Sunteți pe pagina 1din 42

Curs I

Integrarea european i teoriile ei


Funcionalismul lui David Mitrany
n cele ce urmeaz sunt prezentate principalele teorii ale integrrii europene, prin analiza
marilor contribuii care au fcut posibil proiectul politic european, n forma n care acesta
se prezint astzi. Pornim de la premisa c fr cunoaterea acestor teorii nu se poate
formula un punct de vedere coerent asupra felului n care dorim s ne raportm la
Uniunea European.
Toate teoriile pe care le vom expune au marcat decisiv istoria integrrii europene n
ultimele decenii. Nu vom prezenta ncercrile de unificare european teoretizate naintea
crerii Comunitilor Europene i nici acele teorii care au avut un rol marginal, fr a se
ncerca punerea lor n aplicare.
Este un efort necesar, deoarece aceste teorii sunt cunoscute n Romnia doar n cadrul
unui cerc restrns de specialiti. Mai mult, puine universiti au n programa lor cursuri
care s prezinte acest cadru conceptual, limitndu-se la a trata funcionarea instituiilor
Uniunii Europene i, uneori, a politicilor comunitare. Este momentul ca aceste teorii s
fie cunoscute, n sperana c vom intra ntr-o perioad n care poziionarea fa de o teorie
sau alta va deveni surs de raportare la o orientare politic sau alta.
Din punct de vedere istoric, prima astfel de teorie este cea a funcionalismului. Interesant
este faptul c bazele funcionalismului sunt puse de un gnditor britanic de origine
romn, David Mitrany. Acest autor nu a fost nc suficient de bine pus n valoare n
Romnia, cu excepia unei monografii de dat recent pe care o semnalm[1]. Chiar dac
scrierile sale n limba romn nu sunt foarte numeroase, temele de politic romneasc
revin constant n opera sa. Influena sa asupra felului n care s-au dezvoltat ulterior
teoriile integrrii europene este enorm i totui n Romnia de astzi nimeni, nici mcar
cei care se declar cunosctori n detaliu ai problematicii europene, nu se revendic de la
funcionalismul lui Mitrany.
David Mitrany se nate n 1888 i emigreaz n Marea Britanie n 1908. Public prima sa
carte n 1915, o prezentare a Romniei din punct de vedere istoric i politic (Romania,
her history and politics). Urmtoarea sa carte trateaz deasemenea teme romneti
(Greater Romania: a study in national ideals, 1917). Cea mai complet carte a sa despre
Romnia dateaz din 1930: The land and peasant in Romania: the War and agrarian
reform - 1917 - 1921. n acelai an Mitrany public n limba romn studiul Marx contra
rnimii.
O ntrebare care s-a pus frecvent se refer la influenele romneti asupra gndirii lui
Mitrany. Aceste influene sunt vizibile n ceea ce privete tratarea problemei agrare,
Mitrany folosind din plin bibliografia romneasc a temei. n ceea ce privete teoria
funcionalismului, existena unei asemenea influene devine mai controversat. Mitrany a
cunoscut lucrarea lui Aurel Popovici Statele Unite ale Austriei Mari, iar unii interprei ai
si consider c la originea teoriei sale funcionaliste st respingerea federalismului, n
felul n care acesta era vzut de Popovici.
Trebuie semnalat i faptul c Mitrany a ncercat s joace un rol activ n politica
romneasc. Robert Skidelsky, biograful lui Keynes, relateaz c Mitrany, n numele unor
influente personaje ale politicii romneti interbelice, i-ar fi propus lui Keynes s devin
ministru ale economiei n Romnia, propunere care a fost refuzat. Acest episod nu pare
att de utopic, din moment ce cei doi se cunoteau din 1923 cnd au redactat mpreun un
numr special din Manchester Guardian dedicat reconstruciei europene.
Lucrarea n care Mitrany pune bazele curentului funcionalist a aprut n 1943: A working
peace system. Funcionalismul este de fapt, aa cum nsui Mitrany declar, o dezvoltare
a unor curente de idei aprute la sfritul primului rzboi mondial care i propuneau s
teoretizeze condiiile prin care s se pun capt definitiv conflictelor de natur politic.

Aceste curente se revendicau de la tradiia lui Kant i n subsidiar a lui Woodrow Wilson,
toate avnd n comun ideea c pacea i prosperitatea nu fac parte din ordinea natural,
fiind nevoie de instituii supra-naionale care s reglementeze relaiile inter-statale. Prin A
working peace system David Mitrany propune o nou ordine internaional bazat pe
cooperare, idee care la data apariiei crii, n plin rzboi, nu putea fi considerat dect
utopic. Lucrarea este i o subtil pledoarie anti - politic, n msura n care Mitrany i
manifest convingerea c administrarea resurselor ntr-o societate este o operaiune strict
tehnic. n acest fel, Mitrany se situeaz n descendena britanic a micrilor care,
precum fabianismul, au o raportare la fel de sceptic fa de capacitatea politicului de a
genera bunstare. Funcionalismul lui Mitrany pune n prim plan asigurarea bunstrii
publice care nu ar putea fi asigurat de statul naional. Mitrany pornete de la premisa c
unele nevoi depesc frontierele statului. Statul naional reprezint un cadru inflexibil
care are ca scop dobndirea i meninerea puterii i nu asigurarea binelui public. Soluia
funcionalist se ntemeiaz pe ndeplinirea unor sarcini n comun, la un nivel suprastatal, fiind asigurate astfel pacea i stabilitatea social.
De fapt, acest tip de critic a sa la adresa statului naional poate fi remarcat nc de la
lucrarea The progress of international government (1933).
Mitrany a prevzut proliferarea organizaiilor internaionale specializate, generate de
dorina de satisfacere a diverselor nevoi umane. n viziunea sa, nu exist prea multe
diferene ntre statele naionale i federaii pe plan internaional. Federalismul nu este
pentru Mitrany altceva dect o ncercare de a proteja forme de identitate regional pentru
scopuri eminamente politice i, n consecin, federaiile evolueaz n mod necesar n
direcia sistemelor centralizate. n viziunea curentului federalist, important este forma
final a unui proces de integrare: toate statele naionale se pot transforma n federaii, iar
procesul de transformare este mai puin important dect rezultatul final. n opinia lui
Mitrany, nevoile oamenilor se schimb destul de des, astfel nct este de cele mai multe
ori greu de anticipat forma pe care o va lua procesul de integrare, ceea ce nseamn c
rezultatul acestui proces nu este important. Funcionalismul susine c ntr-un cadru
supranaional nu este indicat fixarea n avans a unor scopuri instituionale; n caz
contrar, efectul poate fi total ineficient.
Una dintre cele mai coerente critici aduse funcionalismului lui Mitrany nu vine, aa cum
ne-am fi ateptat, din partea susintorilor federalismului, ci se refer la faptul c aceast
teorie ofer soluii tehnice la probleme eminamente politice. Determinarea nevoilor este
pentru Mitrany un efort obiectiv i tehnic; acesta este n realitate, pentru cei care i
contest ideile, un proces profund politic pentru a crui realizare se confrunt orientri
politice diferite. n opinia noastr, pot fi identificate domenii n care modelul funcionalist
i dovedete eficiena, dup cum exist alte domenii n care soluiile politice pot diferi
radical. n prima categorie poate fi enumerat de exemplu politica transporturilor, n timp
ce n ceea ce privete comerul este dificil de imaginat o soluie funcionalist aplicabil
la nivel internaional.
Modul de structurare a multor instituii ale Uniunii Europene corespunde n viziunea unor
interprei ai lui Mitrany (Murray Forsyth) modelului funcionalist, fr de care natura
tehnic a anumitor reglementri comunitare nu poate fi neleas. Neo-funcionalismul a
dezvoltat multe dintre teoriile lui Mitrany, n special analiza privind capacitatea limitat a
statului naional de a rspunde nevoilor oamenilor. Ideea potrivit creia descentralizarea,
acompaniat de integrare regional, este o surs important pentru ntrirea legitimitii
unor structuri supra-naionale va fi preluat i rafinat de exponenii neofuncionalismului nc de la sfritul anilor 1950 pentru a explica natura i modul de
funcionare a Comunitilor Europene.
Interguvernamentalismul
Interguvernamentalismul a fost calificat n multe ocazii ca fiind o derivaie n domeniul

teoriilor integrrii europene a curentului realist din relaiile internaionale prin faptul c
ncearc translatarea la nivel european a concepiei potrivit creia statele sunt principalii
actori ai politicii internaionale.
Principalul reprezentant al interguvernamentalismului este Stanley Hoffmann. Lucrrile
sale The European Process at Atlantic Crosspurposes (1964) i Obstinate or Obsolete?
The Fate of the Nation State and the Case of Western Europe (1966)[2] constituie o
reacie la pretenia neo-funcionalismului de a fi descoperit adevrata dinamic a
procesului de integrare european care ar eroda suveranitatea naional i ar duce n cele
din urm la diminuarea rolului statelor ca actori la nivel european. n plin perioad de
triumf al teoriei neo-funcionaliste, accentul pus de Hoffmann pe stat a fost primit cu
surprindere. Teoria pe care Hoffmann o propune trebuie raportat nu neaprat la celelalte
teorii asupra integrrii europene care circulau n acea epoc, ci mai degrab la contextul
politic european al anilor 1960. Este vorba de o perioad n care procesul de integrare era
sensibil ncetinit, iar prin ceea ce s-a numit compromisul de la Luxemburg premisa de
baz a integrrii a fost renegociat n favoarea statelor membre. Dealtfel, figura central
n scrierile autorilor care se revendic de la acest curent este generalul De Gaulle,
responsabil de politica de veto a Franei n privina aderrii Marii Britanii la Comunitile
Europene.
Interguvernamentalismul pune accent pe rolul statelor, ns Hoffmann sublinieaz n
repetate rnduri c acest fapt nu reprezint o variant de naionalism transferat la nivel
european.
Critica lui Hoffmann la adresa neo-funcionalismului are n vedere chiar conceptul de
integrare care ar fi tratat exclusiv ca proces, fr a se lua n seam contextul. n opinia lui
Hoffmann, Europa trebuie s conserve diversitatea i nu s cultive unitatea. O Europ
compus din naiuni foarte diferite nu poate surmonta unele obstacole, generate de
memoria recent a conflictelor i de nencrederea generat de acestea pentru a parcurge
un drum similar cu cel al Statelor Unite ale Americii. Una dintre consecine ar fi n
viziunea lui Hoffmann faptul c statul naional continu s rmn un model de
actualitate. O alt consecin este c integrarea regional, accelerat de cea european, a
salvat statul naional, aa cum acesta este conceput n interiorul Europei i i-a permis s
se adapteze la noile cerine ale economiei globale.
O alt critic la adresa neo-funcionalismului lansat de Hoffmann este c acest curent
nu ia n seam dinamica politic de durat a intereselor naionale. Acest tip de dinamic a
acionat n viziunea lui Hoffmann nencetat n ultimii 500 de ani n Europa, astfel
trsturile de baz ale suveranitii au fost supuse la modificri de slab intensitate.
Cea mai important critic la adresa neo-funcionalismului este premisa pe care se
bazeaz aceast din urm teorie, conform creia exist o corelaie strns ntre politic i
economic. Pentru Hoffmann, cele dou domenii sunt relativ autonome.
Noiunea de spillover, caracteristic a modelui neo-funcionalist este respins de
Hoffmann, fiind considerat ca fiind o metafizic neltoare deoarece ar distorsiona
realitatea politic. Pentru Hoffmann, spillover se bazeaz pe o abordare greit a
ncrederii deoarece cu ct sunt mai mari avantajele obinute la un moment dat, cu att
scad ansele ca participanii la o asemenea nelegere s rmn pe viitor parteneri:
cdem de acord astzi s lum o msur de pe urma creia avem mai puin de ctigat
dect am fi sperat pentru c ne ateptm ca mine concesiile noastre de astzi s fie
compensate ntr-un alt domeniu. Va veni ns o zi n carencrederea noastr va fi
epuizat. Mai mult chiar, integrarea neo - funcionalist de tip spillover este asemnat
unei mori care nu poate activa dect dac are materie prim de mcinat. Cnd aceast
materie prim nu mai exist (atunci cnd statele naionale nu doresc s mearg mai
departe pe calea delegrii de suveranitate), moara se oprete.
Hoffmann nu se rezum doar la a face o critic a neo-funcionalismului, ci ofer un
model alternativ care nu este bazat doar pe afirmarea intereselor statelor naionale. Astfel,
afirm c va veni un moment n care va fi justificat crearea unui stat care va reuni toate
celelalte state europene. Unii comentatori ai operei sale au vzut n aceast concepie o

acceptare tacit a curentului federalist. n realitate, Hoffmann afirm doar c nu a venit


momentul n care forma politic de organizare supra-naional s fie acceptat, ceea ce nu
exclude apariia unui asemenea moment.
Interguvernamentalismul a avut fr ndoial o contribuie la dezbaterea asupra viitorul
organizrii politice a europei deoarece a teoretizat foarte coerent nevoia resimit de
mrire a gradului de cooperare bilateral a statelor membre. n anii 1990 ns acest model
explicativ a pierdut ntructva din relevana explicativ datorit noilor demersuri de
punere pe baze comune la nivel european a noi sectoare de politici publice. Din acest
motiv, adepii modelului de intergrare inter-statal au rafinat aceast teorie, ajungndu-se
la ceea ce s-a numit interguvernamentalismul liberal, o teorie lansat de Andrew
Moravcsik i care face deasemenea obiectul analizei de fa.
Federalismul
A discuta despre teoriile dedicate federalismului n Europa se dovedete a fi o operaiune
intelectual foarte vast. O prezentare punctual a curentelor de gndire federaliste i
contextualizarea lor prin raportare la alte teorii ale integrrii europene (aa cum o face de
exemplu Ben Rosamond[3]) ar reprezenta deasemenea un demers mult prea amplu. Chiar
i premisa potrivit creia exist o teorie federal a integrrii europene este pus la
ndoial de unii autori care susin c ar exista doar un model federal aplicabil Uniunii
Europene, transpus n scrieri mai mult sau mai puin teoretice. Existena a dou curente
de gndire referitoare la aceast problem este generat de faptul c majoritatea adepilor
mai vocali ai federalismului european nu au fost teoreticieni, ci oameni de aciune
politic. Pe lng viziunea lui Altiero Spinelli, de inspiraie federalist, prezentat n
Manifestul de la Ventotene[4] nc din anii 1940 i ntruchipat n proiectul de Tratat de
nfiinare a Uniunii Europene, adoptat de Parlamentul European n 1984, cele mai
interesante perspective federale din ultimii ani aparin tot unor oameni politici precum
Joschka Fischer[5] sau Guy Verhofstadt[6]. Este foarte adevrat c o viziune federal
asupra Europei nu prea este avut n vedere de gnditorii politici ai zilelor noastre, cu
mici excepii[7]. Aceasta nu nseamn c ar trebui neglijat originea teoretic a
federalismului european. Dimpotriv: n lipsa unei viziuni consensuale asupra viitorului
formei de guvernan a Uniunii Europene, nu ar fi oare potrivit s ne ntoarcem privirea
la momentele de inceput ale refleciei legat de formele politice ale integrrii europene?
Au existat trei mari coli de gndire federal n Europa dinaintea celui de-al doilea
Rzboi Mondial. Prima orientare a debutat printr-un articol publicat n 1922 n Neue
Freie Presse sub titlul Die Europische Frage a lui Richard Coudenhove - Calergi, cel
care a pus bazele micrii Pan Europa. A doua orientare a aprut n Marea Britanie, fiind
reprezentat de William Beveridge, fondatorul Federal Union Research Institute i de
Lionel Robbins. La prima vedere, poate prea surprinztor c federalismul a avut adepi
tocmai n ara care astzi se opune cel mai mult unei transformri a UE ntr-o federaie,
ns nu este deloc aa. n Marea Britanie activeaz unul dintre cele mai cunoscute
institute de cercetare cu viziune european, Federal Trust. Printre proiectele Federal
Trust se numr i demersul lui John Pinder de a republica unele texte ale autorilor citai,
n paralel cu prezentarea Manifestului de la Ventotene, pentru a scoate n eviden filiera
de inspiraie britanic a lui Spinelli, recunoscut dealtfel ca atare chiar de ctre acesta[8].
Cea mai important coal de gndire federalist este cea francez, dealtfel singura care a
avut ca surs de inspiraie un curent filozofic, personalismul. Teoretizat de autori ca
Emmanuel Mounier, personalismul i-a gsit exprimarea n dou reviste: Esprit i
LOrdre Nouveau. Treptat, personalismul este dezvoltat de autori precum Alexandre Marc
sau Denis de Rougemont n ceea ce s-a numit personalismul federalist: pornind de la
constatarea c n centrul politicii trebuie s stea persoana cu o identitate concret, rezultat
al Creaiei divine, inferena logic ce a fost facut a fost aceea c este nevoie de a impune
n Europa federalismul care ncearc s pun n funciune forme de organizare statal ct

