , f n )
f ′ ( P0 ) = ≠0 Diferenţiabilitatea lui f rezultă din diferenţiabilitatea
D (x1 ,K , x n ) P0

componentelor sale scalare f i i = 1, n . ( )


3.) O transformare regulată în P0 este evident continuă în P0
4.) Dacă f = ( f1 ,K , f n ) este regulată în P0 , atunci sistemul { f1 ,K , f n } este
independent într-o vecinătate a lui P0 .
Exemple.
1.) Transformarea identică I a lui R n , dată de I ( P) = P P ∈ R n , sau
⎛ x1 ⎞ ⎛ x1 ⎞ ⎛ I 1 ( x1 , K , x n ) ⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
I⎜ M ⎟=⎜ M ⎟=⎜ M ⎟
⎜ x ⎟ ⎜ x ⎟ ⎜ I ( x , K , x )⎟
⎝ n⎠ ⎝ n⎠ ⎝ n 1 n ⎠

este regulată pe R n , deoarece componentele sale scalare I i au derivate parţiale continue peste tot şi
1 0 0K 0
D (I 1 ,K , I n ) 0 1 0 K 0
I ′( P ) = = =1≠ 0 ∀ P∈R n .
D (x1 ,K , x n ) K L K K
0 0 0K 1

61
2.) Transformarea polară T care face trecerea de la coordonatele polare (ρ , ϕ ) la cele
carteziene ( x , y ) ale unui punct P din plan.
⎧ x = ρ cos ϕ
T :⎨ :[ 0, ∞ ) × [0, 2π) → R 2 are iacobianul
⎩ y = ρ sin ϕ
D (x , y ) cos ϕ − ρ sin ϕ
= = ρ . Este deci regulată dacă ρ ≠ 0 .
D (ρ , ϕ) sin ϕ ρ cos ϕ
⎡ π⎤
Transformata dreptunghiului A = [ 0, 2]× ⎢0 , ⎥ din planul
⎣ 2⎦
ρOϕ este sfertul de cerc de rază 2 din primul cadran al
planului xOy .

3.) Transformarea cilindrică leagă coordonatele


cilindrice (ρ , ϕ , z ) ale unui punct P ∈ R de cele carteziene ( x , y , z ) .
3

⎧ x = ρ cos ϕ
⎪ D (x , y , z )
T : ⎨ y = ρ sin ϕ : [ 0, ∞ ) × [ 0, 2π ) × R → R 3 are iacobianul = ρ , este deci
⎪z = z D (ρ , ϕ , z )

o transformare regulată peste tot cu excepţia originii.

4.) Transformarea sferică este dată de


⎧ x = ρ sin θ cos ϕ

T : ⎨ y = ρ sin θ sin ϕ :[ 0, ∞ ) × [ 0, 2π ) × [ 0, π] → R 3
⎪ z = ρ cos θ

D (x , y , z )
Din = ρ 2 sin θ , rezultă că transformarea sferică este regulată
D (ρ , ϕ , θ )
acolo unde ρ ≠ 0 şi θ ≠ 0, π .
Vom da în continuare două proprietăţi importante ale
transformărilor regulate.
Teorema 1 (compunerea transformărilor). Dacă f este regulată în P0 şi g este regulată în
f (P0 ) , atunci transformarea g o f este regulată în P0 .
Demonstraţie. Dacă f = ( f1 , K , f n ) , g = (g1 , K , g n ) , atunci
⎛ g1 ( f 1 ( P ))⎞ ⎛ g1 ( f 1 ( P )) ,K , f n ( P ) ⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟
(g o f )(P ) = ⎜ M ⎟ = ⎜ M ⎟
⎜⎜ ⎟⎟ ⎜ ⎟
⎝ g n ( f ( P ))⎠ ⎝ g n ( f 1 ( P ) ,K , f n (P )) ⎠
Este evident că dacă f i şi g i sunt de clasă C 1 , atunci şi componentele scalare ale lui
g o f sunt de clasă C 1 într-o vecinătate a lui P0 . Din egalitatea matriceală
(g o f )′ ( P0 ) = g ′( f ( P0 )) ⋅ f ′( P0 ) rezultă ( g o f ) ( P0 ) = g ′ ( f ( P0 )) ⋅ f ′ ( P0 ) ,

62
şi cum transformările f şi g fiind regulate în P0 respectiv în f (P0 ) au iacobienii nenuli în
aceste puncte, rezultă că (g o f )′ (P ) ≠ 0 şi deci că g o f este o transformare regulată în P
0 0
Teorema 2 (transformarea inversă). Dacă f este regulată în P0 , atunci există o
transformare g definită într-o vecinătate a punctului f ( P0 ) , regulată în acest punct şi
D (g1 ,K , g n )
unde yi = f i ( x1,K, xn ) .
1
=
(
D y1 ,K , y n ) f ⎛ ⎞
⎜P ⎟
⎝ 0⎠
D ( f1 ,K , f n )
D (x1 ,K , x n ) P0

Demonstraţie. Fie y i0 ( )
= f i (P0 ) şi M 0 x10 ,K , x n0 , y10 ,K , y n0 . Sistemul de funcţii
Fi (x1 , K , x n , y1 , K , y n ) ≡ f i (x1 , K , x n ) − y i = 0 i = 1, n
defineşte în mod implicit funcţiile xi = g i ( y1 ,K , y n ) care verifică în mod identic sistemul.
Într-adevăr, Fi (M 0 ) = f i (P0 ) − y i0 = 0 ∀ i = 1, n ; funcţiile Fi au derivate parţiale
D (F1 ,K , Fn ) D ( f1 ,K , f n )
continue într-o vecinătate a lui M 0 şi = ≠ 0 din ipoteză.
D (x1 ,K , x n ) M0
D (x1 ,K , x n ) P

( )
0

Prin urmare există în mod unic într-o vecinătate V a punctului f (P0 ) = y10 ,K , y n0 funcţiile
xi = g i ( y1 ,K , y n ) cu derivate parţiale continue.
Fie g transformarea având componentele scalare gi . Din
⎛ x1 ⎞ ⎛ g i ( f ( P )) ⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟
P =⎜ M ⎟ = ⎜ M ⎟ = g ( f ( P )) ∀ P ∈V ,
⎜ x ⎟ ⎜ g ( f ( P ))⎟
⎝ n⎠ ⎝ n ⎠
rezultă g o f = I , de unde g ′ ( f ( P0 )) ⋅ f ′ ( P0 ) = I ( P0 ) = 1 şi deci relaţia din enunţ
1
g ′ ( f ( P0 )) = .
f ′ ( P0 )
⎧ x = ρ cos ϕ
Exemplu. Transformarea polară T : ⎨ , regulată pentru ρ > 0 are inversa
⎩ y = ρ sin ϕ
⎧ ρ = x2 + y2
⎪ −1
T :⎨ y
⎪ ϕ = arctg
⎩ x
D (ρ , ϕ ) 1 1 2 2
iar iacobianul acesteia este = = dacă x + y ≠ 0.
D (x , y ) D (x , y ) 2
x +y 2

D (ρ , ϕ)

63
5. Schimbări de variabile
O expresie în care apare o funcţie împreună cu derivatele ei poate uneori primi o formă mult
simplificată dacă elementele vechi, funcţia şi (sau) variabilele ei se înlocuiesc cu altele noi.
Vom presupune că funcţiile ce intervin îndeplinesc condiţiile necesare efectuării calculelor.
Vom pune în evidenţă câteva cazuri şi le vom trata practic prin exemple.
1) Intervertirea variabilelor y (x ) → x( y )
Exemplu. Să se transforme ecuaţia y ′y ′′′ − 3 ( y ′′)2 = x luând pe y ca nouă variabilă
independentă.
Soluţie. Se vede din ecuaţia dată că y este funcţia şi x este variabila sa. Forma nouă a ecuaţiei va
trebui să antreneze funcţia x de variabilă y şi evident derivatele acesteia
dx d 2x
x′ = , x ′′ =
,K
dy dy 2
Folosind formulele de derivare a funcţiei compuse şi a funcţiei inverse, vom găsi legătura dintre
derivatele vechi y ′, y ′′, y ′′′ şi cele noi.
dy 1 1
Astfel avem y ′ = = =
dx dx x′
dy

′′ ′′
y′′ =
d
( y′) = d ⎛⎜ 1 ⎞⎟ = d ⎛⎜ 1 ⎞⎟ ⋅ d y = − x 2 ⋅ 1 = − x 3
dx d x ⎝ x′ ⎠ d y ⎝ x′ ⎠ d x (x′) x′ (x′)
( y′′) = d ⎜⎜ − x 3 ⎟⎟ = d ⎜⎜ − x 3 ⎟⎟ ⋅ d y = 3 (x ) −5 x x
d ⎛ ′′ ⎞ ⎛ ′′ ⎞ ′′ 2 ′′′ ′
y′′′ =
dx d x ⎝ (x′) ⎠ d y ⎝ (x′) ⎠ d x ( x′ )
Făcând înlocuirile în ecuaţia dată obţinem sau x ′′′ + (x ′)5 x = 0.
2) Schimbarea variabilei independente y ( x) → y (t ) .
x= x (t )

( )
Exemplu. Să se transforme ecuaţia 1 − x 2 y ′′ − xy ′ + a 2 y = 0 făcând x = cos t .
Soluţie. Avem x = x (t ) ⇒ t = t ( x) şi derivata funcţiei compuse y (t (x) ) este
dy dy dt dy 1 y t′
y′ = = ⋅ = ⋅ =
dx dt dx dt dx − sin t
dt
unde cu y t′ s-a notat derivata lui y în raport cu noua ei variabilă t .
Ceea ce s-a obţinut este funcţie de t . De aceea în continuare derivarea în raport cu x se face prin
intermediul variabilei t . Avem
⎛ ′ ⎞ ′′ ′
y ′′ =
d
( y ′) = d ⎜⎜ y t ⎟⎟ ⋅ d t = y t sin t −2y t cos t ⋅ 1 .
dx d t ⎝ − sin t ⎠ d x sin t sin t
2
Astfel ecuaţia devine y t′′ + a y = 0 .
⎧ x = x (u , t )
3) Schimbarea funcţiei şi a variabilei y (t ) → u (t ) prin transformarea ⎨ .
⎩ y = y (u , t )

64
⎧x = u + t
Exemplu. Să se transforme ecuaţia y ′′ + ( x + y )(1 + y ′) = 0 dacă ⎨
3
şi u = u (t ) .
⎩y = u − t
Soluţie. Ţinând seama că u = u (t ) , x şi y devin funcţii de t şi avem
dy dy 1 u′ −1
y′ = = ⋅ =
dx dt dx u′ +1
dt
d d ⎛ u′ −1 ⎞ 1 u ′′(u ′ + 1) − u ′′(u ′ − 1) 1 2u ′′
y ′′ = ( y ′) = ⎜ ⎟⋅ = ⋅ = .
dx dt ⎝ u ′ + 1 ⎠ dx (u ′ + 1)2 u ′ + 1 (u ′ + 1)3
dt
Făcând înlocuirile, ecuaţia devine u ′′ + 8 u u ′ = 0 .
4) Schimbarea variabilelor independente ale unei funcţii z (x, y ) → z (u , v ) prin
⎧u = u (x , y )
transformarea ⎨ .
⎩ v = v (x , y )
x
Exemplu. Dacă u = x 2 − y 2 , v = , să se transforme ecuaţia
y
∂2z
( ) ∂∂x∂zy + xy ∂∂y z − y ∂∂xz − x ∂∂yz = 0 .
2 2
xy + x2 + y2
∂x 2 2

⎧u ′x = 2 x , u ′y = −2 y

Soluţie. Avem ⎨ v ′ = 1 , v ′ = − x şi cum z = z (u ( x, y ), v ( x, y ) ) ,
⎪ x y y
y2

1
z ′x = z u′ ⋅ u ′x + z v′ ⋅ v ′x = z u′ ⋅ 2 x + z v′ ⋅
y
⎛ x ⎞
z ′y = z u′ ⋅ u ′z + z v′ ⋅ v ′y = z u′ (− 2 y ) + z v′ ⋅ ⎜ − ⎟
⎜ y2 ⎟
⎝ ⎠
În continuare, pentru calculul derivatelor parţiale de ordinul doi vom ţine seama că şi zu′ şi sunt
funcţii de x şi y prin intermediul variabilelor u şi v. Astfel
⎛ 1⎞ ⎛ 1⎞ 1
z ′x′ 2 = ⎜⎜ z u′′ 2 ⋅ 2 x + z uv
′′ ⋅ ⎟⎟ ⋅ 2 x + z u′ ⋅ 2 + ⎜⎜ z uv
′′ ⋅ 2 x + z ′′2 ⋅ ⎟⎟ ⋅
v
⎝ y ⎠ ⎝ y⎠ y

⎛ − y ⎞⎟ ⎡ − x ⎤ ⎛⎜ x ⎞⎟ 2x
′ = ⎜ z ′′ 2 ⋅ (− 2 y ) + z uv
z ′xy ′′ ⋅ (− 2 x ) − 2 z u′ + ⎢ z uv
′′ ⋅ (− 2 y ) + z ′′2 ⋅ ⎥ − 2 + z v′ ⋅ 3
⎜ u 2 ⎟
y ⎠ ⎢⎣
v 2 ⎜
y ⎥⎦ ⎝ y ⎠ ⎟ y

Amplificând fiecare derivată cu coeficienţii corespunzători din ecuaţia dată şi adunând pe


verticală, obţinem

65
1
- y z ′x = 2 x ⋅ z u′ + ⋅ z v′
y
x
-x z ′y = − 2 y ⋅ z u′ − ⋅ z v′
y2
4x 1
xy z′′ 2 = 4 x 2 z′′ 2 + ′′ +
⋅ zuv ⋅ z′′2 + 2 zu′
x u y y2 v
(
2 x2 + y2 ) z ′′
(x )
x 1
2
+ y2 z ′xy
′ = − 4 xy ⋅ z ′′ 2 − uv − ⋅ z ′′ 2 − ⋅ z v′
u v
y2 y3 y2
4x x2 2x
xy z ′′ 2 = 4 y 2 ⋅ z ′′ 2 + ′′ −
z uv z ′′2 − 2 z u′ + ⋅ z v′
y u 4 v
y y y3

0=−
(
2 x2 − y 2 )
2
′′ +
zuv
(
2 x2 − y 2 ) ⋅ z′ v
2
y y2
′′ ⋅ u − z v′ = 0 este noua formă a ecuaţiei.
deci z uv
5.) Schimbarea funcţiei şi a variabilelor sale z ( x, y ) → w (u , v) printr-o transformare
regulată din R3 .
⎧ u = yz − x
Exemplu. Să se transforme ecuaţia (xy + z )

∂x
(
+ 1− y 2

∂y
) ⎪
= x + yz dacă ⎨ v = xz − y şi
⎪w = xy − z

w = w (u.v) .
Soluţie. Diferenţiind relaţiile date, avem
du = zdy + ydz − dx
dv = zdx + xdz − dy
dw = ydx + xdy − dz ,
care introduse în formula
dw = wu′ du + wv′ dv
dau următoarea legătură între dx, dy şi dz :
y + wu′ − zwv′ x + wv′ − zwu′
dz = dx + dy .
1 + ywu′ − xwv′ 1 + ywu′ + xwv′
Dar cum dz = z ′x dx + z ′y dy , se deduc imediat derivatele parţiale ale lui z care înlocuite
apoi în ecuaţia dată, dau ecuaţia
(xy + z )( y + wu′ − zwv′ ) + (1 − y 2 )(x + wv′ − zwu′ ) = (xy + z )(1 + ywu′ + xwv′ )
∂w
adică =0.
∂v

66
6. Extreme condiţionate
Deseori în probleme de extrem apar condiţii suplimentare impuse variabilelor.
Cea mai simplă problemă de acest fel este determinarea extremelor funcţiei f x , y cu condiţia ca( )
între variabilele x şi y să existe legătura ϕ ( x , y ) = 0 . Din punct de vedere geometric aceasta
înseamnă determinarea unui punct P0 (x 0 , y 0 ) aparţinând curbei
C : ϕ (x , y ) = 0 aşa ca în P0 funcţia f să ia valoare maximă sau
minimă în raport cu celelalte puncte de pe curbă. Să vedem cum s-
ar rezolva această problemă. Dacă ecuaţia ϕ x, y defineşte în ( )
mod implicit funcţia y = y (x) (ecuaţia curbei C), atunci
problema se reduce la determinarea punctelor de extrem ale
funcţiei compuse g ( x ) = f (x , y ( x )) şi care, după cum se ştie,
se găsesc printre rădăcinile ecuaţiei g ′(x ) = 0 , deci
(1) f x′ + f y′ ⋅ y ′ = 0 .
Derivând egalitatea ϕ (x , y ( x )) = 0 , avem şi
(2) ϕ′x + ϕ′y ⋅ y ′ = 0 .
Amplificând ecuaţia (2) cu un λ real oarecare şi adunând-o la (1), obţinem relaţia
( )
f x′ + λ ϕ′x + f y′ + λϕ′y ⋅ y ′ = 0 ,
verificată de punctele de extrem legat.
Determinând λ aşa ca f x′ + λϕ′x = 0 , rezultă şi f y′ + λϕ′y = 0 .
Obţinem astfel trei ecuaţii în necunoscutele x , y şi λ verificate de punctele de extrem
⎧ f x′ + λ ϕ′x = 0

legat ⎨ f y′ + λ ϕ′y = 0
⎪ ϕ=0.

