CAPITOLUL I

UNIUNEA EUROPEAN
1. Istoric
Primul pas facut in directia a ceea ce astazi constituie una dintre cele mai
importante constructii economice, sociale si juridice ale Europei, si anume
Uniunea Europeana, a fost declaratia din 9 mai1950 a lui Robert Schuman,
ministrul francez al afacerilor externe. Era cu adevarat, o initiativa istorica in
favoarea unei "Europe organizate si vii", care este "indispensabila civilizatiei" si
fara de care "pacea in lume nu ar putea fi salvata".
Aceasta viziune a devenit o realitate o data cu incheierea tratatului ce a
instituit Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECA), semnat la 18
aprilie 1951 la Paris. Cele 6 tari fondatoare erau Franta, Italia, Belgia,
Luxemburg, Olanda si Republica Federala Germania. Tratatul instituia crearea
unei Piete comune a carbunelui si otelului, prin suprimarea drepturilor vamale si
a restrictiilor cantitative la libera circulatie a produselor, interzicerea masurilor
discriminatorii si a subventiilor sau a ajutorului acordat de stat. Principiul central
al acestei piete comune este libera concurenta, insa Comunitatea controleaza
aprovizionarea sa periodica si fixarea preturilor la cel mai scazut nivel
Cativa ani mai tarziu, tratatele de la Roma din 25 martie 1957 au instituit
Comunitatea Economica Europeana (CEE) si Comunitatea Europeana a Energiei
Atomice (CEEA sau EURATOM). Tratatul CEE isi propunea realizarea unei
Piete Comune ale carei elemente principale sunt: eliminarea drepturilor vamale
si a restrictiilor cantitative si instituirea unui tarif vamal comun (deci realizarea
unei uniuni vamale), libera concurenta, libera circulatie a persoanelor, a
serviciilor si a capitalurilor, elaborarea unor politici comune (prima dintre ele,
prevazuta in Tratat, fiind politica agricola comuna).
Comunitatile Europene si, mai tarziu, Uniunea Europeana sunt rezultatul
unui proiect politic specific, al carui continut inglobeaza astazi aproape toate
aspectele vietii politice, economice, sociale din statele membre. Este un demers
unic nu doar prin apropierea fara precedent pe care o realizeaza intre membrii
1

sai, ci si prin succesul de care aceasta entitate se bucura pe scena relatiilor

internationale.
Anii `60 nu pareau favorabili dezvoltarii proiectului comunitar. in 19611962, negocierile din cadrul "Comisiei Fouchet" au incercat o relansare a
Europei politice comune, insa viziunile diferite despre "cat de supranationala"
trebuie sa fie Europa supranationala au determinat esecul acestui proiect. Criza
parea sa se adanceasca in 1965; problema bugetului propriu al Comunitatilor si
cea a trecerii de la votul in unanimitate la decizia majoritara in Consiliul de
Ministri au atins punctul culminant cand reprezentantul permanent al Frantei pe
langa Piata Comuna este rechemat. Este perioada denumita a "scaunului gol",
care va fi deblocata in 1966 prin adoptarea "compromisului de la Luxemburg"
(se prevedea ca "problemele reprezentand interese foarte importante pentru unul
sau mai multi parteneri" necesita cautarea unui acord unanim intr-un timp
rezonabil; desi, in principiu, Tratatul nu se modifica, prin "compromisul de la
Luxemburg" se reaseaza totusi jocul institutiilor).
Anii `70 au marcat numeroase progrese ale constructiei comunitare:
acceptarea de noi membri (Irlanda, Danemarca si Marea Britanie devin membre
ale Comunitatii), elaborarea Planului Werner de uniune monetara, stabilirea unui
program de actiune vizand ajutor pentru regiunile nedezvoltate, participarea
sporita a partenerilor sociali la deciziile economice si sociale, decizia extinderii
campului de interventie comunitara, pregatirea unei politici europene in raport
cu "lumea a treia", Statele Unite si tarile socialiste, inceputul cooperarii politice.
in 1974, dorinta presedintelui francez Pompidou de a institutionaliza
conferintele la varf a devenit realitate, prin ceea ce denumim, de atunci,
Consiliul European.
Aceste initiative au continuat sa fie dezvoltate in anii `80, deschisi din ce
in ce mai mult ideii de uniune politica. Noile orientari ale politicii europene au
fost regrupate in Actul Unic European (AUE) (intrat in vigoare la 1 ianuarie
1987), text care reunea, pe de o parte, amendamentele la tratatele fondatoare (de
aici si numele de "Unic") si, pe de alta parte, procedurile de cooperare intre "Cei
2

12" (in 1981, Spania si Portugalia au devenit membre ale Comunitatilor,

urmand, in 1986, Grecia). Obiectivul esential al Actului Unic poate fi considerat
vointa de a realiza un spatiu fara frontiere, permitand libera circulatie a
marfurilor, a serviciilor, a capitalurilor si a persoanelor (desi pare paradoxal sati propui un astfel de obiectiv dupa ce, cu 30 de ani in urma, s-au suprimat taxele
vamale intre statele membre, s-a introdus un tarif extern comun si s-au
implementat politici comune, Actul Unic European revela faptul ca frontierele
materiale nu disparusera inca).
Un alt moment de maxima importanta al istoriei comunitare este semnarea
Tratatului de la Maastricht in 1992 (intrat in vigoare in 1993), denumit si
Tratatul asupra Uniunii Europene. Cele mai importante elemente ale noului
tratat sunt: infiintarea unei uniuni economice si monetare (cel mai tarziu la 1
ianuarie 1999), un cadru consolidat pentru noile politici comune, un adevarat
inceput de politica sociala comunitara, sporirea puterilor instantelor comunitare,
extinderea ariei de interventie a Comunitatii Europene (dupa Actul Unic
European din 1987, cele trei Comunitati originare au fost numite, ca ansamblu,
"Comunitatea Europeana"; era o recunoastere implicita a progreselor pe calea
aprofundarii integrarii), introducerea cetateniei europene si crearea a doi noi
piloni, alaturi de Comunitatea Europeana: Politica Externa si de Securitate
Comuna (PESC) si Cooperarea in domeniul Justitiei si Afacerilor Interne (JAI).
Dar elementul de noutate esential al Tratatului de la Maastricht este faptul ca el
reprezinta actul de nastere a Uniunii Europene.
Noua structura creata era formata din cei trei "piloni", dintre care doar
primul era supus regulilor comunitare de decizie. Uniunea Europeana nu avea
insa personalitate juridica si va mai fi nevoie de alti 14 ani pana cand Tratatul
Constitutional ("Tratatul de instituire a unei Constitutii pentru Europa") va
propune rezolvarea si a acestei probleme. in prezent, acest Tratat este in curs de
ratificare; intrarea sa in vigoare a fost pusa sub semnul intrebarii de rezultatele
negative in referendumurile din Franta si Olanda.

Amploarea fenomenului comunitar este reflectata si de aderarea la UE a

unor noi state, in 1995: Austria, Finlanda si Suedia. Noilor exigente ale Europei
celor 15 s-a incercat a li se da un raspuns prin Tratatul de la Amsterdam (semnat
in 1997 si intrat in vigoare la 1 mai 1999). Fara a raspunde tuturor asteptarilor,
Tratatul de la Amsterdam introduce cateva reforme vizand, in special, spatiul de
libertate, securitate si justitie (protectia drepturilor fundamentale, prevederi
privind regimul vizelor, azilul, imigrarea, cooperarea politieneasca si judiciara in
materie penala), dezvoltarea conceptului de cetatenie europeana, un acord social
consolidat, politica mediului, protectia consumatorului, o politica externa
eficace si coerenta, chestiuni institutionale (sporirea rolului Parlamentului
European, extinderea votului cu majoritate calificata, consolidarea principiului
subsidiaritatii etc.).
Uniunea Europeana a fost conceputa, la sfarsitul celui de-al doilea razboi
mondial, de catre arhitectii sai, drept un garant al pacii, intr-o Europa divizata.
Initial, dupa cum se cunoaste, Uniunea Europeana a avut in principal obiective
economice, dar, in timp, s-a vazut ca realizarea lor nu se poate concretiza fara
corelarea acestora cu obiective sociale si politice. in 1987, Actul Unic European
impunea un nou dinamism pietii interne comunitare, iar in 1993, Tratatul de la
Maastricht stabilea evolutia spre o Uniune economica si monetara si introducea
atat "un inceput de politica externa europeana", cat si "un spatiu de libera
circulatie in securitate". In 1997, Tratatul de la Amsterdam reaseaza bazele
Europei secolului XXI, fiind definit sintetic, un tratat "pentru o Europa mai
democratica si o Europa mai sociala". Anii `90 reprezinta si deschiderea
extraordinara a Uniunii catre tarile din centrul si estul Europei. Relatiile cu
aceste state s-au concretizat prin semnarea acordurilor de asociere (denumite si
acorduri europene), documente ce stabilesc cadrul politico-juridic al acestei
cooperari si abordeaza diferitele aspecte ale acesteia.
Contextul nou creat a pus Uniunea in fata unei duble provocari: reforma
interna (necesitatea crearii unui sistem functional pentru un numar mai mare de
membri) si gestionarea unei extinderi fara precedent. Raspunsurile elaborate prin
4

Tratatul de la Nisa (intrat in vigoare in ianuarie 2003), desi propun formule noi1,
nu au putut rezolva in mod adecvat problemele cu care se confrunta constructia
comunitara. Aceasta sarcina a revenit Conventiei europene, organism instituit de
Declaratia adoptata la Laecken, in 2001, care a avut drept misiune redactarea
unui Tratat constitutional care sa raspunda in mod real nevoilor si realitatilor
europene.
2. Cadrul institutional al Uniunii Europene
Principalele institutii ale Uniunii Europene sunt: Comisia Europeana,
Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul European, Curtea de Justitie a
Comunitatilor Europeane, Curtea de Conturi.
1 Pentru prima data, statele candidate se regasesc incluse intr-un tratat
comunitar, textul de la Nisa precizand numarul de voturi in Consiliu si de
reprezentanti in Parlamentul European pentru fiecare dintre statele candidate.
Acestora li se adauga, ca organ suprem de decizie politica, Consiliul European,
reuniune a sefilor de stat sau de guvern din tarile membre.
Comisia Europeana
Comisia Europeana reprezinta institutia care apara interesul general al
Uniunii. Ea este actualmente formata din 25 de comisari (un comisar pentru
fiecare stat membru, desi acestia nu apara interesele tarilor lor de origine).
Comisarii actioneaza total independent
in raport cu guvernele lor nationale, iar mandatul lor este de cinci ani. Dupa cum
se precizeaza in art. 157 CE, "membrii Comisiei isi exercita functiile in totala
independenta, in interesul general al Comunitatilor. in indeplinirea misiunilor
lor, nici nu solicita, nici nu accepta instructiuni de la vreun guvern sau de la alte
organisme. Ei se abtin de la orice actiune incompatibila cu caracterul functiilor
lor. Fiecare stat membru se angajeaza sa respecte acest caracter si sa nu incerce
sa-i influenteze pe membrii Comisiei in exercitarea misiunii lor".
Functionarea Comisiei se supune principiului colegialitatii, prevazut in
articolul 219 CE; acest principiu stipuleaza ca "deliberarile
5

Comisiei sunt

adoptate cu majoritatea numarului de membri prevazut de articolul 157". De

asemenea, membrii Comisiei trebuie sa actioneze intr-o maniera unitara.
Presedintele si membrii Comisiei Europene sunt desemnati de statele membre si
isi incep activitatea dupa ce au primit avizul Parlamentului European.
Presedintele este cel care convoaca Comisia, cel putin o data pe saptamana.
Reuniunile sale nu sunt publice, iar dezbaterile sunt confidentiale.
Comisia este gardianul tratatelor (vegheaza la punerea in aplicare a tratatelor
fondatoare, a celor de revizuire, precum si la respectarea dreptului comunitar in
statele membre), are initiativa legislativa directa (poate face propuneri de acte
constrangatoare - regulamente, directive, decizii -, de acte privind activitatea
celorlalte institutii, de acte neconstrangatoare - avize, recomandari), poate fi
mediator intre guvernele statelor membre in cadrul Consiliului European,
gestioneaza fondurile structurale si bugetul, precum si clauzele de salvgardare1.
Comisia este ajutata in activitatea sa de comitete, prin delegareade competente
in cadrul procedurii de comitologie.
Consiliul Uniunii Europene.
Consiliul UE este institutia care apara interesele statelormembre. Este
format din 25 membri (cate un reprezentant pentru fiecare stat membru), care
sunt "abilitati sa angajeze" guvernul
1 Clauze care pot fi invocate de un stat membru pentru a refuza aplicarea
unuiact comunitar sau a unei anumite cooperari economice cu state
partenere;astfel de clauze pot fi invocate pentru apararea sanatatii publice,
securitate si siguranta publica a statului pe care il reprezinta. Consiliul nu este o
institutie permanenta,insa reuniunile sale sunt relativ frecvente.
Prezenta continua a reprezentantilor statelor membre pe langainstitutiile
comunitare

este

asigurata

de

COREPER

(ComitetulReprezentantilor

Permanenti), prin cele doua componente ale sale:COREPER II (reprezentantii

permanenti, cu rang de ambasador) siCOREPER I (reprezentantii permanenti
adjuncti, cu grad de ministriplenipotentiari).COREPER abordeaza probleme
legate de economie, finante,relatii externe si negocieri internationale, probleme
6

institutionale(COREPER II) si probleme privind cooperarea in celelalte domenii

de competenta comunitara - asa-numitele dosare tehnice (COREPER I).
Pentru problemele agricole, exista un Comitet special agricol.Tratatul
asupra Uniunii Europene consacra existenta unuiSecretariat General (cu sediul
la Bruxelles) a carui misiune este de aasista Consiliul in activitatea sa. incepand
cu Tratatul de laAmsterdam, secretarul general al Consiliului este si inaltul
reprezentantpentru PESC.
Presedintia Consiliului este exercitata, prin rotatie, destatele membre, din
sase in sase luni. Presedintele isi asuma responsabilitatea tuturor declaratiilor
facute de membrii Consiliului atat in raport cu celelalte institutii comunitare, cat
si in relatiile externe.
Consiliul este institutia care asigura coordonarea politicilor generale ale
statelor membre, detine puterea de decizie (chiar daca, in ultima vreme, se
constata o implicare tot mai mare a ParlamentuluiEuropean in procesul
decizional), imparte, cu Parlamentul, competentele bugetare si este abilitat sa
incheie tratate si sa dea Comisiei avizul pentru demararea negocierilor in
vederea incheierii de noi tratate.
Consiliul poate vota cu majoritate simpla, calificata sau in unanimitate.
Alegerea intre majoritate si unanimitate sau intre diferitele tipuri de majoritati
nu apartine Consiliului, ci este statuata de dispozitiile reglementand diferitele
sectoare ale UE.
Parlamentul European
Parlamentul European este institutia care reprezinta interesele popoarelor
din statele membre ale UE si, totodata, institutia cu cea mai dinamica evolutie,
de la o simpla adunare cu rol consultativ la rolul de colegislator la nivel
european.
Format, initial, din reprezentanti ai parlamentelor nationale, Parlamentul
European (astfel denumit din 1962) este astazi singura institutie a Uniunii ai

carei membri sunt alesi in mod direct de cetatenii europeni1. Mandatul acestora
este de cinci ani. in prezent, Parlamentul European are 732 de membri.
1 Primele alegeri prin sufragiu universal direct pentru Parlamentul
European au avut loc in 1979. Membrii Parlamentului se pot organiza in grupuri
politice, in functie de optiunile politice (si nu pe criterii nationale). Activitatea
Parlamentului European se desfasoara in cele trei sedii ale acestuia: la Bruxelles
se reunesc comisiile permanente (inprezent, exista 17 comisii), la Luxemburg se
afla secretariatul, iar laStrasbourg au loc sedintele plenare.
Parlamentul European exercita trei functii esentiale: functialegislativa,
functia bugetara si functia de control.Parlamentul European intervine in mod
diferit in procesuldecizional, in functie de procedura utilizata si de domeniul de
reglementare. Exista patru proceduri principale: avizul consultativ,avizul
conform, cooperarea si codecizia, ultima dintre acesteaplasand Parlamentul pe
picior de egalitate cu Consiliul.Puterea bugetara este exercitata la nivel
comunitar deParlamentul European si Consiliul Uniunii Europene.Parlamentul
exercita, de asemenea, un control politicasupra celorlalte institutii comunitare si,
in primul rand, asupraComisiei Europene. Parlamentul European poate introduce
o motiunede cenzura la adresa Comisiei (aceasta trebuie sa fie aprobata de
majoritatea absoluta a deputatilor sau de 2/3 dintre cei prezenti, primademisie a
Comisiei in urma unei astfel de motiuni producandu-se in1999).