mai apropiate de nevoile persoanei, ale familiei, n calitate de comuniune a persoanelor,


ale comunitilor tradiionale, cu o identitate asumat ca atare, rezultat al unor dezvoltri
istorice. Ramificaiile politice, de natur federalist, ale personalismului dar i rdcinile
teologice ale personalismului francez au fost analizate pe larg i cu o superb competen
ntr-o lucrare a unei autoare din Romnia, Cristina - Maria Dogot[9]. Semnalez
deasemenea n acest context crile unui alt autor romn, tefan Delureanu, care pun n
eviden contribuia gnditorilor romni (Grigore Gafencu, George Ciornescu, Leontin Jean Constantinesco, Gabriel Bdru, etc.) la reflecia federalist a anilor 1950[10].
Dac este s vorbim de o viziune politic romneasc n favoarea sau mpotriva
federalismului ca soluie pentrru Uniunea European, aceasta lipsete n prezent. ntrebat
fiind de presa de la Bruxelles pentru ce model - federal sau interguvernamental - ar milita
pentru ca acesta s fie definitoriu pentru Uniunea European de mine, Leonard Orban,
pe vremea cnd era comisar European, a rspuns doar c dorete o Europ mai
puternic. Afirmaia nu i aparine: ea este de fapt preluat dintr-una din schiele de
Strategie post - aderare vehiculate de partidele politice i de guvernele care s-au succedat
din 2007 pn n prezentCt despre tema Statelor Unite ale Europei, lansat public de
preedintele Traian Bsescu n vara anului 2011, aceasta nu a generat o real dezbatere la
nivelul clasei politice, nefiind nici articulat pn la capt i fr a fi socotit drept o tem
n care clivajul doctrinar i poate face simit prezena.
Fa de conceptul de federalism exist astzi dou tipuri de poziionri n Romnia: unii
nu tiu sau nu doresc s neleag faptul c dezbaterea pro sau anti-federalist este unul
dintre cele mai sensibile subiecte aflate astzi pe agenda politic a Uniunii Europene, n
timp ce alii subestimeaz avantajul poziionrii doctrinare fa de proiectele politice.
Argumentul suprem al celei din urm atitudini ar fi c micarea federalist este astzi
compus dintr-o minoritate idealist de neglijat i din acest motiv nici nu ar trebui s ne
preocupe. Pentru ca argumentul s fie i mai consistent, se afirm c pn i PPE a
renunat la condiia susinerii unei viziuni federale pentru Europa din programul su
politic, iar astzi multe partide naionale membre PPE sunt chiar anti -federaliste, ct
despre liberali i socialisti se tie c nu au susinut niciodat un viitor federal pentru
Europa. Ca dovad a fragilitii unei asemenea argumentaii, a cita o afirmaie a fostului
preedinte al Parlamentului European, Hans - Gert Pttering: principiile federalismului
trebuie s constituie centrul unei Constituii europene, un federalism bazat pe
subsidiaritate, pe divizarea puterilor, iar nu unul fondat pe centralism[11].
A sosit momentul ca n spaiul public romnesc s se fac distincia ntre viziunea
federal asupra Europei i cea asupra Romniei, singura care ar duce inevitabil la o
reform constituional n sensul renunrii la statul unitar. Fa de cea din urm exist o
reacie visceral de respingere din partea clasei politice, iar acest cvasi-consens n jurul
evitrii cuvntului federal a dus la o regretabil lips de poziionare pe plan european
fa de acest subiect. Poi ns s militezi pentru o Europ federal fr ca s fii adeptul
unei transformri a statelor naionale componente ale Uniunii Europene n federaii - un
adevr banal i uor de neles. Ori, pentru a-l cita pe fostul preedinte german Roman
Herzog, nimic nu i mpiedic pe patrioi s se alture unei federaii i s rmn n
acelai timp patrioi.
Neofuncionalismul
Neofuncionalismul a aprut ca o reacie a unor centre universitare americane la adresa a
ceea ce a fost considerat ca fiind ncercri nereuite de a explica schimbrile care au loc
pe scena internaional. Neofuncionalismul a fost la origini un curent teoretizat cu scopul
de a aduce elemente noi n teoria relaiilor internaionale, devenind de abia ulterior un
model explicativ pentru integrarea european.
Reprezentanii neofuncionalismului nu au fost preocupai de recomandarea unei ci de
aciune, spre deosdebire de teoreticienii federalismului sau ai funcionalismului. Exist

totui un punct comun ntre cele trei teorii, anume convingerea n incapacitatea statului
naional de a asigura dezvoltarea european i ideea potrivit creia exist un pericol la
adresa pcii pe continentul european care ar trebui contracarat prin teoretizarea i
impunerea unei noi forme de organizare politic.
La originea neofuncionalismului se regsete behaviorismul, curent de teorie politic
aprut n SUA care a deplasat accentul de la studiul problemelor instituionale la
comportamentul actorilor i la analiza proceselor politice, privite n ntreaga lor
complexitate.
Printele neofuncionalismului este considerat a fi Ernst B. Haas, iar prima lucrare n
care a expus principiile acestei teorii este The Uniting of Europe: Political, Social and
Economic Forces 1950 - 1957, aprut n 1958. Ulterior, Ernst B. Haas i expune ideile
n mai multe lucrri, printre care trebuie semnalat cea scris n colaborare cu Philippe
Schmitter, Economics and Differential Patterns of Political Integration, publicat n
1964.
Viziunea neofuncionalist asupra Uniunii Europene pleac de la premisa c statele
naionale i pierd treptat poziia de autoritate n privina actului de guvernare. Statele
strng relaiile ntre ele ca rspuns la provocrile mediului internaional. n acelai timp
ns, statele naionale sunt preocupate s menin diviziunile politice i culturale de-a
lungul unor linii de falie pe care chiar ele le-au creat. Astfel, n teoria neofuncionalist,
statele naionale nu pot susine ntr-un mod eficient procesul de integrare european,
datorit unor contradicii care sunt rezultatul modului lor de funcionare.
Ernst B. Haas a susinut c integrarea unor sectoare economice n cadrul CEE duce la
apariia unor presiuni pentru integrarea altor sectoare, iar acest proces mrete
interdependena economic a statelor europene. n acest proces apar noi actori cum ar fi
grupurile de lobby care nu mai sunt fidele statelor i nu mai acioneaz exclusiv la nivelul
acestora, ci i transfer loialitatea ctre instituiile europene. Astfel, procesul de integrare
european, la origini strict economic, capt conotaii politice. n consecin, exist dou
concepte de baz ale neofuncionalismului;
spillover: integrarea economic ntr-un sector genereaz presiuni n
alte sectoare. Exist n teoria neofuncionalist dou tipuri de spillover: funcional - se
refer strict la aspectele economice ale integrrii i politic - consecin direct a acelui
dinti.
transferul de loialitate: actorii politici i transfer loialitatea i
aciunile politice ctre un nou centru care are, datorit acestui transfer, o autoritate din ce
n ce mai mare asupra statelor membre. Potrivit lui Haas, acest concept explic presiunea,
foarte clar conturat nc de la data apariiei scrierilor sale, n direcia formalizrii unei
uniuni monetare.
Principala critic adus neofuncionalismului este aceea c pleac de la o premis care nu
exist n realitate, anume o evoluie cert ntr-o singur direcie a procesului de integrare.
n realitate, acest proces cunoate perioade de progres dar i de regres. O alt critic se
refer la conceptul de transfer de loialitate: n realitate, un asemenea transfer nu are loc,
ci se modific mediul n care au loc interaciuni ntre grupuri de lobby i instituii, ceea ce
nu nseamn n mod automat c aceste grupuri devin loiale unei noi forme de organizare
politic.
Ernst B. Haas a dorit iniial s construiasc o nou teorie care s explice integrarea
european ns ulterior a ncercat s extind modelul su explicativ la alte regiuni din
afara Europei. Aceast ncercare teoretic a fost contestat chiar de ctre colaboratorul
su apropiat, Philippe Schmitter ntr-un articol publicat n 1969 (Further Notes on
Operationalizing Some Variables Related to Regional Integration).
Cea mai consistent critic la adresa neofuncionalismului a venit ns din partea teoriei
interguvernamentalismului liberal reprezentat de Stanley Hoffmann. Pertinena
argumentelor avansate de Hoffmann l-au determinat pe Haas s i revizuiasc teoria sa
iniial. ntr-un articol publicat n 1971 (The Study of Regional Integration: Reflections

on the Joy and Anguish of Pre-theorizing), Haas admite c modelul su este perfectibil i
c poate fi reformulat printr-o mai mare atenie acordat naionalismului i rolului
guvernelor naionale care continu s fie n categoria actorilor ce pot influena decisiv
procesul de integrare european. Haas a admis i c modelul su cu greu poate fi utilizat
n cazul altor forme de integrare non-europene.
Anii 1980 marcheaz un recul al teoriei neofuncionaliste, n condiiile unei recesiuni
economice generale pe continentul european care a demonstrat faptul c procesul de
spillover economic este reversibil.
n anii 1990 s-a mers n direcia resuscitrii neofuncionalismului, prin intermediul unei
noi teoretizri a acestui concept ntreprins de Jeppe Tranholm - Mikkelsen
(Neofunctionalism: Obstinate or Obsolete?, 1991). Este ultima mare ncercare de a aduce
n prim plan ideile lui Ernst B. Haas.
Tratatul de la Amsterdam din 1997 a modificat Tratatul privind Uniunea European i a
instituit o nou form de luare a deciziilor n Uniunea European: cooperarea
consolidat[12]. Unele state membre pot colabora ntre ele mai strns dect este necesar
pentru atingerea obiectivelor descrise de tratate, ntr-un anumit domeniu n care Uniunea
European nu are competene exclusive, cu excepia PESC. Pentru a institui aceast
form de cooperare este nevoie de autorizarea expres a Consiliului. Tratatul de la Nisa
din 2001 a adus noi modificri la Tratatul privind Uniunea European i a facilitat
procedura de declanare i autorizare a cooperrii consolidate: a disprut astfel dreptul de
veto al celorlate state membre care nu doresc s participe, iar numrul statelor membre
care pot recurge la cooperarea ntrit a sczut de la majoritate (jumtate plus unu din
numrul total de state UE) la 8 (dintr-un total de 25 de state membre). Tratatul de la
Lisabona din 2009 a modificat din nou Tratatul privindUniunea European i a
condiionat autorizarea Consiliului de intenia de a participa la aceast form de
cooperare a 9 state membre (dintr-un total de 27). Tendina general este deci de a facilita
din ce n ce mai mult formarea de cooperri consolidate ale statelor membre n diferite
domenii de integrare economic i politic. Pn n prezent, nici un grup de state nu a
solicitat Consiliului s demareze procedura descris de tratat n privina cooperrii
ntrite, ns au loc asemenea cooperri consolidate chiar i n lipsa unor autorizri
formale. Cooperarea consolidat transpune de fapt ntr-o anumit msur procesul de
spillover teoretizat de Haas: printr-o astfel de cooperare se pot forma nuclee de state care
doresc s pun n comun domenii de competen i s angreneze treptat i alte state.
Cooperarea consolidat nu transpune ns integral principiile neofuncionalismului, din
moment ce procedura se aplic statelor i nu sectoarelor economice. Legtura ntre neofuncionalism i transpunerea parial a acestui concept n procedura cooperrii
consolidate nu a fost nc suficient explorat din punct de vedere al teoriilor integrrii
europene.
Interguvernamentalismul liberal
Acest model explicativ reprezint nu neaprat o continuare a interguvernamentalismului
clasic, ci mai degrab o aplicare a teoriei jocului la dou nivele, lansat de Robert
Putnam[13]. Potrivit acesteia, executivele naionale joac pe dou arene, aproximativ
simultan. La nivel intern, cei care dein puterea executiv doresc s realizeze coaliii de
sprijin, iar la nivel internaional acioneaz n aa fel nct s i ntreasc poziia
cptat pe plan intern. Andrew Moravcsik folosete teoria jocului la dou nivele
pentru a explica europenizarea. Denumirea acestui model explicativ se refer la rezultatul
combinaiei dintre o teorie liberal care explic formarea intereselor naionale i o
abordare interguvernamentalist care are n vedere negocierea dintre state. Din
perspectiva interguvernamentalismului clasic, interesele naionale apar n contextul autopercepiei statelor n cadrul unui sistem de state. n versiunea lui Moravcsik, interesele
naionale sunt consecina competiiei dintre mai mute grupri: interesele naionaleapar
prin conflicte politice interne prin care diverse grupri se afl n competiie pentru a

obine influen politic, se formeaz coaliii naionale i trans-naionale, iar noi


alternative de politic sunt recunoscute de ctre guverne. O nelegere a politicii interne
este o precondiie i nu un element ajuttor pentru analiza interaciunii strategice ntre
state[14].
n aceast teorie, interesele naionale se nasc la intersecia dintre cerere - pentru mai
multe rezultate n direcia europenizrii i ofert - negocierea n format
interguvernamental. Cadrul explicativ oferit de Moravcsik se bazeaz pe prezumia de
raionalitate a statului. O raionalitate care apropie acest model de teoria realismului din
relaiile internaionale de care totui difer de aceasta: Moravcsik precizeaz c acest
comportament raional al statelor nu este constant, ci variaz n intensitate, n funcie de
dinamica proceselor politice la nivel intern. Moravcsik avertizeaz ns asupra pericolului
de a recurge la reducionism, fie prin supralicitarea ofertei, fie a cererii, ambele fiind
fenomene complexe care variaz foarte mult de la caz la caz. Exist ns un element
comun care ajut la nelegerea fenomenului dinamic de creare a intereselor naionale:
scopul guvernelor de a se menine n funcie, scop care necesit sprijinul unei coaliii de
alegtori, partide, grupuri de interese i birocraii, ale cror puncte de vedere sunt
transmise, direct sau indirect, prin instituii i practici de reprezentare politic[15].
Moravcsik scoate n eviden tipul particular de negociere din cadrul Uniunii Europene,
n care statele intr voluntar, au nevoie de informaii foarte complexe, datorit gradului
nalt de tehnicizare al politicilor europene, iar costul realizrii de compromisuri este
redus, deoarece negocierile au loc de obicei ntr-un timp ndelungat.
Un punct central al teoriei lui Moravcsik este demonstrarea veridicitii unui paradox
aparent: integrarea european ntrete statele i nu le reduce din putere. Astfel,
guvernele naionale sunt capabile s ia iniiative i s ajung la compromisuri n
negocierile din cadrul Consiliului cu relative puine constrngeriLiderii naionali
slbesc potenialul opoziiei prin realizarea de compromisuri la Bruxelles i apoi prin
prezentarea acestora drept alegerea ntre bine i ru[16]. n acest punct, se consider[17]
c Moravcsik este n deplin acord cu Alan Milward care considera naintea sa c
europenizarea este salvarea i nu sfritul statului - naiune[18].
Teoria interguvernamentalismului liberal ajut la formularea unei critici pertinente a
existenei unui deficit democratic la nivelul Uniunii Europene. Astfel Moravcsik a
argumentat c procesul de formulare a politicilor europene este mai transparent dect cel
al politicilor naionale, iar reprezentanii guvernelor naionale care particip la luarea
deciziilor n cadrul Consiliului sunt supui unui regim de rspundere foarte riguros, din
partea parlamentelor i guvernelor naionale[19].