Să observăm că acest sistem este cel care dă punctele staţionare ale funcţiei
F (x , y , λ ) = f (x , y ) + λ ϕ (x , y ) .
Fie M 0 (x , y , λ 0 ) un punct staţionar pentru F. Este evident că P0 (x 0 , y 0 ) ∈ C . Fie de
asemenea P(x , y ) ∈ C . Să observăm că diferenţa
f ( P ) − f (P0 ) = f (x , y ) ⋅ f (x 0 , y 0 ) = f (x , y ) + λ 0 ϕ(x 0 , y 0 ) =
= F (x , y , λ 0 ) − F (x 0 , y 0 , λ 0 ) .
Prin urmare problema stabilirii dacă P0 (x 0 , y 0 ) este punct de extrem legat se reduce la
studiul semnului lui d 2 F (x0 , y 0 , λ 0 ) .
În concluzie, pentru determinarea punctelor de extrem ale funcţiei f (x , y ) cu
legătura ϕ( x , y ) = 0 , se formează funcţia auxiliară F = f + λ ϕ , i se determină punctele
staţionare iar dacă M 0 (x 0 , y 0 , λ 0 ) este unul din acestea, atunci se studiază dacă P0 x0 , y0 ( )
este punct de extrem (liber) pentru F (x , y , λ 0 ) .

67
Exemplu. Să se găsească punctele de extrem ale funcţiei f (x , y ) = x + 2 y ştiind că
x2 + y 2 = 5 .
Soluţie. Avem ϕ (x , y ) ≡ x + y − 5 ,
2 2

(
F (x , y , λ ) = x + 2 y + λ x 2 + y 2 − 5 . )
Punctele staţionare ale lui F sunt soluţiile sistemului:
⎧ Fx′ ≡ 1 + 2 λ x = 0

⎨ F y′ ≡ 2 + 2 λy = 0
⎪F ′ ≡ ϕ = x 2 + y 2 − 5 = 0
⎩ λ
1 1
şi anume M 1 (1 , 2 , − ) şi M 2 ( − 1 , − 2 , ) .
2 2
Pentru a stabili dacă punctele P1 (1, 2) şi P2 ( −1, − 2) sunt sau nu puncte de extrem legat,
calculăm
M1 M2
Fx′′2 = 2 λ -1 1

Fxy′′ = 0 0 0

F y′′2 = 2 λ -1 1

Avem
Δ (P1 ) = − 1 < 0 , Fx′′2 (M 1 ) = − 1 < 0 ⇒ P1 punct de maxim
Δ (P2 ) = − 1 < 0 , Fx′′2 (M 2 ) = 1 > 0 ⇒ P2 punct de minim
f max = f (P1 ) = 5 f min = f (P2 ) = − 5
Observaţia 1. Pentru determinarea extremelor funcţiei f (x1 , x 2 ,K , x n ) supuse
legăturilor ϕ i (x1 ,K , x n ) = 0 i = 1 , m , se construieşte funcţia auxiliară (funcţia lui
Lagrange) F (x1 , K , x n , λ 1 , K , λ m ) = f + λ 1ϕ1 + ... + λ m ϕ m , i se determină
(
punctele staţionare şi dacă M 0 x10 ,K , x n0 , λ01 ,K , λ0m ) este un astfel de punct, se studiază dacă
punctul (
P0 x10 ) (
este punct de extrem liber pentru F x1 ,K , x n , λ 10 ,K , λ m 0 .
,K , x n0 )
Aceasta este metoda multiplicatorilor lui Lagrange.
Exemplu. Să se găsească punctele de extrem ale funcţiei f ( x , y , z ) = xyz cu condiţiile
x + y + z = 5 , xy + yz + zx = 8 .
Soluţie. Avem
ϕ1 ( x , y , z ) = x + y + z − 5
ϕ 2 ( x , y, z ) = xy + yz + zx − 8
şi funcţia auxiliară
F ( x , y , z , λ , μ ) = xyz + λ ( x + y + z − 5) + μ ( xy + yz + zx − 8 ) .

68
⎧ Fx′ ≡ yz + λ + μ ( y + z ) = 0
⎪ ′
⎪⎪ F y ≡ xz + λ + μ (x + z ) = 0
Sistemul ⎨ Fz′ ≡ xy + λ + μ (x + y ) = 0
⎪ Fλ′ ≡ ϕ1 ≡ x + y + z − 5 = 0

⎩⎪ Fμ′ ≡ ϕ 2 ≡ xy + yz + zx − 8 = 0
4 7 4 16 − 4
ne dă punctele staţionare ale lui F : M 1 (2 , 1 , 2 , 4 , − 2 ) şi M 2 ( ,
, , , ).
3 3 3 3 3
Vom studia dacă P1 (2, 1, 2 ) este punct de extrem liber pentru F (x, y , z , 4, − 2 ) . Pentru aceasta
ne interesează semnul diferenţialei d 2 F (M 1 ). Avem
d 2 F (M 1 ) = −2 dxdz .
M1 Diferenţiind însă legăturile, avem relaţiile
F x′′2 = 0 0 ⎧ dx + dy + dz = 0

Fxy′′ = z + μ 0 ⎩ ( x + z )dx + (x + z )dy + (x + z )dz = 0
⎧⎪ dx + dy + dz = 0 −4
Fxz′′ = y + μ -1 care pentru P1 (2, 1, 2 ) devin ⎨ de unde dz = − dx ,
F y′′2 = 0 ⎪⎩3dx + 4dy + 3dz = 0
0
deci d 2 F (M 1 ) = 2dx 2 > 0 . Urmează că f ( P ) − f (P0 ) > 0 , deci P1 este
F yz′′ = x + μ 0
punct de minim (legat ). Făcând un studiu asemănător pentru punctul
Fz′′2 = 0 0 4 7 4
P2 ( , , ) se găseşte că acesta este un punct de maxim (legat ).
3 3 3
Observaţia 2. Problema determinării extremelor funcţiei f (x1 , K , x n ) cu condiţii de
forma: ϕ i (x1 ,K , x n ) ≥ 0 i = 1, m este problema generală a programării matematice.
Dacă atât funcţia f cât şi funcţiile ϕi sunt liniare, atunci problema este de programare
liniară (formulată în 1947 de către matematicianul american G. B. Dantzig).

Exerciţii
1.) Să se arate că suprafeţele x + 2 y − ln z + 4 = 0 şi x 2 − xy − 8 x + z + 5 = 0 sunt tangente una
alteia în punctul (2, −3, 1) .
2.) Să se scrie ecuaţia tangentei într-unul din punctele de abscisă x = 1 ale curbei
x 2 −2 xy+ y 2 + x+ y −2=0. Să se determine d 2 y în punctul ales.
x+ z z x y
3.) Să se calculeze u x′ , u ′y pentru u = dacă z e = x e + y e
y+ z
4.) Să se arate că dacă
∂z ∂z
a.) ( y + z ) sin z − y (x + z ) = 0, atunci z sin z −y2 =0
∂x ∂y
⎛z⎞
b.) x 2 + y 2 + z 2 = y f ⎜⎜ (
⎟⎟, atunci x 2 − y 2 − z 2
∂z
∂x
)
+ 2 xy
∂z
∂y
= 2 xz
⎝ y⎠

69
⎛x y⎞ ∂z ∂z
c.) f ⎜ , ⎟ = 0, atunci x +y =z
⎝ z z ⎠ ∂ y ∂ y

( ) = 0, atunci ∂∂x ∂zy = − 4(x ′− z ) ( y −′ z )


2
2 2 2
d.) f x + y + z, x + y + z
( fu + 2 z f v )3
2 2 2 2
e.) uv = 3x − 2 y + z, v = x + y + z , atunci xu ′x + yu ′y + zu ′z = 0
π
5.) Să se calculeze d 2 u şi d 2 v pentru valorile x = 1, y = 1 u = 0, v = dacă
4
u u
v x v y 1
e x cos = , e x sin = . R : d 2 u = dx 2 , d 2 v = (dx − dy )2
y 2 y 2 2
6.) Să se afle extremele funcţiilor:
1
a.) y dacă y 2 + 2 yx 2 − 4 x − 3 = 0 R : y max pt x =
2
b.) z dacă x 3 − y 2 − 3x + 4 y + z 2 + z − 8 = 0

( ) (
c.) f x , y = x 2 + y 2 în discul x − 2 + y − 2 ≤ 9 ) (
2
)2

d.) f (x, y, z ) = xy + yz + zx cu condiţiile − x + y z = 1, x − z = 0


e.) f ( x, y, z , t ) = x + y + z + t ştiind că xyzt = a 4 , x, y, z, t , a > 0
7.) Să se determine inf f şi sup f dacă f (x, y ) = x 2 y (4 − x − y ) şi A este domeniul limitat de
A A
dreptele x = 0, y = 0, x + y = 6
x2
8.) Pe elipsoidul + y 2 + z 2 = 1 să se găsească punctul cel mai depărtat şi punctul cel mai apropiat
96
de planul 3x + 4 y + 12 z = 288.
9.) Să se calculeze iacobianul transformării
x = (α +ρ cos θ ) cos ϕ, y = (a + ρ cos θ) sin ϕ , z =ρ sin θ R : ρ (α +ρ cos θ )
10.) Să se arate cu ajutorul determinanţilor funcţionali că există o relaţie de dependenţă între funcţiile
x = (u + v ) cos ϕ, y = (u − v ) sin ϕ, z = u 2 + v 2 + 2uv cos 2ϕ şi se dea o relaţie de legătură directă.
11.) În ecuaţiile următoare să se facă schimbările indicate
a.) y ′′− xy ′ 3 + cos y ⋅ y ′ 3 = 0, x = x ( y) R : x ′′ + x − cos y = 0
m t d2y
b.) y ′′ + y ′th x + = 0, x = ln tg R: + m2 y = 0
2 2 2
ch x dt

(
c.) x 2 + y 2 ) ( ) ⎧
(x + yy ′) = x 2 + y 2 + x (xy ′− y ), ⎨
x = ρ cos ϕ
,ρ = ρ (ϕ) R : ρ ′ = ρ + cos ϕ
⎩ y =ρ sin ϕ
∂2z ∂2z ∂2z ∂z ⎧u = sin x + x − y ∂2z
d.) + 2 cos x − sin 2 x 2 − sin x = 0, ⎨ R: =0
∂x 2 ∂x∂y ∂y ∂y ⎩v = x − sin x + y ∂u ∂v
∂z 1 ∂ 2 z 1 x ∂2w
e.) + y = , u = , v = x, w = xz − y, w = w (u, v ) R: =0
∂y 2 ∂y 2 x y ∂u 2

70
∂ 2u ∂ 2u ∂ 2u 2
f.)
2
+ 2
+ 2
+ u = 0 , u = ϕ (r ), r = x 2 + y 2 + z 2 R : ϕ ′′+ ϕ ′+ ϕ = 0
∂x ∂y ∂z r
∂2z ∂z ∂z
12.) Să se arate că orice ecuaţie de forma + a + b + cz = 0 poate fi redusă la forma
∂x ∂y ∂x ∂y
∂ 2u
+ c1 u = 0 prin schimbarea de funcţie z = u e αx +βy , u = u ( x, y ).
∂x ∂ y
R : α = −b, β = −a, c1 = c − ab
2 2 2
∂ z ∂ z ∂ z
13.) Să se transforme expresia E = +2 + 2 făcând schimbarea de variabile
∂x 2 ∂x ∂y ∂y
u+v u−v u2 − v2
x= ,y= şi schimbarea de funcţie z = − w.
2 2 4

71
PARTEA II
CALCUL INTEGRAL

I. INTEGRALA NEDEFINITĂ

1. Primitiva unei funcţii


Fie o funcţie f : I ⊂ R → R .
Definiţie. Se numeşte primitivă a lui f pe I, o funcţie F definită şi derivabilă pe I astfel
încât F ′ = f
Să observăm că:
1.) dacă F este o primitivă a lui f, atunci F + c, unde c este o constantă oarecare, este
primitivă a lui f,
2.) dacă F şi G sunt primitive ale lui f, atunci ele diferă printr-o constantă aditivă.
Rezultă de aici că dacă F este o primitivă a lui f, atunci oricare alta va fi de forma F + c
unde c este o constantă.
Mulţimea primitivelor funcţiei f se numeşte, prin abuz de limbaj – integrala nedefinită a
lui f şi se notează∫ f ( x) dx sau mai simplu ∫ f dx.
Astfel, prin definiţie ∫ f dx = F + c ⇔ F ′ = f .
Din punct de vedere geometric, integrala nedefinită
reprezintă o familie de curbe plane obţinute una din alta printr-o
translaţie de-a lungul axei Oy.
Interpretând semnul dx care apare în notaţia integralei
nedefinite ca o diferenţială, avem fdx = F ′dx = dF . Astfel se
obţin următoarele relaţii utile în calcule.

∫ dF = F + c şi d ∫ f dx = f dx .
Operaţia de determinare a primitivelor unei funcţii se numeşte integrare. Nu toate
funcţiile admit primitive. Dar orice funcţie continuă pe un interval admite primitivă pe acel
interval (vezi cap X). În acest capitol ne vom ocupa de metode de determinare a primitivelor
unor funcţii continue. Mai întâi însă vom da
Lista integralelor imediate
xα +1 dx
∫ x α dx =
α +1
+c ( α real , ≠ − 1 ) ∫x
= ln x + c ( x ≠ 0 )

∫e ax
x
dx = e x + c (a > 0 , a ≠ 1)
∫a
x
dx = +c
ln a

∫ sin x dx = − cos x + c ∫ cos x dx = sin x + c


1 1
∫ cos x dx = tg x + c
2 ∫ sin x dx = − ctg x + c
2

72
1 1
∫ 1 − x2
dx = arcsin x + c ∫1+ x 2
dx = arctg x + c

∫ shx dx = chx + c ∫ chx dx = shx + c


1 1
∫ ch x dx = th x + c
2 ∫ sh x dx = −cth x + c
2

Proprietăţile integralei nedefinite rezultă cu uşurinţă din regulile de derivare şi sunt:


1.) dacă f , g ∈ C ( I ) , atunci

∫ ( αf + β g ) dx = α∫ f dx + β ∫ g dx α ,β ∈ R (proprietatea de liniaritate) 2.) dacă

ϕ : ℑ → I , x = ϕ (t ) , ϕ ∈ C 1 ( ℑ) , ϕ′(t ) ≠ 0 pentru a admite inversa t = ψ (x) , iar f este


continuă, atunci

∫ f ( x ) dx = ∫ f (ϕ ( t )) ϕ′( t ) dt (formula schimbării de variabilă)

3.) dacă f , g ∈ C 1 ( I ) , atunci

∫ f g ′ dx = f g − ∫ g f ′ dx (formula integrării prin părţi).