Consiliul European
Consiliul European reprezinta institutia UE ce isi afla origineain
conferintele la nivel inalt care reuneau sefii de stat sau de guvernedin tarile
membre ale Comunitatilor Europene din perioada anilor `60.Cu ocazia unei
astfel de intalniri desfasurate la Paris, la 9-10.12.1974,s-a decis crearea
Consiliului European, ca instantainterguvernamentala de orientare politica la cel
mai inalt nivel.Tratatul de la Maastricht introduce Consiliul European in randul
institutiilor UE, fara insa a fi o institutie supusa controluluiCurtii de Justitie a
8

CE. Tratatul Constitutional, aflat in curs deratificare, include Consiliul European

in randul institutiilor comunitare, fara insa a-l supune controlului CJCE.
Consiliul European se reuneste intr-o formula ce reuneste sefii de stat sau de
guvern din tarile UE asistati de ministrii lor de externe, plus presedintele
Comisiei Europene asistat de comisarul european responsabil cu relatiile
externe. Consiliul European se intruneste cel putin de doua ori pe an.
Interventiile Consiliului European, consolidate de autoritatea politica de
care se bucura membrii sai, confera forta deciziilor politice, a caror consacrare
juridica revine insa celorlalte institutii comunitare.
Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene (CJCE)
Organizarea si functionarea Curtii de Justitie sunt reglementate in cele trei
tratate fondatoare, ca si in statutele Curtii. Fiecare dintre cele trei tratate
prevedea crearea unei Curti de Justitie. in urma semnarii, in 1957, a Conventiei
referitoare la institutiile comune, Curtea a devenit o institutie unica pentru toate
cele treiComunitati europene.
Curtea de Justitie este formata din 25 de judecatori si opt
avocati generali. Judecatorii sunt alesi pentru sase ani (o reinnoire partiala a
judecatorilor si a avocatilor generali are loc din trei in trei ani), fiind desemnati
de catre statele membre, dar sunt complet independenti in raport cu acestea.
Judecatorii si avocatii generali sunt persoane care au exercitat inalte functii
jurisdictionale in tarile deorigine sau consilieri juridici cu competente notorii. Ei
trebuie sa-si exercite functiile intr-o totala impartialitate. Functiile de judecator
sau de avocat general sunt incompatibile cu orice alta functie politica,
administrativa sau activitate profesionala. Judecatorii si avocatii generali
beneficiaza de inamovibilitate.
Membrii Curtii isi desemneaza un presedinte pentru o perioada de trei ani,
mandatul sau putand fi reinnoit. Curtea isi desfasoara activitatea in plen sau in
cadrul camerelor.Activitatea Curtii nu este supusa controlului celorlalte institutii
comunitare.Curtea are doua mari directii de activitate: atributiiconsultative si

atributii

jurisdictionale,

acestea

din

urma

constituindadevarata

sa

activitate.Curtea este asistata de Tribunalul de Prima Instanta.

Posibilitatea crearii unei jurisdictii de prima instanta era prevazutainca din
tratatele constitutive, insa concretizarea ei s-a realizat abia in1988, in urma
deciziei Consiliului de a crea un Tribunal de PrimaInstanta. Acesta este format
din 25 judecatori si isi desemneaza, ca siCurtea, un presedinte pentru o perioada
de trei ani. ActivitateaTribunalului se desfasoara in cadrul camerelor, dar exista
siposibilitatea ca Tribunalul sa statueze in formula judecatorului unic.
Rolul Curtii este de a asigura respectul dreptului comunitar,in
interpretarea si aplicarea tratatelor. Aceasta formula vizeaza inegala masura
Tribunalul de Prima Instanta.in virtutea dreptului conferit de articolul 140 B
(TratatulCEE), abilitand Consiliul sa creeze camere jurisdictionale care
saadmita, in prima instanta, anumite recursuri, prin decizia din 2noiembrie 2004,
s-a creat Tribunalul Functiei Publice al UE.
Ocupandu-se

de

recursurile

legate

de

contenciosul

functiei

publice,tribunalul este parte integranta a CJCE, iar membrii sai au unstatut

asimilat celui al membrilor Tribunalul de Prima Instanta.
Curtea de Conturi
Finantarea Comunitatii din resurse proprii a impus necesitateaunui control
financiar mai riguros decat cel prevazut de TratatulCECA (comisarii de conturi)
sau decat cel organizat in cadrul CEE siEURATOM (Comisie de control). Creata
in 1975, Curtea deConturi si-a inceput efectiv activitatea in 1977.Curtea este
formata din 25 membri, alesi dintre personalitati care si-au desfasurat activitatea
in statele de origine in cadrul unor institutii de control extern sau avand o
calificare speciala pentru aceasta functie; membrii Curtii trebuie sa prezinte
toate garantiile de independenta.
Principala misiune a Curtii este sa asigure controlul conturilor. Ea nu
dispune de puteri jurisdictionale. Curtea examineaza legalitatea si regularitatea
incasarilor si cheltuielilor si asigura buna gestiune financiara, rezultatul analizei
sale fiind transmis institutiilor si publicat in jurnalul oficial.
10

Banca Centrala Europeana

Crearea unei monede unice si instituirea uniunii economice si monetare au
determinat crearea Bancii Centrale Europene, care sa se ocupe de punerea in
aplicare a politicii monetare europene, definita de Sistemul European de Banci
Centrale1 (SEBC). Organele decizionale ale Bancii sunt Consiliul guvernatorilor
si Directoratul.
Pentru a-si putea indeplini misiunile, BCE poate sa adopte regulamente
obligatorii si direct aplicabile in statele membre, sa adopte decizii si sa emita
recomandari si avize; de asemenea, poate sa impuna amenzi si constrangeri
intreprinderilor, in cazul nerespectarii regulamentelor si deciziilor sale.
Comitetul Economic si Social
Comitetul Economic si Social isi are ratiunea de a fi in cerinta de a
reprezenta, la nivel comunitar, diferitele categorii implicate inviata economica si
sociala a Uniunii: partenerii sociali (sindicate, patronate), producatori,
agricultori, transportatori, profesiile liberale etc.
Fiecare stat membru propune o lista cu un numar dublu de persoane fata
de numarul de locuri atribuite respectivului stat, Consiliului revenindu-i
misiunea de a alege de pe listele prezentate (vot cu unanimitate), astfel incat sa
se

asigure

reprezentareadecvata

diferitelor

categorii

socio-

economice.incepand din 1995, Comitetul are 222 de membri. Mandatulacestora

este de patru ani. Membrii Comitetului isi desemneaza pentruo perioada de doi
ani un presedinte si un birou. Comitetul si-a creatsectiuni specializate,
corespunzand principalelor domenii de activitatea Comunitatilor.
Desi are doar un caracter consultativ, Comitetul joaca un rolimportant in
domeniile economico-sociale de interes, el fiindobligatoriu consultat in anumite
cazuri si avand, de asemenea, dreptulde a emite un aviz atunci cand considera
necesar.
1 Rolul acestuia este de a gestiona masa monetara, de a efectua operatiuni
deschimb, de a detine si gestiona rezervele oficiale de schimb ale statelor
membre si de a veghea la buna functionare a sistemelor de plata.
11

Comitetul Regiunilor
Importanta

regiunilor

in

elaborarea

politicilor

comunitare

afost

recunoscuta prin constituirea Comitetului Regiunilor, organ cucaracter

consultativ, compus din reprezentanti ai colectivitatilorregionale si locale, ai
carui membri sunt numiti pentru patru ani deConsiliul UE. Comitetul este
consultat de Comisie, Consiliu siParlament si poate, de asemenea, emite avize.
Banca Europeana de Investitii
Banca are o personalitate juridica distincta de cea aComunitatilor, organe
de decizie si structura administrativa proprii.Ea este independenta din punct de
vedere financiar si nu depindede bugetul comunitar. BEI este totusi legata de
Comunitati, atat prinfaptul ca organizarea si functionarea sa fac obiectul unui
protocolanexat la Tratatul CE, cat si datorita participarii sale la programelede
investitii ale Uniunii, facilitand finantarea acestora, in legatura cuFondurile
Structurale si alte instrumente financiare ale Comunitatii.Banca acorda
imprumuturi in interiorul Comunitatii pentru dezvoltare regionala, industrie,
ameliorarea competitivitatii intreprinderilor, comunicatiilor si infrastructurii,
siguranta aprovizionarii cu energie, protectia mediului si ameliorarea cadrului de
viata. De asemenea, ofera finantari in exteriorul Comunitatii, pentru state
partenere.
CAPITOLUL II
ELEMENTE DE DREPT SOCIAL EUROPEAN
1. Consideratii introductive
Dreptul social european reprezinta acea parte a dreptului international al
muncii ce se constituie din reglementarile in materie adoptate de catre Consiliul
Europei si, respectiv, Uniunea Europeana. Daca instrumentele elaborate in
cadrul Consiliului Europei sunt, prin forta obiectivelor sale, limitate ca numar,

12

dreptul elaborat in cadrul Uniunii Europene, denumit si "drept social comunitar"

sau" ,,drept comunitar al muncii" se afla, in ultimii ani, in plina expansiune.
In limbajul curent, uneori, se constata o confuzie a termenilor, denumirea
"drept social european" fiind atribuita, fie dreptului creat prin conventiile si
acordurile Consiliului Europei care poarta, in titulatura lor, genericul
"european(a)", fie dreptului creat prin regulamentele si directivele Uniunii
Europene. in realitate, in opinia noastra, cele doua grupari de norme regionale,
impreuna, constituie o ramura noua a dreptului, poate insuficient fundamentata
teoretic, dreptul social european.
In literatura de specialitate occidentala, in principal in cea franceza, ideea
dreptului social european, asa cum am creionat-o in cele de mai sus, pare a
capata tot mai mult teren1, desi, pentru importanta sa in realitatile socialeconomice, dreptul social comunitar sau, mai restrictiv, dreptul muncii
comunitar constituie substanta unor studii de larga circulatie.
Daca primul autor nu face nici un efort de a teoretiza si fundamenta
aceasta noua ramura a dreptului, demersul sau pornind de la realitatea existentei
celor doua organizatii continentale, la ceilalti doi autori, in schimb, acest efort
este remarcabil. Acestia nu numai ca examineaza instrumentele comunitare care
constituie dreptul muncii comunitar, dar constata, in mod similar dreptului
muncii intern, ca acestea pot fi grupate in dreptul comunitar individual al muncii
si, respectiv, dreptul comunitar colectiv al muncii.
Pe planul dreptului international al muncii, inca de la prima editie in 1970
a monumentalei sale lucrari, profesorul Nicolas Valticos lanseaza ideea ca
acesta, dupa cel de-al doilea razboi mondial, inglobeaza si alte surse (izvoare)
decat conventiile si recomandarile

O.I.M., respectiv unele instrumente ale

ONU, ale unor organizatii regionale cum sunt Consiliul Europei si Uniunea
Europeana, conventii bilaterale sau multilaterale in materi3. Mai mult decat atat,
profesorul

Valticos

discuta

problema

diversitatii

izvoarelor

dreptului

international al muncii si a conflictului dintre acestea, distingand intre conflictul

13

intre izvoarele internationale si cel intre izvoarele internationale si cele

nationale.
In teoria dreptului roman, a fost acceptata si promovata ideea ca dreptul
international al muncii se compune din conventiile si recomandarile OIM,
normele Consiliului Europei si normele Uniunii Europene.
2. Evolutia dreptului social european
Potrivit Tratatului privind Uniunea Europeana, Comunitatea Europeana nu
este numai o zona de comert liber. in realitate, procesul de constructie europeana
a reflectat intotdeauna nevoia mentinerii unui echilibru intre dimensiunea
economica si cea sociala. Ca urmare, politica sociala a Comunitatii acopera, la
ora actuala, libertatea de circulatie a lucratorilor, coordonarea organismelor de
protectie sociala, sanse egale pentru femei si barbati, sanatatea si securitatea la
locul de munca, precum si armonizarea anumitor probleme ale legislatiei
muncii.
Procesul integrarii sociale nu a fost rectiliniu. Daca ar trebui sa facem un
bilant al ,,trecutului comunitar" in domeniul social, ar trebui sa subliniem
insuficienta institutionala initiala.
Desigur, originile unei politici sociale a viitoarei Uniunii Europene se pot
regasi in tratatele constitutive ale Comunitatilor Europene, in principal, in
Tratatul de la Roma, din 1957, care jaloneaza primele linii directoare ale unei
politici sociale europene uniforme in ce priveste libera circulatie a fortei de
munca (fapt realizat in 1968), imbunatatirea conditiilor de munca si viata ale
lucratorilor, armonizarea sistemului de educatie si formare.
In prima etapa, considerata de unii specialisti perioada 1957-19711,
politica sociala europeana s-a dezvoltat de o "maniera fragmentara, progresele
obtinute fiind neuniforme", iar realizarile modeste.
Abia in anul 1972, cu ocazia reuniunii de la Paris, sefii de stat sau de
guvern din Comunitatea Europeana au convenit sa confirme dimensiunea sociala
14

a constructiei europene. A aparut in mod clar necesitatea de a materializa ideea

ca Europa inseamna mai mult decat Piata Comuna si indepartarea barierelor
vamale. Desavarsirea Pietei Interne a marcat importanta acestei dimensiuni
sociale. Ea nu consta doar in libertatea de circulatie a persoanelor si, respectiv, a
lucratorilor, bunurilor, serviciilor si capitalului, ci si in orice alt element care
contribuie la cresterea bunastarii cetatenilor Comunitatii Europene si, in special,
a persoanelor ce muncesc in interiorul ei.
Constructia unei Europe puternice si dinamice se bazeaza tot atat de mult
pe recunoasterea unui fundament al drepturilor sociale. Ulterior, imposibilitatea
de a avansa pe planul integrarii sociale comunitare s-a datorat si lipsei de vointa
politica. Cand a existat aceasta vointa politica, cum este cazul Tratatului de la
Maastricht, a existat Marea Britanie, care a facut rezerve si atunci a trebuit sa se
recurga la acel celebru compromis prin care cei "12" conveneau ca cei "11" sa
aplice o politica sociala coerenta.
Succesiv, au fost adoptate diversele elemente ale politicii sociale, pe
masura dezvoltarii economice, sociale si politice a Comunitatii si pe baza
adaptarilor succesive ale Tratatelor instituind Comunitatile Europene (Actul
Unic European in 1987; Tratatul de la Maastricht in 1992 si anexele sale,
Protocolul privind politica sociala si Acordul privind politica sociala, Tratatul de
la Amsterdam in 1996).
Etapa a doua, situata intre anii 1972-19851, este jalonata de Reuniunea la
nivel inalt de la Paris din 1972, care a declansat o perioada de consens activ
intracomunitar, urmata de Primul Program de Actiune Sociala din 1974 si de anii
1983-1984, cand devine tot mai clara necesitatea pentru "o majora reformare a
politicii sociale".
Urmatoarea etapa, care debuteaza la mijlocul anilor `80 cand se afirma
necesitatea unui nou dinamism in sfera socialului si sunt lansate sintagmele
"Europa popoarelor" si "dimensiunea sociala a constructiei comunitare", s-a
materializat prin ambitiosul Program de creare a Pietei Unice Interne, care, intre