Curs II

RAPORTUL DINTRE DREPTUL COMUNITAR SI DREPTUL INTERN AL


STATELOR MEMBRE
Comunitatea Europeana a instituit o ordine de drept autonoma, care este expresia
unei constiinte deosebite a valorilor, impregnate de o comunitate legislativa europeana.
Fireste, actualmente ea inca se prezinta ca o ordine de drept partiala imperfecta,
necesitand completarea din elementele fundamentale ale ordinii de drept nationale, cu
care prin comunitatea originii deseori se intrepatrunde si impleteste.[1]
Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene (CJCE) a subliniat, din vremea

jurisdictiei sale anterioare, autonomia ordinii de drept comunitare. Principiul inseamna ca


dreptul comunitar decurge din propriile sale surse juridice si se desprinde odata cu
concretizarea crescanda a notiunilor si principiilor sale de baza atat de elementele lui
fundamentale de drept international, cat si de ancorarea sa istorica in concepte de drept
ale statelor membre. Autonomia rezulta in primul rand din principiile de structura si
constitutive, specific comunitare, ale autoritatii nemijlocite si ale prioritatii dreptului
comunitar.
1. Prioritatea dreptului comunitar
1.1. Principiul prioritatii dreptului comunitar
Raportul dintre dreptul statal si dreptul suprastatal este, dintotdeauna, o tema
centrala a specialistului in drept constitutional si international. Disputa dintre scoli, si
anume dintre monismul orientat catre filosofia lui Kant si dualismul hegelian, strabate
istoria mai noua a raportului intre dreptul international si dreptul national. In timp ce
pentru monisti dreptul international are intaietate fata de cel national, astfel ca in caz de
conflict dreptul national trebuie sa ramana neaplicat, pentru dualisti ambele sisteme
stau alaturi unul de celalalt, egal indreptatite, si fiecare se bucura de prioritate in
interiorul propriei sfere de dezvoltare inaintea celuilalt.
In masura in care suporta paralela cu dreptul international, se poate constata ca
ordinea de drept comunitara este organizata, fara echivoc, monist. Altfel decat in dreptul
international, in dreptul comunitar principiul prioritatii nu include, totusi, numai obligatia
statelor membre de a aduce dreptul lor national in concordanta cu dreptul comunitar
prioritar, ci pretinde, in afara de aceasta, ca in legatura cu principiul efectului direct
toate autoritatile si instantele statale sa lase neaplicat dreptul national contrar, in cadrul
proceselor in curs de solutionare la ele.
Aceasta ultima idee nu era noua. Intaietatea dreptului international clasic se oprea
la portile ordinii de drept nationale; dualismul impiedica actiunea acestuia asupra
raporturilor de drept din interiorul sferei juridice nationale si interventia lui asupra
fiecarui cetatean. Dimpotriva, efectul util al dreptului comunitar implica faptul ca
dreptul comunitar prioritar actioneaza direct in ordinile de drept nationale, trebuind sa fie
luat in considerare de catre toate institutiile statului respectiv.
La fel ca si principiul efectului direct, principiul prioritatii un pilon de sustinere
al ordinii supranationale de integrare este rezultatul activitatii creatoare, de
perfectionare in domeniul juridic, a CJCE, care in aceasta privinta, in hotararea cu
semnificatie principala, data in cazul Costa/Enel a dezvoltat principiul:
Ca inaintea dreptului creat de Tratat deci izvorand dintr-o sursa juridica
independenta nu are prioritate, dat fiind aceasta autonomie a lui, nici o norma juridica
nationala oricat de asemanatoare, daca lui nu-i va fi invalidat caracterul sau de drept
comunitar si daca insusi temeiul juridic al Comunitatii nu va fi pus in discutie.
Asadar, statele prin faptul ca ele, conform prevederilor Tratatului, au rezervat
reglementarii prin ordinea de drept comunitara drepturi si obligatii, care se supuneau,
pana atunci, propriilor ordini interne de drept au provocat o restrangere a drepturilor lor

de suveranitate, care nu mai poate fi revocata ulterior, prin masuri unilaterale,


incompatibile cu notiunea de comunitate.
Aceasta formulare a fost intarita intr-o multime de decizii ulterioare si a fost
extinsa. CJCE a subliniat, in acestea, ca prioritatea ierarhica a normelor este valabila
pentru intreg dreptul comunitar, independent de calitatea normei in discutie. El are
intaietate chiar fata de dreptul constitutional national, si anume chiar si atunci cand
respectivul drept national a fost emis mai tarziu decat dreptul comunitar in cauza (lex
posterior).
1.2. Importanta si implicatiile principiului
Principiul prioritatii se exprima pe mai multe coordonate.
a. In domeniul competentelor exclusiv comunitare (de exemplu incheierea
acordurilor comerciale si a acordurilor de asociere cu terte state) sau in cazul unei
reglementari comunitare finale (cum este politica agrara comuna), dreptul comunitar
prioritar produce un efect prohibitiv pentru legiuitorul statal, in sensul ca el nu mai este
autorizat pentru decretarea unilaterala a dreptului national. Aceasta are valabilitate chiar
daca, in privinta continutului sau, dreptul national in discutie este armonizat cu dreptul
comunitar european.
b. In masura in care statele membre mai sunt inca autorizate sa actioneze, ele nu
au permisiunea de a elabora nici o forma de drept, al carei continut sa fie contrar
dreptului european.
c. Institutiile administrative si instantele nu mai au voie sa aplice dreptul national
ultra vitres (lit. a) sau contrar, din punct de vedere al capacitatii lui de reglementare,
dreptului comunitar (lit. b). Este adevarat ca acest concept nu ajunge atat de departe incat
respectivul drept national incompatibil sa-si piarda ipso iure valabilitatea sa (prioritatea
validitatii), totusi el exprima faptul ca un astfel de drept nu trebuie luat in considerare, in
masura in care aceasta este in contradictie cu dreptul european (prioritate la aplicare).
Astfel, de pilda, o norma de drept a unui stat membru referitoare la imigrare, dar care
incalca reglementarile comunitare privind libera circulatie este inaplicabila cetatenilor
altor state membre ale Uniunii Europene; ea poate fi aplicata, in continuare, cetatenilor
din terte state.
d. Implicatiile principiului prioritatii sunt ingradite, fireste, pe baza principiului
competentei individuale limitate. Conform acestuia, CE/UE ca organizatie
supranationala dispune, ratione materiae, numai de acele competente, care i-au fost
atribuite prin respectivul Tratat de constituire (a se compara cu art. 3 b, alin. 1 din
Tratatul de constituire a Comunitatii Europene TCE). Ei ca o comunitate de state ii
lipseste omnicompetenta principala, care le caracterizeaza pe acestea.
e. De altfel, CE/UE ii este permis sa devina activa chiar si in privinta
profunzimii si intensitatii de reglementare numai daca obiectivele urmarite pe planul
national al statelor membre nu pot fi atinse intr-o masura suficienta (principiul
subsidiaritatii, art. 3 b alin. 2 TCE). In plus, masurile comunitare trebuie sa corespunda
principiului necesitatii (interzicerea excesului, art. 3 b alin. 3 TCE).

Se pot releva doua importante chestiuni privind dreptul procedural.


a. Prima problema
Sunt autorizate instantele (si, mutatis mutandis, autoritatile) statelor membre ca
pe proprie raspundere sa verifice valabilitatea normelor dreptului comunitar si,
eventual, sa le nege, cu consecinta juridica faptul ca respectiva norma ar fi inaplicabila in
proces si nu ar putea produce nici un efect prohibitiv fata de dreptul statal incompatibil?
La aceasta intrebare, CJCE a raspuns negativ prin hotararea data in cazul FotoFrost. Conform acesteia, instantelor din fiecare stat membru le este interzis ca constate
nevalabilitatea actelor organelor comunitare (adica ale dreptului comunitar secundar). Ele
pot, ce-i drept, sa verifice si, eventual sa confirme valabilitatea acestora, dar nu au
voie sa se exprime cu privire la nevalabilitate. Prin urmare, daca ele ajung sa fie convinse
ca o reglementare foarte importanta pentru luarea decizie ar fi nelegala, atunci o pot lasa
neaplicata pe aceasta numai daca nevalabilitatea ei a fost constatata anterior, in mod
obligatoriu, de catre CJCE. In acest scop, instanta de judecata a statului respectiv va
suspenda procesul si va inainta la CJCE pe calea procedurii de luare a deciziei
prealabile (art. 177 TCE) intrebarea referitoare la valabilitate. Asadar, competenta de
respingere cu privire la dreptul comunitar secundar este monopolizata la CJCE, in calitate
de instanta comunitara oficiala suprema. Aceasta centralizare serveste caracterului unitar
al ordinii de drept comunitare si coerentei sistemului comunitar de protectie juridica.
b. A doua problema
Principiul ca prevederile prioritare ale dreptului comunitar solicita valabilitatea
neingradita si unitara in ordinile de drept ale statelor membre implica si faptul ca aceste
prevederi trebuie aplicate direct de judecatorul din completul de judecata, judecator care
pe baza propriei competente nu va lua in considerare eventuale norme de drept
national contrare, fara a fi obligat sa astepte inlaturarea lor de catre legiuitor (abrogare)
sau de catre o Curte Constitutionala (constatarea neconstitutionalitatii)? CJCE a decis
astfel in cazul Simmenthal o piatra de hotar in dezvoltarea teoretica a principiului
prioritatii expunand, in aceasta privinta, faptul:
Ca fiecare judecator al statului, la care s-a facut apel in cadrul competentei sale,
este obligat sa aplice neingradit dreptul comunitar si sa apere drepturile, pe care acesta le
confera fiecarui cetatean, lasand neaplicata orice prevedere posibil contrara din
dreptul national, indiferent daca ea a fost emisa anterior sau ulterior normei de drept
comunitar. Prin urmare, orice prevedere a unei ordini nationale de drept sau orice
practica legislativa, administrativa sau judecatoreasca, ar fi incompatibila cu cerintele
stand in natura dreptului comunitar, care ar conduce la o diminuare a eficacitatii dreptului
comunitar prin faptul ca instantei competente pentru aplicarea acestui drept i se contesta
autorizarea ca deja la momentul acestei aplicari sa faca tot ce este necesar pentru a
inlatura acele norme juridice ale statului respectiv, care constituie, eventual, o piedica
pentru eficacitatea deplina a normelor de drept comunitar. Aceasta ar fi situatia daca in
cazul unei contradictii intre o prevedere juridica comunitara si o lege statala ulterioara
solutionarea acestui conflict intre norme ar fi rezervata unui alt organ dispunand de un
mod propriu de apreciere decat instantei, care trebuie sa asigure aplicarea dreptului

comunitar, chiar daca piedica, care se pune, astfel, in calea deplinei eficacitati a acestui
drept, ar fi una temporara. Asadar, trebuie sa se raspunda la intrebarea daca instanta de
stat, care in cadrul competentei ei trebuie sa aplice prevederile dreptului comunitar,
este datoare sa aiba grija de asigurarea deplinei eficacitati a acestor norme, in care scop,
la nevoie, aceasta instanta pe baza propriei sale competente lasa neaplicata orice
prevedere contrara, chiar ulterioara, din dreptul national, fara a trebui sa solicite sau sa
astepte inlaturarea prealabila a acestei prevederi pe calea legislativa sau prin vreo alta
procedura de drept constitutional.
1.3. Aplicarea principiului in statele membre ale UE
Aplicarea hotarata si constanta a principiilor efectului direct si prioritatii dreptului
comunitar a ajutat, in mod deosebit, la rationalitate si eficienta. Ea a facut clara
subordonarea, pe plan normativ, a ordinilor de drept ale statelor membre si a intarit
durabil protectia juridica a cetatenilor comunitari. In plus, sentinta citata Simmenthal a
subliniat rolul judecatorului din completul de judecata, din fiecare stat membru, la
exercitarea controlului normelor dupa criteriul prioritatii dreptului comunitar.
Competenta lui de verificare poate ajunge conform dreptului comunitar mai departe
decat imputernicirea sa pentru controlul normelor, atribuita prin dreptul constitutional
intern respectiv, daca ar fi sa ne gandim doar la acele state membre, in care competenta
de respingere referitoare la legile formale neconstitutionale se afla in mainile unor organe
constitutionale speciale (Germania: Curtea Constitutionala Federala; Italia: Curtea
Constitutionala; Spania si Portugalia: Tribunalul Constitutional; Franta: Consiliul
Constitutional).
Pentru stadiul imbucurator al valabilitatii si impunerii unitare a dreptului
comunitar, este, poate, caracteristic faptul ca principiile de structura mentionate sunt
astazi acceptate, intr-o forma sau alta, in ordinile de drept ale tuturor statelor membre si,
in masura in care este perceptibil, sunt strict respectate cu exceptia celor catorva cazuri
de catre instantele nationale.
Diferite state membre au introdus in constitutiile lor prevederi explicite, care,
fie declara, in general, prioritatea dreptului international ori cel putin a dreptului tratatelor
internationale fata de legislatia nationala, sau declara, chiar in mod special, intaietatea
dreptului comunitar. Astfel, in justitia olandeza (art. 65 si urmatoarele) este consfintita
prioritatea dreptului international; jurisprudenta a aplicat aceste norme, in mod
corespunzator, la prioritatea dreptului comunitar.
Conform art. 55 al Constitutiei franceze din 1958, tratatele sau acordurile
ratificate sau aprobate regulamentar au prioritate fata de legile interne, sub rezerva ca ele
sunt aplicate si de cealalta parte. De aici, intr-o decizie devenita faimoasa, Curtea de
Casatie a dedus prioritatea dreptului comunitar. De asemenea, in jurisdictia sa, Consiliul
de Stat recunoaste din 1989 contrar punctului de vedere sustinut anterior prioritatea
dreptului comunitar chiar fata de o lege emisa ulterior.
Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord, care nu cunoaste nici o
constitutie formala, se declara in Tratatul de infiintare a Comunitatii Europene, din
1972 pentru validitatea directa (1) si pentru prioritatea (2) dreptului comunitar, chiar

si fata de dreptul britanic ulterior. Cel mai departe pare sa fi mers Constitutia irlandeza.
Prin referendumul din 10 mai 1972, ea a fost amendata in sensul ca:
Nici o prevedere a acestei Constitutii nu invalideaza sau impiedica normele,
actele juridice ori prevederile emise de catre stat, prin indeplinirea obligatiilor lui de
membru al Comunitatii, si ca normele, actele juridice sau prevederile emise de catre
Comunitate sau de catre organele ei au putere de lege in stat.
In ordinile de drept ale celorlalte state membre, printre acestea si Republica
Federala Germania, Italia si Belgia, legislativul a recunoscut autonomia, actiunea directa
si prioritatea dreptului comunitar. Rezistente de natura principala impotriva recunoasterii
actiunii nemijlocite si a prioritatii nu mai exista, astazi, doar in domeniul drepturilor
fundamentale. Curtea Constitutionala italiana, desi a recunoscut prioritatea dreptului
comunitar fata de dreptul italian, inclusiv fata de Constitutie, totusi ea a formulat anumite
rezerve pentru cazul unei incalcari prin acte ale organelor comunitare a drepturilor
fundamentale prevazute in Constitutie.
In hotararea sa Solange II din 22 octombrie 1986, Curtea Constitutionala
Federal a Germaniei a declarat inadmisibile atat cererea inaintata conform art. 100 alin. 1
din Constitutie, cat si plangerile datorita incalcarii Constitutiei. De acum inainte, ea
recunoaste ca CJCE garanteaza intre timp o protectie a drepturilor fundamentale, care
trebuie considerata egala, in esenta, cu aceea impusa de catre Constitutia germana:
Atat timp cat Comunitatile Europene, in special jurisprudenta Curtii de Justitie a
Comunitatilor, garanteaza in general o aparare eficienta a drepturilor fundamentale
fata de autoritatea suverana a Comunitatilor, aparare care, in esenta, este de considerat
egala cu apararea drepturilor fundamentale, impusa ca indispensabila de catre Constitutie,
si ele garanteaza in general mai ales continutul drepturilor fundamentale, Curtea
Constitutionala Federala nu va mai exercita jurisdictia sa asupra aplicabilitatii dreptului
comunitar derivat, care este considerat ca principiu de drept pentru conduita instantelor
sau autoritatilor germane pe teritoriul suveranitatii Republicii Federale Germania, si
deci nu va mai verifica acest drept dupa criteriul drepturilor fundamentale prevazute de
Constitutie; prin urmare, cererile corespunzatoare inaintate conform art. 100 alin. 1 din
Constitutie nu sunt admise.
Este adevarat ca, odata cu aceasta decizie, conflictul de competenta dintre instanta
germana si CJCE pare sa nu fie, inca, inlaturat definitiv. Astfel, la 12 mai 1989, CCF a
statuat:
Daca o directiva va incalca standardul drepturilor fundamentale al dreptului
comunitar, Curtea Europeana de Justitie acorda protectie juridica. Daca, in acest fel, nu
va fi obtinut standardul drepturilor fundamentale impus ca indispensabil, de catre
Constitutie se poate face apel la Curtea Constitutionala Federala.
Caci:
Competenta transmisa prin art. 177 al Tratatului de infiintare a Comunitatii
Economice Europene (TCEE) nu este nemarginita. Limitele transmise ei prin Constitutie
se supun, in cele din urma, jurisdictiei Curtii Constitutionale Federale.