Observaţia 1. În cazul schimbării de variabilă expresia de sub semnul integrală se
comportă ca o diferenţială; dacă x = ϕ (t ) , atunci f ( x ) dx = f (ϕ (t ) ) ϕ ′(t ) dt . Această
observaţie simplifică calculele.
Formula schimbării de variabilă poate fi privită din ambele sensuri.
Funcţia x = ϕ (t ) trebuie aleasă astfel încât să poată fi calculată integrala din membrul
drept.
Uneori este preferabilă schimbarea de variabilă sub forma t = ψ (x ) .
Exemple.
⎛ t ⎞
∫ t + 1 = 2∫ ⎜⎜⎝1 − t +1 ⎟⎟⎠ dt = 2 (t − ln t +1 )+ c =
dx t dt
1.) ∫ x +1
= 2
x = t 2 = ϕ( t )
dx = 2 t dt

= 2 x − ln ( )
2
x +1 + c.
1 1 1

2.) x sin x 2 dx = 2 ∫ sin t dt = − 2 cos t + c = − 2 cos x
2
+ c.
t = x2 = ψ ( x )
dt = 2 xdx
Observaţia 2. Formula integrării prin părţi pentru funcţiile u , v ∈ C 1 ( I ) poate fi scrisă
şi sub forma ∫ u dv = u v − ∫ v du unde du = u ′dx , dv = v ′dx .
Ea se foloseşte de obicei la calculul integralelor de forma ∫ x e n ax
dx ;

∫ x ln x dx ; ∫ e sin bx dx; ; ∫ x arctg x dx şi altele.


n ax n

Cu ajutorul ei se pot obţine formule de recurenţă utile în calculul unor primitive.

73
dx 1 a2 + x2 − x2 1 1 x ⋅ x dx
Exemplu. I n =
∫ (x 2
+a )
2 n
=
a 2 ∫ (x 2
+a )
2 n
dx =
a2
In − 1 −
a2 ∫ (x 2
+ a2 )
n
=K

x dx
u=x dv =
(x 2
+ a2 ) n

1
du = dv v=
2( 1 − n ) x2 + a2 ( )n −1

⎡ ⎤
1 1 ⎢ x 1
... = In − 1 − + I n − 1⎥ .
a2 2 ⎢
a 2 (1 − n ) x 2 + a 2
⎣ ( )
n −1 2 (n − 1) ⎥

x 2n − 3
Astfel I n = + I n −1 n >1.
a 2 (n − 1) x 2 + a 2 ( ) n −1
2 (n − 1) a 2
dx 1 x
Pornind de la I 1 =
∫x 2
+a 2
=
a
arctg + c , obţinem succesiv
a
dx x 1 x
I2 =
∫ (x 2
+a 2 2
)
=
2
(
a x +a 2 2
) +
2a 3
arctg
a
+c, etc…

2. Integrarea funcţiilor raţionale


P( x )
Integrarea funcţiei raţionale unde P şi Q sunt polinoame se face pe etape:
Q( x )
Dacă grP ≥ gr Q , atunci facem împărţirea cu rest
P( x ) R( x )
= C( x ) + gr R < gr Q .
Q( x ) Q( x )
P( x )
Dacă gr P < gr Q , atunci descompunem în fracţii simple. Acestea sunt
Q( x )
A
,
Bx + C
(n ∈ N , b 2
− 4ac < 0 . )
(x − a ) n
(ax 2
+ bx + c ) n

3x 2 + 5 x − 4 A B C Dx + E Fx + G
De exemplu = + + + 2 + ,
(x + 1) (x ) x + 1 (x + 1)2 (x + 1)3 ( )
2 2
3 2
+2 x +2 x2 + 2
coeficienţii urmând a fi determinaţi prin identificarea numărătorilor după ce fracţiile a fost
aduse la acelaşi numitor sau prin alte metode.
Descompunerea în fracţii simple este unică.
Urmează apoi integrarea fracţiilor simple. Astfel
A
1.) ∫x−a
dx = A ln x − a + c

A du A
2.) ∫ (x − a ) n
dx = A ∫u n
=
(x − a )n − 1
+c, n >1

74
Bx + c
3.) ∫ ax 2
+ bx + c
dx se calculează punând în evidenţă la numărător diferenţiala

trinomului de la numitor, adică ( )


d ax 2 + bx + c = (2ax + b ) dx şi se obţin două integrale de
du dy
forma ∫u şi ∫y 2
+ α2
,

Bx + c
4.) ∫ (ax 2
+ bx + c ) n
dx se reduce la calculul a două integrale de forma

du dy
∫u n
şi In = ∫ (y 2
+ α2 ) n
după ce s-a procedat ca la 3.)

Exemplu.
3x + 2 1 3 (8 x + 4) + 4 3 1 1
I=
∫ (4 x 2
+ 4x + 3 ) 2
dx =
8 ∫ (4 x 2
+ 4x + 3 )2
dx = − + I1
8 4x2 + 4x + 3 2

(
d 4 x + 4 x + 3 = (8 x + 4 ) dx
2
)
unde
dx 1 dy 1⎡ y 1 y ⎤
I1 =
∫ [(2 x + 1) 2
+2 ]2
=
2 ∫ (y 2
+2 )
2
= ⎢
( +
2 ⎢⎣ 2 y 2 + 2 2 ⋅ 2 2)arctg ⎥+c=
2 ⎦⎥

y = 2x + 1 1 2x + 1 1 2x + 1
= + arctg + c.
dy = 2 dx 4 4x 2 + 4x + 3 8 2 2
1 2x − 5 1 2x + 1
Deci I = + arctg +c.
16 4 x 2 + 4 x + 3 16 2 2
După cum s-a putut observa, primitivele funcţiilor raţionale sunt combinaţii liniare de
funcţii raţionale, funcţii logaritmice şi funcţii arctg.

3. Integrale reductibile la integrale din funcţii raţionale


Integralele iraţionale de forma
⎛ ⎛ ax + b ⎞ q1 ⎛ ax + b ⎞ n ⎞⎟
q

R x , ⎜⎜

⎟ ,L , ⎜⎜
cx + d ⎟⎠ ∫ ⎟⎟
⎝ cx + d ⎠ ⎠

dx qi ∈ Q
⎝ ⎝
unde R este o expresie raţională de variabilele sale, se reduc la integrale din funcţii raţionale
ax + b
făcând =tN
cx + d
unde N este numitorul comun al fracţiilor q1 , K , q n .
1+ 1− x
Exemplu. Pentru ∫1− x +3 (1 − x) 2
dx avem N = 6 ; facem 1 − x = t 6 de unde x = 1 − t 6 şi

dx = − 6 t 5 dt , deci

75
1+ t3 t4 + t ⎛ t + 1 ⎞⎟
I =−6 ∫t 6
+t 4
⋅t 5d t = − 6 ∫t 2
+1 ⎜


dt = − 6 ⎜ t 2 − 1 + 2
t + 1 ⎟⎠
dt =

= − 2 t 3 + 6t − 3 ln ( t 2 + 1 ) − 6 arctg t + c =
= − 2 1 − x + 6 6 1 − x − 3 ln [ 3 ]
1 − x + 1 − 6 arctg 6 1 − 6 x + c .
Integralele binome au forma

∫ x (ax )
m n p
+ b dx m , n , p ∈Q .
*
Ele se mai numesc şi integrale Cebâşev după numele celui care a arătat că numai în
următoarele trei cazuri ele pot fi reduse la integrale din funcţii raţionale:
1.) p ∈ Z cu schimbarea x = t N unde N este numitorul comun a lui m şi n .
m +1
2.) ∈ Z cu ax n + b = t N unde N este numitorul lui p
n
m +1 n N n
3.) + p ∈ Z cu ax + b = t x unde N este numitorul lui p
n
1

dx −
3 ⎛ 3 ⎞ 3 3 3
⎜ x 4 + 1⎟
Exemplu. Fie I = ∫ ∫
= x 2
⎜ ⎟
dx . Facem x 4 + 1 = t 3 x 4 şi avem
x3 3
1 + 4 x3 ⎝ ⎠
4 7 3
− −
x = (t 3 − 1) 3 , dx = − 4t 2 (t 3 − 1) 3 dt , x 4 + 1 = t 3 (t 2 − 1) −1 .
2
⎛ 1 ⎞
⎜ + 1⎟ + c .

2
Astfel I = − 4 t dt = − 2 t + c = − 2 3
⎜ 4 ⎟
⎝ x3 ⎠
Integralele algebrice au forma

∫ R ⎛⎜⎝ x, ax 2 + bx + c ⎞⎟ dx

unde R este o funcţie raţională de două variabile.
Substituţiile indicate mai jos se datorează lui Euler:
1.) dacă a > 0 , ax 2 + bx + c = ± a x + t

2.) a < 0 , c > 0 , ax 2 + bx + c = tx ± c

3.) a < 0 , c < 0 , ax 2 + bx + c = t ( x − x1 ) unde x1 este rădăcină a


ecuaţiei ax 2 + b + c = 0 . Această ecuaţie nu poate avea rădăcini complexe deoarece trinomul
ax 2 + bx + c ar fi negativ ∀ x ∈ R şi n-ar avea sens radicalul.

*
R.L. Cebâşev (1829 – 1894), academician rus cu contribuţii în matematică şi mecanică.

76
Putem de asemenea remarca faptul că ultima schimbare de variabilă poate fi aplicată nu
numai când a < 0 ci şi când a > 0 dacă trinomul ax 2 + bx + c are rădăcini reale.
dx
Exemplu. Fie I = ∫x 2
− 3x + 5 x + 1
. Făcând − 3 x 2 + 5 x + 1 = tx + 1 , avem

2
5 − 2t 2 (t − 5t − 3) 5 − 2t − t 2 + 5t + 3
x= , dx = dt , − 3x 2 + 5 x + 1 = t ⋅ +1 = ,
t2 +3 (t 2 + 3) 2 t2 +3 t2 + 3

2 dt − 3x 2 + 5 x + 1
de unde I= ∫ 2t − 5
= ln 2t − 5 + c = ln 2
x
− 5 + c.

Integralele din funcţii trigonometrice de forma ∫ R (sin x, cos x) dx se transformă în


integrale din funcţii raţionale dacă:
1.) funcţia R este impară în cos x , adică
R (sin x, − cos x) = − R (sin x, cos x) cu sin x = t
2.) R este impară în sin x,
R (− sin x, cos x) = − R (sin x, cos x) cu cos x = t
3.) R este pară în sin x şi cos x
R (− sin x, − cos x) = R (sin x, cos x) cu tg x = t
x
4.) facem tg =t
2
În primele două situaţii se diferenţiază substituţiile şi se pun în evidenţă la numărător
diferenţialele lor.
În ultimele două cazuri se exprimă vechea variabilă în funcţie de cea nouă şi apoi se
diferenţiază.
Exemple.
sin 3 x
1.) Fie I =
∫ 2 + cos 2
dx . Efectuăm schimbarea de variabilă cos x = t şi avem

− sin x = d x = d t , după care integrala devine


sin 2 x sin x dx (t 2
)
−1 dt ⎛ 3 ⎞
I=
∫ 2 + cos x
=
∫ 2+t ⎝

= ⎜⎜ t + 2 +
t +
⎟ dt =
2 ⎟⎠
t2 cos 2 x
= + 2 t + 3 ln t + 2 + c = − 2 cos x + 3 ln (cos x + 2) + c .
2 2
1 + sin x x 2 dt
2.) Fie I =
∫ sin x + sin x cos x
dx. Făcând tg = t , avem x = 2 arctg t , dx =
2 1+ t2
şi cum

2t 1− t2
sin x = , cos x = , urmează că
1+ t2 1+ t2
(t + 1)2 1 ⎛ 1⎞ 1 x 1 x
∫ ∫ ⎜⎝ t + 2 + t ⎟⎠ d t = 4 tg
2
I= dt= + ln tg +c.
2t 2 2 2 2

77
Alte tipuri de integrale

∫ R (e )dx
ax
1.) O integrală de forma

1 dt
se reduce la o integrală raţională dacă se face e ax = t . Atunci x = ln t , dx = şi ea
a at
dt
devine ∫ R (t ) at = ∫ R1 (t ) dt .
dx dx dx 1 dt
Exemplu. I =
∫ sh x + 1 = ∫ e x
+ e −x
=2
∫e x
− e −x + 2
=2
∫ t −1+2⋅ t =
+1
2 t .
x
dt 1 t +1− 2 1 e +1− 2
=2
∫t 2
+ 2t − 1
=
2
ln
t +1+ 2
+ c = ln
2 e x +1+ 2
+c

2.) Integrarea unor funcţii hiperbolice se poate face utilizând formule asemănătoare celor
trigonometrice.

∫( )
2
⎡1 + ch 2 x ⎤ 1

Exemplu. I = ch 4 x d x =

2
⎢ 2 ⎥ d x = 4 1 + 2ch 2 x + ch 2 x d x =
⎣ ⎦
1 1 1 1 + ch 4 x 3 1 1
= x + sh 2 x +
4 4 4 2 ∫
d x = x + sh 2 x +
8 4 32
sh 4 x + c.

∫ ∫
ax ax
3.) Integralele de forma I 1 = e cos bx dx şi I 2 = e sin bx dx se pot obţine
simultan astfel:
e (a +ib )x
I 1 + i I 2 = e ax (cos bx + i sin bx ) dx = e ax ⋅ e ibx dx = e (a +ib )x dx =
∫ ∫ ∫ a + ib
+c=

a + ib
= e ax
(cos bx + i sin bx ) + c
a2 + b2
Separând partea reală de cea imaginară, avem
e ax
I1 = 2 (a cos bx + b sin bx ) + c
a + b2
e ax
I2 = (a sin bx − b cos bx ) + c .
a2 + b2

Calculul unor integrale cu ajutorul unor substituţii trigonometrice şi hiperbolice


Uneori substituţiile indicate în dreptul integralelor ce urmează pot conduce la integrări
mai rapide:
1.) R ⎛⎜ x , a 2 − x 2 ⎞⎟ dx , cu x = a cos t sau x = a sin t
∫ ⎝ ⎠
2.) ∫ R ⎛⎜⎝ x , a 2 + x 2 ⎞⎟ dx , cu x = a tg t sau x = a sht

3.) ∫ R ⎛⎜⎝ x , x 2 − a 2 ⎞⎟ dx , cu x = a ch t

78
Exemplu.
I= ∫ x 2 − 2 x − 3dx = ∫ (x − 1)2 − 4dx = 4 sh 2 t dt = 2 (ch 2t − 1) d t = sh 2t − t + c
∫ ∫
x − 1 = 2ch t
dx = 2sht dt
Pentru revenirea la variabila x se au în vedere formulele sh 2t = 2 sh t ch t , e t = sh t + ch t şi că din
x −1 1
ch t = rezultă sh t = ch 2 t − 1 = x2 − 2 −3 .
2 2
1 1
Astfel I = (x − 1) x 2 − 2 x − 3 + ln ⎛⎜ x − 1 + x 2 − 2 x − 3 ⎞⎟ + c .
2 2 ⎝ ⎠
Integrale care nu pot fi exprimate prin funcţii elementare
O diferenţă esenţială între calculul diferenţial şi cel integral este aceea că derivata unei
funcţii elementare se exprimă totdeauna prin funcţii elementare, nu acelaşi lucru se poate spune
despre primitiva unei funcţii elementare.
Aşa de exemplu sunt funcţiile:
sin x cos x
si ( x ) = ∫
x
dx (sinus integral) ci ( x ) =
x ∫
dx (cosinus integral)

dx

2
e − x dx (funcţia de eroare)
li ( x ) = ∫
ln x
(logaritm integral)

ex
∫ x
dx (exponenţial integral)

Tot din această categorie fac parte în general primitivele de forma ∫ R (x , )


P ( x ) dx
dx
unde P este polinom de grad n > 2 ca de exemplu ∫ x3 + 1
sau funcţiile

dx
eliptice ∫ 1 − k 2 sin 2 x dx , ∫ 1 − k 2 sin 2 x
.