15

altele, evidentia si temerile posibilului dumping social, care insa, pana la

mijlocul anilor `90, nu fusese combatut de Comunitatile Europene.
Actul Unic European (1987) a extins utilizarea majoritatii calificate si la
legislatia muncii si cea din domeniul sanatatii, lasand inca o serie de probleme
care sa fie decise, in continuare, cu unanimitate.
Adoptarea, in 1989, a Cartei comunitare a drepturilor sociale
fundamentale ale lucratorilor a constituit un alt reper important. In esenta insa,
Carta este o declaratie solemna care stabileste un set de principii ce acopera
unele aspecte ale conditiilor de munca si viata ale lucratorilor. Ea nu are forta
juridica, ci reprezinta un document moral politic care a influentat insa
considerabil evolutia dreptului social comunitar.
Carta, considerata o "declaratie vocationala de intentii politice" , caci,
dupa cum am aratat, ea nu este un act constrangator juridic, a fost adoptata,
evident, ca "raspuns la pericolul dezvoltarii unei economii integrate... scopul sau
declarat fiind de a permite o mai buna armonizare a practicilor si politicilor
sociale nationale si de a imbunatati mobilitatea fortei de munca in interiorul
Uniunii Europene" .
Pentru aplicarea Cartei, cu toate divergentele intre statele membre si
partenerii sociali, a fost adoptat Al doilea Program de Actiune Sociala, care
reafirma, in aceasta materie, aplicarea principiului subsidiaritatii si al respectarii
diversitatii sistemelor si principiul mentinerii competitivitatii fara ca esenta
actiunilor sa ameninte diversitatea economica si sociala.
In scopul stabilirii unei noi politici sociale, menita a face fata problemelor
cu care se confrunta cele trei comunitati economice europene, Comisia
Europeana a initiat, in 1993, o consultare larga, a tuturor factorilor interesati, o
data cu lansarea Cartii Verzi. Aceasta a fost urmata de publicarea, in 1994, a unei
Carti Albe, care stabilea cadrul actiunilor viitoare ale Uniunii, in acest domeniu.
A treia etapa a procesului a debutat prin adoptarea unui nou Program de
actiune sociala (in aprilie 1995). Programul traseaza noua directie de lucru
pentru perioada 1995 - 1997 si a fost conceput astfel incat sa continue si sa
16

dezvolte activitatile precedente si sa consolideze experienta comunitara, in

special in domeniile libertatii de miscare a persoanelor si a fortei de munca,
egalitatii de tratament, pentru femei si barbati, legislatiei muncii si Fondului
Social European, precum si sa impulsioneze activitatea in domeniul combaterii
somajului, al protectiei sociale, al sanatatii publice si al obiectivului sanselor
egale pentru toti.
Dupa Actul Unic European, dupa Tratatul de la Maastricht si dupa Tratatul
de la Amsterdam, in contextul evolutiilor spectaculare ale tarilor din lumea
contemporana, noua Europa devine nu numai economica, ci si tot mai sociala.
In aceste conditii, se apreciaza ca putem vorbi de un drept comunitar al
muncii sau drept comunitar social, in plina evolutie. Dreptul comunitar este
privit, la ora actuala, in literatura de specialitate occidentala, cu exaltare si, in
egala masura, cu neincredere. Chiar si cei mai pesimisti autori recunosc insa
existenta acestuia.
In literatura de specialitate1 se disting sase mari etape in crearea dreptului
social european. Astfel, in prima etapa, situata intre anii `60-70, instrumentele
comunitare au reafirmat libera circulatie a lucratorilor si necesitatea coordonarii
sistemelor de securitate sociala pentru lucratorii migranti.
Etapa a doua, situata la mijlocul anilor `70, este cea marcata de adoptarea
primelor directive in materie de drept al muncii: egalitatea de sanse si sanatatea
si securitatea la locul de munca (directiva generala si directive sectoriale care
combateau efectele cancerigene ale unor substante chimice utilizate in industria
produselor plastice). Socul petrolier din 1974, ca si primele restructurari
industriale impun primele directive in materie de concediere colectiva.
Cea de a treia etapa, a anilor `80, a consolidat acquis-ul comunitar in ce
priveste egalitatea de sanse si in materie de sanatate si securitate in munca
(directive privind ansamblul agentilor fizici, chimici si biologici). Ea este
profund marcata de Actul Unic European, care aduce si o inovatie juridica:
recunoasterea dialogului social la nivel european (art. 139, fostul art. 118B).

17

A patra etapa (1990-1993) este influentata substantial de Carta sociala

comunitara. Sunt adoptate 15 directive in materie de securitate si sanatate a
muncii, o directiva relativa la egalitatea de sanse si patru directive legate strict
de legislatia muncii.
A cincea etapa (1994-1999), marcata de Protocolul social anexa a
Tratatului de la Maastricht, este caracterizata prin rolul activ al negocierii
colective, permitand partenerilor sociali sa contribuie direct la reglementarea
sociala comunitara. in trei reprize (concediu parental, munca in timp partial,
contracte pe durata determinata), directivele au pus in aplicare acordurile
intervenite intre partenerii sociali la nivel european.
A sasea etapa, dupa 1999, in prezenta Tratatului de la Amsterdam, care a
consolidat notabil cadrul institutional al politicii sociale comunitare, punand
capat si exceptiei britanice, a imbogatit dreptul comunitar al muncii prin
abordarea a noi domenii, cum sunt: angajarea in munca, lupta contra
discriminarilor, egalitatea de sanse, rolul partenerilor sociali si, esential, pe plan
decizional, implicarea crescanda a Parlamentului European.
Aceasta realitate se impune insa a fi circumstantiata. Astfel, in primul
rand, este indiscutabil ca progresul social comunitar este indisolubil legat de
progresul economic comunitar.
In al doilea rand, dezvoltarea dreptului muncii comunitar este limitata cel putin partial - de observarea principiului subsidiaritatii, ce solicita luarea in
calcul a particularitatilor fiecarui stat, a realitatilor si a diversitatii sistemelor
nationale de relatii de munca. Fara observarea realitatilor sociale, fara acceptarea
autonomiei normative a partenerilor sociali, fara o conceptie moderna si
pragmatica, dreptul muncii comunitar este condamnat sa ramana inca multa
vreme "in umbra".
In al treilea rand, drepturile sociale fundamentale au fost deja
reglementate de Organizatia Internationala a Muncii, actiunea Uniunii Europene
fiind astfel relativ limitata. in sfarsit, trebuie subliniat si faptul ca, pe plan
european, Consiliul Europei are deja o bogata experienta in materie, mai ales in
18

domeniul securitatii sociale. Carta Sociala Europeana, elaborata de Consiliul

Europei, este un instrument de referinta mult mai complet, mai util si mai
pragmatic, decat Carta comunitara a drepturilor fundamentale ale salariatilor.
In Europa insa, la ora actuala, nimeni nu mai pune la indoiala faptul ca
Uniunea Europeana trebuie sa aiba propria sa politica sociala si, in consecinta,
dreptul muncii comunitar se afirma cu tot mai multa pregnanta. Nu exista insa o
definitie explicita si general acceptata a acestuia.
3. Dreptul social european si dreptul national
In literatura de specialitate, dreptul comunitar este considerat un caz tipic
de unificare legislativa, cu toate ca acesta se manifesta intr-o pluralitate de
forme, in functie de gradul diferit de intensitate pe care il prezinta procesul de
unificare. Astfel, o prima situatie este data de competenta CEE de a realiza un
drept uniform pentru toate statele membre, prin intermediul regulamentelor,
adevarate legi comunitare. Tot o unificare, limitata, este cea realizata ca urmare
a directivelor, care obliga statele comunitare sa ajunga, prin reglementari proprii,
la rezultatul scontat prin directive .
Sub un alt aspect, tot in doctrina occidentala, s-a subliniat ca relatiile
dreptului comunitar cu dreptul national nu se reduc la un model unic, ci se
concretizeaza in patru modalitati: substitutia, caz in care dreptul comunitar se
substituie dreptului national pe care autoritatile statelor membre si-au pierdut
competenta sa-l elaboreze; armonizarea, caz in care dreptul national continua sa
existe, dar ii lipseste posibilitatea de a-si determina singur finalitatile;
coordonarea, caz in care nu sunt afectate drepturile nationale, dreptul comunitar
intervenind doar pe planul efectelor, pentru a le coordona in beneficiul
subiectilor de drept care apartin mai multor state care isi coordoneaza
legislatiile; coexistenta, caz in care dreptul comunitar si dreptul national sunt
aplicabile concomitent atunci cand ele guverneaza acelasi obiect, dar in
dimensiuni diferite, astfel ca fiecare isi indeplineste propria functie .
19

In raport cu opiniile diferite din bogata literatura occidentala, apreciem si

noi ca putem accepta urmatoarele intelesuri :
Prin coordonarea legislatiilor intelegem reglementarea raporturilor intre
sisteme juridice sau institutii diferite in masura in care aceasta este necesara
ordinii ce se vrea stabilita intre acele raporturi, fara a schimba in mod substantial
continutul normelor, al sistemelor sau al institutiilor respective.
Prin armonizarea legislatiilor intelegem, dimpotriva, o modificare a
continutului normelor, dar numai in masura in care este strict necesara in functie
de rezultatele urmarite (stabilirea unor analogii, chiar similitudini intre diferite
sisteme normative care sunt privite intr-o anumita viziune, ca ansamblu unitar).
Prin apropierea legislatiilor intelegem examinarea legaturilor dintre idei, texte
sau institutii juridice si combinarea acestora pentru stabilirea unor reguli comune
sau a unor principii generale.
Prin unificarea legislatiilor intelegem stabilirea de reguli comune, identice.
Notiunea de uniformizare a legislatiilor se plaseaza intre armonizare si unificare.
Daca am prezentat aceste limite, nu putem impartasi, in niciun caz, ideea
care considera ca dreptul comunitar se afla inca intr-o faza incipienta, la varsta
balbaielilor1. n privinta dreptului social european, aceasta idee este contrazisa
de bogata literatura de specialitate care ii este consacrata .
In aceasta parte a lucrarii, vom aborda, din ratiuni care tin de apartenenta
Romaniei la Consiliul Europei si de calitatea sa de stat asociat la activitatile si de
posibil stat membru, incepand cu 1 ianuarie 2007, al Uniunii Europene,
problematica dreptului social european, parte a dreptului international al muncii.
Prof. Bartolomei de la Cruz, autoritate indiscutabila in dreptul
international al muncii, subliniaza, frecvent, ideea ca cele doua organizatii
regionale impartasesc, impreuna cu OIM, importante responsabilitati in
domeniul social.

20

4. Preocupari sociale actuale ale Uniunii Europene

Uniunea Europeana este, indiscutabil, unul dintre principalii actori ai
lumii contemporane. Sub aspectul ponderii si influentei sale economice in plan
international, inainte de aderarea din 2004 a celor zece noi state, Uniunea
Europeana, reprezentand o piata unica ce reunea doar 7% din populatia globului,
se plasa pe primul loc in ce priveste ponderea in comertul global, cu o proportie
de 20% in domeniul bunurilor si 26% in cel al serviciilor. Uniunea Europeana
este, totodata, principalul partener al tarilor in curs de dezvoltare, furnizand,
impreuna cu statele membre, circa 55% din totalul asistentei pentru dezvoltare la
nivel global si 66% din ajutoarele financiare nerambursabile si fiind, in acelasi
timp, principalul partener comercial si investitor strain in tarile respective.
In raport cu complexele probleme politice pe care le ridica cea mai mare
extindere din istoria Uniunii Europene, realizata la 1 mai 2004, observatorii
fenomenului comunitar, fie ei specialisti, comentatori politici sau ziaristi,
aproape ca nu mai au timp sa reflecteze la o problema stringenta, care
influenteaza, mai mult sau mai putin direct, viata a milioane si milioane de
cetateni europeni2 - politica sociala si, respectiv, reflexul ei pe plan juridic,
evolutia dreptului social, in mod concret, a dreptului comunitar al muncii.
Politica sociala a Uniunii Europene a devenit, in timp, cu deosebire dupa
Actul Unic European din 1986, un factor de propulsie, care a influentat direct
economia comunitara, competitivitatea acesteia si utilizarea fortei de munca.
Tratatele constitutive ale celor trei comunitati europene s-au referit, in mai
multe randuri, la problematica sociala, fara a institui insa o politica sociala
comuna a acestora. Tratatul de la Roma lasa la latitudinea statelor membre
politica sociala. in general, se apreciaza ca, prin Tratatul de la Roma, progresul
social era conceput ca un rezultat firesc, ce decurgea automat din progresul
economic, ceea ce, desigur, era exact3. Ulterior, in baza experientei acumulate,
sa vazut ca progresul economic nu se poate perpetua fara impulsionarea politicii
sociale.