Hotararea relevanta cea mai recenta, din 12 octombrie 1993 (referitoare la Legea
de aderare la Tratatul de infiintare a Uniunii Europene), arata o tendinta amplificata spre
rationalizarea apararii drepturilor fundamentale fata de autoritatea suverana a
Comunitatii. In aceasta hotarare, CCF confirma competenta sa pentru garantarea generala
a unei aparari eficiente a drepturilor fundamentale in domeniul de valabilitate a
Constitutiei, dar accentueaza faptul ca vrea sa-si exercite jurisdictia intr-un raport de
cooperare fata de CEJ, in cadrul caruia Curtea Europeana de Justitie garanteaza apararea
drepturilor fundamentale in fiecare caz separat, pentru intregul teritoriu al Comunitatilor
Europene; de aceea Curtea Constitutionala Federala se poate limita la o garantare
generala a standardului indispensabil al drepturilor fundamentale.
In pofida principiului neexercitarii conditionate a jurisdictiei CCF, stabilit in
hotararea Solange II (la care se refera, explicit, sentinta Maastricht), intelegerea
germana a Constitutiei este marcata, in continuare, de faptul ca, competenta de integrare
conform art. 23 din Constitutie isi afla barierele in abandonarea identitatii ordinii
constitutionale in vigoare, prin patrundere in textura ei de baza, in structurile care o
constituie. Un mandat al viitoarei jurisdictii a CCF va fi acela de a concretiza, mai
amanuntit, aceasta identitate[2].
2. Efectul direct al dreptului comunitar
2.1. Principiul efectului direct
Dupa cum arata art. 2 si 3 ale TCE, referitor la obiectivele Comunitatii,
intemeierea unei piete comune si realizarea politicilor comune presupun ca un anumit
numar de domenii care, pana acum, erau reglementate exclusiv pe baza dreptului statal
intern sunt supuse, de acum inainte, unui drept comun, integrat in ordinea statala
interna si aplicabil unitar pe teritoriul supus suveranitatii proprii al fiecaruia dintre statele
membre. Dupa vointa intemeietorilor ei, comunitatea este mai degraba o alianta de
state europene, cu o ordine de drept proprie si autonoma, ale caror subiecte de drept sunt
nu numai insesi statele membre, ci si fiecare persoana in parte.
Efectul direct constituie o notiune mult interpretata si cu sclipiri multicolore,
careia literatura de specialitate si jurisprudenta nu i-au harazit mereu claritatea
terminologica dorita. Ca element de baza al ordinii comunitare, el exprima faptul ca toate
principiile comunitare suficient de precise si neconditionate sunt apte de penetrare,
in sensul ca ele creeaza relatii juridice directe intre autoritatea de stat si cetatenii
comunitari (indivizi sau unitati economice), ba chiar, in anumite circumstante, si in
raportul stabilit intre cetatenii comunitari. Efectul direct ia nastere pe baza conditiei de
validitate a dreptului comunitar insusi, fara ca el sa necesite preluarea prealabila in
dreptul national printr-un act de tranzactie sau ordin de executare a normei in discutie.
Prin aceasta, notiunea comunitara a efectului direct se deosebeste de notiunea de
drept international a tratatelor auto-executabile. Aceasta ultima notiune caracterizeaza
numai capacitatea de principiu a continutului unei prevederi a tratatului de a-si gasi
aplicarea in dreptul statal intern al partenerului contractual, dar nu afirma nimic despre
efectul real al prevederii in respectiva sfera juridica nationala.

Tratatele comunitare nu contin nici o exprimare despre vreun eventual efect direct
al reglementarilor lor. Facand abstractie de cateva putine norme selectate, precum art. 85
si 86 ale TCE (reguli ale concurentei) care, dupa natura lor, se adreseaza fiecaruia
dintre cetatenii pietei comune (unitatilor economice) majoritatea prevederilor se refera,
conform textului lor, exclusiv la statele membre. Astfel, reglementarile privitoare la libera
circulatie a marfurilor (edificarea uniunii vamale si inlaturarea limitarilor cantitative,
precum si masuri cu acelasi efect) si la libera deplasare a persoanelor (libertatea de
deplasare a angajatilor, dreptul de stabilire a domiciliului si liberul transfer al serviciilor)
stabilesc conform textului lor numai obligatii ale statelor membre, fara a le acorda
indivizilor competenta de a deduce, din acestea, drepturi subiective corespunzatoare
obligatiilor statului.
De aceea, s-a lasat pe seama jurisprudentei CJCE ca pe calea elaborarii
dreptului pretorian sa faca pasul decisiv de la obligatia obiectiva a statului la dreptul
legal subiectiv al individului. Acesta a fost un act de deosebita temeritate, caci el
caracterizeaza, totusi, trecerea de la traditionala ordine de drept international la ordinea
comunitara autonoma, care se supune propriilor principii structurale, in sensul unei ordini
supranationale de functionare.
Elementele fundamentale au fost stabilite, pentru prima data, in mai vechea
sentinta din cazul Van Gend & Loos, in care CJCE a conferit articolului 12 din TCEE
care interzice introducerea de noi taxe vamale si impozite, avand acelasi efect, precum si
marirea taxelor vamale si a impozitelor existente in raportul dintre statele membre
efecte directe, si anume in sensul ca acest articol stabileste drepturi individuale, pe
care instantele statale trebuie sa le respecte. In motivele sentintei se argumenteaza
sistematic si teleologic: daca o anumita reglementare ar produce efect direct, aceasta ar fi
de apreciat conform spiritului, sistematicii si textului Tratatului. Obiectivul TCEE este
crearea unei Piete Comune, a carei functionare ii priveste direct pe cetatenii comunitari,
adica Tratatul este mai mult decat un Acord, care stabileste numai obligatii reciproce intre
statele membre.
Apoi, cu privire la art. 12 din TCEE, aflat in discutie, se subliniaza faptul ca
Tratatul contine o interdictie clara si neingradita si de aceea, conform naturii sale el se
preteaza excelent pentru a produce efecte directe in relatiile juridice dintre statele
membre si dintre indivizi supunandu-se dreptului acestora, fara ca, pentru aceasta, sa fie
nevoie de o interventie a legiuitorului statal.
Hotararea Van Gend, adeseori citata in doctrina, consemneaza ca:
Din toate acestea trebuie trasa concluzia dupa care Comunitatea reprezinta o
noua ordine de drept international, in favoarea careia statele chiar daca in cadru restrans
si-au ingradit drepturile lor de suveranitate, si anume o ordine de drept, ale carei
subiecte sunt nu numai statele membre, ci si indivizii. De aceea, dreptul comunitar care
este independent de legislatia statelor membre urmeaza a le conferi indivizilor si
drepturi, asa cum el le impune si obligatii. Astfel de drepturi iau nastere nu numai daca
Tratatul le stabileste in mod explicit, ci si pe baza obligatiilor neechivoce, pe care Tratatul
le impune indivizilor, precum si statelor membre si organelor Comunitatii.

2.2. Importanta si continutul principiului


2.2.1. Dreptul primar
Implicatiile acestei fundamentari juridice sunt deosebite. Dreptul comunitar are
caracter de drept obiectiv; el nu numai ca trebuie luat integral in seama de catre statele
membre, in calitate lor de parti contractante, ci are si legatura normativa directa cu fiecare
individ afectat. De aceea, conflictele dintre normele dreptului comunitar si ale dreptului
national reprezinta nu numai o chestiune de lezare a Tratatului, ci, concomitent, ele sunt o
problema a administratiei executive si cad in sarcina jurisdictionala a instantelor
nationale, care trebuie sa aplice in procesele aflate pe rolul lor dreptul comunitar, care
are efect direct. In felul acesta, chestiunea valabilitatii directe capata, totodata,
semnificatie de legitimare a competentei, caci in general, numai normele juridice
comunitare cu efect direct pot deveni decisive la luarea hotararii in procesele de
solutionat de catre instantele statale interne deosebirea dintre aceste norme si
prevederile cu efect indirect determina masura competentei, ca judecator comunitar, a
judecatorului national.
Principiul efectului direct urmeaza sa fie consolidat si extins printr-o multime de
alte hotarari. Actualmente in jurisprudenta curenta el este un principiu structural de
baza al ordinii de drept comunitare. Cele mai importante prevederi ale Tratatului, care au
efect direct, sunt:
- Art. 13 si 16 din TC(E)E, referitoare la desfiintarea taxelor vamale de import si
export, precum si a taxelor cu acelasi efect, intre statele membre;
- Art. 30 si 34 TC(E)E, referitoare la inlaturarea limitarilor cantitative la import si
export, precum si a masurilor cu acelasi efect, intre statele membre;
- Art. 48, 52 si 59 din TC(E)E, referitoare la asigurarea liberei deplasari a
angajatilor, la libertatea de stabilire a resedintei si la liberul transfer al serviciilor. Aceste
reglementari prevad ca libertatile mentionate vor fi transpuse treptat in practica, in cursul
perioadei de tranzitie, printre altele si cu ajutorul directivelor de coordonare. Desi pana la
scurgerea termenului de tranzitie au fost armonizate doar putine dintre domeniile
relevante, CJCE a decis ca cel putin interdictia discriminarii pe motive de cetatenie
interdictie continuta in aceste reglementari produce efect direct.
- Art. 95 din TC(E)E, referitor la interdictia de a percepe pentru marfurile
provenite din alte state membre taxe interne mai mari decat acelea pe care trebuie sa le
suporte marfurile autohtone similare sau aflate in concurenta;
- Art. 119 din TC(E)E, referitor la egalitatea salarizarii barbatilor si femeilor.
Jurisprudenta privind art. 48, 52 si 59, ca si art. 119 din TC(E)E este remarcabila
deoarece ea a recunoscut efectul direct al acestor prevederi din Tratat nu numai fata de
acte ale autoritatii publice (de exemplu masuri pentru reglementarea intrarii intr-un alt
stat, a sederii sau a expulzarii), ci si in raportul dintre persoanele particulare (efect pe
orizontala). Ca factori determinanti ai ordinii de drept comunitare, ei pot actiona
modeland dreptul privat in special asupra reglementarilor colective din domeniul

muncii si al prestarilor de servicii. CJCE a motivat aceasta prin faptul ca inlaturarea


piedicilor din calea liberei circulatii a persoanelor si a liberului transfer al serviciilor
unul dintre obiectivele esentiale ale Comunitatii, enumerate in Tratat ar fi periclitata,
daca desfiintarea barierelor dintre state ar fi, din nou, anulata in efectele ei, din cauza ca
subiectii dreptului privat in temeiul autonomiei lor ca parte ar ridica astfel de piedici.
In plus, ar exista pericolul ca in cazul unei limitari la masuri ale statelor nu ar fi
aplicata unitar interdictia discriminarii pe motive de cetatenie, deoarece conditiile de
munca se supun, in functie de statul membru respectiv, unei reglementari prin lege si
regulament, dar si prin modul de incheiere a tranzactiilor legale intre persoane
particulare.
Caracteristic pentru jurisprudenta CJCE cu privire la art. 119 din TC(E)E este si
faptul ca este considerata ca interzisa orice discriminare, fie chiar si indirecta. Deci, sunt
incluse si cazuri in care tratamentul inegal inadmisibil, deoarece nu este justificat pe
baza de criterii obiective devine evident abia prin compararea alcatuirii reale, pe sexe, a
anumitor grupe de salarizare, adica se verifica daca activitatea dupa care se determina
grupa de salarizare in discutie este exercitata predominant de catre femei (respectiv de
barbati).
Doctrina efectului direct al dreptului comunitar a fost dezvoltata, initial, cu ocazia
interpretarii prevederilor din Tratat. Totusi, de la inceput a fost in afara oricarei discutii ca
mutatis mutandis criteriile elaborate vor fi utilizate si pentru dreptul comunitar
derivat.
2.2.2. Dreptul secundar (derivat)
2.2.2.1. Regulamentele
Pentru regulamente, adica acte normative cu valabilitate generala, prioritatea
dreptului comunitar este prevazuta explicit la art. 189 alin. 2 din TCE. Este putin probabil
sa apara dificultati principale de natura juridica. Conform jurisprudentei curente a CJCE,
efectul direct al regulamentelor implica faptul ca exercitarea drepturilor conferite de catre
ele nu este permis a fi ingradita prin aceea ca ea se face dependenta de emiterea unor
reglementari de implementare, altele decat acelea necesare pe baza regulamentului insusi.
Necontestat este si faptul ca efectul direct al regulamentelor poate interveni
corespunzator naturii si functiei acestor acte juridice nu numai in favoarea indivizilor,
ci si creandu-le acestora obligatii.
2.2.2.2. Directive si decizii
Mai dificil de argumentat este efectul direct, pe plan intern, al deciziilor adresate
statelor membre (adica acte individuale, obligatorii din punct de vedere juridic) si al
directivelor. Pentru acestea din urma, art. 189 alin. 3 din TCE stabileste ca ele obliga
statele membre carora le sunt adresate numai cu privire la obiectivul de realizat,
lasand, totusi, pe seama lor alegerea formei si mijloacelor.
Asadar, in mod normal, efectele directivelor ii afecteaza pe indivizi numai pe
calea actului de transpunere pe plan national, astfel ca in principiu nu se pune
chestiunea efectului lor direct. De aceea, evolutia jurisprudentei CJCE necesita o

examinare mai atenta.


Din punct de vedere al structurii lor, directivele au o mai mica intensitate de
reglementare in detaliu, comparativ cu regulamentele si deciziile; ele lasa statelor
membre o anumita libertate de apreciere cu privire la implementare. Aceasta se face prin
transpunere in dreptul national, forma juridica si temeiul de imputerniciri ale actului de
transpunere fiind stabilite de dreptul national. Pentru Germania aceasta inseamna ca atat
alegerea intre lege si depozitie legala, cat si competenta de emitere in raportul dintre
statul federal si landuri, se orienteaza exclusiv dupa dreptul constitutional german. De
aceea, de exemplu, emiterea unei dispozitii legale pentru implementarea unei directive
comunitare necesita indeplinirea tuturor conditiilor conform art. 80 din Constitutia
germana.
Directivele sunt adecvate mai ales in domenii unde se tinde spre o anumita
armonizare a situatiei juridice, dar nicidecum spre o completa unitate din punct de vedere
juridic, asa cum este cazul in domeniul ajustarii pe plan juridic (in special art. 100 a
TCE). Fireste, de-a lungul timpului s-a dovedit ca simpla egalizare pe plan juridic prin
renuntarea la uniformizarea juridica, care ajunge mai departe nu raspunde, adesea,
cerintelor de integrare crescanda. Ca urmare, practica se foloseste mai mult de forma
directivelor, astfel ca in lipsa unui temei de autorizare pentru emiterea de regulamente
sa realizeze uniformizarea din punct de vedere juridic. Cu alte cuvinte: directivele contin,
in proportie marita, reglementari de detaliu concrete, care pot diminua in mare masura
libertatea de formulare a continutului de catre statele membre, obligate sa asigure
transpunerea. Aceasta observatie este valabila mai ales pentru directivele care vizeaza
desfiintarea obstacolelor de natura tehnica, existente inca in comertul dintre statele
membre. Astfel, in practica, tipologia regulamentelor si directivelor a fost estompata in
mare parte.
Aceasta dezvoltare care se afla in sfera de responsabilitati a legiuitorului
comunitar a determinat CJCE ca, in anumite conditii, sa atribuie efect direct si
prevederilor directivelor. In acest fel, CJCE le confera cetatenilor comunitari dreptul de a
invoca direct textul directivei, daca transpunerea nu are loc sau daca ea se face
neregulamentar. Hotararile relevante pleaca de la considerentul ca invocarea prevederilor
directivei serveste protectiei juridice a individului si, de aceea, ea trebuie sa se orienteze
nu spre forma, ci spre continutul si functia respectivului act juridic in sistemul Tratatului:
Este adevarat ca regulamentele au efect direct, conform art. 189, si ca urmare
pot deja produce efecte directe datorita naturii lor juridice. Totusi, de aici nu rezulta ca
alte categorii de acte juridice, mentionate in acest articol, nu ar putea produce niciodata
efecte asemanatoare. Ar fi incompatibil cu efectul obligatoriu conferit directivelor, prin
art. 189, sa se excluda din principiu ca persoanele afectate pot invoca obligatia
impusa prin directiva. In special in cazurile in care, de pilda, autoritatile comunitare
prin directiva obliga statele membre la o anumita conduita, efectul util al unei astfel de
masuri ar fi diminuat daca orice persoana nu ar putea invoca aceasta inaintea instantei si
daca instantele statale nu le-ar putea considera pe aceste persoane ca parte constitutiva a
dreptului comunitar.
Prin urmare, in lipsa masurilor de implementare emise la termen, orice persoana