Exerciţii
Să se calculeze următoarele integrale nedefinite:
ln (ln x ) x4 − 2x2 + 2 cos 4 x + sin 4 x
1.) ∫
x
dx 12.) ∫ (x 2
− 2x + 2 )
2
dx 23.) ∫ cos 2 x sin 2 x
dx

arcsin x dx
2.) ∫
x
dx 13.) ∫x 4
+ x2 +1
24.) ∫ sin
5
x 3 cos x dx

sh 1 − x x 5 dx x 2 dx
3.) ∫ 1− x
dx 14.) ∫ (x 3 + 1)(x 3 + 8) 25.) ∫ x2 − a2
x 2 dx sec 2 x dx
4.) ∫ xe x cos x dx 15.) ∫ (x − 1) 10
26.)
tg 2 x + 4 tg x + 1

79
x
sin 2 +1
dx 2
5.) ∫ sin 10 x sin 15x dx 16.) ∫ (x + 1)(x 2
)
+ x +1
2
27.) ∫ x
dx
cos + sin x
2

2
arcsin x dx
x −1 28.) ∫
6.) ∫ x2
dx 17.) ∫x x +1
dx
( )
x + 1 ⎛⎜ 2 x − + x 2 ⎞⎟
2
⎝ ⎠
dx 5 x dx
7.) ∫ ln
n
x dx 18.) ∫ 4
5− x + 5− x
29.) ∫ 1+ x 4
dx x dx
8.) ∫x e
n −x
dx 19.) ∫ x + x +4 x
3
30.) ∫ 1 − 2x 2 − x 4
x cos x dx
∫ sin 1+ 4 x 31.) ∫
3
9.) dx
2
x 20.) ∫ x
dx 2 sh x + 3 ch x

ln sin x cos ax
10.) ∫ sin 2
x
dx
21.) ∫
1− x
dx 32.) ∫ a + sin 2 ax
2
dx
1+ x
1+ x dx
∫x ∫ (2 − sin x )(3 − sin x )
2
11.) ln dx 22.)
1− x

80
II. INTEGRALA DUBLĂ

1. Definiţia integralei duble


Fie D un compact din R 2 (domeniu închis şi mărginit).
Domeniile ce intervin aici, vom presupune că au arie (vezi Manual cls.a XII-a) şi
frontierele lor sunt curbe netede pe porţiuni, adică reuniuni finite de curbe netede.
Numim diviziune a lui D, un număr finit de compacte
Δ = {δ i }1n , fără puncte interioare comune astfel încât
n
D= Uδ . i
1
Norma diviziunii Δ este prin definiţie ν (Δ ) = max d (δ i )
i = 1, n
unde d (δ i ) este diametrul compactului δ i adică marginea
superioară a distanţelor dintre două puncte oarecare ale lui δ i .
Spunem că diviziunea Δ ′ este mai fină decât Δ (scriem Δ ′ p Δ )
dacă orice domeniu al diviziunii Δ este o reuniune finită de domenii ale
diviziunii Δ ′ . Evident că
Δ ′ p Δ ⇒ ν (Δ ′) ≤ ν (Δ ) .
Fie acum f : D → R o funcţie (eventual mărginită), Δ = {δ i }1 o
n

diviziune a lui D şi punctele intermediare Pi (ξi ,ηi )∈ δi i = 1,n .


Fie de asemenea suma integrală
n n
σΔ ( f ) = ∑ f (P ) aria
1
i δi = ∑ f (ξ
1
i , η i ) aria δ i .

Geometric, dacă f ≥ 0 , atunci σ Δ ( f ) aproximează volumul


corpului V delimitat de suprafaţa S având ecuaţia z = f ( x , y ) ,
planul xOy şi suprafaţa cilindrică a cărei generatoare este
paralelă cu axa Oz şi se sprijină pe frontiera domeniului D.
Această aproximaţie este cu atât mai bună cu cât
diviziunea Δ este mai fină.
Definiţia 1. Spunem că funcţia f este integrabilă pe D, dacă există şi este finită limita
lim σ Δ ( f ) = I
ν (Δ ) → 0

oricare ar fi alegerea punctelor intermediare Pi .


Această definiţie este evident echivalentă cu
Definiţia 2. Funcţia f este integrabilă pe D, dacă există un număr real I, astfel încât
∀ ε > 0 , ∃ η(ε ) aşa ca pentru orice diviziune Δ a lui D cu ν (Δ ) < η , şi oricare ar fi alegerea
punctelor intermediare, să avem

81
σΔ ( f ) − I < ε .
O definiţie echivalentă se poate da şi prin şiruri ca şi la integrala definită.
Numărul I se numeşte integrala dublă a lui f pe D şi se notează
I= ∫∫ f ( x, y ) dx dy
D
sau I= ∫∫ f dx dy .
D
Dacă funcţia f este mărginită pe D, atunci se pot considera ca şi la funcţiile de o singură
variabilă, sumele Darboux ale lui f corespunzătoare diviziunii Δ = {δ i }1 a domeniului D
n

n n
sΔ ( f ) = ∑
1
m i aria δ i SΔ ( f ) = ∑M1
i aria δ i

unde mi = inf f (P ) , M i = sup f (P ) .


P ∈δi P ∈ δi
Notând cu m şi M respectiv marginile funcţiei f pe D, au loc evident următoarele
inegalităţi: m aria D ≤ s Δ ( f ) ≤ σ Δ ( f ) ≤ S Δ ( f ) ≤ M aria D .
Se pot pune în evidenţă următoarele proprietăţi ale sumelor Darboux:
1.) s Δ ( f ) = inf σ Δ ( f ) , S Δ ( f ) = sup σ Δ ( f )
marginile luându-se după toate alegerile posibile ale punctelor intermediare
2.) Dacă Δ ′ p Δ , atunci s Δ ( f ) ≤ s Δ′ ( f ) ≤ S Δ′ ( f ) ≤ S Δ ( f ) .
Într-adevăr, dacă δ i = δ i ′ U δ i ″ şi mi ′ = inf f (P ) , mi ″ = inf f (P ) ,
P ∈ δi ′ P ∈ δi ″

atunci mi aria δ i ≤ m i ′ aria δ i ′ + mi ″ aria δ i ″ .


Deducem de aici că dacă ν(Δ ) ↓ , atunci s Δ ( f ) ↑ şi S Δ ( f ) ↓ .
3.) Oricare ar fi diviziunile Δ 1 şi Δ 2 , m aria D ≤ s Δ1 ( f ) ≤ S Δ 2 ( f ) ≤ M aria D .
Rezultă de aici că există integralele Darboux ale lui f pe D:
I = sup s Δ ( f ) , I = inf S Δ ( f ) şi că s Δ ( f ) ≤ I ≤ I ≤ S Δ ( f ) ∀ Δ.
Δ Δ

2. Criterii de integrabilitate
Teorema 1 (criteriul lui Darboux). O funcţie mărginită f este integrabilă pe D dacă şi
numai dacă ∀ ε > 0 , ∃ η(ε ) astfel încât ∀ Δ cu v(Δ ) < η
S Δ ( f ) − sΔ ( f ) < ε .
Demonstraţie ⇒ Funcţia f fiind integrabilă, ∀ ε > 0 , ∃ η(ε ) astfel încât ∀ Δ cu
v(Δ ) < η să avem I − ε ≤ σ Δ ( f ) ≤ I + ε oricare ar fi alegerea punctelor Pi .
Dar atunci avem şi I − ε ≤ sΔ ( f ) ≤ SΔ ( f ) ≤ I + ε .
Prin urmare S Δ ( f ) − s Δ ( f ) ≤ I + ε − (I − ε ) = 2 ε ∀ Δ cu v(Δ ) < η .
⇐ Presupunem pentru funcţia mărginită f că este îndeplinită condiţia din enunţ. Atunci are
loc şi O ≤ I − I ≤ S Δ ( f ) − s Δ ( f ) < ε ∀Δ cu v(Δ ) < η .

82
Cum ε este arbitrar, rezultă I = I = I .
Din s Δ ( f ) ≤ I ≤ S Δ ( f ) , s Δ ( f ) ≤ σ Δ ( f ) ≤ S Δ ( f ) , rezultă că
σ Δ ( f ) − I ≤ SΔ ( f ) − sΔ ( f ) < ε indiferent de alegerea punctelor Pi , dacă v(Δ ) < η .
Deci f este integrabilă şi ∫∫ f dx dy = I .
D
Teorema 2. Dacă f este continuă pe D ⇒ f este integrabilă pe D.
Demonstraţie. Funcţia f fiind continuă pe compactul D, este uniform continuă pe D şi
deci ∀ε > 0 , ∃ η(ε ) astfel încât oricare ar fi P ′, P ′′ ∈ D cu d (P ′, P ′′) < η să avem
ε
f (P ′) − f (P ′′) < .
aria D
Fie Δ = {δ i }1 o diviziune a lui D cu v(Δ ) < η şi mi , M i marginile lui f pe δ i i = 1 , n .
n

Dar f fiind continuă pe compactul δ i , îşi atinge marginile pe δ i , deci ∃ Pi ′ , Pi ″ ∈ δ i aşa ca,
m = f ( P′ ) ,
i i M = f ( P ″ ) . Prin urmare
i i
n n
S Δ ( f ) − sΔ ( f ) = ∑ (M
1
i − m i ) aria δ i ≤ ∑ ⎡⎢⎣( P ″ ) − f ( P ′ )⎤⎥⎦ aria δ
1
i i i ≤

n
ε

aria D
⋅ ∑ aria δ
1
i =ε.

Cu criteriul lui Darboux rezultă acum integrabilitatea funcţiei continue f.


Definiţie. O mulţime A ⊂ R 2 se spune că este de măsură Lebesgue nulă (sau
neglijabilă) dacă ∀ ε > 0 , ∃ un şir {I n }n de intervale deschise bidimensionale care acoperă

A ( A ⊂ U I n ) şi astfel încât ∑ aria I n < ε .
n 1
Teorema 3 (criteriul lui Lebesgue). O funcţie mărginită este integrabilă pe
D ⇔ mulţimea punctelor sale de discontinuitate este de măsură Lebesgue nulă.
Drept consecinţă, dacă mulţimea punctelor de discontinuitate ale unei funcţii mărginite
este o curbă netedă pe porţiuni, atunci funcţia este integrabilă.

3. Proprietăţile integralei duble


Se pot pune în evidenţă următoarele proprietăţi:
1.) ∫∫ dx dy = aria D
D

2.) f , g integr . D , α ,β ∈ R ⇒ αf + β g integr .D şi

∫∫ (αf + βg ) dx dy = α∫∫ f dx + β∫∫ g dx dy


D D D
(proprietatea de liniaritate)

83
3.) f integr.D, f ≥ 0 ⇒ ∫∫ f dxdy ≥ 0
D
(proprietatea de pozitivitate)

4.) f, g integr. D, f ≤ g ⇒ ∫∫ f dx dy ≤ ∫∫ g dx dy
D D
(proprietatea de monotonie)

5.) f integr. D ⇒ f integr. D şi ∫∫ f dx dy ≤ ∫∫ f dx dy


D D

6.) f integr. D şi m ≤ f (P ) ≤ M ∀ P∈D ⇒ m aria D ≤ ∫∫ f dx dy ≤ M aria D


D
7.) f continuă pe D ⇒ ∃ P0 ∈ D astfel încât

∫∫ f (x , y ) dx dy = f (P ) aria D
D
0 (teorema de medie)

Într-adevăr, dacă m şi M sunt marginile funcţiei continue f pe D şi ele sunt atinse în

∫∫ f dx dy
f (P1 ) = m ≤ = λ ≤ M = f (P2 ) .
D
P1 respectiv P2 din D , atunci
aria D
Dacă C este o curbă conţinută în D având capetele P1 şi P2 şi
x = x (t )
reprezentarea parametrică (C ) : ⎧⎨ t ∈ [α , β] ,
⎩ y = y (t )
atunci funcţia compusă g ( t ) = f (x ( t ) , y ( t )) este continuă pe
[α,β] şi g (α ) = m , g (β) = M .
Din proprietatea lui Darboux a funcţiei g , deoarece
g (α ) ≤ λ ≤ g (β ) rezultă că ∃ t0 ∈ [α, β] astfel încât λ = g (t 0 ) = f (x(t 0 ), y (t 0 )) , deci
∃ P0 ( x (t0 ), y (t0 )) ∈ D cu proprietatea din enunţ.
8.) Dacă f este integrabilă pe D = D1 U D2
unde D1 şi D2 sunt domenii compacte fără puncte interioare
comune, atunci ∫∫ fdxdy = ∫∫ fdxdy + ∫∫ fdxdy
D D1 D2
( proprietatea de aditivitate faţă de domenii ).

4. Calculul integralei duble


În cele ce urmează vom presupune că f este funcţie continuă pe D .
1.) Fie D = [a , b] × [c , d ] . Fie
Δ ′ : a = x 0 < x1 < K < x n = b
Δ ′′ : c = y 0 < y1 < K < y m = d
diviziuni oarecare ale intervalelor [a, b ] respectiv [c, d ] .

84
Vom considera pentru D diviziunea Δ = δij { }
unde δ ij = [xi , xi +1 ] × [ yi , yi +1 ] i = 0, n − 1 , j = 0, m − 1

Fie punctele [ ]
ξ i ∈ [x i , x i +1 ] , i = 0 , n − 1 , η j ∈ y j , y j +1 , j = 0 , m − 1 . Evident că
( )
Pij ξ i , η j ∈ δ ij şi că ν(Δ ) → 0 ⇔ ν(Δ ′) → 0 , ν(Δ ′′) → 0 .
Cum funcţia f este integrabilă, avem
n −1 m −1 n −1 m −1
σΔ ( f ) = ∑∑ f (P ) aria δ ij ij = ∑∑ f (ξ , η )Δx
i =0 j =0
i j i Δy j =
i =0 j =0
n −1 ⎛ m −1 ⎞
= ∑∑ ( ⎜

i =0 ⎝

)
f ξ i , η j Δy j ⎟ Δx i
j =0 ⎠
când ν ( Δ ′′ ) →0
când ν ( Δ ) → 0 ↓
d
F (ξ i ) = ∫ f (ξi , y )dy
c
n −1

∑ F (ξ ) Δ x
i =0
i i

când ν ( Δ ′ ) →0

b ⎛d ⎞
∫∫ f ( x, y ) dx dy
b

∫ F ( x ) dx = ⎜ f ( x , y ) dx ⎟ dx
∫∫
D ⎜ ⎟
a a⎝c ⎠
b d
Deci ∫∫ f (x , y ) dx dy = ∫ dx ∫ f (x , y ) dy .
D a c
Analog (sau ţinând seama de teorema de integrare a unei integrale cu parametru)
d b

∫∫ f (x , y ) dx dy = dy f (x , y ) dx .
∫ ∫
D c a

⎧ a≤ x≤b unde ϕ şi ψ sunt funcţii continue pe [a , b]


2.) Fie D ⎨
⎩ϕ ( x) ≤ y ≤ ψ ( x) (domeniu simplu în raport cu Oy )
În acest caz limitele de integrare la integrala F (ξ i ) nu
mai sunt constante ci dependent de ξ i
ψ ξi( )
F (ξ i ) = ∫ f (ξ i , y ) dy
( )
ϕ ξi

85
b ψ( x )
şi ∫∫ f (x , y ) dx dy = dx ∫ ∫ f (x , y ) dy .
D a ϕ( x )

⎧ c≤ y≤d
3.) Dacă
D:⎨ cu ϕ , ψ continue pe [a , b ] .
⎩ϕ( y ) ≤ x ≤ τ( y )
(domeniu simplu în raport cu Ox) atunci
d ψ( y )

∫∫ f (x , y ) dx dy = dy ∫ ∫ f (x , y ) dx .
D c ϕ( y )

2x
Exemplu. Să se calculeze I = ∫∫ ( y − 2)2 dxdy dacă
D

{
D = (x , y ) ∈ R 2 0 ≤ y ≤ 1, y ≤ x 2 , x ≤ ( y − 2)2 . }
Soluţie. Domeniul D este simplu în raport cu Ox putând fi scris şi astfel:
⎧ 0 ≤ y ≤1
D:⎨
⎩ y ≤ x ≤ ( y − 2)
2

Deci
( y − 2 )2 ( y − 2 )2
∫ ( y − 2) [( y − 2) − y]dy =
1 1 1
2x dy 1
∫ ∫ ∫ ( y − 2)
2 4
I = dy dx = x =
0
( y − 2) 2
0
2
y 0
2
y

1 1 1
⎡ y ⎤ ( y − 2)3 ⎡ 1 2 ⎤ 4
=

0
⎢( y − 2 ) 2 −
⎣⎢
⎥ dy =
( y − 2)2 ⎦⎥ 3
0

− ⎢
⎣⎢
0
y − 2
+
2
⎥ dy = ln 2 +
( y − 2) ⎦⎥ 3

Schimbarea de variabile la integrala dublă


Fie f o funcţie continuă definită pe compactul D din planul xOy şi transformarea
⎧ x = x ( u,v )
regulată: T :⎨ ( u ,v ) ∈ D′ .
⎩ y = y ( u,v )

Corespondenţa domeniilor este


cea din figură.