21

Ideea politicii sociale comunitare s-a nascut nu atat din litera tratatelor
constitutive, cat, mai ales, din spiritul acestora. Concluzia se desprinde din
examinarea, in mod special, a articolelor 2 si 117 ale Tratatului de la Roma, ce a
instituit Comunitatea Economica Europeana. Articolul 2 stabilea in sarcina
Comunitatii, printre altele, promovarea "ridicarii accelerate a nivelului de viata".
Articolul 117 solicita statelor membre promovarea unor masuri in vederea
ameliorarii conditiilor de viata si de munca, a unei politici coerente a fortei de
munca, a egalitatii de remunerare intre barbati si femei etc., pornind de la
premisa ca insasi functionarea Pietii Comune ar trebui sa conduca la progresul
social al statelor membre, la armonizarea sistemelor sociale.
Articolul 117 al tratatului C.E.E. exprima intreaga filosofie a armonizarii
sociale comunitare. Astfel, alineatul 1 stabileste principiul: "Statele membre
convin asupra necesitatii promovarii ameliorarii conditiilor de viata si de munca
ale fortei de munca, permitand egalizarea lor in progres". Alineatul 2 stabileste
metoda: "Statele membre apreciaza ca o asemenea evolutie va rezulta atat din
functionarea pietei comune, care va favoriza armonizarea sistemelor sociale, cat
si din procedurile prevazute de prezentul Tratat si din apropierea dispozitiilor
legislative, regulamentare si administrative".
Obiectivul este de a se asigura, printr-o dezvoltare progresiva, o
echivalenta a sistemelor sociale. Reglementari nationale diferite, armonizate, vor
produce rezultate echivalente, diversitatea nationala ramanand insa o realitate .
Pana la inceputul anilor `70, au fost inregistrate doar unele progrese in
materia liberei circulatii a lucratorilor, coordonarii sistemelor de securitate
sociala, principiilor generale ale formarii profesionale a lucratorilor si s-a
instituit Fondul Social European. Si, poate, ca nici nu se putea face mai mult de
vreme ce statele membre detineau competenta aproape exclusiva in materie.
Anii `70 aduc pe prim plan unele tensiuni economice care, la randul lor,
genereaza tensiuni sociale in statele membre ale CEE. in consecinta, in 1974,
este adoptat de Consiliul de Ministri, dupa cum am aratat deja, un prim Program
de actiune sociala. Intre timp, Comunitatile Economice Europene au dobandit o
22

experienta in materie sociala, care nu este de neglijat, prin adoptarea Cartei

drepturilor fundamentale ale lucratorilor, a Tratatului de la Maastricht si,
respectiv, Amsterdam, prin implementarea altor programe de actiune sociala.
Tratatul de la Amsterdam contine, in paralel cu dispozitiile asupra Uniunii
economice si monetare, un capitol asupra politicii de ocupare a fortei de munca.
Evident, fiecare stat membru a ramas responsabil in ceea ce priveste politica de
ocupare a fortei de munca, dar politicile nationale se inscriu intr-o strategie
europeana coordonata. Este, din nou, reafirmata interconexiunea dintre
economic si social, politica pietii unice impunand deci si o coordonare a
politicilor sociale.
S-ar putea afirma, la prima lectura, ca cele cateva articole din Tratatul de
la Amsterdam nu rezolva politica de ocupare a fortei de munca. Acest lucru este
un adevar relativ, caci, ab initio, redactorii textului au pornit de la ideea
ameliorarii durabile a politicilor de ocupare prin promovarea celor mai eficiente
experiente practice din tarile membre, prin coordonarea acestor politici la fiecare
nivel, prin favorizarea dezbaterilor intre parteneri sociali la scara comunitara. In
mod concret, Tratatul promoveaza ideea unei politici de ocupare coerente si
corelate cu politica economica a Uniunii si, respectiv, pregatirea fortei de munca
in masura sa se adapteze rapid si permanent la piata muncii, la schimbarile
economice din cadrul comunitar, dar si la cele pe plan mondial.
Tratatul introduce o supraveghere multilaterala a politicilor nationale de
ocupare prin instituirea unui Comitet de ocupare, care va asista institutiile
comunitare.
Politica de ocupare ar urma sa aiba, anual, urmatoarea configuratie:
- situatia ocuparii va fi examinata de catre fiecare sef de stat si de guvern;
- Consiliul Uniunii va stabili, cu o majoritate calificata, linii directoare pentru
statele membre, pe baza propunerilor Comisiei Europene, dupa consultarea
Parlamentului European, a Comitetului Economic si Social si a Comitetului
Regiunilor;

23

- la sfarsitul fiecarui an, Consiliul Uniunii va examina aplicarea liniilor

directoare si va face recomandari statelor membre. Consiliul si Comisia vor
prezenta, anual, un raport sefilor de state sau de guvern ce compun Consiliul
European, propunand noile orientari in materie de ocupare a fortei de munca;
- Uniunea Europeana va putea finanta proiecte-pilot in materie de ocupare.
Consiliul European de la Luxemburg, desfasurat in decembrie 1997, la
putina vreme dupa cel ce adoptase Tratatul de la Amsterdam, a trasat o serie de
linii directoare care trebuie integrate in planurile nationale de angajare elaborate
de fiecare stat membru. in esenta lor, liniile directoare de la Luxemburg vizeaza
ameliorarea capacitatii de insertie profesionala, dezvoltarea spiritului de
intreprindere, incurajarea capacitatii de adaptare la realitatile contemporane a
intreprinderilor si a lucratorilor acestora si reafirmarea politicilor europene
pentru asigurarea egalitatii de sanse intre barbati si femei. Uniunea Europeana
si-a propus sa mentina, si in viitorul deceniu, ocrestere economica anuala de 33,5 %.
In evolutia politicii sociale a Uniunii Europene un rol determinant, il
detine, la ora actuala, Agenda pentru dezvoltare sociala, adoptata de Consiliul
European de la Lisabona in anul 2000 care a lansat obiective extrem de precise
pe plan social, cel mai important fiind atingerea unui indice mediu de ocupare a
fortei de munca de 70% pana in anul 2010, inclusiv a unui indice mediu de 60%
locuri de munca ocupate de femei, o oferta abundenta si competitiva de locuri de
munca si realizarea unui inalt nivel de coeziune sociala.
Agenda de la Lisabona afirma, inca o data, legatura

indisolubila ce

trebuie creata intre progresul economic al Uniunii Europene si progresul social,

realizand, dupa parerea noastra, o reechilibrare a celor doua componente
esentiale politica economica si politica sociala - fara de care este de
neconceput evolutia ulterioara a Uniunii Europene.
In acest sens, sunt considerate obiective ale politicii sociale a Uniunii
Europene: cresterea numarului de locuri de munca, adoptarea unor masuri
active, eficiente de combatere a somajului, imbunatatirea sistemului de educatie
24

si formare, asigurarea mobilitatii fortei de munca, accelerarea procesului de

recunoastere reciproca a diplomelor, certificatelor si calificarilor profesionale,
combaterea oricaror forme de saracie, promovarea egalitatii si integrarii sociale,
modernizarea sistemului european de protectie sociala, consolidarea politicii
sociale etc.
Fiecare stat membru trebuie sa-si asume o buna colaborare cu partenerii
sociali , numai astfel putandu-se asigura modernizarea modelului social
european .
Sintagma "model social"- lansata cu ocazia Comisiilor Europene de la
Lisabona si de la Nisa - nu a fost inca definita. Unii specialisti, in incercarea de a
identifica o definitie oficiala, cred ca ea poate fi cea din Concluziile Consiliului
European de la Lisabona din 2002, in care se vorbeste despre o Europa "fondata
pe o economie performanta, cu un nivel ridicat de protectie sociala, educare si
dialog social"; in consecinta, prin aceasta expresie s-ar putea intelege "un
echilibru intre prosperitatea economica si justitia sociala", echilibru garantat
printr-o veritabila recunoastere si actiune a partenerilor sociali.
Cu toate acestea, examinand legislatia muncii si practica celor 15 state
comunitare de pana la cea mai mare extindere, din mai 2004, se constata ca sunt
asemanari convingatoare intre acestea, toate situand pe prim plan, in
cadrulrelatiilor de munca dialogul social, dar si subdiviziunea lor in trei "modele
sociale" ale caror sisteme de securitate sunt apropiate in fundamentele lor, dar si
in cazul lor, regasim o diversitate care se subdivide, evident din ratiuni didactice,
tot in trei modele.
Pe aceasta baza, modelul social european este intr-o complementaritate
indiscutabila cu politicile sociale nationale. Totodata, acesta reprezinta o
constructie in evolutie constanta, intrand - direct sau indirect - in logica
constitutiei pietii interne, dar si sub presiunea extinderilor succesive ale CEE
(Uniunea Europeana) sau a constrangerilor modernizarii acestui model.
In timp, rolul Politicii sociale a Uniunii Europene s-a canalizat in
urmatoarele domenii:
25

- sa cultive convergenta politicilor sociale in sferele in care raman, in continuare,

de competenta exclusiva a autoritatilor nationale;
- sa elaboreze si sa puna in aplicare programe comunitare privitoare la
incurajarea dezvoltarii celor mai adecvate metode de sprijinire a recalificarii
fortei de munca;
- sa ofere sprijin financiar prin intermediul Fondului Social European (FSE) si al
BEI;
- sa elaboreze si sa modernizeze un cadru legislativ si institutional care sa
cultive armonia intre partenerii sociali;
- sa dezvolte un pachet de reglementari privitoare la protectia lucratorilor la
locul de munca.
Politica sociala a Uniunii Europene a inregistrat, urmare a unor Consilii
europene succesive, organizate si denumite ca atare "de primavara", consacrate,
in principal, acestei problematici, dezvoltari noi pe care le vom releva in cele ce
urmeaza.
De regula, incepand cu 2004, cu o zi inaintea Consiliului European,
potrivit Deciziei Consiliului 2003/174/CE, se intruneste Summit-ul Social
Tripartit pentru Crestere si Ocupare, organism creat pentru a asocia partenerii
sociali la punerea in aplicare a strategiilor de optimizare a ocuparii fortei de
munca in cadrul Uniunii Europene. Scopul acestuia, definit prin decizia la care
ne-am referit, este de a asigura, cu respectarea tratatelor Uniunii Europene,
concertarea Consiliului Uniunii Europene, Comisiei Europene si partenerilor
sociali.
In vederea impulsionarii aplicarii Strategiei Lisabona, partenerii sociali au
sustinut necesitatea urgenta a accelerarii ritmului de crestere economica, precum
si a crearii mai multor locuri de munca si de calitate mai buna, conform
recomandarilor Raportului Wim Kok. Precizam ca acest Raport a identificat
patru masuri concrete de reforma pe care statele membre trebuie sa le adopte
pentru a putea implementa noua Strategie europeana pentru ocuparea fortei de
munca in vederea asigurarii stabilitatii cresterii economice si a pietei muncii:
26

cresterea adaptabilitatii/flexibilitatii fortei de munca a intreprinderilor; atragerea

unui numar mai mare de persoane pe piata muncii; investitii substantiale si
eficiente in capitalul uman; asigurarea implementarii eficiente a reformelor
printr-o mai buna guvernare atat la nivel national, cat si la european.
Parteneriatul social, dialogul social si participarea lucratorilor la viata
intreprinderii nu constituie numai elemente-cheie ale modelului social european,
ci si prin punerea in prim plan a factorului uman, contribuie la stimularea
inovatiei si, implicit, a relansarii procesului de reforma.
Raportul privind ocuparea fortei de munca pe perioada 2002-2003,
prezentat cu ocazia Consiliului European de la Bruxelles din martie 2004,
descrie progresele realizate de catre statele membre in implementarea noii
Strategii europene asupra ocuparii fortei de munca pentru anii 2003-2006. El are
la baza contributiile statelor membre, sub forma de Planuri nationale de actiune
pentru ocuparea fortei de munca si incluziune sociala, precum si concluziile
Raportului Grupului de lucru european pentru ocuparea fortei de munca Raportul Wim Kok.
Raportul este elaborat de Comisia Europeana intr-o perioada de optimism
moderat in ceea ce priveste ameliorarea situatiei existente pe piata europeana a
muncii. Chiar daca, initial, piata muncii a rezistat suficient de bine fluctuatiilor
economice si semnalelor de recesiune economica, dupa ani de crestere a
numarului locurilor de munca s-a ajuns, la inceputul anului 2003, la stagnare.
Somajul a crescut gradual de la 7,3% in 2001 la 8% in 2003. in anii urmatori,
potrivit raportului, studiile prevad insa o crestere treptata a ocuparii fortei de
munca.
Faptul ca fluctuatiile economice nu au afectat, de o maniera semnificativa,
ocuparea fortei de munca se datoreaza aplicarii unor politici vizand cresterea
ocuparii in randul femeilor si al tinerilor, imbunatatirea nivelului de calificare al
lucratorilor si cresterea moderata a salariilor, diversificarea contractelor de
munca si reducerea costurilor muncii. Reformele din ultimii ani au contribuit la
cresterea capacitatii pietei muncii de a face fata socurilor economice, dar, in
27

cazul in care cresterea economica intarzie si nu continua procesul de reforma a

acestei piete, exista riscul ca stagnarea ocuparii fortei de munca si cresterea
somajului sa persiste.
Este posibil ca Uniunea Europeana sa nu-si atinga o parte din obiectivele
fixate la Lisabona in 2000, respectiv, atingerea unei rate de ocupare a fortei de
munca de 70% pana in 2010, chiar daca, in 2003, Danemarca, Olanda, Suedia si
Marea Britanie au atins deja acest procent.
La data prezentarii Raportului Wim Kok, rata de ocupare a fortei de
munca stagna la 64,3%, ceea ce punea la indoiala faptul daca Uniunea
Europeana va reusi sa atinga obiectivul intermediar fixat pentru 2005, respectiv
o rata a ocuparii fortei de munca de 67%.
Concluzia Raportului mentioneaza ca atingerea, pana in 2010, a
obiectivului fixat la Lisabona va depinde, in mare masura, de imbunatatirea ratei
de ocupare a fortei de munca in randul persoanelor in varsta. Procesul de
imbatranire a populatiei europene trebuie sa conduca la cresterea ratei de
angajare si mentinerea in munca a persoanelor in varsta. Desi acest procent a
crescut in 2002 la aproximativ 40%, inregistrarea unei rate de 50% pentru
perioada 2005-2010 va fi dificil de realizat. La data Raportului, doar
Danemarca, Portugalia, Suedia si Marea Britanie au atins sau chiar au depasit
procentul de 50%, in timp ce in Belgia, Franta, Italia, Luxemburg si Austria,
acesta este sub 33%.
In ceea ce priveste calitatea si productivitatea muncii, Raportul atrage
atentia asupra faptului ca o crestere economica stabila poate avea loc doar in
conditiile imbunatatirii productivitatii muncii. Acest obiectiv poate fi atins
printr-un eficient sistem educational, o mai buna calificare profesionala si prin
cresterea adaptabilitatii/flexibilitatii fortei de munca.
Referitor la calitatea muncii, s-au facut progrese in asigurarea securitatii la
locul de munca, in formarea si calificarea personalului, insa raman o serie de
aspecte care necesita eforturi sustinute, cum ar fi integrarea persoanelor cu

28

handicap, eliminarea segregarii ocupationale a indivizilor si diminuarea

inegalitatilor de remunerare existente.
In concluzie, Raportul apreciaza ca Uniunea Europeana trebuie sa
continue sa investeasca in capitalul uman, sa asigure o mai buna implementare si
implicare a tehnologiilor de ultima generatie, in special in domeniul serviciilor,
si sa investeasca mai mult in cercetare, dezvoltare si infrastructura.
Coeziunea si incluziunea sociala sunt analizate in Raport prin prisma
cresterii relativ usoare a somajului in 2003 (care s-ar putea dovedi o tendinta pe
termen lung) si a fenomenului de excluziune sociala, categoriile sociale expuse
acestor riscuri fiind considerate persoanele cu handicap, imigrantii, minoritatile
etnice, persoanele care au abandonat studiile primare si persoanele in varsta.
Corelarea politicilor de ocupare a fortei de munca cu cele privind
incluziunea sociala este tratata in mod diferit de catre statele membre, unele
dintre acestea punand accent pe inlaturarea obstacolelor privind participarea pe
piata muncii, in timp ce altele acorda o atentie mai mare politicilor vizand
grupurile excluse sau cele expuse acestui risc.
Tarile in curs de aderare (la acea data, 12) nu au participat direct la
elaborarea Raportului. Cele zece noi state membre au fost incluse in acest sistem
de monitorizare incepand cu 1 mai 2004.
Comisia Europeana a colaborat insa cu tarile in curs de aderare pentru a
identifica provocarile majore cu care se confrunta piata muncii din aceste state.
Punctele sensibile ale pietei muncii din aceste tari care se aflau in curs de
aderare (cele 12 tari candidate) sunt:
- absenta unor metode de lucru flexibile, cu o pondere mai redusa a fortei de
munca angajata permanent sau cu jumatate de norma decat in statele membre
(11% si, respectiv, 8%, in timp ce mediile UE sunt de 13%, respectiv, 18%);
- nivelurile salariilor minime depasesc productivitatea muncii.
- un nivel scazut de participare la programele de instruire (8% comparativ cu
media UE de 12,5%, cu niveluri mai mici de 1% in randul fortei de munca slab
calificate in Republica Ceha, Polonia si Lituania);
29