poate invoca prevederile unei directive al caror continut apare ca neconditionat si


suficient de precis impotriva tuturor prevederilor interne ale acelui stat, neconforme cu
directiva; orice persoana poate invoca aceste prevederi si daca ele stabilesc drepturi, care
pot fi revendicate fata de stat.
Elementul rational al efectului direct pare a fi de cautat, in cele din urma, in
principiul increderii. Statele membre nu pot invoca fata de cetatenii lor omiterea,
contrara directivei, sau nereglementaritatea transpunerii.
Efectul luarii de masuri al directivelor are, astfel, caracter de sanctionare; din
actiunea lui de incalcare a dreptului comunitar, statului membru nu trebuie sa-i rezulte
nici un fel de avantaj. De aceea, dupa expirarea termenului stabilit pentru implementarea
lor (termen de transpunere), prevederile directivelor care contin obligatii neconditionate
si suficient de exact conturate pot fi opuse aplicarii dreptului national contrar.
Dimpotriva, invocarea prevederilor directivelor isi pierde justificarea daca statul membru
si-a indeplinit, regulamentar, obligatiile care-i revin dintr-o directiva. In orice caz, nu este
afectat dreptul oricarei persoane de a invoca o directiva, cu scopul de a lasa sa se constate
daca institutiile nationale la alegerea, lasata pe seama lor, a formei si mijloacelor de
transpunere s-au mentinut in cadrul limitelor de apreciere, care le-au fost trasate prin
directiva.
CJCE a stabilit efectul direct al prevederilor directivelor intotdeauna numai pentru
cazul ca acestea sunt in favoarea cetatenilor si cad in sarcina statului (asa numitul efect
direct vertical). Cazurile priveau mai ales domeniul activitatii fiscale a statului. Notiunea
de stat, ca destinatar al efectului direct, este de comentat pe larg. Ea cuprinde toate
institutiile statului, cum sunt federatia, landurile, administratiile locale, alte organizatii
teritoriale si persoane de drept public. De altfel, caracteristic este faptul ca este indiferent
daca statul devine activ conform dreptului public sau celui privat. Astfel, in procesele
Marshall si Foster s-a clarificat ca institutiile statale chiar daca activeaza in domeniul
economiei private (de exemplu ca angajator) pot fi destinatare ale efectului direct.
Acelasi lucru este valabil si pentru intreprinderile de stat, care indeplinesc sarcini publice
si care de aceea, in interesul public se bucura de drepturi speciale, comparativ cu
intreprinderile private.
Nu este inca definitiv calificata intrebarea daca prevederile directivelor pot
produce efecte directe si in raportul dintre persoanele particulare (asa zisul efect direct pe
orizontala). Aceasta apare a fi indoielnic, caci totusi directivele, conform sistematicii
Tratatului, obliga doar statele membre carora le sunt adresate si care, singure, poarta
raspunderea pentru implementarea regulamentara in cadrul sistemului lor juridic intern.
Din acest motiv pare a fi eliminat si asa numitul efect direct invers pe verticala (in
favoarea statului si impovarandu-i pe cetateni).
CJCE a tras aceasta concluzie in mod repetat si nerestrictiv, pentru prima oara in
cunoscuta hotarare Marshall, in care se expune faptul
ca o directiva nu poate stabili doar obligatii pentru o persoana oarecare si ca
drept urmare nu se poate recurge la prevederea directivei, ca atare, fata de o astfel de
persoana.

Limitarea efectului direct la raporturile pe verticala (cetatean fata de stat) se


justifica din puncte de vedere corespunzand statului de drept. Impotriva unui efect pe
orizontala sunt mai ales principiul sigurantei actului de justitie si cel al drepturilor
legitime. Cetateanul deoarece poate avea incredere in transpunerea directivei nu
trebuie sa conteze pe faptul ca, din prevederile directivei, rezulta consecinte
impovaratoare doar pentru el. Mai degraba el poate avea incredere ca efectele directivelor
il afecteaza numai conform masurilor de transpunere pe plan national. Principiul
increderii nu se opune acestui considerent, deoarece nici o persoana oarecare nu are vreo
vina pentru incetineala statului membru. In plus, impotriva unui efect direct pledeaza
absenta obligatiei de publicare pentru directive, care odata cu remiterea lor catre
respectivul stat membru devin obligatorii pentru aceasta, iar apoi apar, doar cu titlu
informativ, in Monitorul Oficial.
Este recunoscut, insa, faptul ca o directiva, netranspusa la termen, poate conduce,
indirect, la o impovarare a persoanelor, chiar daca in conditiile existentei unei marje
corespunzatoare de interpretare dreptul national relevant este interpretat conform
directivei.
Acelasi lucru este valabil pentru directivele cu dublu efect, adica directive care au
consecinte favorizante pentru anumite persoane, dar pentru altele au consecinte
impovaratoare. In aceasta privinta, este de mentionat mai intai faptul ca pentru a aprecia
daca exista o favoare sau o impovarare orientarea trebuie sa fie catre situatia materiala,
nu catre situatia de drept procedural. Ca urmare, hotarator este cine are de suportat, in
mod real, consecintele considerate din punct de vedere economic ale respectivei
norme, nu in raport cu cine se revendica efectul in procesul concret. In plus, continutul
directivei nu va fi considerat izolat, ci comparativ cu ansamblul reglementarilor dreptului
national relevant.
Din caracterul de sanctionare al efectului direct al directivelor rezulta ca
prevederile directivelor, care impun obligatii tertilor, nu pot produce niciodata efect
direct. Aceasta trebuie sa fie valabil si pentru directivele cu caracter dublu, caci efectul
direct al directivelor nu are voie in nici un caz sa se rasfranga impovarandu-l pe
cetatean, care nu trebuie sa raspunda pentru incalcarea dreptului comunitar de catre statul
membru. Acest aspect devine deosebit de clar in domeniul protectiei mediului ambiant: o
persoana oarecare poate invoca un eventual efect direct al directivei numai in masura in
care reglementarea in discutie are consecinte impovaratoare material pentru institutiile
statului, adica activitatea de poluare a mediului ambiant este desfasurata de catre acestea;
posibilitatea de invocare dispare daca ea are drept scop o ingradire a activitatilor poluante
ale mediului ambiant, desfasurate de persoane particulare.
Hotararea Costanzo nu se opune consideratiilor de mai sus. Procesul a avut ca
obiect interpretarea unei instructiuni a directivei de coordonare, referitoare la atribuirea
comenzilor publice pentru lucrari de constructii, conform careia in cazul unor oferte la
preturi exceptionale beneficiarul public trebuie sa verifice fiecare suma a ofertei. El se
referea, deci, numai la procedura de atribuire si nu a avut nici o consecinta directa asupra
situatiei de drept a concurentilor.
Curtea Constitutionala Federala (CCF) a Germaniei a aprobat hotararea

respectiva, pronuntata de CJCE, scotand in evidenta caracterul de confirmare a acestei


perfectionari a dreptului comunitar. Ca urmare, trebuie plecat de la considerentul ca nici
CCF nu ar recunoaste un efect direct al directivelor, impovarator pentru indivizi, pentru a
nu sterge complet in structura formelor de operare ale art. 189 din TCE hotarul dintre
regulament si directiva.
Dimpotriva, Consiliul de Stat al Frantei refuza, in continuare, sa se conformeze
CJCE. Acesta a facut abstractie, pana acum, de un proiect corespunzator conform art. 177
din TC(E)E, deoarece pentru el textul art. 189 din TC(E)E pledeaza clar impotriva
unui efect direct al directivelor.
In mod corespunzator se prezinta situatia juridica in cazul deciziilor, care sunt
adresate statelor membre. Daca aici sunt obligati, concomitent, cetatenii, totusi decizia nu
actioneaza direct. Abia atunci cand respectivul stat membru si-a indeplinit obligatiile sale
din decizie, intervin si pentru cetateni respectivele efecte dezavantajoase, fara ca ei sa
poata invoca dreptul national mai favorabil. Alta este situatia juridica in cazul deciziilor,
care obliga statele membre sa acorde anumite drepturi cetatenilor lor. In aceasta privinta
la fel ca in cazul directivelor CJCE recunoaste un efect direct:
Ar fi incompatibil cu efectul obligatoriu conferit deciziilor, conform art. 189 din
TCEE, sa se excluda din principiu ca persoanele afectate pot invoca obligatia impusa
prin decizie. In special in cazurile in care, de pilda, autoritatile comunitare prin decizie
obliga un stat membru sau toate statele membre la o anumita conduita, efectul util al
unei astfel de masuri ar fi diminuat daca membrii acelui stat nu ar putea invoca aceasta
inaintea instantei si daca instantele statale nu i-ar putea considera pe acestia ca parte
constitutiva a dreptului comunitar.
Articolul 177 din TCEE conform caruia instantele statale sunt autorizate sa
solicite Curtii de Justitie sa se ocupe de valabilitatea si interpretarea tuturor actiunilor
organelor, fara deosebire presupune, de altfel, ca orice persoana poate invoca, in fata
acestor instante, actiunile mentionate. Ca urmare, in fiecare caz individual, trebuie
verificat daca prevederea in discutie este adecvata dupa natura ei juridica, mod de
sistematizare si text pentru a motiva efecte directe in raporturile juridice dintre
destinatarul actiunii si terti.
Premisa este, totusi, ca respectiva sarcina este obligatorie si este generala,
neconditionata, precum si suficient de clara si precisa.
In final este de retinut ca pe baza jurisprudentei CJCE fiecare cetatean
comunitar poate invoca, independent de natura actului juridic, norme ale dreptului
comunitar primar sau secundar, daca acestea sunt suficient de clare si neconditionate,
astfel ca executarea lor sa nu mai necesite nici o alta concretizare din partea legiuitorului
national. In cazul directivelor se mai adauga ca o conditie suplimentara faptul ca
termenul de transpunere a expirat. In acest fel, ordinea de drept comunitara se aplica
nemijlocit fiecarei persoane. Acestea sunt precum in dreptul german purtatori de
drepturi publice subiective.
2.3. Responsabilitatea administrativa a statelor membre in cazul neaplicarii directivelor

Daca nu exista premisele pentru efectul direct al unei reglementari din directiva,
atunci conform celei mai recente jurisprudente a CJCE oricarei persoane favorizate de
directiva ii revine, in anumite conditii, un drept de a pretinde daune-interese din partea
statului membru, din cauza nerealizarii (sau a realizarii defectuoase) a transpunerii
directivei. Acest drept la despagubire, dezvoltat pe calea deliberarii judecatoresti
independente, pare in masura in care motivele concise si indiscutabile ale sentintei
permit sa se sesizeze aceasta ar fi fost derivat din efectul util al dreptului comunitar si
conceput ca o compensare pentru modul deficitar de implementare a drepturilor conferite
prin normele de drept comunitar, mod care este conditionat de incetineala la transpunere
din partea statului membru.
In procesele solutionate a fost vorba despre Directiva 80/897/CEE a Consiliului
din 20 octombrie 1980, cu privire la armonizarea acelor reglementari juridice ale statelor
membre, care se refera la protectia angajatilor in cazul insolvabilitatii angajatorului. Din
cauza insolvabilitatii respectivului lor angajator, angajatii reclamanti nu si-au putut
impune drepturile lor salariale; ei nu au putut invoca susmentionata Directiva care nu
fusese transpusa la termen, respectiv regulamentar deoarece nu erau indeplinite
conditiile impuse pentru efectul ei direct. CJCE a decis ca intr-un astfel de caz
respectivul stat membru raspunde, fata de angajatii reclamanti, pentru dauna suferita de ei
pe baza incalcarii Tratatului:
Deplina eficacitate a prevederilor de drept comunitar ar fi influentata negativ, iar
apararea drepturilor stabilite de ele ar fi diminuata, daca o persoana oarecare nu ar avea
posibilitatea sa obtina o despagubire pentru cazul ca drepturile ei sunt lezate printr-o
incalcare a dreptului comunitar, care este de pus pe seama unui stat membru.
Posibilitatea unei despagubiri prin statul membru este indispensabila mai ales
daca eficacitatea deplina a prevederilor de drept comunitar depinde precum in cazul de
fata de faptul ca statul devine activ, si daca drept urmare, in caz de inactivitate a
statului o persoana oarecare nu-si poate revendica, in fata instantelor nationale,
drepturile conferite ei prin dreptul comunitar.
Astfel, principiul unei raspunderi a statului pentru daune, pe care le sufera orice
persoana datorita incalcarii, de catre stat, a dreptului comunitar, face parte inseparabila
din ordinea de drept creata prin Tratatul de infiintare a Comunitatii Economice
Europene.
In cazul unei incalcari a obligatiei de transpunere a unei directive, trebuie avute in
vedere urmatoarele premise:
- (1) Obiectivul respectivei directive trebuie sa fie conferirea de drepturi oricaror
persoane;
- (2) Continutul acestor drepturi trebuie sa poata fi stabilit pe baza directivei
insasi;
- (3) Intre incalcarea obligatiei impuse statului membru si prejudiciul provocat
trebuie sa existe o cauzalitate. Atunci, dreptul la despagubire rezulta direct din dreptul
comunitar. Dimpotriva in cazul lipsei unei reglementari de drept comunitar

revendicarea dreptului la despagubire se conformeaza dreptului national referitor la


daune-interese, care este in vigoare in respectivul stat membru, in special in privinta
stabilirii instantei competente si a alcatuirii procedurii de intentare a actiunii.
Recent, CJCE a pronuntat hotararile in procesele Brasserie du Pcheur SA,
Factortame III si British Telecommunication. Conform acestora, o obligatie a statelor
membre de compensare a unei daune exista, in principiu, daca sunt indeplinite
urmatoarele trei conditii preliminare:
- dreptul comunitar confera oricarei persoane drepturi subiective;
- statul membru a depasit evident si considerabil limitele atributiilor sale,
adica incalcarea dreptului comunitar trebuie sa fie suficient de calificata;
- prin aceasta, reclamantului i-a fost provocata o dauna.
Curtea face aprecierea cu privire la conditiile preliminare in care exista o
incalcare evidenta si considerabila.
Dreptul de a invoca raspunderea statului exista si fara reglementare explicita in
Tratatul CE, deoarece numai astfel dupa cum se afirma in motivele sentintelor se
garanteaza deplina eficacitate a dreptului comunitar. De altfel, efectul util al dreptului
comunitar le interzice statelor membre sa invoce faptul ca legislatia lor interna nu contine
un astfel de drept la daune-interese, deci ca nu exista, astfel, obligatia de despagubire.
Deoarece cu privire la aceste procese CJCE urma sa se pronunte in cadrul
procedurii de luare a deciziei prealabile, conform art. 177 din TCE, acum cade in sarcina
instantelor de judecata nationale sa hotarasca daca exista conditiile preliminare
mentionate mai sus.
Odata cu aceste hotarari a fost revolutionat fundamental dreptul comunitar
referitor la raspunderea statului.
3. Dreptul comunitar si traditia constitutionala
nationala (exemplul dreptului britanic)
Cat de profund actioneaza, deja actualmente, dreptul comunitar in interiorul
ordinilor de drept ale statelor membre si le penetreaza, rezulta din exemplul Regatului
Unit, adica al tarii de origine a dreptului comun.
Atunci cand la 1.01.1973, Regatul Unit a devenit membru al Comunitatilor
Europene, acestea erau constituite deja de 15, respectiv 20 de ani; aderarea a pretins
preluarea extrem de rapida a acquis-ului comunitar, adica a unei structuri ai carei sase
membri fondatori apartin fara exceptie sferei dreptului continental (drept civil). O
alta problematica a rezultat din imprejurarea ca Regatul Unit nu cunoaste nici o
Constitutie scrisa, ci in mare masura se bazeaza pe principii de drept nescrise si pe
reguli conventionale.
Cel mai important element al ordinii constitutionale britanice este parlamentarismul.