Evident, funcţia compusă f (x(u , v ), y (u , v )) este continuă pe D .


Ne interesează care este legătura dintre elementul de arie dxdy din planul xOy şi dudv
din uOv . Reţeaua de curbe coordonate din uOv este u = const şi v = const . Avem evident
dx = xu′ du + x v′ dv , dy = y u′ du + y v′ dv .

86
Cum B ′ ∈ v = const , C ′ ∈ u = const , rezultă că punctele A, B şi E au coordonatele
A ( x , y ), B (x + x u′ du , y + y u′ du ), C (x + x v′ dv , y + y v′ dv ) , de unde rezultă că
x y 1 x y 1
1 D (x , y )
dx dy = 2 aria Δ ABC = 2 ⋅ x + x u′ du y + y u′ du 1 = x u′ du y u′ du 0 = dudv ,
2 D (u , v )
x + x v′ dv y + y v′ dv 1 x v′ dv y v′ dv 0
D (x , y )
deci ∫∫ f ( x, y ) dxdy = ∫∫ f (x ( u , v ), y ( u , v ))
D D
D (u , v )
dudv .(formula schimbării de variabile).

x
Exemplu. Să se calculeze I =
∫∫
D x2 + y2
dxdy unde

{
D = (x , y ) ∈ R 2 ay ≤ x 2 + y 2 ≤ 2ay , x 2 ≤ y 2 . }
Soluţie.
Făcând transformarea polară, avem
⎧ x = ρ cos ϕ

⎩ y = ρ cos ϕ
⎧π 3π
⎪ ≤ϕ≤
D′ : ⎨ 4 4 şi iacobianul
⎪⎩a sin ϕ ≤ ρ ≤ 2a sin ϕ
D ( x, y )
= ρ , deci
D (ρ, ϕ )
3π 3π 3π
4 2 a sin ϕ 4
ρ cos ϕ 1 3a 2 sin 3 ϕ 4
I = ∫∫ ρdρdϕ = ∫π cos ϕ dϕ ∫ ρdρ = 2 ∫π
2 2
cos ϕ ⋅ 3a sin ϕ dϕ = ⋅ =0
D′
ρ a sin ϕ
2 3 π
4 4 4

5. Aplicaţii ale integralei duble


Aria unui domeniu plan aria D = ∫∫ dxdy
D
Exemplu. Să se calculeze aria domeniului D definit de inegalităţile 1 ≤ xy ≤ 2 , x ≤ y ≤ 3 x
⎧u = xy

Soluţie. Făcând transformarea T : ⎨
v=
x , domeniul D se
⎪⎩ y
⎧1 ≤ u ≤ 2
transformă în dreptunghiul D ′ : ⎨ . Avem apoi
⎩1 ≤ v ≤ 3
y x
D (u , v ) y
= y 1 = 2 , de unde
D (x , y ) − 2 x
x x

87
D (x , y ) 1 x 1
= = = .
D (u , v ) D (u , v ) 2 y 2v
D (x , y )
2 3
1 1 dv 1
Prin urmare aria D =
∫∫
D
dxdy =
∫∫
D′
2v
dudv =
2 ∫ ∫v
1
du
1
=
2
ln 3 .

Calculul volumelor
3
Fie un domeniu V ⊂ R definit de inegalităţile
⎧ (x , y ) ∈ D
V :⎨
⎩ f (x , y ) ≤ z ≤ g (x , y )
unde f şi g sunt funcţii continue pe D .
Cu interpretarea geometrică a integralei duble rezultă că
vol V = ∫∫ [g ( x , y ) − f ( x , y )]dxdy .
D
Exemplu. Să se calculeze volumul corpului limitat de suprafeţele
z = e − (x ),
2
+ y2
z = 3 şi x 2 + y 2 = R 2 .
Soluţie. Avem
( ) ⎤ dxdy = 3 ( )dxdy = K
∫∫ ⎡⎢⎣3 − e
− x2 + y2 − x2 + y2
volV =
⎥⎦ ∫∫ dxdy − ∫∫ e
D D D

⎧ x = ρ cos ϕ ⎧0≤ρ≤ R
T :⎨ D′ : ⎨
⎩ y = ρ sin ϕ ⎩0 ≤ ϕ ≤ 2π

∫∫ e
−ρ 2
K = 3aria D − ρdρdϕ =
D′
R 2π
−ρ 2
ρdρ ∫ dϕ =3πR 2 + π ⎛⎜ e − R − 1⎞⎟
2
= 3πR − ∫ e
2
⎝ ⎠
0 0
Masa şi centrul de greutate ale unei plăci plane
Dacă D este o placă materială din planul xOy având densitatea
superficială ρ( x, y ) , funcţie continuă, atunci cum masa plăcii
este M = ∑ m = ∑ ρ (P ) aria δ ,
i i i

rezultă că M = masa D = ∫∫ ρ ( x , y ) dxdy .


D
Coordonatele centrului de greutate G ( x G , y G ) al plăcii sunt
date evident de formulele

88
1 1
xG =
M ∫∫ xρ ( x , y ) dxdy ,
D
yG =
M ∫∫ yρ ( x , y ) dxdy .
D

Dacă placa este omogenă ( ρ = const ) , atunci


1 1
xG =
aria D ∫∫
xdxdy , y G =
D
aria D ∫∫ ydxdy .
D
⎧ x ∈ [a , b]
Presupunând că domeniul D : ⎨ se află în întregime de o parte a axei
⎩f (x)≤ y ≤ g(x)
Ox , să observăm că ultima formulă poate fi scrisă sub forma
b g( x ) b b
1 1
∫ ∫ ∫ ∫f
2 2
aria D ⋅ y G = dx ydy = g ( x ) dx − ( x ) dx .
2 2
a f (x) a a

Amplificând cu 2π se obţine volumul corpului de rotaţie a


domeniului D în jurul axei Ox şi anume
v = aria D ⋅ 2πy G
S-a ajuns astfel la a doua teoremă a lui Guldin: dacă un domeniu plan se roteşte în
jurul unei axe din planul său şi care nu îl intersectează, atunci volumul corpului de rotaţie
astfel obţinut este egal cu produsul dintre aria domeniului şi lungimea cercului descris de
centrul de greutate.
Exemplul 1. Cu ajutorul teoremei lui Guldin putem rapid calcula centrul de greutate al
semicercului de rază R . Astfel
4 πR 2
πR 3 = ⋅ 2πy G
3 2
4
de unde yG = R = 0,425 R .

Exemplul 2. Să se determine coordonatele centrului de greutate al plăcii plane omogene


⎧⎪ x2 y2 ⎫⎪
D = ⎨ ( x , y ) 2 + 2 ≤ 1, x , y ≥ 0⎬ .
⎪⎩ a b ⎪⎭
Soluţie. Elipsa fiind un cerc de rază 1 deformat
⎛⎛ x ⎞2 ⎛ y ⎞2 ⎞
⎜ ⎜ ⎟ + ⎜ ⎟ = 1⎟ vom folosi transformarea polară generalizată:
⎜⎝ a ⎠ ⎝ b ⎠ ⎟
⎝ ⎠
⎧ x = aρ cos ϕ ⎧ 0 ≤ ρ ≤1
D ( x, y ) ⎪
⎨ pentru care = abρ . În acest caz D′ : ⎨ π .
⎩ y = bρ sin ϕ D ( ρ, ϕ ) 0≤ϕ≤
⎪⎩ 2
π
1 2
ab
Astfel aria D = ∫∫ dxdy = ∫∫ abρdρdϕ = ab∫ ρdρ∫ dϕ = π 4
,
D D′ 0 0

89
π
1 2
a 2b 4a
∫∫ xdxdy = ∫∫ aρ cos ϕ abρ dρ dϕ = a b∫ ρ ∫
2 2
dρ cos ϕ dϕ = şi x g = . Având în vedere
D D′ 0 0
3 3π
⎛ 4a 4b ⎞
forma domeniului rezultă G ⎜ , ⎟.
⎝ 3π 3π ⎠
Momentele de inerţie ale unei plăci plane
Momentele de inerţie ale plăcii D având densitatea superficială ρ ( x, y ) , faţă de originea
axelor şi faţă de axele de coordonate sunt date de formulele:

∫∫ (x ) ∫∫ y ∫∫ x
2
IO = + y 2 ρ ( x , y ) dxdy , I Ox = 2
ρ ( x , y ) dxdy , I Oy = 2
ρ ( x , y ) dxdy .
D D D

Exemplu. Să se calculeze momentul de inerţie al discului de rază R în raport cu centrul său, în


ipoteza că este omogen.
Soluţie. Dacă densitatea discului este d , atunci avem
2π R

∫∫ (x ) πR 4
∫∫ ∫ ∫
2
IO = d + y 2 dxdy = d ρ 2 ρ d ρ d ϕ = d dϕ ρ 3 dρ = d
2
D D′ 0 0
.

Exerciţii
π
y
1 2
sin x 2 4
1.) Să se calculeze ∫0
dy
π
∫ x
dx schimbând ordinea de integrare. R: -
π π2
y
2
2.) Să se calculeze
a)
∫∫
dx dy
6x + y + 9
{
, unde D = (x , y ) ∈ R 2 2 x − 1 ≤ y ≤ x 2 } R : 3 ln 2 − 2
D

⎡ π⎤
b) ∫∫ x sin (x + y ) dx dy , unde D = [0, π] × ⎢⎣0, 2 ⎥⎦
D
R: π−2

x2 y2
+
a2 b2 ⎧ 2 x
2
y2 ⎫
c) ∫∫ dx dy , dacă D = ⎨( x , y ) ∈ R + ≤ 1, x ≥ 0 , y ≥ 0⎬
x +y
2 2
⎩ a 2
b 2

{ }
D

∫∫ (x )
+ y 2 − 4 x − 4 y + 10 dx dy , unde D = (x, y ) ∈ R 2 x 2 + 4 y 2 − 2 x − 16 y + 13 ≤ 0
2
d)
D

17π
R:
2
e) ∫∫ (x
dx dy
{
unde D = ( x, y ) ∈ R 2 2 x ≤ x 2 + y 2 ≤ 4 x , 2 y ≤ x 2 + y 2 ≤ 6 y } R:
1
D
2
+y )
2 2 12

90
(
− x2 + y 2 ) sin (x 2 + y 2 ) dx dy
f) ∫∫ e2
R
3.) Să se calculeze ariile domeniilor limitate de
10π ⋅ u = x − 2 y
a) elipsa (x − 2 y + 3) + (3 x + 4 z + 1) = 100
2 2
R:
v = 3x + 4 y
⎛π 1⎞
b) cercurile x + y = 2 x , x + y = 4 x şi dreptele y = x, y = 0
2 2 2 2
R : 3⎜ + ⎟
⎝ 4 2⎠
a
c) parabolele y 2 = x, y 2 = 2 x, x 2 = ay, x 2 = 2ay , a > 0 R:
3
4.) Să se calculeze volumul corpului limitat de suprafeţele
a) 9 4
x R: a
z = x + y , xy = a , xy = 2a , y = , y = 2 x
2 2 2 2 2
2
π a3
b) x 2 + y 2 - az = 0 , x 2 + y 2 ( )
2
( )
= a 2 x2 - y2 , z = 0 , a > 0 R:
8
2 2 2

5.) Să se determine centrul de greutate al plăcii omogene limitate de astroida x 3


+ y = a şi axele Ox
3 3

256 a
şi Oy R: x 6 = y 6 =
315 π
6.) Să se calculeze momentele de inerţie în raport cu axele de coordonate ale plăcii omogene mărginite de
5π a 4 π a4
curba x + y
2 2
= ay (a > 0) . R : Ix = d, I y = d
64 64

91
III. INTEGRALA TRIPLĂ

1. Definiţia integralei triple


Integrala triplă a unei funcţii de trei variabile pe un domeniu compact din R 3 se
introduce absolut analog integralei duble.
Noţiunea de integrabilitate, diversele criterii de integrabilitate, proprietăţile funcţiilor
integrabile, se transpun cu uşurinţă de la funcţiile de două la cele de trei variabile.
Pentru a nu relua întreaga teorie şi mai ales pentru a simplifica expunerea, ne vom
limita la cazul funcţiilor continue.
şi Δ = {vi }1 o diviziune a sa, obţinută prin împărţirea lui V
n
Fie V un compact din R3
într-un număr finit de compacte cu ajutorul unor suprafeţe, neavând puncte interioare comune.
Norma diviziunii Δ este ν ( Δ ) = max d ( vi ), d (vi ) fiind diametrul mulţimii v i .
i =1,n

Fie f : V → R o funcţie continuă, Δ = {vi } , o


n

diviziune a lui V, punctele Pi (ξ i , η i , ς i ) ∈ vi ( i = 1, n ) şi suma


n n
integrală σΔ( f )= ∑ f (P ) vol v = ∑ f (ξ ,η ,ς ) vol v
1
i i
1
i i i i .

Dacă f ≥ 0 reprezintă densitatea unui corp ce ocupă


domeniul V, atunci σ Δ ( f ) aproximează masa corpului,
aproximaţia fiind cu atât mai bună cu cât diviziunea Δ este mai fină.
Numim integrala triplă a funcţiei f pe V, numărul I = lim σ ( f ).
ν ( Δ )→0
În cazul funcţiei continue f , această limită există, este finită şi nu depinde de alegerea
punctelor Pi . Integrala triplă se notează
∫∫∫ f ( x, y , z ) dx dy dz , ∫∫∫ f dx dy dz
V V
sau
∫∫∫ f dω.
V
2. Calculul integralei triple
Fie V un domeniu simplu în raport cu axa Oz adică un domeniu definit de inegalităţile
⎧ ( x, y ) ∈ D
V :⎨
⎩ ϕ ( x, y ) ≤ z ≤ ψ ( x, y )
unde ϕ şi ψ sunt funcţii continue pe D.
Procedând ca în cazul integralei duble se obţine următoarea
formulă de calcul
ψ ( x ,y )

∫∫∫
V
f ( x , y , z ) dx dy dz =
∫∫
D
dx dy
∫ f ( x, y , z ) dz
ϕ( x ,y )
Prin urmare calculul integralei triple se reduce la
calculul unei integrale duble şi a unei integrale simple.

92
dx dy dz
Exemplu. Să se calculeze I = ∫∫∫ (1 + x + y + z )3 dacă domeniul V este limitat de planele
V
x = 0, y = 0, z = 0, x + y + z = 1 .
Soluţie.

⎧ ( x, y ) ∈ D
Deoarece V : ⎨ avem
⎩ 0 ≤ z ≤ 1− x − y
1− x − y
1− x − y
dz 1 1
I = ∫∫ dx dy ∫ (1 + x + y + z )3 = − ∫∫ dx dy =
D 0
2 D (1 + x + y + z )2
0

1 ⎛1 1 ⎞
⎟dx dy = − 1 aria D + 1 dx dy
= − ∫∫ ⎜ − ∫∫ (1 + x + y) 2 =
2 D ⎜⎝ 4 (1 + x + y )2 ⎟
⎠ 8 2 D

1 1− x 1 1− x
1 1 dy 1 1 ⎡ 1 ⎤
= − + ∫ dx ∫ = − + ∫ ⎢− ⎥ dy =
16 2 0 0 (1 + x + y ) 2 16 2 0⎣
1 + x + y⎦
0
1
1 1 ⎛1 1 ⎞ 1 5
=− − ∫⎜ − ⎟ dx = ln 2 − .
16 2 0 ⎝ 2 1 + x ⎠ 2 16

Schimbarea de variabile la integrala triplă.