- slaba integrare a grupurilor sociale dezavantajate, in special a etniei rroma;

- stagnare si chiar declin al participarii active a femeilor pe piata muncii, desi
rata actuala a ocuparii fortei de munca feminine depaseste, in statele in curs de
aderare, media UE, cu exceptia Maltei, Ungariei, Poloniei si Slovaciei;
- cadrul legal al reformelor este in general stabilit, importanta fiind aplicarea
acestuia.
Pentru perioada urmatoare, Consiliul European din martie 2004 a hotarat
ca fiecare stat membru sa depuna eforturi constante pentru transpunerea, in plan
national, a recomandarilor Raportului Wim Kok referitor la ocuparea fortei de
munca. Liderii europeni au mai hotarat crearea, in fiecare stat membru, de
Parteneriate Nationale pentru Reforma Pietei Muncii, structuri care sa coaguleze
toti partenerii sociali implicati in acest proces.
O sinteza a evolutiilor - pe planul utilizarii fortei de munca in 2004 releva faptul ca reformarea pietii muncii de catre statele membre a condus la
ameliorarea ratei de utilizare a acesteia (a fortei de munca). Astfel, rata
somajului s-a stabilizat la 9% la nivelul UE. in 2004, Uniunea Europeana
inregistra 92 milioane de persoane inactive2 si 19 milioane de someri. Din cele
92 milioane de persoane inactive, cel putin 14% (13 milioane) doresc sa
munceasca, dar nu o pot face ca urmare a lipsei studiilor sau a formarii
profesionale, a responsabilitatilor familiale sau handicapului sau chiar, pur si
simplu, a neimplicarii in cautarea unui loc de munca sau a descurajarii, atunci
cand au facut-o. Rata de inactivitate medie pe Uniunea Europeana se ridica la
30% din populatia care indeplineste varsta legala de munca.
Gandita initial pentru a ajuta Europa sa devina "cea mai competitiva economie
bazata pe cunoastere" pana in 2010, Agenda Lisabona a primit in martie 2005, la
jumatatea drumului, un "nou start", prin care accentul a fost mutat pe cresterea
economica bazata pe progres tehnologic si pe ocuparea fortei de munca.
Activitatea de cercetare-dezvoltare-inovare ramane insa cea mai cunoscuta
componenta a Agendei Lisabona, si principala actiune-cheie a Agendei
Lisabona, careia ii este atasata cea mai cunoscuta dintre tintele concrete ale
30

Agendei, si anume angajamentul luat de tarile membre UE (si de Romania) de a

cheltui din bugetul public 1% din PIB pentru cercetare - dezvoltare, si de a
facilita cheltuieli private pentru cercetare - dezvoltare de 2% din PIB.
n aceste conditii si ale incetinirii cresterii economice, Comisia Europeana
a prezentat un nou ansamblu trienal de linii directoare integrate pentru
coordonarea politicilor economice si de utilizare a fortei de munca.
Evident, incetinirea cresterii economice a Uniunii Europene are, intre
altele, si cauze externe, cum sunt evolutia macroeconomica mondiala sau
cresterile succesive ale pretului petrolului, dar si cauze interne, care tin de
capacitatea statelor membre de a transpune in viata Strategia de la Lisabona.
Fata de Raportul din primavara anului 2004, rata utilizarii fortei de munca a
inregistrat o scadere de un procent, de la 64,3% la 63,3%, rata ce ramane departe
de cea de 70% propusa pentru 2010 (cu exceptia Danemarcei, Suediei, Olandei
si Angliei, unde rata depaseste 70%). ingrijorator este ca, in paralel cu aceasta
scadere, se inregistreaza o scadere a productivitatii muncii pe fondul
imposibilitatii Uniunii Europene de a se adapta mai bine unor activitati de viitor
inalt productive si de a absorbi noile tehnologii, bazate pe cunoastere, asa cum
au facut-o, in acesti ani, SUA si China.
Uniunea Europeana a decis, in consecinta, sa relanseze Strategia de la
Lisabona prin punerea accentului in mod direct pe cresterea economica si pe
utilizarea eficienta a fortei de munca pentru a reusi, in egala masura, sa
promoveze o economie solida si dinamica, cu asigurarea unei adevarate protectii
sociale si a unei protectii de mediu corespunzatoare.
Ansamblul integrat de linii directoare, acoperind perioada 2005-2008, a
fost adoptat de Consiliul European din iulie 2005, in baza recomandarilor asupra
utilizarii fortei de munca facute de echipa (task-force) condusa de Wim Kok.
Acest document asociaza, pentru prima data, politicile de utilizare a fortei de
munca (linii directoare pentru forta de munca) si politicile economice (marile
orientari de politica economica).

31

In esenta, aceste masuri urmaresc atragerea si mentinerea persoanelor pe

piata muncii, cresterea ofertei locurilor de munca, asigurarea mobilitatii
lucratorilor (anul 2006 este declarat Anul european al mobilitatii lucratorilor),
modernizarea sistemului de protectie sociala, realizarea unui echilibru util intre
remunerarea si prestatiile sociale, eliminarea barierelor in calea utilizarii depline
a fortei de munca (modernizarea sistemului de sanatate, structuri pentru
ingrijirea copiilor pe durata programului de munca al parintilor etc.).
Ansamblul integrat relativ la politicile economice urmareste introducerea
unor politici de sustinere a expansiunii economice echilibrate si de utilizare
deplina a actualului potential de crestere, reformarea functionarii pietei de
bunuri si servicii, dezvoltarea infrastructurii si stimularea inovarii si a cercetarii.
Acest Ansamblu de linii directoare integrate incearca, in corelatia lor, sa
stimuleze statele membre in procesul complex de implementare a Strategiei de
la Lisabona, Uniunii Europene revenindu-i raspunderea de a se transforma intrun catalizator al schimbarii, caci schimbarile trebuie sa vina "din interior",
reformarea programelor nationale trebuie facuta de fiecare stat membru cu
antrenarea deplina a partenerilor sociali.
Dupa unii analisti, nici Agenda de la Lisabona si nici dezvoltarile
ulterioare ale acesteia nu au rezolvat problema de principiu: marea optiune pe
care trebuie sa o faca Uniunea Europeana este aceea intre o politica sociala
europeana unica si politici sociale nationale. Argumente sunt si de o parte, si de
cealalta parte. in orice caz, actuala politica sociala este "destul de fragmentata in
continut si prin urmare incapabila sa rezolve complexele probleme sociale cu
care se confrunta in continuare Uniunea Europeana..." .
Trebuind sa aleaga intre cele doua solutii, Strategia de la Lisabona pare,
dupa parerea noastra, a inscrie Uniunea Europeana la limita dintre o politica
sociala unica si, respectiv, o politica europeana ca suma a unor politici nationale
relativ armonizate.
Daca asa stateau lucrurile pana la 1 mai 2004, ne intrebam si noi, cum fac
unii specialisti in materie, daca Europa sociala este un model intrat in criza.3 O
32

Europa sociala care functiona, desigur cu unele sincope, in 15 este cu totul

altceva decat o Europa in 25 si, bineinteles, in 27. Cu cele 10 noi state membre,
Uniunea Europeana si-a sporit populatia cu 28%, in timp ce PIB-ul comunitar a
crescut doar cu 5%. in raport cu diversitatea politicilor si sistemelor sociale si a
numarului de state membre, Europa sociala mai poate progresa sau vom asista la
un blocaj, cel putin pentru o vreme?
Greu de identificat un raspuns, dar, in orice caz, o observatie este
necesara: "O ofensiva brutala urmarind sa impuna un model social unic si
uniform pentru intreaga Europa nu este nici posibil, nici de dorit. Progrese sunt
inca realizabile, putin cate putin, pentru a iesi din confruntarea statica intre
vechile si noile state membre, liberale sau social-democratice, construind astfel
o alianta dinamica". in acest sens, cei doi specialisti - M. Jouen si C. Palpant identifica "doua cai, care nu se exclud una pe alta": actualizarea fundamentelor
Europei sociale si o solidaritate generala accentuata, mai ales pentru cele 8 (din
cele 10, mai putin Malta si Cipru), in perspectiva, 10 state (Romania si Bulgaria)
din Europa Centrala si de Est. Pentru acestea, este important sa se inteleaga ca
"adeziunea la modelul social european nu consta numai in aplicarea acquis-ului
comunitar, dar si in revederea inca o data, dupa perioada de tranzitie parcursa, a
relatiei dintre progresul economic si progresul social".

CAPITOLUL III
1. Dreptul comunitar al muncii
1.1. Considerente introductive
Cu toate ca au existat unele preocupari mai vechi de abordare a acestei
problematici3, doctrina romana s-a oprit sistematic asupra acestei probleme, cu
deosebire la inceputul acestui secol. Eforturile specialistilor romani sunt cu atat
mai meritorii, cu cat doctrina comunitara porneste de la premisa existentei unui
asemenea drept, fara a fundamenta, teoretic, dupa regulile clasice (obiect,
33

izvoare, principii, metoda de reglementare etc.), o asemenea ramura a dreptului

comunitar.
Dreptul comunitar al muncii are insa, ca si dreptul international al muncii,
o pozitie specifica. El este rezultatul, dupa cum am incercat sa demonstram in
cele ce preced acest paragraf, rezultatul in timp al unor evolutii ale comunitatilor
europene (astazi Uniunea Europeana), al unor evolutii ale modului in care s-a
structurat politica sociala europeana, al unor necesitati resimtite in cadrul unui
asemenea structuri de integrare, de a orienta dreptul muncii din statele membre,
prin armonizare legislativa, spre o rezolvare coerenta a unor probleme comune
cu care se confruntau aceste state (de exemplu, concedierea colectiva, protectia
salariatilor in caz de insolvabilitatea a angajatorului, transferul de proprietate a
intreprinderii etc.) sau spre coordonarea acestora, acolo unde nu se poate pune
problema armonizarii legislatiilor nationale (de exemplu, securitatea sociala). Sa creat astfel, in timp, un ansamblu de norme ce se regasesc in principal in
directive, si mai putin inregulamente, care definesc dreptul comunitar al muncii.
Procesul de armonizare a dreptului muncii din statele membre s-a
realizat, dupa cum am aratat, in principal, pe calea directivelor,care

stabilesc

doar obiectivul de atins, lasand statelor membre alegereamijloacelor prin care sa

realizeze aceasta. La o privire atenta, rezulta ca acest ansamblu de norme nu
acopera decat in mare,
Sunt institutii

institutiile reglementate de dreptul muncii national.

care, in mod evident, nu au un corespondent in directivele

comunitare. Este cazul, spre exemplu, chiar al contractului individual de munca

pe

durata nedeterminata si in mod particular, al cazurilor in care acesta

poate inceta. Cu toate acestea, daca am face o sumara cercetare de

drept

comparat, am constata ca, pe de o parte, in realitate, nu sunt

diferente

substantiale intre reglementarea, spre exemplu, din dreptul

francez in raport

cu dreptul german in materie. Explicatia acestei armonizari se regaseste in

puternica influenta pe care au exercitat-o in toate aceste state conventiile
internationale ale OIM, care, chiar daca nu toate au fost ratificate de statele
respective, au influentat considerabil solutiile legislative. Pe de alta parte, dupa
34

cum am aratat deja, sunt domenii (institutii ale dreptului muncii) care tin de
competenta exclusiva a statelor membre.
Sub un alt aspect, UE, instituind si realizand, spre exemplu, o deplina
libertate de circulatie a persoanelor sau serviciilor, a adoptatregulamente,
obligatorii pentru statele membre, dar care nu-si propun (si nici nu-si puteau
propune) armonizarea sau unificarea legislatiilor nationale, ci mai degraba (si
rational) coordonarea sistemelor nationale (de securitate sociala a lucratorilor,
spre exemplu). n functie de aceste considerente, vom aborda, in cele ce
urmeaza, pentru inceput notiunea de lucrator in spatiul social european pentru
ca, apoi, sa examinam, intr-o ordine logica, continutul reglementarilor
comunitare urmand structura logico-juridica a institutiilor dreptului muncii,
structura care se regaseste, in liniile sale generale, in oricare stat comunitar. in
partea finala, vom examina modul in care dreptul comunitar al muncii a fost
incorporat in legislatia romana (in cazul directivelor) si gradul in care aceasta
este pregatita pentru ca, la momentul aderarii, sa nu intre in conflict cu
regulamentele comunitare, care vor prevala asupra acesteia.
1.2. Notiunea de "lucrator" in dreptul comunitar
1.2.1. "Lucratorii" sunt principalii beneficiari ai dreptului de libera
circulatie.
Capitolul I al Titlului al III-a din Tratatului asupra Comunitatii Europene,
consolidat prin Tratatul de la Amsterdam in 1997, este denumit, sintetic,
"Lucratorii", art. 39 (ex. art. 48, in forma originala), dispunand ca, in vederea
asigurarii liberei lor circulatii in spatiul comunitar, este necesara "... eliminarea
oricarei discriminari, bazata pe cetatenie, intre lucratorii statelor membre, in ce
priveste ocuparea locurilor de munca, remunerarea si alte conditii de munca...",
sub rezerva respectarii conditiilor referitoare la ordinea publica, securitatea si
sanatatea publica. in functie de aceste prevederi, trebuie facute unele comentarii:

35

- nici Tratatul si nici legislatia secundara adoptata in aplicarea prevederilor sale

nu contin o definitie clara a acestei constructii juridice, ele raportandu-se doar la
sintagma "lucrator", aspect partial explicat prin necesitatea cuprinderii, in sfera
sa de aplicare, a tuturor categoriilor de lucratori din statele membre, ce
beneficiaza de dreptul de libera circulatie in interiorul Comunitatii;
- dispozitia art. 39 contine cateva elemente utile in incercarea de elaborare a unei
definitii a "lucratorului", activitatea sa fiind caracterizata, in mod necesar, prin
"ocuparea unui loc de munca" si existenta unei "remuneratii" echitabile pentru
munca depusa, fara discriminare intre lucratorul strain si cel ce presteaza o
activitate echivalenta, in calitate de cetatean al statului de primire;
- extinderea dreptului de libera circulatie in favoarea altor categorii de persoane.
Cu toate ca Tratatul si Regulamentul nr. 1612/68/CEE de aplicare a dispozitiilor
sale consacra dreptul de libera circulatie in principal in favoarea lucratorilor,
reglementarile ulterioare adoptate in aceasta materie au extins aplicarea acestei
libertati in favoarea altor categorii de persoane, care nu au calitatea de
"lucrator";
- dreptul de stabilire presupune, in optica Tratatului, indeosebi dreptul de a
desfasura o activitate independenta, de regula prestarea de servicii, situatie in
care calitatea de "lucrator" a persoanei in cauza poate fi folosita intr-un sens
extensiv, respectiv acela al prestarii unei activitati economice, in schimbul
obtinerii unui beneficiu. Teza finala a art. 43 din Tratat prevede in mod expres o
astfel de imprejurare, aratand ca "Libertatea de stabilire presupune accesul la
activitatile nesalariale si exercitarea acestora, ca si constituirea de societati si
administrarea intreprinderilor ... in conditiile definite de tara de stabilire pentru
cetatenii proprii, sub rezerva dispozitiilor referitoare la capitaluri". Aceste
dispozitii isi gasesc aplicabilitate frecventa in cazul exercitarii fara restrictii a
activitatilor specifice profesiilor liberale.
1.2.2. Utilizarea termenului de "lucrator" poate parea surprinzatoare, in
conditiile in care dreptul roman al muncii nu foloseste o atare terminologie. Cu
36

toate acestea, necesitatea folosirii lui este justificata, inainte de toate, prin rolul
dreptului comunitar de armonizare a diferitelor sisteme nationale de drept, ce
cunosc notiuni si reglementari conforme cu propriile traditii economico-juridice.
De altfel, Curtea a sesizat inca din 1964 posibilitatea aparitiei unor controverse
pe aceasta tema, subliniind ca notiunea de "lucrator" " ... este specifica dreptului
comunitar, si nu dreptului intern, caci, daca acest termen ar fi avut originea in
dreptul intern, atunci fiecare stat ar fi avut posibilitatea de a modifica intelesul
notiunii de lucrator migrant, eliminand astfel anumite categorii de persoane de
beneficiul protectiei acordate de Tratat...".
Desigur, optiunea pentru acest termen se justifica prin extinderea sferei de
cuprindere si la alte persoane care, propriu-zis, nu au calitatea de salariat. Dupa
cum am aratat deja, este vorba, mai intai, de someri sau, in general, de lucratorii
"inactivi" din diverse motive, care continua sa beneficieze totusi de unele
avantaje oferite de reglementarile in materie (dreptul la libera circulatie, dreptul
de a ocupa un loc de munca in statul de primire, dreptul la protectie sociala, in
aceleasi conditii cu cea de care beneficiaza lucratorii statului de primire etc.).
Apoi, s-ar putea include in acest concept si micii intreprinzatori sau liberprofesionistii ce isi exercita activitatea fara a avea, propriu-zis, o relatie de
munca.
1.2.3. n lipsa unei definitii a lucratorului in dreptul comunitar, dar si in
contextul preocuparilor pentru asigurarea protectiei sociale acordate persoanelor
care, in urma muncii depuse, primesc o remuneratie echivalenta, diversele
reglementari adoptate in aceasta materie si, indeosebi, jurisprudenta Curtii de la
Luxemburg au conturat, cu destula precizie, elementele definitorii si cumulative
ce caracterizeaza notiunea de "lucrator", astfel: lucratorul trebuie sa presteze o
activitate economica; activitatea prestata trebuie sa fie remunerata; activitatea
remunerata sa se desfasoare in cadrul unei raport sau relatie de munca.
Instanta suprema comunitara a intarit ideea, in diverse ocazii, potrivit careia
notiunea de lucrator trebuie interpretata, in ce priveste drepturile acordate de
37

Tratat si de legislatia secundara, intr-un mod extensiv; in schimb, prevederile ce

contin exceptii si derogari de la libera circulatie a lucratorilor trebuie interpretate
restrictiv.
1.3.

Principii fundamentale

Analiza directivelor si regulamentelor care circumscriu dreptul comunitar

al muncii releva, indiscutabil, faptul ca acestea, fara a contine definitii, reafirma
principiile fundamentale ale dreptului muncii ce se regasesc in normele dreptului
international al muncii (OIM), dar si in reglementarile interne ale dreptului
muncii din statele comunitare, cum sunt, spre exemplu, principiul libertatii
muncii, principiul negocierii colective, principiul protectiei salariatului,
principiul dreptului la odihna etc. Cu toate acestea, la o analiza pe fond,
constatam ca asupra a trei principii, in raport cu realitatile din statele membre,
Uniunea Europeana a adoptat mai multe directive in materie. Este vorba, in
opinia noastra, de reglementarea principiului informarii lucratorului asupra
conditiilor aplicabile contractului sau relatiei sale de munca, a principiului
egalitatii de tratament in munca, precum si a principiului informarii si consultarii
lucratorilor in probleme ce privesc evolutia intreprinderii (unitatii). in cele ce
urmeaza pe acestea le vom analiza pe larg. Evident, in dreptul social european,
ca si in dreptul muncii din statele membre ale UE, pot fi formulate si alte
principii esentiale, cum sunt: principiul protectiei salariatilor in cazul
concedierilor colective; principiul protectiei salariatilor in cazul transferului de
intreprindere; principiul protectiei tanarului in procesul muncii; principiul
dreptului la concediu de odihna; principiul sanatatii si securitatii lucratorilor etc.

CAPITOLUL IV.

ARMONIZAREA LEGISLATIEI ROMANE

CU ACQUIS-UL COMUNITAR DIN MATERIA LEGISLATIEI MUNCII

38

1. Armonizarea legislatiei romane cu acquis-ul comunitar din materia

legislatiei muncii
1.1. Raportand legislatia romana a muncii si securitatii sociale la dispozitiile
directivelor si regulamentelor comunitare, se poate conchide ca, in ansamblu, cu
unele rezerve, Romania a realizat o buna incorporare a acquis-ului comunitar in
materie. Astfel, un studiu realizat de experti independenti ai Institutului
European din Romania asupra evaluarii gradului de concordanta a intregii
legislatii romane cu acquis-ul comunitar, pe capitole de negociere, aprecia ca, la
1 ianuarie 2003, aceasta era racordata la cea europeana intr-o proportie de
75,5%, in timp ce gradul de concordanta la capitolul politica sociala si ocupare
depasea 90%. De altfel, in Raportul de tara al Comisiei Europene din octombrie
2005 se apreciaza ca , in linii generale, procesul de transpunere a acquis-ului
comunitar in legislatia romana este - in mare parte - finalizat.
Procesul armonizarii legislatiilor nationale cu cea comunitara, ca, de
altfel, si procesul integrarii in Uniunea Europeana, este un proces complex si
indelungat. Armonizarea legislatiei nationale este, totodata, un proces continuu
care evolueaza o data cu evolutia dreptului comunitar, pe masura adancirii
integrarii europene propriu-zise. Armonizarea cu acquis-ul comunitar presupune
cunoasterea in detaliu a acestuia, a evolutiei sale in raport de noile reglementari,
adaptarea la realitatile romanesti si asigurarea coerentei noii legislatii
armonizate.
Procesul de armonizare cu acquis-ul comunitar implica preluarea acestuia,
asimilarea sa de catre legiuitor, dar si integrarea sa organica in respectivul sistem
de drept, conditie fara de care acquis-ul comunitar nu poate fi aplicat in practica.
Dreptul comunitar este un ansamblu coerent de norme, dar aceeasi coerenta
trebuie sa se regaseasca in tot sistemul nostru de drept, respectiv,
norma de drept din legea armonizata cu norma comunitara trebuie transpusa,
corespunzator si adecvat, in actele normative inferioare.
39

Cu alte cuvinte, incepand cu legea si mergand pana la ordinele cu caracter

normativ ale Ministerului Muncii, Solidaritatii Sociale si Familiei trebuie
utilizata aceeasi terminologie, care, prin lege, a fost racordata la terminologia
comunitara.
n transpunerea directivelor in legislatia nationala o atentie deosebita s-a
acordat asimilarii acestora in substanta specificului dreptului roman al muncii si
securitatii sociale. Prevederile comunitare trebuie transpuse adecvat, in limbajul
specific sistemului nostru de drept, prin identificarea acelor termeni ce
corespundintelesului firesc in limba romana. Si tari, precum Franta, au avut si au
uneori dificultati de acest gen, stiut fiind ca termenii instrumentelor comunitare
sunt produsul unor negocieri indelungate intre statele comunitare, cu experiente
istorice si legislative diferite. in procesul de transpunere in practica a acquis-ului
comunitar, inca de la inceput trebuie sa fie decelate obiectivele directivei ce se
intentioneaza a fi transpusa in legislatia nationala, pentru a intelege sensul pe
care ea il imprima legislatiilor statelor membre.
n activitatea de elaborare a actelor normative de geneza comunitara,
Romania a asociat si partenerii sociali, prin intermediul Consiliului Economic si
Social, al Comisiilor de dialog social constituite in fiecare minister, pentru a
spori credibilitatea procesului de aderare, pentru a dezvolta sentimentul ca noua
legislatie a muncii si securitatii sociale, racordata european, trebuie respectata
din convingere, si nu pentru ca este impusa de procesul de aderare la Uniunea
Europeana.
ncheierea procesului de negociere cu Uniunea Europeana si ratificarea
Tratatului de aderare nu inseamna in mod automat si finalizarea procesului de
aliniere a legislatiei romane la legislatia comunitara. Dimpotriva, acesta va
continua si in perioada urmatoare, putandu-se identifica doua mari nivele de
armonizare:
n primul rand, va trebui definitivat cadrul legislativ deja existent, in
sensul compatibilizarii sale totale cu acquis-ul comunitar. Eforturi substantiale in
acest sens s-au facut atat in faza elaborarii si adaptarii noului Cod al muncii 40

Legea nr. 73/2003, cat si in cursul anului 2005, prin adoptarea Ordonantei de
urgenta a Guvernului nr. 65/2005, aprobata prin Legea nr. 371/2005.
n al doilea rand, legiuitorul roman va trebui sa urmareasca indeaproape
evolutia legislatiei muncii si securitatii sociale la nivel european, acquis-ul
comunitar fiind in continua expansiune, adaptare sau modificare, noile realitati
europene impunand noi solutii legislative.
Desigur, eforturile legiuitorului roman de armonizare deplina, intr-un timp
relativ scurt (1995-2006), a legislatiei cu acquis-ul comunitar sunt remarcabile,
dar acest proces va continua, atat in directia perfectionarii acestei armonizari, cat
si in raport cu reglementarile noi ce vor fi adoptate in materie de munca si
securitate sociala.
Acest tablou, care poate parea relativ simplu la prima vedere, in realitate
va fi si mai complex decat pana acum, in conditiile in care Uniunea Europeana
este preocupata, la ora actuala, de simplificarea si codificarea actualei legislatii.
n fiecare an se estimeaza ca vor fi adoptate circa 2500 noi acte legislative
comunitare, ceea ce face din ce in ce mai complex procesul de transpunere si
implementare a acquis-ului comunitar in statele membre. Romania, implicata cu
siguranta in acest proces cand va deveni stat membru, va trebui sa-si
reexamineze rapid legislatia in raport cu exigentele ce vor decurge din
simplificarea si codificarea legislatiei comunitare.
Procesul de simplificare a legislatiei Uniunii Europene a inceput inca in
urma cu mai bine de 10 ani, respectiv, in 1994, cand a fost incheiat, intre
Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene si Comisia Europeana,
Acordul interinstitutional asupra unei metode de lucru accelerate pentru
codificarea oficiala a textelor legislative.
Cu toate acestea, pe fondul unor eforturi certe ale Uniunii Europene de
ameliorare a cadrului comunitar de reglementare, abia la 25 octombrie 2005,
printr-o Comunicare a Comisiei, se adopta noua Strategie de simplificare a
legislatiei comunitare1, care, in esenta, urmareste sa simplifice legislatia

41

comunitara, considerata complexa, stufoasa si cu efecte adesea imprevizibile,

pentru mediul economic si social comunitar, generand birocratia comunitara.
O asemenea strategie nu este insa ferita de critici. Astfel, dupa cum
observa un specialist, in mediul comunitar s-a exprimat ingrijorarea ca
programul Comisiei se inscrie in cadrul "initiativelor neoliberale", riscand sa
conduca la o dereglementare a mediului comunitar.
Pentru Uniunea Europeana se pune problema optiunii intre "incetinirea"
procesului legislativ comunitar3, inclusiv de abrogare a unor reglementari
comunitare sau de retragere a unora aflate in procesul adoptarii (proces denumit
dereglementare) si imbunatatirea calitatii reglementarilor comunitare, inclusiv a
legislatiei muncii.
n ultima instanta, Uniunea Europeana trebuie sa identifice acel echilibru
necesar intr-o constructie institutionala de o asemenea amploare cum este
Uniunea Europeana, care sa asigure eliminarea unor restrictii impuse
operatorilor economici si care sa conduca la cresterea competitivitatii produselor
comunitare intr-o economie tot mai mondializata, cat si deplina protectie a
sanatatii si securitatii lucratorilor.
Dintr-o perspectiva strict juridica, optiunea Uniunii Europene, cel putin pe
termen scurt si mediu, se va afla intre adoptarea unor acte normative la nivel de
regulament, instrument direct aplicabil in ordinea interna a statelor membre si
care asigura aplicarea unitara si in timp real a normelor comunitare in toate
statele membre fara riscul unor disfunctionalitati, sau la nivel de directiva,
instrument normativ flexibil, care asigura incadrarea acquis-ului comunitar in
dreptul intern, dar si reflex al reticentelor statelor membre fata de o entitate
federala europeana, concretizat in principiul subsidiaritatii, care, lasand acestora
posibilitatea alegerii metodelor si mijloacelor in atingerea rezultatului
urmarit, nu poate impune cu certitudine marile obiective ale Uniunii Europene.
1.2. Examinarea comparativa a legislatiei romane a muncii cu
reglementarile comunitare similare a fost facuta, relativ sistematic, in literatura
noastra de specialitate, cu deosebire dupa adoptarea Codului muncii, inclusiv
42

dupa modificarea acestuia din 2005, prilej cu care s-au degajat unele propuneri
de perfectionare a actualelor reglementari spre a se asigura o concordanta
deplina cu normele comunitare. in acest context, in raport cu problematica
abordata in acest capitol, in cele ce urmeaza vom retine - sintetic - evaluarile
facute, precum si propunerile de lege ferenda care ni se par absolut necesare a
fi operate de legiuitor intr-un viitor previzibil de timp.
Relativ la contractele de munca cu timp partial credem si noi ca este
cazul, eliminarii interdictiei, prevazuta de art. 102 alin. 1 lit. c) din Cod, potrivit
careia salariatul cu contract individual de munca cu timp partial nu poate efectua
ore suplimentare, cu exceptia cazurilor de forta majora sau pentru alte lucrari
urgente

destinate

prevenirii

producerii

unor

accidente

ori

inlaturarii

consecintelor acestora. ntr-adevar, in raport cu Directiva 97/81/CE, Codul da o

reglementare restrictiva, legiuitorul putand de lege ferenda insa limita orele
suplimentare, in acest caz, la un anumit plafon, stabilit prin contractul colectiv
sau/si individual sau prin ege, fara a depasi numarul orelor suplimentare prestate
de un salariat cu imp integral comparabil.
Contractul de munca pe durata determinata a avut, pana la recenta
modificare a Codului muncii, o reglementare considerata, in genere, rigida.
Modificarile aduse materiei prin O.U.G. nr. 65/2005 au imbunatatit substantial
cadrul legal. Astfel, au fost extinse cazurile in care se pot incheia contractele
individuale de munca pe durata determinata, durata maxima totala posibila
pentru contractele pe durata determinata succesive a fost extinsa de la 18 la 24
de luni, s-a limitat la 3 numarul contractelor pe durata determinata succesive ce
pot fi incheiate intre aceleasi parti, s-au reglementat clar conditiile in care un
contract pe durata determinata poate fi considerat succesiv fata de cel anterior.
Sub aspectul armonizarii legislatiei romane cu dreptul comunitar al
muncii trebuie sa facem urmatoarele sublinieri:
Si dupa modificarile aduse recent, Codul muncii mentine regula potrivit
careia durata contractului de munca este nedeterminata, exceptia fiind
contractele de munca pe durata determinata. Legislatia romana nu se putea abate
43