Parlamentul de la Westminster (mother of Parliaments) este cel mai vechi corp


legislativ reprezentativ din grupul tuturor statelor membre. De aceea, nu este de mirare ca
pretentia de validitate a dreptului comunitar s-a lovit in primul rand de vechea si
vulnerabila doctrina a suveranitatii parlamentului. Dogma rezultata din aceasta, si anume
ca parlamentul nu ii poate angaja pe succesorii sai, s-a reflectat in dominanta unei
stricte reguli a legii ulterioare (lex posterior) si a principiului abrogarii implicite
(implied repeal), care sunt atenuate numai printr-o regula de interpretare contestabila
regula prezumtiei conform careia legiuitorul, in caz de indoiala, trebuie sa actioneze in
concordanta cu obligatiile internationale ale Regatului Unit.
In pofida acestei poveri mostenite de sute de ani a traditiei juridice si
constitutionale britanice, principiul comunitar al prioritatii s-a impus fara frictiuni in
aplicarea dreptului in Regatul Unit. In practica, judecatorii britanici nu mai sunt gata sa
urmeze, fara rezerve, doctrina neingraditei suveranitati a Parlamentului, ci cauta in
mod pragmatic mijloace si cai pentru a-i ajuta, efectiv, dreptului comunitar sa se
impuna in ordinea de drept britanica. Astfel, in mai multe cazuri in care, potrivit regulii
abrogarii implicite (implied repeal), o lege britanica ulterioara ar fi trebuit aplicata
prioritar fata de dreptul comunitar potrivnic instantele au acordat, practic, intaietate la
aplicare reglementarii mai vechi a dreptului comunitar.
In pofida tuturor rezervelor de natura politica, pe care Regatul Unit le-a exprimat
fata de adancirea din punct de vedere social si al politicii generale a Uniunii
Europene, trebuie constatat ca autoritatile si instantele britanice respecta scrupulos ideea
comunitatii de drept in Europa. Aceasta se reflecta intr-o extrem de stricta si corecta
luare in considerare a dreptului comunitar in vigoare, care mai mult, probabil, decat in
tarile Europei continentale este interpretat si aplicat apolitic.
Un exemplu sugestiv in aceasta privinta este procesul Factortame, in care a fost
un conflict intre Merchant Shipping Act 1988 si dreptul comunitar. Fundalul aceste legi
care conditiona inregistrarea navelor, printre altele, de cetatenia britanica a fost
practica asa-numitului sistem de contingentare, in aceasta privinta cote de pescuit,
acordate britanicilor prin dreptul comunitar, erau jefuite de nave de pescuit spaniole si
portugheze, care erau inregistrate sub pavilion britanic, fara sa fi avut o legatura autentica
cu Regatul Unit.
In pofida unei reglementari de drept comun, bine statornicita, conform careia
instantele britanice nu aveau voie ca in procedura protectiei juridice temporare (adica
inaintea deciziei definitive in speta principala) sa lase neaplicata o lege emisa de
parlament, Camera Lorzilor a inaintat la CJCE, recursului in interpretare intrebarea daca
dreptul comunitar poate obliga o instanta dintr-un stat membru sa acorde protectia
juridica temporara daca sunt revendicate drepte subiective, decurgand din reglementari cu
efect direct ale dreptului comunitar. Conform asteptarilor, CJCE a raspuns afirmativ la
intrebarea inaintata si, in concluzie, a stabilit ca o instanta nationala este obligata ca in
procedura protectiei juridice temporare sa amane, provizoriu, punerea in aplicare a unei
legi a statului, daca se ajunge la ideea ca legea incriminata este in contradictie cu dreptul
comunitar.
Procesul Factortame are semnificatia unei pietre de hotar in evolutia sistemului

constitutional britanic. Fidelitatea supunerii de buna voie a instantei britanice supreme,


bogate in traditii, oglindeste un nou stadiu de reflectie asupra chestiunii raportului dintre
dreptul comunitar si dreptul national. In aceasta privinta, Camera Lorzilor are o atitudine
fundamentala constructiva, proeuropeana, care a contribuit decisiv la reusita principiului
prioritatii dreptului comunitar.
Lordul Denning, custodele colectiei de documente, a recunoscut importanta
covarsitoare a dreptului comunitar in ordinea de drept britanica inca din 1974, atunci
cand el in decizia, devenita faimoasa, data in procesul Bulmer contra Bollinger s-a
exprimat astfel:
Cand ajungem sa ne referim la chestiunea europeana, Tratatul este precum fluxul
unei maree. El se revarsa in estuare si in susul raurilor, neputand fi stavilit. Parlamentul a
decretat ca, de cum inainte, Tratatul urmeaza ca fie o parte din dreptul nostru.

CURS III

14.0.2013

Teoriile integrarii europene


Toate aceste teorii au marcat decisiv felul in care arata UE, de aceea incercarile de
unificare bazate pe aceste teorii nu vor constitui obiectul cursului nostru.
Nu putem intelege teorii decat aplicand una dintre teorii, nu este posibila aplicarea
tuturor, pt ca fiecare dintre teorii o contrazice pe cea care a precedat-o. dpdv istoric,
prima mare a teorii este cea a functionalismului. David Mitrany, autor britanic de oricine
romana, a pus bazele functionalismului. Lucrari: Istoria lumii, Marx contra taranimii,
Statele unite ale Austriei mari, etc
Lucrarea sa fundamentala dateaza din 1943, si se numeste Un sistem al pacii
functionale. Curentul acesta de idei si-a propus sa teoretizeze conditiile prin care se pot
incheia conflictele de natura politica. Exista doua mari orientari de idei:
1)
Pacea nu face parte din lumea naturala, si este nevoie de un sistem de relatii
international, gandirea lui Kant pusa in aplicare la sfarsitul razboiului mondial de Wilson.
Se propune o cooperare la nivel international. Administrarea resurselor intr-o societate
este o chestiune strict tehnica. Exista un mod de a administra resursele propriu tehnicii.
Exista nevoile oamenilor care depasesc indatoririle statului, si este nevoie de un effort
suprastatal pt a asigura pacea si stabilitatea sociala. El vorbeste despre organizatiile
internationale, dar afirma ca intre statele nationale si federatii nu exista dif pe plan
international, deoarece federalismul incearca sa protejeze anumite forme de organizatii
nationale, si el lucreaza in directia unor state centralizate. Federalismul este forma finala
a unui proces de integrare, iar procesul acesta de transformare este mai putin important
decat finalitatea. Intr-un cadru functional, scopul trebuie sa se adapteze la realitate. Teoria
sa nu a fost contestata foarte dur de catre reprezentantii federalismului, si critica acestei

teorii este ca aduce solutii tehnice la problem politice; determinarea nevoilor este pt
Mitrany un effort obiectiv, dar pt alti autori este un proces profund politic. Modul de
aranjare al institutiilor la ora actuala corespunde modelului functionalist. Fara acest
caracter nu putem intelege reglementarile la nivel European. Sigur ca functionalismul
acum poate fi vazut prin prisma neofunctionalismului.

Care este insa legatura intre teoria relatiilor internationale si teoria integrarii europene?

RI s-au detasat de politica formuland teorii care nu se gasesc in stiinta politica, dar si
studiile europene s-au individualizat prin existenta acestor teorii. Relatia este foarte
disputata, exista puncte comune, dar in niciun caz nu putem spune ca sunt identice.

2)

Interguvernamentalismul

Este o derivare a curentului realist. Principalul ei exponent este Hoffmann, prin doua
lucrari fundamentale: Procesul European la intretaierea Atlanticului. Reprezinta o
reactive la adresa neofunctionalismului, si afirma ca statele sunt in continuare actori
importanti la nivel European. Sigur ca teoria sa merge impotriva epocii, deoarece anii 60
erau de expansiune maxima a statelor la nivel European. Aceasta teorie pune accent pe
rolul statului, dar Hoffmann inseamna ca asta nu este o dovada de nationalism adaptat la
conditiile moderne. Critica sa la adresa teoriei anterioare este la adresa procesului de
integrare. Cea mai interesanta parte a teoriei sale este ca punand accent pe integrare
regionala, UE a salvat statul national si i-a permis sa se adapteze, statele au devenit mai
puternice, nu comunitatile europene. Sigur ca Hoffmann o preia din teoria politica. O alta
critica este ca acest current nu ia in seama dinamica politica si de lunga durata a
intereselor nationale, deoarece ele se schimba in timp, nu sunt statice. In schimb
conceptul de suveranitate ramane constant. Critica teoria de tipul spill over, afirmand ca
atunci cand integram un anumit domeniu, noi, in calitate de actori si decidenti politici,
investim o doza de incredere in finalitatea acelui proces, ori daca el nu are loc, nu mai
putem investi aceeasi doza de incredere, iar resursele noastre sunt limitate. (O moara care
nu mai are grau sa macine.) La un moment dat, va trebui sa acceptam ca un stat va
evolua in tendinta unui singur stat care va ingloba celalalte state. Reactionand astfel, el a
fost introdus in categoria ganditorilor federalisti. Andrew Moravcsik este un exponent al
interguvernamentalismului liberal.
A discuta despre federalism se dovedeste a fi o actiune destul de vasta si complicata,
pentru ca el nu este doar o teorie a integrarii europene, ci este si un model care s-a aplicat
cu mult inaintea integrarii europene.
Spinelli manifestul de la Ventoteme. Acesta apare in timpul razboiului, si are multe
puncte comune cu alt tratat de-al sau. Avem in ultima vreme foarte multe conceptii cu
privire la federalism. Au existat 3 mari scoli de gandire federalista:

1)

1922- Fondatorul miscarii PanEuropene

2)
William Beveriche, Robbins are radacini in M. Britanie- Federal Uniun
Research Institute
Exista de asemenea o dezbatere intense la ora actuala, daca federalismul ar trebui sa fie o
baza a Europei sau nu.
NEOFUNCTIONALISMUL- o reactive a schimbarilor pe scena international, este un
model pt teoria RI. Exista un punct comun intre neofunctionalism, federalism si
functionalism: statul national nu poate sa asigure continuarea integrarii europene, si
singurul raspuns la adresa amenintatilor la adresa pacii este o noua forma de organizare
politica. Acestea sunt puncte de vedere comune celor 3 curente. La originea
neofunctionalismului se afla behaviourismul, un current ce initial apare in stiinta politica
si deplaseaza accentul de la studiul institutional la analiza proceselor politice.
Lucrari: The uniting of Europe- political, social and economical forces
Statele isi consolideaza relatiile dintre ele ca urmare a unui mediu international ostil,
statele nu pot sustine procesele de integrare datorita unor contradictii inerente: au o
structura gresita ce le impiedica sa sustina eficient integrarea Europeana. Integrarea unor
sectoare duce la presiuni pt integrarea altor sectoare. Grupurile de lobby isi transfera
loialitatea catre institutiile europene (conceptul de transfer de loialitate catre un nou
centru, iar acest nou centru are o autoritate). Aceasta teorie este supusa criticii, iar
principala este ca pleaca de la o premisa care nu exista in realitate: o evolutie certa intr-o
singura directive a procesului de integrare. In realitate, acest proces nu are o singura
directie, ci exista si momente de slabiciune a acestui proces. Haas a vrut sa construiasca o
teorie care sa explice nu doar integrarea europeana, el afirma afiliatia pt behavioursim,
insa acest lucru nu a fost eficient. Cea mai consistenta critica vine din partea teoriei
interguvernamentalismului,
a
lui
Hoffmann,
ca
urmare
a
criticii
interguvernamentalismului. Hass considera ca modelul sau cu greu poate fi utilizat in
cadrul altor forme de guvernare. Incepand cu anul 80, s-a constat ca pe fondul recesiunii,
procesul de spill over este reversibil, integrarea dintr-un anumit domeniu nu asigura
integrarea in altul, ci asigura chiar dezintegrarea.
Teoria lui Moravcsik comportamentul rational nu este constant, ci variaza in intensitate
in functie de dinamica proceselor la nivel intern, el se poate masura. Integrarea europeana
intareste statele si nu le ia din putere: guvernele nationale sunt capabile sa ajunga la
compromisuri cu relativ putine constangeri. Europenizarea este salvarea, si nu sfarsitul
statelor nationale. Moravcsik argumenteaza ca procesul de formare a politicilor europene
este mai transparent decat cel al politicilor nationale.
RI si studiile europene sunt diferite de stiinta politica pt ca au metode proprii.

21.3.2013
Curs IV Subsidiaritate

Principiul subsidiaritatii are menirea de a asigura luarea deciziilor cat mai aproape de
cetatean precum si verificarea permanenta a necesitatii intreprinderii unor actiuni la nivel
comunitar in lumina posibilitatilor existente la nivel national, regional sau local. Mai
exact, este principiul conform caruia Uniunea nu intreprinde actiuni (cu exceptia
domeniilor care tin exclusiv de competenta sa) daca acestea nu sunt mai eficiente decat
actiunile intreprinse la nivel national, regional sau local. Acest principiu este strans legat
de principiile proportionalitatii si necesitatii, conform carora nici una dintre actiunile
intreprinse de Uniune nu trebuie sa depaseasca nivelul care este necesar pentru realizarea
obiectivelor Tratatului.

Consiliul European de la Edinburgh din decembrie 1992 a definit principiile de baza ale
conceptului de subsidiaritate si a stabilit liniile orientative pentru interpretarea Articolului
5 din Trataul instituind Comunitatea Europeana, prin care principiul subsidiaritatii a fost
inclus in Tratatul asupra Uniunii Europene. Concluziile sale au fost prezentate intr-o
declaratie care continua sa constituie piatra de temelie a principiului subsidiaritatii.

Abordarea globala care deriva din aceasta declaratie a fost preluata intr-un Protocol
privind aplicarea principiilor subsidiaritatii si proportionalitatii care a fost anexat la
Tratatul de constituire a Comunitatii Europene prin Tratatul de la Amsterdam. Doua
dintre noutatile introduse de acest Protocol sunt analiza sistematica a impactului
propunerilor legislative privind principiul subsidiaritatii, si utilizarea unor masuri
comunitare cu caracter mai permisiv, atunci cand este posibil.

In cadrul Conferintei Interguvernamentale lansate in februarie 2000, Comitetul


Regiunilor a solicitat modificarea si completarea principiului subsidiaritatii, astfel incat
rolul autoritatilor locale si regionale sa fie recunoscut formal.

In fiecare an, Comisia Europeana prezinta Consiliului European si Parlamentului


European un raport intitulat "Imbunatatirea procesului legislativ", care se refera in primul
rand la aplicarea principiului subsidiaritatii.
O analiza politica a subsidiaritatii- dintre inovatiile aduse de tratat, acest principiu este cel
mai important, nu exista niciun fel de alta inovatie care sa fie la fel de important. Acest
principiu se gaseste in Constitutia multor state europene. Tratatul de la Lisabona descrie

competentele partajate si felul in care intervine subsidiaritatea. Subsidiaritatea indeamna


la cooperarea intre UE si statele membre. Subsidiaritatea este un substitut foarte eficient
pentru federalism, deoarece el nu apare in tratate. S-a dorit sa se scrie ca UE actioneaza
intr-o maniera federala, insa acest amendament nu a reusit sa fie impus. In ceea ce
priveste aplicarea subsidiaritatii, la ora actuala exista un mecanism foarte clar prin care
putem deduce daca o politica este eficienta sau nu in functie de cum respecta acest
principiu. O politica ce incalca acest principiu nu are sansa sa fie acceptata.
Una din problemele ce s-au pus este daca Curtea Europeana de Justitie poate sa decida o
incalcare a subsidiaritatii. Justitia, fara sa aiba aceasta prerogative, si-a asumat in mod
unilateral. O prima evaluare ce s-a facut: in 2010, comisia a trimis 82 de proiecte
legislative parlamentelor nationale, si a primit 211 opinii, un nr mic, daca tinem cont de
faptul ca se iau in calcul unele parlamente care sunt bicamerale si puteau trimite 2
raspunsuri. Inainte de Lisabona, au existat foarte putine cazuri ce au ridicat problema
incalcarii principiului subsidiaritatii, deoarece nu exista temei juridic. Impactul noii
abordari ramane de vazut, daca se vor inmulti sau nu cazuri de subsidiaritate, acum cand
este posibil sa se conteste acest principiu in fata curtii de justitie.
Curtea de justitie a actionat de facto in ceea ce priveste acest principiu, a considerat ca
este bine sa intervina in aceste cazuri. Primul caz este din 1998, in cazul Tobacco
Advertising. Guvernul german a dorit anularea unei directive cu privire la publicitatea
produselor din tutun, spunandu-se ca fumatul este o activitate ce are efecte dincolo de
statele membre. In ceea ce priveste publicitatea statica, cum ar fi postere, clipuri video
sau fotografii, comercializarea peste granita a asemenea produse este nonexistenta. De
asemenea, directive nu contribuie la eliminarea produselor de tutun. Alt caz este al unui
fotbalist din 1995. Acesta a invocat regulile tratatului asupra liberei circulatii a unui
angajat pt a contesta regulile nationale si internationale a transferului unui fotbalist
profesionist. El a contestat faptul ca fostul sau angajator trebuie sa plateasca taxa de
transfer inainte de a incheia contract cu un club din alt stat membru.
Subsidiaritatea este folosita pt a determina interventia curtii de justitie. Subsidiaritatea
este o restrangere a competentei curtii de justitie atunci cand e vorba de interpretarea
dreptului European secundar.
Metoda comunitara comisia europeana face propuneri legislative, actele sunt adoptate
de consiliu si parlament. Orice masura este luata este trecuta prin 2 filtre: interesul
general ce se verifica de catre comisie si reprezentarea democratica la nivelul
parlamentului si consiliului. Metoda comunitara astazi nu mai este la fel de eficienta,
deoarece nu este suficient sa spui ce institutii ca rezolve, ci trebuie sa se studieze si
calitatea unei masuri. Exista 5 componente ale unei bune guvernari:
-

Transparenta

Participarea de-a lungul intregului lant de formare a politicilor

Raspunderea termenul are o conotatie juridica, decat una politica.