Dacă domeniul compact V este imaginea domeniului V ′ prin transformarea regulată
⎧ x = x ( u ,v , w )

T : ⎨ y = y ( u ,v , w ) ( u ,v , w ) ∈ V ′ iar f ( x , y , z ) este o funcţie continuă pe V, atunci are loc formula
⎪ z = z ( u ,v , w )

D ( x, y , z )
∫∫∫ f ( x, y , z ) dx dy dz = ∫∫∫′ f (x ( u ,v, w ), y ( u ,v, w ), z ( u ,v, w )) D ( u ,v, w )
du dv dw
V V
numită formula schimbării de variabile la integrarea triplă.
Exemplu. Să se calculeze I = ∫∫∫ z dx dy dz unde
V
{
V = ( x, y , z ) ∈ R 3
x + y + z ≤ 8, x + y 2 ≤ z 2 , z ≤ 0 .
2 2 2 2
}
Soluţie. Făcând transformarea sferică:

⎧ x = ρ sin θ cos ϕ ⎪0 ≤ ρ ≤ 2 2
⎪ D ( x, y , z ) 2 ⎪
⎨ y = ρ sin θ sin ϕ , avem = ρ sin θ , şi V ′ : ⎨0 ≤ ϕ ≤ 2π .
⎪ z = ρ cos θ D (ρ, ϕ, θ) ⎪ π
⎩ ⎪0 ≤ θ ≤
⎩ 4
π
2 2 2π 4
sin 2θ
∫∫∫ ρ cos θ ⋅ ρ ∫ρ ∫ dϕ ∫
2 2
Astfel I= sin θ dρ dϕ dθ = dρ dθ = 8π.
V′ 0 0 0
2

93
3. Aplicaţii ale integralei triple
Calculul volumelor Faptul că vol V =
∫∫∫ dx dy dz
V
rezultă din aceea că orice sumă

integrală a funcţiei f ( x, y , z ) ≡ 1 este egală cu vol V .


Exemplu. Să se calculeze volumul din cilindrul x 2 + y 2 = 2 ax cuprins între paraboloidul
x 2 + y 2 = 2 az şi planul xOy .
Soluţie. Cu transformarea cilindrică:
⎧ π π
⎧ x = ρ cos ϕ ⎪− ≤ ϕ ≤
⎪ D( x, y ,z ) ⎪ 2 2
⎨ y = ρ sin ϕ avem = ρ , şi V ′ : ⎨ 0 ≤ ρ ≤ 2a cos ϕ . Prin urmare
⎪z = z D ( ρ ,ϕ , z ) ⎪
⎩ ρ2
⎪ 0≤ z≤
⎩ 2a
π ρ2
2 2 a cos ϕ 2a
volV = ∫∫∫ dx dy dz = ∫∫∫ ρ dρ dϕ dz = ∫πdϕ ∫ ρ dρ ∫ dz =
V V′ 0 0

2
π π
2 2 a cos ϕ 2 2
ρ 1 dϕ 3π 3
= ∫πdϕ ∫ ρ dρ ⋅ 2a = 2a ∫π 4
⋅16a 4 cos 4 ϕ =
4
a .
0
− −
2 2
Masa şi centrul de greutate ale unui corp
Dacă ρ( x, y , z ) este densitatea unui corp ce ocupă domeniul V ⊂ R 3 , atunci masa
corpului este dată de M = ∫∫∫ ϕ ( x , y , z ) dx dy dz
V
iar coordonatele centrului de greutate de:

1 1 1
xG =
M ∫∫∫ xρ (x, y , z )dx dy dz , y
V
G =
M ∫∫∫ y ρ (x , y , z ) dx dy dz , z
V
G =
M ∫∫∫ z ρ ( x , y , z ) dx dy dz .
V
Exemplu. Să se calculeze centrul de greutate al jumătăţii superioare a sferei de rază R
cu centrul în origine, dacă densitatea sa este constantă.
1 2π 3
Soluţie. Corpul fiind omogen, z G =
volV V
z dx dy dz . Avem apoi volV =
3
R ∫∫∫
şi

∫∫∫ z dx dy dz = ∫∫∫ ρ cos θ ⋅ ρ


2
sin θ dρ dϕ dθ =
V V′
π
2π R 2
1 π 3
∫ dϕ ∫ ρ ∫ 2 sin 2θ dθ = 4 R
3 4
= dρ , de unde z G = R.
0 0 0
8
⎛ 3 ⎞
În virtutea simetriei corpului V, centrul de greutate este G ⎜ 0 , 0 , R ⎟ .
⎝ 8 ⎠

94
Momentele de inerţie ale unui corp având densitatea ρ (x , y , z ) şi ocupând domeniul

∫∫∫ (x )
2
V sunt date de formule ca: I 0 = + y 2 + z 2 ρ ( x , y , z ) dx dy dz ,
V

∫∫∫ (x )ρ ( x, y , z ) dx dy dz , ∫∫∫ z
2 2 2
I 0z = +y I x0 y = ρ ( x , y , z ) dx dy dz .
V V
Exemplu. Să se calculeze momentele de inerţie ale piramidei omogene limitate de planele de
x y z
coordonate şi planul + + = 1.
a b c
Soluţie. Avem ρ = const. , deci
⎛ x⎞ ⎛ x y⎞
b⎜ 1− ⎟ c ⎜1− − ⎟
a ⎝ a⎠ ⎝ a b⎠
abc 3
∫∫∫ z 2 dx dy dz = ρ dx
∫ ∫ ∫
2
I xOy = ρ dy z dz = ρ.
60
V 0 0 0
Prin urmare

I yOz =
a 3 bc
60
ρ , I zOx =
ab 3 c
60
ρ şi I O =
abc 2
60
a + b2 + c2 ρ . ( )
Potenţialul newtonian
Pentru un punct material de masă m, potenţialul newtonian sau gravitaţional se
defineşte prin formula U=m/r, unde r este distanţa punctului material până la punctul din spaţiu
în care se consideră potenţialul.
În cazul unui corp material care ocupă domeniul V ⊂ R 3 şi are densitatea ρ (x , y , z ) ,
ρ( x , y , z ) dx dy dz
potenţialul newtonian în punctul P0 (x0 , y 0 , z 0 ) este U (P0 ) = ∫∫∫ V (x − x0 )2 + ( y − y0 )2 + (z − z0 )2
Exemplu. Să se calculeze potenţialul newtonian al cilindrului omogen definit de inegalităţile
x + y ≤ a 2 , 0 ≤ z ≤ h într-un punct de pe axa cilindrului.
2 2

Soluţie. Fie c > h şi densitatea μ . Avem


dx dy dz
U ( 0 ,0 ,c ) = μ
∫∫∫
V x + y 2 + (z − c )2
2
=

2r h a h
ρ dρ ⎧ ⎫
∫ ∫ ∫
= μ dϕ dz
0 0 0 ρ + (z − c )
2 2 ⎩ ∫
= 2π μ ⎨ a 2 + (z − c )2 − z − c ⎬ dz =
0

= π μ [ a 2 ln
(h − c ) + (h − c )2 + a2
2
a +c −c 2
+ (h − c ) (h − c )2 + a2 + c a 2 + c 2 + h (h − 2c ) ] .
Exerciţii
1.) Să se calculeze

a)
∫∫∫ [x 2
+ y 2 + (z − 2)2 ] −1 / 2
dx dy dz unde V este cilindrul x + y ≤ 1 , − 1 ≤ z ≤ 1
2 2

95
π
b)
∫∫∫
V
xyz sin (x + y + z ) dω unde V este limitat de planele x + y + z = , x = 0 , y = 0 , z = 0
2

c)
∫∫∫ {
x 2 + y 2 + z 2 dω unde V = (x, y, z ) ∈ R 3 x 2 + y 2 + z 2 ≤ z } R:
π
10
V
2 2x− x2 a
8 2
d) ∫
0
dx ∫0
dy ∫
0
z x 2 + y 2 dz trecând la coordonate cilindrice R:
9
a

∞∞∞
dx dy dz 4π dx dydz 8
e)
∫∫∫ ( 2 2 2 3
)
R:
3
; f)
∫∫∫ (1 + x + y + z ) 7
R:
15
x2 + y2 + z2 ≥ 1 x + y + z 000
2.) Să se calculeze volumul corpului mărginit de planele
49 3
x + y + z = a , x + y + z = 2 a , x + y = z , x + y = 2 z , y = x, y = 3 x a R:
864

3.) Să se calculeze volumul corpului mărginit de suprafaţa x 2 + y 2 + z 2


2
= a3 x ( R:
π a3
3
)
2 2 2 2 2
4.) Să se calculeze volumul corpului limitat de sfera x + y + z = 4 şi paraboloidul x + y = 3z
19 π
(interior paraboloidului). R:
6
5.) Să se determine centrul de greutate al corpului material omogen care ocupă domeniul
x2 y2 z2 ⎛3 3 3 ⎞
V : x,y,z ≥ 0, 2
+ 2
+ 2
≤1. R: G⎜ a , b, c ⎟
a b c ⎝8 b 8 ⎠
6.) Să se calculeze momentele de inerţie în raport cu planele de coordonate ale corpului material care
a2 y2 z2
ocupă domeniul mărginit de suprafeţele + = , z = c > 0 şi având densitatea d = const.
x2 b2 c2
π abc 3 d π a 3 bc d π ab 3 c d
R : I x0 y = , I y0z = , I x0 z =
5 20 20
7.) Să se calculeze masa paralelipipedului a ≤ x ≤ a 0 ≤ y ≤ b , 0 ≤ z ≤ c dacă densitatea în fiecare
abc
punct (x, y , z ) este dată de ρ (x, y, z ) = x + y + z (a + b + c ) R:
2
8.) Să se calculeze momentul de inerţie în raport cu originea a corpului de densitate ρ = 1 care ocupă

{
domeniul V = (x , y , z ) ∈ R 3 x 2 + y 2 + z 2 ≤ 2az , x 2 + y 2 + z 2 ≤ 3a 2 , a > 0 . } R:
π a5 ⎛
3 ⎝
97 ⎞
⎜ 18 3 − ⎟
6 ⎠

96
IV. INTEGRALE CURBILINII
Integralele curbilinii se introduc pentru funcţii definite pe un arc de curbă.
Fie C o curbă simplă din R 3 , netedă (sau netedă pe porţiuni) şi orientată, având
extremităţile A şi B.
Fie Δ = {M i }0n , unde A = M 0 < M 1 <K< M n = B , o
diviziune a ei prin punctele M i ∈ C .
Norma ν ( Δ ) a diviziunii Δ este cea mai mare dintre
⎧x = x ( t )

lungimile coardelor M i M i +1 . Dacă ⎨ y = y ( t ) t ∈ [α ,β] cu
⎪z = z ( t )

x , y , z ∈ C 1 [α ,β] este reprezentarea parametrică a curbei C, atunci evident că diviziunii Δ îi
corespunde diviziunea Δ = {t i }0n a segmentului [α,β] unde α = t 0 < t1 <...< t n = β şi M i (t = t i ) .
Să observăm că ν (Δ ) → 0 ⇔ ν (Δ′) → 0 . Într-adevăr, cu teorema creşterilor finite avem
M i M i +1 = [x ( t i +1 ) − x ( t i )]2 + [y ( t i +1 )]2 + [z ( t i +1 ) − z ( t i )]2 =

= [x& ( ξ i )]2 + [y& ( ηi )]2 + [z& ( ς i )]2 (t i +1 − t i ) = λ i (t i +1 − t i )


unde ξ i , ηi , ς i ∈ [t i ,t i +1 ] i = 1,n − 1 . Notând cu m = min λ i , M = max λ i , avem
i =0 ,n −1 i = 0 ,n −1

ν ( Δ ) = max M i M i +1 ≤ M max (t i +1 − t i ) = Mν (Δ ′) şi
1 1
ν (Δ ′) = max (t i +1 − t i ) ≤ max M i M i +1 = ν ( Δ ) .
m m

1. Integrala curbilinie în raport cu lungimea arcului (de speţa I-a)


Fie funcţia continuă F : C → R ,Δ = {M }0n o diviziune a curbei C , câte un punct Pi
∩ n −1
aparţinând arcului M i M i+1 şi suma integrală σ Δ ( F ) = ∑ F ( P )l
0
i i unde li este lungimea

arcului M i M i +1 .
În cazul în care F reprezintă densitatea liniară a firului material având ca imagine curba
C, σ Δ ( F ) aproximează masa firului.
Prin definiţie, integrala curbilinie în raport cu lungimea arcului a funcţiei F de-a lungul
arcului AB este ∫ F dl = ν(lim σ Δ (F ) . Se foloseşte şi notaţia ∫ F dl .
Δ )→0
AB C
Se poate demonstra că în ipoteza făcută (curba netedă şi funcţia F continuă) limita de sus
există, este finită şi nu depinde de alegerea punctelor intermediare Pi .

97
Proprietăţi ale ∫ F dl .
C

1.) ∫ F dl nu depinde de sensul de parcurs al curbei, adică ∫ F dl = ∫ F dl .


AB AB BA
(liniaritatea)
2.) ∫ (αF + βG ) dl = α ∫ F dl + β ∫ G dl
AB AB AB
α ,β ∈ R


3.) ∫
AB
F dl = ∫
AC
F dl +
CB
∫ F dl dacă C ∈ AB (aditivitatea faţă de arce)

Calculul ∫ F dl .
C
Evident că dacă Pi (τ i ) ∈ M i M i + 1 , atunci τ i ∈ [t i , t i +1 ] . Are loc aproximarea

σ Δ (F ) = ∑ F ( Pi ) li ≈ ∑ F (x (τ i ), y (τ i ), z (τ i )) x& 2 (ξ i ) + y& 2 (ηi ) + z& 2 (ς i )(t i+1 − t i ) ≈ unde


≈ ∑ F (x (τ i ), y (τ i ), z (τ i ) ) x& 2 (τ i ) + y& 2 (τ i ) + z& 2 (τ i ) (t i +1 − t i )
ξ i , ηi , ς i , τ i ∈ [t i ,t i +1 ] . Aceasta rezultă din continuitatea uniformă a funcţiei
g ( u , v , w ) = x& 2 ( u ) + y& 2 ( v ) + z& 2 ( w ) pe compactul [α ,β]× [α ,β]× [α ,β] , precum şi din
mărginirea funcţiei F (x (t ), y (t ), z (t ) ) pe [α ,β] . Într-adevăr, ∀ ε > 0, ∃ η (ε ) astfel încât
oricare ar fi punctele P ′ (u ′, v ′, w′), P ′′ (u ′′, v ′′, w′′) cu u ′ − u ′′ , v ′ − v ′′ , w′ − w′′ < η să
avem
ε
g (u ′, v ′, w′) − g (u ′′,v ′′, w′′) < . Atunci, dacă ν (Δ ′) < η , rezultă
β−α

∑ [F (x (τ i ), y (τ i ), z (τ i ) ) g (ξ i , ηi , ς i ) − F (x (τ i ), y (τ i ), z (τ i ) ) g ( τ i , τ i , τ i ) Δt i ] ≤

≤ ∑ F (x (τ i ), y (τ i ), z (τ i ) ) g (ξ i , η i , ς i ) − g (τ i , τ i , τ i ) (t i +1 − t i ) ≤
ε
≤ M∑ (t i +1 − t i ) = M ε.
β−α
Funcţia F (x , y , z ) x& 2 + y& 2 + z& 2 fiind continuă pe [α,β] , deci integrabilă, observăm că
trecând la limită σ Δ (F ) când ν(Δ ) → 0 (echivalent cu ν(Δ ′) → 0 ), obţinem formula de calcul
a integralei curbilinii de prima speţă şi anume
β

∫ F dl = ∫ F (x( t ),y( t ),z( t )) x& 2 + y& 2 + z& 2 dt .


C α
Observaţii:
1.) Forma diferenţială dl = x& 2 + y& 2 + z& 2 dt = dx 2 + dy 2 + dz 2 se numeşte element de
arc al curbei C.