de la ceea ce reprezinta un adevarat acquis mondial in materie, de la principiul

ce guverneaza de aproape un secol dreptul muncii - stabilitatea in munca fondata
pe principiul contractului individual de munca pe durata nedeterminata. Evident,
ultimele decenii, cu marile reasezari sociale si economice, au impus acceptarea
unui numar sporit de cazuri in care se pot incheia contracte pe durata
determinata sau in timp partial, tipuri noi de contracte ce au asigurat
flexibilizarea pietei muncii, dar aceasta realitate nu a putut estompa rolul
contractelor pe durata nedeterminata pentru ca, orice s-ar spune, contractele de
munca pe durata determinata sau cu timp partial reflecta o anume precaritate a
angajarii, a statutului in munca al salariatului respectiv. Consideram, de aceea,
salutare modificarile aduse in aceasta materie si mentinerea regulii potrivit
careia contractul individual de munca se incheie pe durata nedeterminata.
Prin aceste modificari, legislatia muncii incorporeaza substanta Acordului
- cadru asupra muncii pe durata determinata, incheiat de partenerii sociali de la
nivel european, pus in aplicare prin Directiva 1999/70/CE.
n legatura cu munca la domiciliu, subscriem intrutotul propunerii de lege
ferenda avansate, in consens si cu prevederile
Conventiei OIM nr. 177/1996, recomandata de Comisia Europeana spre
ratificare de catre statele membre, de a extinde posibilitatea de a presta munca
nu numai la domiciliul salariatului, ci si in orice alt loc ales de acesta.
Suntem de parere ca, intr-o prima faza pe calea contractului colectiv de munca
unic la nivel national si, ulterior, prin lege, Romania ar trebui sa reglementeze
telemunca, inspirandu-se din Acordul-cadru din 16 iulie 2002, incheiat de
partenerii sociali europeni, chiar daca acesta, pana la ora actuala, nu a fost
insusit pe calea unei directive, asa cum s-a procedat in cazul altor acorduri cadru de acest gen.
Relativ la timpul de munca si munca suplimentara, modificarile si
completarile aduse art. 111 si art. 118 din Cod prin Ordonanta de Urgenta nr.
65/2005 au raspuns, pe buna dreptate, unor critici ce fusesera formulate de
organizatiile patronale, ce se vedeau obligate sa aplice aceste reglementari
44

considerate rigide pentru dinamismul vietii economice si care nu transpusesera

in practica decat partial Directiva Consiliului 93/104/CE referitoare la anumite
aspecte ale amenajarii timpului de munca. intre timp, dupa intrarea in vigoare a
Codului muncii la 1 martie 2003, a fost adoptata, la 4 noiembrie 2003, Directiva
Consiliului si a Parlamentului European 2003/88/CEE privind organizarea
timpului de munca, care a intrat in vigoare la 2 august 2004.
n esenta, modificarile si completarile aduse art. 111 si 118 din Codul
muncii stabilesc urmatoarele:
a) pastrand regula duratei maxime legale a timpului de munca de 48 de
ore saptamanal, inclusiv orele suplimentare, se permite, prin exceptie, ca aceasta
durata sa fie depasita (prelungita), cu conditia ca media orelor de munca,
calculata pe o perioada de referinta de o luna calendaristica (anterior, perioada
de referinta era de numai 3 saptamani), sa nu depaseasca 48 de ore pe
saptamana, inclusiv orele de munca suplimentare.
Se pot face doua remarci: modificarea recenta generalizeaza perioada de
referinta pentru toate activitatile si elimina redactarea initiala a Codului ce o
prevedea doar pentru situatia in care munca se efectua in schimburi; evident,
aceasta modificare se impunea ca necesitate si este, sub toate aspectele, salutara;
spre deosebire de reglementarea din art. 16 lit. b din Directiva 2003/88/CE, care
permite ca perioada de referinta sa fie de maximum 4 luni, prin Ordonanta de
Urgenta a Guvernului nr. 65/2005 s-a stabilit o perioada de referinta de trei luni
calendaristice.
Dupa cum s-a subliniat deja in literatura de specialitate, o atare incadrare
intr-o perioada de referinta (considerata scurta) este tot dificila, motiv pentru
care legiuitorul a instituit un sistem care sa asigure o flexibilitate necesara,
respectiv, a permis ca, pentru anumite sectoare de activitate, unitati sau profesii
stabilite prin contractul colectiv de munca unic la nivel national, sa se poata
negocia, prin contract colectiv de munca de ramura de activitate aplicabil,

45

perioade de referinta mai mari de o luna, dar care sa nu depaseasca 12 luni. Din
pacate, dupa cum s-a remarcat deja3, prescriptiile Directivei 2003/88/CE nu au
fost preluate in totalitate, aceasta statuand ca pentru anumite situatii/activitati
precizate la art. 17 pct. 3, cum ar fi distanta intre locul de munca si
domiciliul/resedinta salariatului, serviciile de garda sau ambulanta etc., perioada
de referinta nu poate depasi 6 luni (conform art. 19 alin. 1). impartasim intru
totul opinia potrivit careia, desi prin aceste modificari s-a facut un real pas
inainte, anumite probleme vor mai necesita si alte interventii legislative, intre
care, evident, cea mai ilustrativa este cea relevata mai inainte (durata de referinta
de maxim 6 luni, pentru anumite situatii (activitati);
b) la stabilirea perioadelor de referinta de o luna, respectiv 12 luni, in
concordanta cu normele Directivei 2003/88/CE /art. 16 lit. b paragraf 2), nu
se iau in calcul - dupa cum este si firesc - durata concediului de odihna anual si
situatiile de suspendare a contractului individual de munca.
n legatura cu concedierea colectiva, modificarile aduse Codului muncii in
2005 sunt modificari de substanta. in esenta, aceste modificari urmaresc
asigurarea unei mai mari libertati de operare pentru angajator, realizand un
delicat echilibru cu interesele rationale ale salariatilor.
Directiva Consiliului 98/59/CEE privind armonizarea legislatiei statelor
membre cu privire la concedierile colective permite statelor membre sa opteze
intre doua variante posibile, variante definite in raport cu optiunea pentru o
perioada de referinta (30 de zile) sau alta (90 de zile). Astfel, in sensul
Directivei:
(a) "concedieri colective" reprezinta concedierile efectuate de un angajator
dintr-unul sau mai multe motive, fara legatura cu persoana lucratorului, in cazul
in care, conform optiunii statelor membre, numarul concedierilor este:
(i) fie, pentru o perioada de 30 de zile:
- de cel putin 10 in unitati care au in mod normal mai mult de 20 si mai putin de
100 de lucratori,

46

- de cel putin 10% din numarul lucratorilor in unitatile care au in mod normal
cel putin 100, dar mai putin de 300 de lucratori,
- de cel putin 30 in unitatile care au in mod normal cel putin 300 de lucratori si
mai mult,
(ii) fie, intr-o perioada de 90 de zile, de cel putin 20, indiferent de numarul
lucratorilor angajati in mod normal la unitatile respective".
Legea nr. 53/2003, Codul muncii, prin art. 68 lit. b), a optat pentru prima
varianta, redactarea fiind identica cu cea din Directiva, cu exceptia numarului
minim de salariati, in cazul unitatilor ce au in modnormal mai mult de 20 si mai
putin de 100 de lucratori. Prin Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 65/2005 sa preluat integral textul din Directiva, prevazandu-se ca, pentru a fi concediere
colectiva, angajatorul care are intre 20 si 100 de salariati trebuie sa concedieze
cel putin 10 salariati (si nu 5, cum prevedea Codul muncii).
La prima vedere s-ar putea sustine ca astfel s-a realizat o armonizare
deplina a legii romane cu directiva in materie. in realitate, pornind de la axioma
ca directiva reprezinta un prag minimal de protectie, legislatia romana
inregistreaza un regres in acest caz, acceptat insa de organizatiile sindicale. intradevar, prin recenta modificare a Codului muncii s-a dublat numarul celor ce
trebuie concediati (de la 5 la 10) si, in consecinta, masurile de protectie in caz
de concediere vor interveni numai daca sunt concediate cel putin 10 persoane.
Obligatiile angajatului in caz de concediere colectiva, reglementate prin
art. 69 din Cod, au fost reduse substantial, inregistrandu-se, din punctul nostru
de vedere, tot un regres al protectiei sociale, chiar daca normele europene din
directiva in materie nu au fost incalcate sau, cum s-a subliniat deja, "s-a realizat
mentinerea in cadrul definit de normele europene". Astfel, a fost eliminata
complet obligatia angajatorului de a intocmi un plan de
masuri sociale sau de alt tip prevazut de lege sau de contractele colective de
munca aplicabile, cu consultarea sindicatelor sau a reprezentantilor salariatilor.
Evident, in conditiile concrete ale tarii noastre, sunt de inteles ratiunile
pentru care s-a renuntat la ideea planului de masuri sociale, aceasta obligatie, ce
47

revenea, in redactarea initiala a Codului, angajatorului, fiind considerata mult

prea exigenta si de natura a ingreuna concedierea, respectiv, posibilitatea de
adaptare rapida la cerintele pietei. in perspectiva insa, in raport cu practica
existenta in statele membre si, desigur, in spiritul Directivei2, suntem de parere
ca legiuitorul roman va trebui sa reconsidere pozitia sa actuala si sa reintroduca
in legislatie ideea masurilor concrete care sa previna recurgerea abuziva la
concedierea colectiva in detrimentul salariatilor .
Dincolo de aceste observatii, modificarile Codului operate in 2005 aduc o
serie de imbunatatiri salutare, care, fiind favorabile angajatorului,4 asigura o
accelerare a procedurii de concediere colectiva, cu pastrarea echilibrului necesar
in dialogul tripartit - angajator, sindicat, sau, dupa caz, reprezentantii salariatilor
si inspectoratul teritorial de munca .
Salutare sunt si modificarile, aduse prin noua redactare a art. 72, care
reglementeaza interdictia pentru angajatorul ce a dispus concedierea colectiva de
a face noi angajari pe locurile de munca ale salariatilor concediati pe o perioada
de 9 luni (fata de 12 luni in reglementarea anterioara) de la data concedierii
acestora1. in acelasi sens, al flexibilizarii reglementarii, favorabila angajatorului,
dar fara a pierde din vedere protectia salariatilor, se inscriu si reglementarile
realizate prin alin. (2) si (3) ale aceluiasi art. 72 care privesc comunicarea scrisa,
facuta de angajator, catre salariatii concediati, privind reluarea activitatii si
dreptul acestora de a fi reincadrati pe aceleasi locuri de munca, fara examen sau
concurs ori perioada de proba, cu precizarea termenului de 10 zile lucratoare in
care acestia pot sa-si manifeste consimtamantul expres cu privire la locul de
munca oferit. in cazul in care nu isi manifesta expres consimtamantul sau refuza
locul de munca oferit, angajatorul, potrivit alin. (4) al art. 72, poate face noi
angajari pe locurile de munca ramase vacante.
Daca este evident ca s-a realizat un progres substantial prin introducerea
unui nou alineat (41) la art. 17 din Cod, alineat potrivit caruia, la negocierea,
incheierea sau modificarea contractului individual de munca, oricare dintre parti
poate fi asistata de catre terti, conform propriei optiuni, cu respectarea
48

confidentialitatii informatiilor furnizate, este greu de inteles pentru ce legiuitorul

nu a fost consecvent si nu a introdus aceasta posibilitate ca partile sa poate fi
asistate de terti si in cazul concedierilor colective, si aceasta, cu atat mai mult,
cu cat acestea ridica probleme cu mult mai decat cele legate de negocierea,
incheierea sau modificarea contractului
individual de munca.
Nu ar fi fost lipsit de interes ca legiuitorul sa fi realizat si o armonizare
deplina in materie cu cerintele Directivei 98/59/CE, care la art. 2 pct. 2 alin. (2)
arata expres ca "statele membre pot prevedea ca reprezentantii lucratorilor pot
apela la experti, conform legislatiilor si/sau practicilor nationale". Desigur, s-ar
putea obiecta in acest caz, al posibilitatii de a solicita experti, ca directiva lasa
acest lucru la latitudinea statelor, prevederea fiind deci facultativa. Suntem de
parere ca o atare posibilitate ar putea fi benefica pentru climatul de
responsabilitate reciproca in care trebuie sa se realizeze dialogul social in cadrul
concedierilor colective. Utilizarea unui expert (jurist, economist, specialist in
management etc.) de catre sindicate, respectiv, reprezentantii salariatilor sau
chiar de catre angajator in absenta unei reglementari exprese, cum ar fi fost de
dorit - ar putea fi posibila numai daca in contractul colectiv de munca s-a
convenit expres in acest sens.
n consecinta, in opinia noastra, ar fi fost util ca legiuitorul sa fi precizat
expres ca, in procesul complex al concedierii colective, sa se poata apela la
experti, prevedere ce ar fi corespuns Directivei 98/59/CE.
n concluzie, in materia concedierii colective, modificarile aduse nu se
abat de la normele europene, chiar daca legiuitorul, din dorinta de a echilibra
raportul dintre parti, a impins, cel putin unele solutii, mai departe decat ar fi fost
necesar (ne referim la numarul salariatilor concediati si la eliminarea obligatiei
angajatorului de a elabora un plan social).
Problema fondului de garantare pentru plata creantelor salariale a starnit
vii dispute inca din faza elaborarii Codului muncii, mai ales in ceea ce priveste
finantarea Fondului de catre angajatori. Acesta, dupa cum se stie, prin art. 167
49

din Cod statua constituirea si rolul fondului si afirma prin art. 168, reproducand
ad literam art. 5 lit. b) din Directiva 80/987/CEE referitoare la protectia
salariatilor in caz de insolvabilitate a angajatorului, principiile de constituire si
utilizare a Fondului. La vremea respectiva, s-a apreciat, cu consultarea Comisiei
Europene, ca Romania trebuie cel putin, de principiu, sa-si afirme intentia de
constituire a Fondului si sa jaloneze principiile de formare si de utilizare a
acestuia. Art. 168, reproducand textul Directivei, materializa, prin urmare, un
angajament asumat prin negocieri.
n intervalul de dupa intrarea in vigoare a Codului si pana la acest
moment, ar fi fost firesc ca guvernul, in dialog cu partenerii sociali, sa
promoveze o lege de constituire si utilizare a Fondului respectiv.
Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 65/2005 modifica art. 167 si
abroga art. 168. Asa cum s-a subliniat in literatura de specialitate, aceste
modificari "permit legiuitorului doar aparent sa dispuna de o arie extinsa de
optiuni referitoare la modul de constituire a Fondului de garantare pentru plata
creantelor salariale ... in realitate modificarea art. 167 si abrogarea art. 168 sunt
inutile daca, in subtext, s-a urmarit ca, in orice conditii, angajatorii sa nu
finanteze nici macar partial Fondul...".
mpartasind acest punct de vedere, vom adauga ca legiuitorul nu a facut
altceva decat sa amane, din nou, elaborarea acestui act normativ anuntat prin art.
167 din Cod si care decurge din obligatiile asumate de Romania prin negocieri si
consfintite prin Tratatul de aderare la Uniunea Europeana (Legea nr. 157/2005).
Conceptia privind Fondul de garantare pentru plata creantelor salariale,
asa cum fusese structurata prin art. 168 din Cod (astazi abrogat prin Ordonanta
de Urgenta a Guvernului nr. 65/2005), va trebui sa ramana aceeasi si in
perspectiva viitoarei legi speciale care, potrivit art. 167 din Cod, va reglementa
aceasta institutie.
Considerentele pe baza carora sustinem aceasta teza tin, desigur, in primul
rand de Directiva 80/987/CEE, care trebuie transpusa in legislatia noastra.