(accountability si responsibility). Aceasta raspundere inseamna in ambele sensuri atat
raspunderea unor institutii in fata altora, cat si responsabilitatea lor fata de ceea ce se

intampla in Europa.
Eficienta - politicile UE trebuie sa fie eficiente, masurile sa fie luate la timp, sa
aiba obiective clare, sa se bazeze pe impactul posibil si sa se bazeze pe experienta din
trecut.
-

Coerenta politicile trebuie sa fie coerente si usor de inteles.

Consultarea poate avea loc prin reprezentanti, direct. Daca nu exista insa o cultura
politica in acest sens, consultarea nu are rost. Se mai vorbeste si despre networks, un
termen cheie, de aceea un concept cheie este acela de policy networks, retele de politici.

Curs V
Federalismul european ca teorie politic s-a nscut ca o reacie la naionalismul radical
care, n opinia teoreticienilor federaliti, ar fi fost una din cauzele celor dou rzboaie
mondiale. Teoria lor pornea de la presupusa ideea a slbirii i compromiterii politice a
statului-naiune. Printre cei mai cunoscui federaliti pot fi menionai : Denis de
Rougemont, Henri Brugmans, Altiero Spinelli,Joscha Fischer etc.
Statul federal pe care acetia doreau s-l construiasc se baza pe o logic institu ional
suprastatal, pe o constituie european care s dea esena unei identiti europene. n
centrul sistemului instituional se afla un Parlament European, numit la acea vreme
Adunare Constituant (a Europei) care trebuia s pun n funciune celelalte structuri
instituionale ale presupusei Federaii. Construcia federalist ar fi n primul rnd una
politic.
Europa Federal a lui Spinelli
n istoria integrrii europene, numele lui Altiero Spinelli este bine conturat, iar
Manifestul pentru o Europ liber i unit va inspira aciunea Micrii federaliste
europene, creat de Spinelli n1944. Promotor al unitii europene, el dorea o Europ
federal.
Ales deputat european n 1979, Spinelli, va fi numit vicepreedinte al comisiei bugetare,
va promova sporirea competenelor Parlamentului European n acest domeniu. Acesta va
creea un grup de aspiraie federalist care va propune reforma institu iilor i crearea de
noi politici comunitare. Propunerile acestui club au inspirat elaborarea n 1983 a unui
proiect de Tratat al Uniunii (Federaiei), Proiectul Parlamentului European, constituia
unul din motoarele relansrii integrrii europene.
Proiectul de tratat al federaiei
Tratatul ar fi consolidat foare mult procesul democratic n snul Federaiei, propunnd o
dubl participare: a popoarelor i a statelor. n acelai timp se fcea referire la
comunitile locale i regionale precum i rolul lor n construcia statului suprana ional
european. Principiul subsidiaritii, un element important al federalismului, figura de
asemenea, n noul tratat. Conform acestui principiu, instituiile comune pstrau doar acele

competene pe care le puteau ndeplini ntr-o manier mai satisfctoare dect statele
membre. Proiectul consolida instituiile europene, astfel c Parlamentul European
deinea, suprastatal, funciile legislativ i bugetar, pe care le-ar fi partajat cu un
Consiliu de Minitri. Instituia cea mai important n gndirea federalist, Parlamentul
European investea Comisia, analiza programul acesteia, avnd dreptul de control i
cenzur asupra politicii ei. Proiectul viza consolidarea att a Consiliului Uniunii, ct i a
Comisiei, iar Consiliul European devenea o instituie a Uniunii. Inovaii importante erau
aduse i Curii de Justiie. Tratatul acorda de asemenea, un loc important ceteniei
europene. Acest tratat a fost respins de guvernele statelor membre, reticente la instaurarea
unui stat federal, cu toate acestea ,e important prezentarea acestui proiect, ntruct se
poate observa c de-a lungul anilor, ideile sale au fost preluate, iar principiile sale au
contribuit la realizarea unei Uniuni din ce n ce mai puternice.
Ideologia federalist , principiile sale, au dus la crearea a dou teorii de sisteme de
organizare dominante la nivelul unei Uniuni Europene: federalismul i opusul su federal,
confederalismul. n funcie de gradul n care autoritatea este divizat ntre statele
participante se poate face distincie ntre aceste dou niveluri de cooperare.
Confederalism
Confederalismul reprezint un sistem de organizare n care mai multe state i men in
identitatea i suveranitatea naional, dar confer puteri clar precizate unei autoriti
centrale, din motive legate de securitate, eficien. La rndul ei confederaia reprezint o
asociere de state suverane, constituite ntr-un nou stat, n care transferul de putere este
limitat i rezervat numai anumitor domenii. Baza legal a unei confederaii o reprezint
existena unui tratat ntre statele membre, ncheiat conform normelor internaionale. Un
asemenea tratat nu intr n contradicie cu prezena constituiilor proprii n fiecare dintre
statele membre, iar modificarea lui necesit aprobare fiecrui stat membru, prin decizie
unanim.[1]
Federalism european
Federalismul poate fi definit drept un sistem de organizare administrativ n care puterea
se mparte ntre guvernul central i statele membre, ambele nivele de putere derivndu- i
printr-un Parlament (suprastatal) puterea de la ceteni, n mod direct. Federa ia, la rndul
ei ar reprezenta un stat suveran, n care puterea este partajat ntre autoritatea federal,
central i autoriti locale, regionale. Ea presupune existena unui guvern federal, cu
puteri n domeniul politicii externe i de securitate, dar i a unor guverne locale, cu putere
n domeniul educaiei, culturii etc. Exist o singur moned i o constitu ie scris, care
reprezint baza legal a federaiei, fr ns a anula (total) existena altor constitu ii n
statele membre. Potrivit acesteia sunt separate puterile n stat ntre diferitele nivele de
guvernare, iar modificarea prevederilor sale nu necesit aprobarea n unanimitate de ctre
statele membre, ci doar ndeplinirea unei majoriti.[1] Ideea federalismului european nu
este totui preluat sau inclus n programele lor politice de nici un mare partid din
Europa. Doar mici i izolate partide cocheteaz cu ea.[necesit citare]
Uniunea European (actual)

Originalitatea structurii Uniunii Europene face dificil ncadrarea sa ntr-o form de


organizare exact. Prin urmare, la nivelul construciei europene pot fi identificate att
caracteristici ale confederaiei, ct i ale federaiei: Atributele de confederaie ale Uniunii:
cetenii statelor membre nu sunt direct legai de instituiile europene, excep ie fcnd
Parlamentul European, ci de guvernele naionale, instituiile cheie ale Uniunii Europene
sunt nvestite cu autoritate, nu de ctre cetenii statelor membre ci de ctre liderii i
guvernele statelor membre, statele membre au nc identiti separate, iar majoritatea
cetenilor se identific cu propriile simboluri naionale. Totodat, la nivelul Uniunii nu
exist un sistem generalizat de taxe impozitare, nu exist un sistem militar european
efectiv (armat european), forele militare terestre i navale aparin statelor membre.
Dintre caracteristicile de federaie, pot fi identificate urmtoarele, la nivelul Uniunii:
exist un sistem de tratate i legi cu aplicabilitate direct pe ntreg teritoriul Uniunii
Europene, interpretate uniform i aprate de ctre Curtea European de Justi ie, exist
unele domenii politice, n care statele membre au transferat autoritatea la nivelul Uniunii,
precum comerul, mediul, agricultura, concurena, dar exist i domenii n care legislaia
naional continu s fie dominant. Exist un Parlament European, direct ales de ceteni
i , pe msur ce puterea acestuia ar crete, prerogativele legislativelor naionale ar
scdea, exist un buget al Uniunii care confer instituiilor europene independen
financiar, Uniunea are propria sa moned (Euro, - -), care a nlocuit unele monedele
naionale.
Cei mai entuziati susintori ai integrrii europene consider c Uniunea European ar
trebui s evolueze ctre o federaie a Statelor Unite ale Europei, ns pentru a putea
atinge un asemenea stadiu, Uniunea European va trebui mai nti s lupte mpotriva
reticenelor statelor membre de a transfera din suveranitate n vederea crerii unei Uniuni
politice i mai puternice, aa cum i-au imaginat prinii si fondatori. Cu toate acestea
fiecare evoluie a Uniunii Europene a reprezentat o micare gradual spre o entitate mai
democratic, mai eficient i mai transparent, prin urmare mai apropiat viziunii
federaliste. Introducerea Cartei Drepturilor Fundamentale ale omului n noul Tratat de
Reform, reevaluarea poziiei Parlamentului European prin extinderea procedurii
codecizionale n majoritatea domeniilor legislative, transformarea Bncii Centrale ntr-o
instituie european, mai multe posibiliti de exprimare pentru cet eni extinse pn la
posibilitatea inierii unor legi, prin strngerea a un milion de semnturi, sunt doar cteva
din elementele de factur federalist integrate n noul tratat. Exist multe alte aspecte ce
trebuie rezolvate pentru a se asigura un proces decizional pe deplin democratic n Uniune
i pentru a-i face instituiile mai transparente i mai eficiente, drumul ctre o federa ie
european este nc lung, dar paii mici n direcia federal constituie un progres.
Inainte de inceperea oricarei discutii referitoare la tratatele europene, este tinut un discurs
in mediul academic. Joschka Fischer face o panorama a felului in care este definita UE in
stadiul respective, si apoi spune ca aceasta extindere inseamna o reforma fundamentala a
institutiilor, pentru ca CE nu poate functiona in formula de 30 de sefi de stat, pentru ca ar
dura cateva zile discutiile si ar fi imposibil de argumentat.

Pentru a genera coerenta in UE, ori trebuie permanentizat CE, cu o institutie ca atare cu
ministrii europeni.

UE nu inseamna insa abolirea statului natiune. Astazi avem de-a face in UE cu domenii
care s-au integrat mai mult decat altele.printr-o extindere, nu s-ar pierde identitatea
europeana, cum nu s-a pierdut odata cu extinderea societatii, pentru ca ofera noi
dimensiuni identitatii, confera noi perspectiva chiar si pt statele kre sunt deja in UE. Un
grup de state care incheie un contract intre ele vor forma nucleul federatiei, iar apoi restul
statelor vor gravita in jur.

Un stat membru nu poate fi constrans sa mearga mai departe decat daca poate si doreste,
si nici la randul lui nu-i poate opri pe altii sa mearga mai departe.
Politica este arta rezolvarii problemelor complexe.
Presedintele comisiei trebuie sa fie ales de catre Parlament. Reforma comisiei ( care nu
este democratica, pt k e organizata pe baze strict nationale.

Sarkozi mai propune o idee: listele nationale ar trebui sa se poata afilia intre ele.

In 1929, anul de varf al crize economice in Europa si SUA, doar 1 la suta din PIB al SUA
se ducea la guv. Federal. In mod interesant, astea sunt exact resursele financiare proprii
ale UE in prezent.
In 1953, cifra ajunsese la 17% si acum a ajuns la 20%. In cadrul statelor din UE, nu s-au
armonizat si instantele judecatoresti. Nu este un sistem federal, sa existe o curte de
justitie suprema.
Nu se poate imagina federatie fara o armata comuna, si trebuie organizat un nou sistem
fiscal. Se poate imagina de asemenea un impozit European, ecotaxa, una pe poluare ce o
platesc statele membre, alimentandu-se un buget special pt politici de mediu.

Jose Manuel Barrosso a afirmat ca la alegerile din 2014 fiecare partid European trebuie sa
isi prezinte candidatii. Acesta a afirmat ca UE trebuie sa evolueze catre o federatie
democratica de state nationale care sa gaseasca solutii pentru problemele comune si ca
este nevoie de un nou tratat.

Curs VI
Cetenia Uniunii Europene (UE) a fost introdus de Tratatul de la Maastricht (semnat n
1992, intrat n vigoare din 1993). Cetenia european este complementar ceteniei
naionale i confer drepturi, cum ar fi dreptul de a vota n alegerile europene, dreptul la
libera circulaie i dreptul la protecie consular din partea ambasadelor altor state UE.

Conceptul de cetenie european ca un concept distinct a fost introdus pentru prima dat
de ctre Tratatul de la Maastricht, i a fost prelungit prin Tratatul de la Amsterdam.[1]
nainte de Tratatul de la Maastricht, din 1992, tratatele Comunitii Europene ofereau
garanii privind libera circulaie a persoanelor active economic, dar nu i pentru celelalte
persoane. Tratatul de la Paris din 1951,[2] prin care se nfiina Comunitatea Europen a
Crbunelui i Oelului, a stabilit dreptul la libera circulaie a lucrtorilor din aceste
industrii, iar prin Tratatul de la Roma din 1957 s-a introdus dreptul la libera circula ie a
lucrtorilor i a serviciilor.[3]
Drepturile prevzute [modificare]
Istoric vorbind, principaele avantaje de a fi un cetean al unui stat UE a fost dreptul la
liber circulaie ntre statele membre. Totusi, o dat cu crearea ceteniei europene, au
luat fiin i anumite drepturi politice. Tratatul privind funcionarea Uniunii Europene
prevede c cetenii s fie reprezentai direct la nivelul Uniunii, n Parlamentul
European i de a participa la viaa democratic a Uniunii (Tratatul privind Uniunea
European, Titlul II, Art. 10).
Sunt acordate n special urmtoarele drepturi:
Drepturi politice

Votarea n alegerile europene: dreptul de a vota i a candida la alegerile pentru


Parlamentul European, n orice stat membru UE (articolul 22)

Votarea n cadrul alegerilor municipale: dreptul de a vota i de a candida la


alegerile locale ntr-un stat UE, altul dect statul al crui cetean este (articolul 22)

Acces la documentele guvernamentale europene: dreptul de acces la documentele


Parlamentului European, ale Consiliului i ale Comisiei(articolul 15)

Petiii ctre Parlamentul European i Ombudsman: dreptul de a adresa petiii


Parlamentului European i dreptul de a apela la Ombudsmenul European pentru a le
aduce n atenie cazuri de proast administrare ale organismelor i instituiilor Uniunii, cu
excepia organelor de legale (articolul 24)

Drepturi lingvistice: dreptul de a adresare i de a apela la institu iile UE n una din


limbile oficiale i de a primi rspuns n aceeai limbp (articolul 24)
Dreptul la liber circulaie

Dreptul la liber circulaie i edere: un drept de liber circulaie i edere pe


teritoriul Uniunii i dreptul de a lucra n orice poziie (inclusiv serviciile publice
naionale, cu excepia acelor posturi din sectorul public care implic exercitarea
competenelor conferite de dreptul public i de protejare a intereselor generale ale
autoritilor naionale i locale (articolul 21), pentru care ns nu exist o singur
definiie).

Libertatea de discriminare pe cetenie: dreptul de a nu fi discriminat pe motive de


naionalitate n domeniile de aplicare a tratatului (articolul 18)

Drepturi n strintate

Dreptul la protecie consular: dreptul la protecie din partea autoritilor


consulare a altor state membre, atunci cnd ntr-un stat non-UE nu exist autoritate
diplomatic a statului ceteanului european (articolul 23): acest lucru se datoreaz
faptului c nu toate statele membre menin ambasade n fiecare ar din lume (doar 16 ri
au o singur ambasad a unui stat UE).