98
2.) Formula de calcul trebuie adoptată pentru diferitele reprezentări ale curbei care poate
fi şi plană.
1 t2
Exemplu. Să se calculeze I = ∫ xy 2 z dl de-a lungul curbei C : x = t , y = 8t 3 , z = între
C
3 2
⎛ 2 1⎞
punctele A ( 0 , 0 , 0 ) şi B ⎜1, , ⎟.
⎝ 3 2⎠
⎧ x& = 1
⎪⎪
Soluţie. Evident că t ∈ [0,1] . Avem apoi ⎨ y& = 2t ⇒ dl = 1 + 2t + t 2 dt = 1 + t dt = (1 + t ) dt

⎪⎩ z& = t
1 1
8t 3 t 2 4 6 5
şi deci

I = t⋅
0
9 2
⋅ (1 + t ) dt =
9 ∫
t (t + 1) dt =
0
42
.

Aplicaţii
Lungimea unui arc de curbă
Este evident că lungimea curbei C este dată de formula L = ∫ dl .
C
Masa şi centrul de greutate ale unui fir material
Dacă densitatea ρ ( x, y, z ) a firului material, imagine a curbei simple C este funcţie


continuă, atunci masa firului este dată de M = ρ ( x , y , z ) dl , iar centrul de greutate G are
C
1 1 1
coordonatele xG =
L ∫
x dl , y G =
C
L ∫
y dl , z G =
C
L ∫
z dl , unde L este lungimea curbei.
C
Momentele de inerţie ale unui fir material de densitate ρ ( x, y , z ) se calculează cu

∫ (x )
2
formule ca: I 0 = + y 2 + z 2 ρ ( x , y , z ) dl ,
C

∫ z ρ ( x, y , z ) dl , ∫ (x )
2 2
I xOy = I Oz = + y 2 ρ ( x , y , z ) dl
C C
Exemple.
x2
1.) Să se calculeze masa firului material care are ca imagine arcul de parabolă y = , x ∈ [0, 1]
2
şi densitatea liniară ρ ( x, y ) = 1 + x .

Soluţie. Masa este dată de M = ∫ (1 + x) dl , iar dl = 1 + y ′ 2 dx = 1 + x 2 dx , deci


C
(
ln 1+ 2 )
∫ sh u ) ch u du = ln (1 + )
1
1 7 2 −2
∫ (1 + x ) 1 + x 2 dx = ( 2
M = 1 + 2 + .
0 0
2 6
2.) Să se determine centrul de greutate al unei spire a elicei:
x = a cos t , y = a sin t , z = bt , t ∈ [0, 2π] ştiind că densitatea sa liniară este constantă:

99
Soluţie. Din x& = − a sin t , y& = a cos t , z& = b rezultă dl = a 2 + b 2 dt . Urmează că

L=

C
dl =

0
a 2 + b 2 dt = 2π a 2 + b 2

2π 2π


C
x dl =

0
a cos t ⋅ a 2 + b 2 dt = 0 ,

C
y dl =
∫ a sin t ⋅
0
a 2 + b 2 dt = 0

∫ z dl = ∫ bt ⋅
C 0
a 2 + b 2 dt = 2πb a 2 + b 2 , şi deci G ( 0, 0, bπ ) , rezultat evident.

2. Integrala curbilinie în raport cu coordonatele (de speţa a II-a)


Vom presupune de data aceasta că pe curba C este definită funcţia vectorială continuă
F : C → R 3 unde F ( P ) = X ( P ) i + Y ( P ) j + Z ( P ) k P ∈ C .
Dacă Δ = {M i }0n este o diviziune a curbei C şi Pi ∈ M i M i +1 , să considerăm suma
n −1
( ) ∑ F ( Pi ) ⋅ M i M i+1 =
σΔ F =
0
n −1
= ∑ (X ( P ) Δ x
0
i i + Y ( Pi ) Δ y i + Z ( Pi ) Δ z i )

Dacă F este o forţă ce acţionează de-a lungul curbei C,


( )
atunci σ Δ F reprezintă cu aproximaţie lucrul mecanic
efectuat de ea.
Integrala curbilinie a funcţiei F de-a lungul curbei C (integrala de speţa a doua) se

∫ X dx + Y dy + Z dz = ν (lim σ Δ (F ) .
introduce ca fiind
Δ)=0
Ea se notează şi
∫ F ⋅ dr având
C C
în vedere că dacă r = x i + y j + z k , atunci dr = dx i + dy j + dz k .
Limita de sus, în condiţiile impuse curbei de a fi netedă sau netedă pe porţiuni şi funcţiei
F de a fi continuă, există, este finită şi nu depinde de punctele intermediare Pi .
Observaţii
1.) Analog se defineşte ∫ X dx + Y dy unde C este o curbă din plan.
C
2.) Integrala curbilinie a funcţiei vectoriale F de-a lungul curbei închise C se numeşte
circulaţia vectorului F prin conturul închis C şi se notează Γ = F dr . ∫
C
Proprietăţi:
1.)
∫ F ⋅ dr = − ∫ F ⋅ dr
AB BA
;

100
2.)
AB
∫ (αF + βG )⋅ dr = α ∫ F ⋅ dr + β ∫ G ⋅ dr
AB AB
α ,β ∈ R ;


3.)
AB
∫ F ⋅ dr =

AC
F ⋅ dr +

CB
F ⋅ dr ∀ C ∈ AB .

Calculul
∫ F ⋅ dr .
AB
În cazul particular în care F = X i , avem

∑ X P [x (t ) − x ( t )] = ∑ X ( P ) x& ( ξ ) (t − t ) , unde ξ ∈ [t , t ] .
σΔ ( F ) = i i +1 i i i i +1 i i i i +1


Având în vedere că X dx nu depinde de alegerea punctelor P , vom alege i
C
Pi ( ξ i ) ∈ M i M i +1 , şi vom avea

σ Δ (X i ) = ∑ X (x ( ξ i ), y ( ξ i ), z ( ξ i )) x& ( ξ i ) (t i +1 − t i )

↓ ν( Δ ) → 0 ↓ ν ( Δ′ ) → 0
β

∫ X ( x, y , z ) dx
C
=
∫ X (x ( t ), y ( t ), z ( t )) x& ( t ) dt
α
Ca urmare formula de calcul a integralei curbilinii în raport cu coordonatele este

∫ X (x, y , z ) dx + Y (x, y , z ) dy + Z (x, y , z ) dz =


C
β
=
∫ {X (x ( t ), y ( t ), z ( t )) x& ( t ) + Y (x ( t ), y ( t ), z ( t )) y& ( t ) + Z (x ( t ), y ( t ), z ( t )) z& ( t )} dt .
α
Aplicaţii

1.) Să se calculeze lucrul mecanic prestat de forţa F ( x, y ) = 2 xi + 3 yj în deplasare pe arcul AB

al parabolei : y = x 2 de la A (1, 1) la B (2, 4 ) .



Soluţie. De-a lungul arcului AB a cărui reprezentare explicită
este y = x , x ∈ [1, 2] avem dy = 2 x dx , deci lucrul mecanic va fi
2

∫ ∫ ∫ (2x + 3x )
2
L = F ⋅ dr = 2 x dx + 3 y dy = ⋅ 2 x dx = 25,5
∩ ∩ 1
AB AB
1 2

2.) Să se calculeze circulaţia vectorului F = x 2 i + xyj − yzk în conturul închis ABCA unde
∩ ∩
A(a , 0 , 0 ), B (0 , a , 0 ), C (0 , 0 , b ), AB este un arc de cerc, CA este arc de elipsă.

101
Soluţie. Avem

∫ F ⋅ dr = ∫ x ∫ ∫ ∫
2
Γ= dx + xy dy − yz dz = + + .
ABCA ABCA C1 C2 C2
Punând în evidenţă reprezentările parametrice ale celor trei arce
avem :
⎧ x = a cos t ⎧dx = − a sin t dt
(C1 ) : ⎪⎨ y = a sin t t ∈ ⎡⎢0, π ⎤⎥ ⇒ ⎪⎨dy = a cos t dt
⎪z = 0 ⎣ 2⎦ ⎪dz = 0
⎩ ⎩
π

∫ F ⋅ dr = ∫ (− a )
2
3
şi cos 2 t sin t + a 3 sin t cos 2 t dt = 0 ,
C1 0

⎧x = 0 ⎧ dx = 0 b
⎛ z⎞ ab 2
(C 2 ) : ⎪⎨ ⎛ z⎞

⇒⎨ a şi
∫ ∫
F ⋅ d r = − a ⎜1 − ⎟ z dz = −
⎪ y = a ⎜1 − b ⎟ z ∈ [0 , b ] ⎪ dy = − b dz ⎝ b⎠ 6
⎩ ⎝ ⎠ ⎩ C2 0
π
⎧ x = a sin t ⎧dx = a cos t dt 2
⎪ ⎡ π⎤ ⎪ a3
∫ F ⋅ dr = ∫ a
3
( C3 ) : ⎨ y = 0 t ∈ ⎢0 , ⎥ ⇒ ⎨dy = 0 şi sin 2 t cos t dt = .
⎪ z = b cos t ⎣ 2⎦ ⎪ 3
⎩ ⎩ dz = − b sin t dt C3 0
3 2
a ab
Deci Γ = − .
3 6
3. Formula lui Green *
Dacă D ⊂ R 2 este un domeniu compact a cărui frontieră este curba netedă pe porţiuni C, atunci
vom considera sens direct sau pozitiv de parcurgere a frontierei, acela în care un observator
deplasându-se de-a lungul ei lasă interiorul domeniului la stânga.

Ambele domenii au
frontiera orientată
direct.
Domeniu simplu conex Domeniu dublu conex
(cu o “gaură”)
Teoremă. Fie X şi Y două funcţii definite şi continue pe un domeniu elementar D ⊂ R 2 a
∂X ∂Y
cărui frontieră este curba netedă C. Dacă şi sunt continue pe D, atunci are loc
∂y ∂x
⎛ ∂Y ∂X ⎞
formula (lui Green) ∫ X dx + Y dy = ∫∫ ⎜⎜⎝ ∂x − ∂y ⎟⎟⎠ dx dy
C D
sensul de parcurs al frontierei fiind cel direct.

*
G. Green (1793 - 1841) matematician britanic.

102
Demonstraţie

Dacă ecuaţia arcului AMB este y = ϕ1 ( x ) cu x ∈ [a, b ] şi a

arcului ANB : y = ϕ 2 (x ) cu x ∈ [a, b ] , atunci domeniul D fiind definit
de inegalităţile:
a≤ x≤b
ϕ1 ( x ) ≤ y ≤ ϕ 2 ( x )
avem
b ϕ2 (x ) b
∂X ∂X
I1 = ∫∫
D
∂y
dx dy = dx
a

ϕ1 ( x )
∂y ∫
dy = ∫ [X (x, ϕ ( x)) − X (x, ϕ ( x))]dx =
a
2 1

= ∫ X ( x, y) dx − ∫ X ( x, y) dx = − ∫ X ( x, y) dx.
ANB AMB C↵
În mod analog, dacă ecuaţia arcului MAN este x = ψ1 ( y ) cu y ∈ [c , d ] şi a arcului
∩ ⎧ c≤ y≤d
MBN , x = ψ 2 ( y ) cu y ∈ [c , d ] , atunci avem D : ⎨ şi
⎩ψ 1 ( y ) ≤ x ≤ ψ 2 ( y )
d ψ 2 ( x) d
∂Y ∂Y
I2 = ∫∫
D
∂x
dx dy = dy
c ψ
∫ ∫ ( x)
∂x
dx = ∫ [Y (ψ
c
2 ( y ), y ) − Y (ψ 1 ( y ), y )] dy =
1

=
MBN
∫ Y ( x, y) dy − ∫ Y ( x, y) dy = ∫ Y ( x, y) dy.
MAN C

Formula lui Green rezultă acum făcând diferenţa I 2 − I 1 .


Observaţii
1.) Formula lui Green rămâne valabilă şi pentru domenii care se
descompun într-un număr finit de domenii elementare, având în
vedere că frontierele interioare sunt parcurse în ambele sensuri. Aici
3 3
⎛ ∂Y ∂X ⎞ ⎛ ∂Y ∂X ⎞
∫∫ ⎜⎜ −
⎝ ∂x ∂y
⎟⎟dx dy =
⎠i =1 D
∑ ∫∫ ⎜⎜ −
⎝ ∂x ∂y
⎟⎟ dx dy =

i =1 C
∑ ∫ X dx + Y dy = ∫ X dx + Y dy.
D i i C
2.) În cazurile particulare: Y ( x , y ) ≡ x , X ( x , y ) ≡ 0 şi X ( x , y ) ≡ y , Y( x , y ) ≡ 0 , obţinem
formulele
∫∫ dx dy = ∫ x dy , ∫∫ dx dy = −∫ y dx
D C D C
de unde rezultă următoarea formulă de

calcul al ariei unui domeniu D cu ajutorul integralei curbilinii pe frontiera sa.


1
aria D =
2 ∫ x dy − y dx .
C
Exemple.

103
∫ 2 (x ) dx + (x + y )
2 2
1.) Să se calculeze I = + y2 dy unde C este triunghiul de vârfuri
C
A (1,1), B (2, 2), C (1, 3) .
⎧ 1≤ x ≤ 2
Soluţie. Curba C este frontiera domeniului D : ⎨
⎩x ≤ y ≤ 4 − x
∂Y ∂X
Aplicând formula lui Green, avem = 2 ( x + y ), = 4 y şi
∂x ∂y
2 4− x 2
4
∫∫ ∫ ∫ ∫ (x − 2) dx = − 3 .
2
I= 2( x − y ) dx dy = 2 dx ( x − y ) dy = − 4
D 1 x 1

⎧⎪ x = a cos 3 t
2.) Să se calculeze aria domeniului limitat de curba C : ⎨ t ∈ [0, 2π] .
⎪⎩ y = a sin 3 t
Soluţie. Avem
⎧⎪dx = −3a cos 2 t sin t dt 3
⎨ ⇒ x dy − y dx = a 2 sin 2 2t dt .
⎪⎩dy = 3a sin 2 t cos t dt . 4
Aria astroidei va fi
π π
2 2
1 3 3 2 1 − cos 4t 3
∫4a ∫
2
aria D = 4 ⋅ sin 2 2t dt = a dt = π a 2 .
2 2 2 8
0 0
4. Integrale curbilinii care nu depind de drum
Fie D un domeniu din R 2 , A şi B două puncte din D..
Există funcţii vectoriale F = X i + Y j pe D care integrate pe orice
curbă care leagă cele două puncte dau un rezultat dependent doar de
punctele A şi B.
Un exemplu din fizică este forţa gravitaţională al cărei lucru mecanic
nu depinde de drumul de-a lungul căruia ea acţionează. O integrală
curbilinie care nu depinde
B de drum,B adică de arcul de curbă ce leagă cele două puncte se

AB

notează F ⋅ dr ,
În cele ce urmează
A

F ⋅ dr sau
vom da condiţii
A

X dx + Y dy fără a indica drumul care leagă punctele.
necesare şi suficiente ca o integrală curbilinie să nu
depindă de drum. Vom presupune în continuare că funcţiile X şi Y sunt continue pe D..
Teorema 1. Integrala (1) ∫ X dx + Y dy
nu depinde de drum în D ⇔ integrala (1) este nulă pe orice curbă închisă din D.
Demonstraţie ⇒ Să presupunem că integrala (1) nu depinde de drum.
Fie C o curbă închisă din D , A şi B două puncte ale sale. Avem evident

∫ F ⋅ dr = ∫ F ⋅ dr . Rezultă de aici că
∩ ∩
AMB ANB

104
∫ F ⋅ dr = ∩∫ + ∩∫
C
=

AMB


ANB
=0.

AMB BNA

⇐ Fie ∫ F ⋅ dr = 0 oricare ar fi curba închisă C ⊂ D


C
. Fie A şi B două puncte oarecare din D..

Două curbe C1 şi C 2 care le leagă şi nu se taie, alcătuiesc împreună o curbă închisă C pe care
integrala (1) este nulă,
∫ F ⋅ dr = 0 de unde rezultă ∫ − ∫
C C1 C2
= 0 şi deci
∫ =∫
C1 C2
.