50

n esenta, Directiva 80/987/CEE statueaza, in doua sectiuni distincte, atat

asupra institutiilor de garantie, cat si asupra unor masuri privind protectia sociala
a lucratorilor in caz de insolvabilitate a angajatorului. Trebuie sa remarcam ca
Directiva este extrem de flexibila, permitand statelor sa identifice modalitatea
cea mai adecvata, in raport cu realitatile economico-sociale din fiecare stat,
pentru atingerea acestui obiectiv - protectia salariatilor in caz de insolvabilitate a
angajatorului. Directiva nu defineste ca atare institutia de garantie, dar solicita,
potrivit art. 5 (care fusese preluat de art. 168 din Cod), respectarea urmatoarelor
principii in organizarea, finantarea si functionarea acestora:
- activele institutiilor sa fie independente de capitalul de exploatare al
angajatorilor si sa nu poata fi supuse si ele, la randul lor, procedurii de
insolvabilitate;
- autoritatile publice asigura finantarea institutiilor de garantare si numai in
masura in care aceasta nu este finantata integral trebuie sa contribuie si
angajatorii;
- institutiile de garantare au o obligatie de plata indiscutabila, neputand fi pusa in
discutie de indeplinirea sau neindeplinirea obligatiei de finantare de catre
angajator.
Flexibilitatea reglementarii comunitare priveste, de asemenea, plata
salariului pe o perioada anterioara datei stabilite, limitarea obligatiei de plata
pentru institutiile de garantie mergand pana la posibilitatea stabilirii unui plafon
de garantare a platii drepturilor neachitate salariatilor care sa evite plata sumelor
ce depasesc obiectivul social al Directivei.
Pentru intelegerea adevaratei semnificatii a acestei Directive, care a
deschis drum in materie, apreciem ca trebuie sa prezentam, fie si sumar,
reglementarile in materie ale Organizatiei Internationale a Muncii. Astfel, la 12
ani dupa adoptarea Directivei, respectiv, in 1992, intr-un context cu totul
deosebit - de expansiune normativa, dar si de reinnoire a normelor internationale
ale muncii - organizatia mondiala, O.I.M., adopta, potrivit practicilor sale
constante, doua instrumente paralele, respectiv, o Conventie ( nr. 173/1990) si o
51

Recomandare (nr. 180/1992) in privinta protectiei salariatilor in caz de

insolvabilitate a celui ce angajeaza.
Dupa cum subliniam si cu alt prilej, spre deosebire de Directiva
80/987/CEE, Conventia nr. 173/1992 reglementeaza, in mod distinct, protectia
acestor creante pe calea unui privilegiu (creante protejate) si pe calea unei
institutii de garantie .
n raport cu nivelul economico - social si cu practica extrem de diversa a
statelor membre ale O.I.M., conventia poate fi ratificata fie prin acceptarea partii
care se refera la protectia creantelor pe calea unui privilegiu, fie prin acceptarea
protectiei printr-o institutie degarantare, fie prin asumarea obligatiilor pentru
ambele solutii.
Conventia nr. 173/1992 si Recomandarea nr. 180/1992 reflecta pe deplin
aceasta conceptie constanta a O.I.M. Astfel, in timp ce Conventia nr. 173/1992
afirma obligatia statelor de a garanta prin intermediul unei institutii de garantie
creantele lucratorilor in caz de insolvabilitate a angajatorului, permitand acestora
si ca, in raport de caracteristicile si problemele lor, sa incredinteze unei
companii de asigurari protectia lucratorilor, sub conditia ca acestea sa prezinte
garantii suficiente, Recomandarea nr. 180/1992 contine dispozitii
mai ample, inclusiv un articol care expliciteaza principiile de functionare ale
institutiile de garantie.
Astfel, punctul 8 dispune:
"Institutiile de garantie vor putea functiona dupa urmatoarele
principii:
a) ele ar trebui sa se bucure de autonomie administrativa si juridica fata de cel
care angajeaza;
b) cei ce angajeaza ar trebui sa contribuie la finantarea lor, numai daca aceasta
nu este integral asigurata de autoritatile publice;
c) ele ar trebui sa-si asume obligatiile fata de lucratorii protejati indiferent daca
cel care angajeaza s-a achitat sau nu de obligatiile sale eventuale de a contribui
la finantarea lor;
52

d) ele ar trebui sa-si asume, cu titlu subsidiar, obligatiile celui care angajeaza
atunci cand acestia devin insolvabili, in ceea ce priveste creantele protejate prin
garantie si sa se poata subroga in drepturile lucratorilor carora le-au platit
prestatii;
e) fondurile gestionate de institutiile de garantie, altele decat fondurile
provenind din veniturile publice, nu vor putea fi utilizate decat in scopurile
pentru care au fost colectate".
Este de observat ca aceste dispozitii din Recomandarea O.I.M. nr.
180/1992 sintetizeaza, de fapt, intreaga experienta acumulata de statele membre
ale Uniunii Europene, care, in intervalul 1980-1992, au trebuit sa transpuna
Directiva 80/987/CEE, stiut fiind ca aceste state contribuie substantial, prin
prezenta lor activa, la structurarea activitatii O.I.M., la elaborarea normelor
dreptului international al muncii.
Transpunand continutul celor doua instrumente Directiva 80/987/CEE si
Recomandarea O.I.M. nr. 180/1992, tara noastra va trebui, prin viitoarea lege, sa
respecte toate aceste principii, fiecare dintre ele gasindu-si temeinice
fundamente in principiile dreptului social comunitar si ale dreptului international
al muncii protectie sociala pentru lucratori (salariati), echilibrarea pozitiilor
partenerilor sociali, dar, in orice imprejurare, o interventie responsabila a
statului, de natura sa asigure o dezvoltare sociala durabila.
Pe acest fond, este de retinut ca angajatorii nu isi vor putea declina
raspunderea ce le va reveni de a finanta, partial, constituirea Fondului de
garantare pentru plata creantelor salariale in masura in care autoritatile publice
nu o vor putea realiza integral. in ultima instanta, salariatii nu pot fi facuti
raspunzatori direct de gestionarea defectuoasa care l-a condus pe angajator in
postura delicata de a fi declarat insolvabil. n acest caz, raspunderea revine
statului (autoritatilor publice) - pentru ratiuni de protectie sociala -, dar si
angajatorilor, care, indiferent de contextul social economic, au obligatia
gestionarii intreprinderilor, inclusiv a platii unor contributii (partiale) la

53

constituirea Fondului chemat sa garanteze plata salariilor, pe o durata limitata, in

cazul insolvabilitatii lor.
nainte de orice contributie la acest Fond, finantarea acestuia este o
problema esentiala ce revine statului in cauza, respectiv autoritatilor romane.
Prin urmare, statul va acoperi integral cerintele financiare ale Fondului sau
numai partial, in raport cu resursele financiare de care dispune. Pe cale de
consecinta, nu se pune problema contributiei angajatorilor decat daca statul nu
poate acoperi integral cerintele Fondului, ci, dimpotriva, se va pune o asemenea
problema daca statul va contribui doar partial la constituirea acestuia.
Asadar, aceasta problema constituie, in mod logic, obiect al dialogului
tripartit: confederatiile patronale interesate, dar si confederatiile sindicale trebuie
sa solicite Guvernului sa-si defineasca pozitia in legatura cu modul de
constituire a Fondului, respectiv daca poate acoperi integral sau numai partial
finantarea acestuia. in paralel cu elaborarea acestei legi sau chiar dupa adoptarea
ei, Romania ar trebui sa declanseze procedurile interne ratificarii (integrale) a
Conventiei O.I.M. nr. 173/1992, conventie esentiala pentru functionarea unui
stat modern si care asigura situarea tarii noastre intre statele cu o legislatie a
muncii avansata, in concordanta cu acquis-ul comunitar.
Protectia drepturilor salariatilor in cazul transferului intreprinderii, al
unitatii sau al unor parti ale acestora este asigurata, in prezent, de art. 169-170
din Codul muncii si prin Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 48/19971,
aprobata prin Legea nr. 51/19982. Evident, Ordonanta de Urgenta a Guvernului
nr. 48/1997 a reprezentat un progres in

armonizarea legislatiei romane cu

acquis-ul comunitar, dar armonizarea a fost realizata cu Directiva 77/187/CEE,

modificata prin Directiva 98/50/CEE, pe atunci in vigoare. Iata de ce, recent, a
fost adoptata Legea nr. 67/2006 privind protectia drepturilor salariatilor in cazul
transferului intreprinderii, al unitatii sau al unor parti ale acestora,3 care ar
urma sa intre in vigoare la momentul aderarii tarii noastre la Uniunea Europeana
(evident, abrogand Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 48/1997) si care
transpune, integral, prevederile Directivei 2001/23/CE (in vigoare).
54

n esenta, potrivit acesteia, drepturile si obligatiile cedentului care decurg

din contractele individuale de munca sau contractul colectiv de munca aplicabil,
existente la data transferului, vor fi transferate integral cesionarului.
Transferul intreprinderii, al unitatii sau al unor parti ale acestora nu poate
constitui motiv de concediere individuala sau colectiva a salariatilor de catre
cedent ori de catre cesionar. Cedentul si cesionarul au obligatia de a se consulta
cu reprezentantii salariatilor in scopul ajungerii la un acord, cu cel putin 30 de
zile inainte de data transferului, in cazul in care acestia preconizeaza masuri in
privinta salariatilor respectivi.
Cesionarul are obligatia respectarii prevederilor contractului colectiv de
munca aplicabil la data transferului, pana la data rezilierii sau expirarii acestuia.
Prin acord intre cesionar si reprezentantii salariatilor, clauzele contractului
colectiv de munca valabil in momentul efectuarii transferului pot fi renegociate,
dar nu mai devreme de un an de la data transferului.
n situatia in care, in urma transferului, intreprinderea, unitatea sau parti
ale acestora nu isi pastreaza autonomia, iar contractul colectiv de munca
aplicabil la nivelul cesionarului este mai favorabil, salariatilor transferati li se va
aplica contractul colectiv de munca mai favorabil. Daca, in urma transferului,
intreprinderea, unitatea sau parti ale acestora isi pastreaza autonomia,
reprezentantii salariatilor afectati de transfer isi mentin statutul, atributiile si
functia, daca sunt indeplinite conditiile de reprezentativitate, potrivit legii.
n vederea indeplinirii conditiilor pentru aderarea la Uniunea Europeana,
Romania a adoptat Legea nr. 217/2005 privind constituirea, organizarea si
functionarea comitetului european de intreprindere1, lege ce va intra in
vigoare la data aderarii Romaniei la UE si care transpune, integral, Directiva
94/45/CE.
Legea asigura, in esenta, dreptul salariatilor la informare si consultare in
intreprinderile de dimensiune comunitara, intreprindere care angajeaza cel putin
1000 de salariati in statele membre si, in cel putin doua state membre, cel putin
150 de salariati in fiecare din acestea si in grupurile de intreprinderi de
55

dimensiune comunitara. n acest scop, se instituie un comitet de intreprindere

sau o alta procedura de informare si de consultare a salariatilor in fiecare
intreprindere de dimensiune comunitara si in fiecare grup de intreprinderi
de dimen-siune comunitara. Competenta comitetului european de intreprindere
priveste numai informarea si consultarea salariatilor asupra proble-melor
transnationale care intereseaza ansamblul intreprinderii de dimensiune
comunitara sau cel putin doua sucursale, filiale ori alte sedii secundare sau
intreprinderi ale grupului situate in state membre diferite.
Responsabilitatea initierii negocierilor in vederea instituirii comitetului
european de intreprindere sau a unei proceduri de informare si consultare a
salariatilor revine conducerii centrale, care reprezinta conducerea intreprinderii
de dimensiune comunitara sau conducerea intreprinderii ce exercita controlul in
cadrul grupului de intreprinderi de dimensiune comunitara. Aceasta are si rolul
de a asigura resursele materiale si financiare necesare.
Conducerea centrala initiaza negocieri in vederea instituirii comitetului
european de intreprindere sau a unei proceduri de informare si consultare a
salariatilor, din oficiu sau la solicitarea scrisa a cel putin 100 de salariati, sau,
dupa caz, a reprezentantilor acestora din cel putin doua intreprinderi sau filiale,
sucursale ori alte sedii secundare situate in cel putin doua state membre diferite.
Astfel, in scopul instituirii comitetului de intreprindere european sau a
procedurii de informare si consultare a salariatilor, se constituie un grup special
de negociere care are rolul de a stabili cu conducerea centrala din Romania,
printr-un acord scris, campul de aplicare, compunerea, atributiile si durata
mandatului comitetului de intreprindere european sau modalitatile de incepere a
uneia sau mai multor proceduri de informare si consultare a salariatilor.
Modul concret de desemnare sau alegere a membrilor grupului special de
negociere sau a comitetului european de intreprindere, precum si aspecte
referitoare la suspendarea, revocarea sau incetarea mandatelor acestora se
stabilesc prin regulamente de organizare si functionare. in scopul asigurarii
protectiei membrilor grupului special de negociere, ai comitetului european de
56

intreprindere si reprezentantilor salariatilor angajati in Romania care isi exercita

atributiile in cadrul procedurii prevazute de aceasta lege cu privire la informarea
si consultarea salariatilor, acestia beneficiaza, in exercitarea functiilor lor, de
drepturile prevazute de legislatia in vigoare pentru reprezentantii salariatilor si
pentru persoanele alese in organele de conducere ale organizatiilor sindicale.
n vederea asigurarii liberei circulatii a persoanelor si a fortei de munca tara
noastra a adoptat o suita de acte normative intre care amintim aici pe cele mai
importante:
- Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 102/2005 privind libera circulatie pe
teritoriul Romaniei a cetatenilor statelor membre ale Uniunii Europene si
Spatiului Economic European, aprobata prin Legea nr. 260/20052, care
transpune Directiva Consiliului nr. 38/2004/CE;
- Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulatii a cetatenilor romani in
strainatate, modificata prin Ordonanta Guvernului nr. 5/20064;
- Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul strainilor in
Romania, aprobata prin Legea nr. 537/2003 si republicata in temeiul acesteia,
modificata si completata prin Legea nr. 482/20046;
- Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 44/2004 privind integra-rea sociala a
strainilor care au dobandit o forma de protectie in Romania.
n temeiul art. 293 din Codul muncii, tara noastra ar trebui sa adopte,
lege de transpunere a Directivei 96/71 a Parlamentului

European si a

Consiliului referitoare la detasarea lucratorilor in cadrul unor prestari de servicii.

57