Dacă cele două drumuri se intersectează, atunci se alege un al treilea drum C 3 care nu taie
nici C1 nici C 2 şi independenţa de drum rezultă atunci din egalităţile ∫ = ∫ = ∫ .
C1 C3 C2
Teorema 2. Integrala (1) nu depinde de drum ⇔ există o funcţie U diferenţiabilă pe D
astfel încât dU = X dx + Y dy . În acest caz
B

∫ X dx + Y dy = U ( B ) − U ( A ) .
A
Demonstraţie ⇒ Fie A ( x 0 , y 0 ) un punct fixat din D şi
M ( x, y ) un punct oarecare.
În ipoteza în care integrala (1) nu depinde de drum ci numai de
capete, să considerăm funcţia U dată de formula
M ( x ,y )
U ( x, y ) =

A
X dx + Y dy =
(
∫ X dx + Y dy .
)
x0 , y0
Vom arăta că U admite derivate parţiale de ordinul întâi pe D.. Avem
M′ x′
U (x′, y ) − U ( x , y )
∫ X dx = X ( ξ, y )→ X ( x , y )
1 1
x′ − x
=
x′ − x ∫
M
X dx + Y dy =
x′ − x
x
x ′→ x

∂U ∂U ∂U ∂U
deoarece U este continuă. Deci = X . Analog se arată că = Y . Cum si sunt
∂x ∂y ∂x ∂y
continue, rezultă că U este diferenţiabilă şi că dU = X dx + Y dy .
∂U ∂U
Reciproc, dacă dU = X dx + Y dy , atunci = X şi = Y . Să arătăm că integrala
∂x ∂y

(1) nu depinde de drum. Fie de aceea arcul de curbă AB având reprezentarea parametrică
⎧x = x ( t )
⎨ t ∈ [α , β] cu x , y ∈ C 1 [α , β] . Atunci
⎩y = y ( t )

105
β

∫ [U ′ ⋅ x ′ ( t ) + U ′ ⋅ y ′ ( t )]dt =
∂U ∂U

AB
X dx + Y dy =

AB
∂x
dx +
∂y
dy =
α
x y

β
d
∫ dt U (x ( t ), y ( t )) dt = U (x ( t ), y ( t ))
β
= α
= U ( B ) − U ( A ),
α
de unde se vede că integrala depinde doar de capetele drumului.
Lemă. Dacă f este o funcţie continuă pe domeniul simplu conex D şi

∫∫ F ( x, y) dx dy = 0 ∀D ⊂ D , atunci funcţia f este identic nulă pe D..


D
Demonstraţie. Să presupunem prin absurd că ar exista un punct P0 ∈ D aşa ca
f (P0 ) ≠ 0 . Dacă se exemplu, f (P0 ) > 0 atunci funcţia f fiind continuă, există o întreagă
vecinătate V a lui P0 pe care f să fie pozitivă. Cu formula de medie rezultă atunci existenţa
unui punct P1 ∈ V aşa ca ∫∫ f ( x, y ) dx dy = f ( P ) aria V > 0 ceea ce contrazice ipoteza
1
V
pentru D = V .
∂X ∂Y
Teorema 3. Dacă ş sunt continue pe D , atunci integrala (1) nu depinde de
∂y ∂x
∂ X ∂Y
drum ⇔ = pe D.
∂y ∂x
Demonstraţie ⇒ Fie D ⊂ D oarecare şi C = fr D . Dacă integrala (1) nu depinde de
drum, atunci conform teoremei 1, ∫ F ⋅ dr = 0 . Aplicând formula lui Green,
C
⎛ ∂Y ∂X ⎞ ∂ X ∂Y
avem ∫∫
D
⎜⎜ − ⎟⎟ dx dy = 0 . Cum D este oarecare şi funcţia
⎝ ∂x ∂y ⎠ ∂y

∂x
este continuă,

∂ X ∂Y
rezultă cu lema de mai sus că = pe D .
∂y ∂x
∂ X ∂Y
⇐ Dacă
∂y
=
∂x
pe D , atunci ∫ X dx + Y dy = 0 oricare ar fi curba închisă C
C
din D , deci integrala (1) nu depinde de drum conform teoremei 1.

Observaţii
1.) Funcţia U (din teorema 2) numită şi primitivă a expresiei X dx + Y dy nu este unică,
deoarece şi d (U + c ) = dU oricare ar fi constanta c, iar V este aşa ca dV = X dx + Y dy ,
atunci din d (V − U ) = 0 pe D rezultă V = U + c . De aceea

106
( x ,y )
V ( x , y ) − V (x 0 , y 0 ) = U ( x , y ) − U (x 0 , y 0 ) = U ( x , y ) = ∫ X) dx + Y dy .
( x0 , y0
2.) Pentru determinarea primitivei U este convenabilă alegerea unui drum paralel cu axele:

sau

Astfel
x y y x
U ( x, y ) = ∫ X (x , y 0 ) dx + ∫ Y ( x , y ) dy = Y (x 0 , y ) dy +
∫ ∫x X ( x , y ) dx
x0 y 0 y
0 0

.
3.) Pentru ca o
integrală curbilinie din spaţiu ∫ X dx + Y dy + Z dz să nu depindă de drum este necesar şi
∂X ∂Y ∂Y ∂Z ∂Z ∂Y
suficient ca = , = , = pe D ⊂ R 3
∂y ∂x ∂z ∂y ∂x ∂z
în ipoteza că X ,Y , Z ∈ C 1 (D ) .
Teorema 1 rămâne evident valabilă şi pentru acestea iar în teorema 2 condiţia de
independenţă de drum este să existe o funcţie diferenţială U astfel încât
dU = X dx + Y dy + Z dz .
Spunem în acest caz că expresia diferenţială de sus este o diferenţială totală.
Calculul primitivei U se poate face fie cu ajutorul integralei curbilinii
( x , y ,z )
U (x , y , z ) = ∫ X )dx + Y dy + Z dz
( x0 , y0 ,z0
de-a lungul unui drum convenabil ales, ca cel paralel cu axele pe
porţiuni
(x0 , y 0 , z 0 ) → (x , y 0 , z 0 ) → (x , y , z 0 ) → (x , y , z ) fie ţinând seama că
toate derivatele parţiale de ordinul întâi ale lui U sunt cunoscute
⎧U ′x = X

⎨U ′y = Y
⎪ ′
⎩U z = Z .
4.) Considerând câmpul vectorial F = Xi + Yi + Zk , condiţia ca integrala curbilinie

∫ F ⋅ dr să nu depindă de drum este ca rot F = 0 , ceea ce înseamnă că F este un câmp


irotaţional.

107
Totodată se poate observa că în această situaţie, existând U astfel încât
U x′ = X , U ′y = Y , U z′ = Z , avem F = grad U .
Un câmp vectorial care este gradientul unui câmp scalar, se numeşte câmp potenţial.
Funcţia U se numeşte potenţialul scalar al câmpului F . După cum am văzut el
P
(potenţialul scalar) se poate calcula după formula U (P ) = ∫ F ⋅ dr .
P0
Exemple
(3, 0)

∫y
2 x
1.) Să se calculeze I = e dx + 2 ye x dy .
( 0, 2 )
∂X ∂Y
Soluţie. Integrala nu depinde de drum deoarece = 2 y ex = .
∂y ∂x
De aceea vom alege drumul indicat în figura alăturată şi vom avea
0 3
I= ∫ + ∫ = ∫ 2 ye 0 dx + ∫ 0 ⋅ e x dx = −4 .
C1 C2 2 0

2.) Să se calculeze I = ∫ (a + y) dx + (a + x) dy unde C are ca imagine semicercul


C

x 2 + y 2 − 2ax = 0, y ≥ 0 reunit cu semicercul x 2 + y 2 + 2ax = 0 , y ≥ 0 şi extremitatea iniţială în


A (2a, 0), a > 0 .
∂ X ∂Y
Soluţie. Se observă că = = 1 . Integrala nedepinzând de drum vom alege drumul direct de
∂y ∂x
la A la B pe axa Ox. Astfel

B −2 a

∫ (a + y ) dx + (a + x) dy = ∫ a dx = −4a
2
I=
A 2a
3.) Să se calculeze o primitivă a expresiei (2 x − 3 yz ) dx + (2 y − 3xz ) dy + (2 z − 3xy ) dz .
Soluţie. Verificăm mai întâi dacă expresia dată este o diferenţială totală, calculând rotorul funcţiei
F = ( 2 x − 3 yz ) i + ( 2 y − 3 xz ) j + ( 2 z − 3 xy ) k . Avem
i j k
∂ ∂ ∂
rot F = = i ( −3x + 3x ) − j ( −3 y + 3 y ) + k ( −3z + 3z ) = 0 .
∂x ∂y ∂z
2 x − 3 yz 2 y − 3xz 2 z − 3xy
Vom calcula primitivele expresiei date prin ambele metode.
Metoda I. Pornind de la un punct convenabil ales, originea de exemplu, pe drumul
(0, 0, 0) → ( x, 0, 0) → ( x, y, 0) → ( x, y, z ) avem

108
( x , y ,z )
U ( x, y , z ) =
∫ ( 2 x − 3 yz ) dx + ( 2 y − 3xz ) dy + ( 2 z − 3xz ) dz =
( 0 ,0 ,0 )
x y z
=

0

0

2 x dx + 2 y dy + ( 2 z − 3xy ) dy = x 2 + y 2 + z 2 − 3 xyz .
0

Primitivele expresiei date vor fi de forma x 2 + y 2 + z 2 − 3 xyz + C cu C oarecare.


Metoda a II-a. Vom determina funcţia U ştiind că
U ′x = 2 x − 3 yz
U ′y = 2 y − 3 xz
U ′z = 2 z − 3 xy
2
Din prima ecuaţie rezultă prin integrare că U ( x, y, z ) = x − 3xyz + f ( y, z ) .
Urmează să determinăm funcţia f ( y , z ) ţinând cont şi de următoarele două ecuaţii ale sistemului,
adică de faptul că
⎧⎪−3 x + f y′ = 2 y − 3 xz ⎧⎪ f y′ = 2 y
⎨ ⇒ ⎨
⎪⎩− 3 xy + f z′ = 2 z − 3 xy ⎪⎩ f z′ = 2 z .
Problema s-a redus astfel la determinarea funcţiei de două variabile f ( y , z ) cunoscându-i
derivatele parţiale.
Din prima ecuaţie rezultă că f ( y , z ) = y 2 + g ( z ) , iar g (z ) se determină ştiind că
g ′( z ) = 2 z , deci g ( z ) = z 2 + C . Astfel U ( x , y , z ) = x 2 − 3xyz + y 2 + z 2 + C .

Exerciţii
1.) Să se calculeze integralele curbilinii de prima speţă:

( )
2
⎛π⎞ π ln 2
a)
∫ ye
−x
dl unde C : x = ln 1 + t , y = 2 arctg t − t + 1, t ∈ [0,1] .
2
R: ⎜ ⎟ + −
⎝2⎠ 4 2
C

∫ (x )
+ y 2 dl unde C este un arc al spiralei logaritmice ρ = ae m ϕ (m > 0) având capetele
2
b)
C

a 2 1+ m2
A (0, a ) şi O (−∞,0) . R:
5m
R: 2πa 2
c)
∫ 2 y 2 + z 2 dl unde C este cercul x 2 + y 2 + z 2 = a 2 , x = y .
C
R: 0
d)
∫ xy dl unde C este conturul pătratului x + y = a, a > 0
C
R2 R4 3
e)
∫ xy dl unde C este sfertul cercului x 2
+ y2 + z2 = R2 , x2 + y2 =
4
R :
32
C
din primul octant

109
at 2 at 3
2.) Să se calculeze masa firului material având ca imagine curba r = at i + j+ k între
2 3
3z
t1 = 0, t 2 = 1 ştiind că densitatea sa este ρ = .
x
3.) Să se determine centrul de greutate al firului material reprezentat de curba: x = 4t 5 ,
1
y = 15t 4 , z = 2t 3 , t ∈ [− 1,1] având densitatea ρ = z .
2
4.) Să se calculeze integralele curbilinii de speţa a doua:
xy ( y dx − x dx )
a)
C
∫ 2
x +y 2
unde C este bucla din dreapta a lemniscatei ρ 2 = a 2 cos 2ϕ parcursă în sensul

acelor de ceasornic.
( y + z )dx + (x + y )dy + dz unde C este segmentul orientat AB, A (− 1,1, 0), B(1, 2, − 1) .
b)
∫C
x2 + y2

5.) Să se calculeze circulaţia câmpului V = x i + y j + z k de-a lungul curbei de intersecţie a


2 2 2

suprafeţelor x + y + z = a şi x + y − ax = 0 (curba lui Viviani).


2 2 2 2 2

6.
Să se calculeze circulaţia câmpului V = x 2 i − xy 2 j + yz 2 k
prin conturul închis ABCA.

7.) Fie C o curbă închisă care mărgineşte un domeniu de arie A. Să se calculeze

∫ ( y + cos x sin y ) dx + (1 + sin x cos y ) dy .


C

∫ (e ) ( )
x
8.) Să se calculeze sin y − m y dx + e x cos y − m dy , AMO fiind semicercul

AMO

x + y = ax parcurs de la A (a,0 ) la O (0,0 ) în sens direct.


2 2

mπa 2
R: Se completează cu segmentul OA şi se aplică formula lui Green
8

9.) Să se calculeze aria buclei curbei ( x + y ) = xy


3

1
R: . Se obţine reprezentarea parametrică făcând y = tx .
60
10.) Să se determine o primitivă a integrantului şi să se calculeze integrala
(3, 0 )

∫ (x) ) (
+ 4 xy 3 dx + 6 x 2 y 2 − 5 y 4 dy )
4
R: 62
( − 2, −1

110
(2, 2 , 4 )
z dx + z dy − ( x + y ) dz π
11.) Să se calculeze ∫
( −1,1,5 ) x + y + z + 2 xy
2 2 2
. R:
4

12.) Să se determine constantele a şi b astfel încât expresia


(y 2
) (
+ 2 xy + ax 2 dx − x 2 + 2 xy + by 2 ) să
(x + y )
2 2 2

devină o diferenţială totală şi să i se determine o primitivă.


13.) Să se determine u dacă
⎛ y ⎞ y
y ⎛ y ⎞ ⎜ z (x + 1) y ⎟
du = e dx + ⎜ e
z ⎜ z ( x + 1) yz ⎟
+ ze ⎟ dy + −⎜ e yz
+ ye + e −z ⎟
dz . R: u = e z (x + 1) + e yz − e − z
⎜ z ⎟ ⎜ z 2 ⎟
⎝ ⎠ ⎜ ⎟
⎝ ⎠

111
BIBLIOGRAFIE
1. A. Angot, Complemente de matematici pentru inginerii din electrotehnică şi din
telecomunicaţii, Editura Tehnică, Bucureşti, 1965.
2. L. Bal, Analiză matematică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971.
3. Gh. Budianu, V. Mihăilescu, A. Popa, Culegere de probleme de analiză matematică,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1993.
4. M. Craiu, V.V. Tănase, Analiză matematică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1980.
5. R. Cristescu, Matematici superioare, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963.
6. R. Cristescu, Matematici generale, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967.
7. B. Demidovich, Problems in Mathematical Analysis, Mir Publication, Moscow, 1989.
8. N. Donciu, D. Flondor, Algebră şi analiză matematică, culegere de probleme, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979.
9. G.M. Fihtenholţ, Curs de calcul diferenţial şi integral, Editura Tehnică, Bucureşti, vol. I,
II, III, 1963 – 1965.
10. P. Flondor, O. Stănăşilă, Lecţii de analiză matematică, Editura ALL Bucureşti, 1993.
11. A. Halanay, V. Olaru, S. Turbatu, Analiză matematică, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1983.
12. A.D. Myškis, Introductory Mathematics for Engineers, Mir Publication, Moscow, 1977.
13. M. Nicolescu, N. Dinculeanu, S. Marcus, Analiză matematică, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, vol. I, II, III, 1971
14. M. Roşculeţ, Analiză matematică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979.
15. O. Stănăşilă, Analiză matematică, Editura Didactică şi Pedagocică, Bucureşti, 1981.
16. N. Tiţa, D. Tofan, Analiza Matematică Reală, Editura Didactică şi Pedagocică,
Bucureşti, 2003.
17. R. Trandafir, Probleme de matematici pentru ingineri, Editura Tehnică, Bucureşti, 1977.

112