CURS IX
Consiliul European este o instituie a Uniunii Europene. Este format din liderii de stat sau
de guvern ai statelor membre ale Uniunii, Preedintele Comisiei Europene i Pre edintele
Consiliului European, actualmente Herman Van Rompuy. naltul Reprezentant al Uniunii
pentru Afaceri Externe i Politic de Securitate, actualmente Catherine Ashton, particip
de asemenea la ntruniri fr drept de vot.
Dei Consiliul European nu are nici o putere legislativ oficial, aceasta este nvestit n
temeiul Tratatului de la Lisabona[2], cu definirea "direciilor i priorit ilor politicilor
generale" ale Uniunii. Este organismul strategic al Uniunii (cel care rezolva crizele),
acionnd ca o preedinie colectiv a UE.
Reuniunile Consiliului European sunt prezidate de ctre preedintele su i au loc cel
puin de 4 ori pe an, de obicei, n cldirea Justus Lipsius, sediul central al Consiliului
Uniunii Europene din Bruxelles.
Consiliul European a fost nfiinat ca un organism informal n 1961, a devenit o institu ie
oficial a UE n 2009, cnd Tratatul de la Lisabona a intrat n vigoare.
Consiliul European este o instituie oficial a Uniunii Europene, menionat n Tratatul de
la Lisabona ca un organism care va acorda Uniunii impulsurile necesare pentru a se
dezvolta. n esen, Consiliul definete agenta politic a Uniunii Europene i este
considerat de unii ca fiind motorul integrrii europene. Face asta fr a avea puteri
formale, ci doar de influena de a fi compus din liderii naionali. Pe lng producerea
impulsurilor necesare dezvoltrii Uniunii, Consiliul i-a dezvoltat i viitoare roluri,
precum a rezolva problemele nerezolvate n discuii la nivel inferior, pn la politic
extern - acionnd n exterior ca un ef de stat colectiv, ratificnd formal documente
importante i implicndu-se n negocierea schimbrilor din tratate.
Avnd n vedere c instituiile sunt compuse din liderii naionali, acesta adun puterea
executiv din statele membre i are aadar o mare influen n domeniile politice ale
Uniunii, precum cea a politicii externe. Exercit de asemenea puterea de desemnare,
desemnnd preedintele Consiliului,Preedintele Comisiei Europene, naltul Reprezentant
al Uniunii pentru Afaceri Externe i Politic de Securitate i Preedintele Bncii Centrale
Europene. Mai mult, Consiliul European influeneaz planurile juridice, compozi ia
comisiei, lucruri referitoare la organizarea preediniei rotative a consiliului, suspendarea
drepturilor de membru i schimbarea sistemului de vot prin Clauza Passerelle. Dei
Consiliul European nu are puteri legislative, sub procedura de urgen, un stat nvins la

vot n Consiliul de Minitri poate transmite spre votare legislaia ctre Consiliul
European.[10][13][14] Avnd putere peste organismele executive supranaionale ale UE,
alturi de alte puteri, Consiliul European a fost deschis de unii ca fiind cea mai mare
autoritate a Uniunii.
Compoziia
Consiliul European este format din liderii de stat sau de guvern a statelor membre, alturi
de Preedinte i de Preedintele Comisiei (fr drept de vot). De regul la ntlniri
participau si minitrii de externe naionali, iar Preedintele Comisiei era acompaniat de
un alt membru al Comisiei. Totui, o dat cu intrarea n vigoare a Tratatului de la
Lisabona, aceast situaie a ncetat, avnd n vedere c mrimea organismului a devenit
destul de mare, o dat cu aderarea noilor state la Uniune.

ntlnirile pot include si ali invitai, precum Preedintele Bncii Centrale Europene, dac
este necesar. Secretarul General al Consiliului particip i este responsabil pentru
organizarea edinei precum i de minuta edinei. Preedintele Parlamentului European
particip de asemenea pentru a acorda discursul de deschidere artnd poziia
Parlamentului European nainte ca dezbaterile s nceap.
Pe lng asta, negocierile includ si un numr mare de persoane care lucreaz n spatele
scenei. Multe dintre aceste persoane, totui nu pot participa la edine, cu excepia a doi
delegai pentru fiecare stat care s transmit mesaje. La apsarea unui buton, membrii pot
chema pentru sftuire un Reprezentant Permanent din Grupul Antici dintr-o camer
adiacent. Grupul este format din diplomai i asisteni care strng informaiile i
solicitrile. Sunt necesari de asemenea i interprei, avnd n vedere c membrilor le este
permis s vorbeasc n limba proprie.

Consiliul European din martie 2011, Bruxelles.


Din moment ce compoziia nu este definit precis, unele state au probleme n a decide
cine s participe la edine din cauza divizrilor considerabile a puterii executive.[15]
Probleme au aprut nPolonia unde Preedintele Poloniei i Primul Ministru al Poloniei
erau din diferite partide politice i avea viziuni diferite asupra politicii externe ca rspuns
la criz. A fost i cazul Romniei care n perioada 2007-2008 au existat disensiuni ntre
Preedintele Traian Bsescu i Primul Ministru Clin Popescu Triceanu[16]
Reuniunile Eurozonei
Au avut loc un numr de ntlniri ad-hoc a efilor de stat sau de guvern ai zonei euro n
2010 i 2011 pentru a dezbate criza debitelor suverane. n octombrie 2011 s-a ajuns la un
acord s existe dou ntlniri pe an (plus alte ntlniri dac este nevoie). Acesta, n mod
normal ar trebui s aib loc la sfritul Consiliului European i n acelai format (condus

de Preedintele Consiliului European i incluznd-ul pe Preedintele Comisiei). dar n


esen era restricionat la (momentan 17) efii de stat sau de guvern ai statelor care au
moneda euro.
Preedintele Consiliului European
Preedintele Consiliului European, n acest moment Herman Van Rompuy din Belgia,
este ales pentru un mandat de doi ani i jumtate care poate fi rennoit o dat. Rolul
preedintelui Consiliului nu este echivalentul unui ef de stat ci doar primus inter pares
(primul printre egali) alturi de ceilali efi de stat europeni. Preedintele n func ie are ca
principale atribuii pregtirea i conducerea edinelor Consiliului i nu are nici o putere
executiv alta dect cea de a reprezenta uneori Uniunea n strintate. Pre edintele
trebuie s rspund Parlamentului European dup fiecare ntlnire a Consiliului
European.[12]
Funcia a fost creat de Tratatul de la Lisabona i a fost un subiect de dezbatere cu privire
la rolul exact si atribuiile pe care le va avea.[12] nainte de Tratatul de la Lisabona,
preedinia era exercitat rotativ la fel ca sistemul de prezidenie rotativ a Consiliului
Uniunii Europene.
Membrii
Cu excepia preedinilor de state, a statelor germanofone i a oficialilor europeni, cei mai
muli membri ai Consiliului European au titlul sau apelativul de Prim Ministru datorit
faptului c democraiile parlamentare sunt predominante n Europa. Cu toate acestea, n
rile lor de origine pot avea titluri sau apelative informale diferite, ca de exemplu cea de
Preedinte al Guvernului sau Ministru de stat. Preedintele Consiliului European i
Preedintele Comisiei sunt membrii ai Consiliului, dar nu au drept de vot. Conform
tratatelor, naltul Reprezentant particip la Consiliul European, dar formal nu este un
membru i deci nu are drept de vot.
Aproape toi membrii din Consiliul European sunt membrii ai unui partid politic la nivel
naional, i marea majoritate dintre acetia sunt membrii si a unui partid politic la nivel
european. Acestea in frecvent ntlniri cu membrii lor din Consiliul European, nainte de
ntlnirile acestuia. Cu toate acestea, Consiliul European este format pentru a reprezenta
statele membre UE i nu partidele politice iar deciziile sunt n general fcute n funcie de
interesele naionale. dei alinierea ideologic poate influena nelegerile politice i
numirile unor reprezentani (precum cea a preedintelui Consiliului).
Sediul i reuniunile
Reuniunile Consiliului European au loc de obicei de patru ori pe an, la Bruxelles.
Reuniunile dureaz de obicei dou zile, uneori dureaz chiar mai mult cnd sunt mai
multe subiecte pe ordinea de zi sau probleme controversate. Cu toate acestea, preedintele
Van Rompuy, prefer ca ntlnirile de o singur zi. Pn n 2002, locul de ntlnire a
Consiliului avea loc n statul ce deinea preedinia rotativ. Cu toate acestea, declara ie
22 anexat la Tratatul de la Nisa a declarat c ncepnd cu 2002, o reuniune a
Consiliului European per preedinie va avea lor la Bruxelles. n cazul n care Uniunea va
avea 18 membri, toate reuniunile Consiliului European vor avea loc la Bruxelles.

ntre 2002 i 2004, jumtate din reuniunile Consiliului au avut loc la Bruxelles iar dup
extinderea din 2004, toate reuniunile au loc n Bruxelles, n Cldirea Justus Lipsius, care
este oficial sediul Consiliului European. Totui, unele consilii extraordinare au avut loc n
statul membru care deine preedinia, de exemplu n 2003, a avut loc o reuniune la Roma
iar n 2005 n Hampton Court Palace din Londra. O nou cldire (Cldirea Europa) este
n construcie la captul de nord al complexului istoric adiacent Rsidence Palace
pentru a fi utilizat pentru reuniunile Consiliului European i ale Consiliului Uniunii
Europene. Aceast cldire urmeaz s fie finalizat n 2013.
Alegerea unui singur sediu a fost determinat de o serie de factori, mai ales logistici
(organizarea reuniunilor devenea deosebit de grea o dat cu extinderea UE, n special
pentru statele mici) i de securitate, precum i datorit faptului c la Bruxelles att
Consiliul ct i jurnalitii aveau logistica necesar pentru fiecare ntlnire. Stabilind
sediul permanent la Bruxelles, a subliniat faptul c Consiliul European este o institu ie a
UE i nu un summit al statelor suverane, asemenea G20. Unii au sus inut c este, de
facto, guvernul UE,[7] n timp ce alii subliniaz c guvernul esteComisia European,
care conduce procedurile de zi cu zi ale UE. S-a stabilit astfel c Consiliul European
reprezint preedinia colectiv a UE.
n 2007, cutarea unui loc pentru stabilirea sediului Consiliului a devenit o surs de
disput n guvernul Portugaliei care dorea ca noul tratat al Uniunii s fie semnat n
Lisabona, Portugalia.Guvernul belgian, a dorit s nu creeze un nou precedent i a insistat
ca reuniunile regulate ale Consiliului s aib loc la Bruxelles, ca de obicei. Asta a
nsemnat c dup semnarea tratatului, desfurarea dineului i a fotografiei de familie,
Consiliul a mers la Bruxelles pentru a discuta alte subiecte de pe ordinea de zi.[20]
Copiind modelul de cltorii n circuit al Parlamentului European, a dus la proteste din
partea grupurilor de protecie a mediului care a descris situaia ca fiind ipocrit i a
solicitat scderea emisiilor de carbon n cltoriile de-a lungul Europei pentru aceea i
reuniune doar pentru motive politice.[21]
n acest moment nu exist planuri pentru organizarea unui Consiliu n afara Bruxellesului, cu excepia unor motive excepionale (de exemplu, o grev a controlorilor de trafic
aerian din ianuarie 2012 aproape a forat liderii de stat s se ntlneasc la Luxembourg).
[12][22]
Cabinetul preedintelui
Cu toate c Consiliul European este, conform Tratatului de la Lisabona, o instituie
separat de Uniunea European, acesta nu are propria sa administraie. Suportul
administrativ att pentru Consiliul European ct i pentru preedintele Consiliului este
asigurat de Secretariatul General al Consiliului Uniunii Europene. Preedintele are, totui,
propriul su cabinet cu civa consilieri privai. Van Rompy la ales ca ef al cabinetului
pe Baronul Frans van Daele, fostul ambasador belgian n SUA, la ONU, UE sau NATO i
ef al cabinetului al ctorva minitri de externe belgieni. De asemenea, n echipa sa sunt
i fostul europarlamentar laburist britanic Richard Corbett, fostul ambasador maghiar la
NATO Zoltan Martinusz, fostul ef al Comitetului economic & financiar al UE Odile
Renaud-Basso i purttorul de cuvnt al lui Van Rompuy, Dirk De Backer.

CURS X
Comisia European
Comisia European este organul executiv al Uniunii Europene. Comisia este responsabil
pentru ntocmirea propunerilor legislative, implementarea deciziilor i aprarea tratatelor
Uniunii precum i coordonarea activitilor curente ale Uniunii. [2]
Comisia funcioneaz ca un cabinet de guvern, format din 27 de membri cunoscui ca
comisari (informal).[3] Fiecare stat membru al Uniunii Europeneare un membru n
Comisie, iar acetea au obligaia de a reprezenta interesele comune ale UE i nu
interesele naionale ale statului din care face parte. Unul dintre cei 27 este Pre edintele
Comisiei (actualmente Jose Manuel Barroso) este propus de Consiliul European i ales de
ctreParlamentul European. Consiliul nominalizeaz ceilali 26 de membri ai Comisiei n
acord cu preedintele nominalizat, iar ulterior cei 27 de membri ca un singur corp sunt
supui votului de investitur a Parlamentului European.[4] Prima Comisie Barroso a
intrat n funcie la sfritul anului 2004 iar cea de-a doua Comisie Barroso a intrat n
funcie n 2010.[5]
Termenul de Comisie este folosit ori pentru ai desemna pe cei 27 de membri ai
Colegiului Comisarilor sau pentru a desemna inclusiv organismele administrative format
din 23.000 de funcionari publici europeni care sunt mprii n departamente numite
Directorate-Generale i Servicii.[6] Limbile interne de lucru ale Comisiei sunt engleza,
franceza i germana. Membrii Comisiei i cabinetele lor (echipele de lucru) au sediul n
Cldirea Berlaymont din Bruxelles.
Comisia European a fost nc de la nceput conceput s acioneze ca o autoritate
independent supranaional separat de guvernele naionale. A fost descris ca fiind
singurul organism pltit s gndeasc european.[16] Membrii sunt propui de guvernele
statelor membre, unul din partea fiecreia, totui acetia au obligaia de a funciona
independent i neutru fr a fi influenai de guverne care i numesc. Aceasta contrasteaz
Consiliul European, care reprezint guvernele, Parlamentul European, care reprezint
cetenii i Comitetul Economic i Social, care reprezint societatea civil.
Conform art. 17 din Tratatului Uniunii Europene, Comisia are cteva atribuii:
dezvoltarea de strategii pe termen mediu, conceperea de proiecte legislative i medierea
procesului legislativ, reprezentarea UE n negocierile comerciale, emiterea de decizii i
reglementri, de exemplu politica privind competiia, conceperea bugetului Uniunii
Europene precum i supravegtherea implementrii tratatelor i legislaiei comunitare.[17]
nainte de intrarea n vigoare a Tratatului de la Lisabona, puterile executive ale Uniunii
erau deinute de ctre Consiliul European care conferea Comisiei puterea de a exercita
anumite atribuii. Totui, Consiliului i era teoretic permis s retrag atribuiile i puterile
acordate Comisiei, exercitndu-le direct sau impunnd condiii pentru ale acorda.[18][19]
Acest lucru a fost schimbat de Tratatul de la Lisabona, dup care Comisia i exercit
puterile doar n virtutea tratatelor. Puterile Comisiei sunt mai restrnse dect a celor pe
care le au majoritatea executivelor naionale, n parte din cauza faptului c Comisia nu

are atribuii n domenii precum relaii externe, unde puterea este deinut de Consiliul
European, care conform unor analize este considerat parte a puterii executive.
Avnd n vedere c sub Tratatul de la Lisabona, Consiliul European a devenit o institu ie
oficial cu puterea de a numi Comisia European, se poate spune c cele dou organisme
dein mpreun puterea executiv a Uniunii (Consiliul European deine de asemenea
puteri executive individuale la nivel naional). Totui, Comisia este cea care deine
puterea executiv n Uniunea European.[20][21] Puterile guvernamentale ale Comisiei
au fost de un asemenea fel nct fostul prim-ministru belgian, Guy Verhofstadt a propus
schimbarea numelui n Guvernul European, afirmnd c actualul nume al comisiei este
ridicol.[22]
Comisia European difer de celelalte instituii prin faptul c numai aceasta are iniiativ
legislativ n Uniunea European, ceea ce nseamn c numai Comisia poate face
propuneri oficiale de legislaie. Puterea legislativ nu are drept la iniiativ legislativ.
Sub Tratatul de la Lisabona nu este permis nici un act legislativ n domeniul politicii
externe i de securitate comun. n alte domenii, totui, Comisia i Parlamentul pot cere
legislaie comunitar. n cele mai multe cazuri, Comisia iniiaz bazele acelor propuneri,
monopolul fiind proiectat pentru a asigura coordonarea i coerena legislaiei Uniunii.[23]
[24] Acest monopol a fost contestat de unii care afirm c Parlamentul ar trebui s aib
dreptul, la fel ca majoritatea parlamentelor naionale n acest domeniu.[25]Totui,
Consiliul i Parlamentul pot solicita Comisiei proiecte legislative, dar Comisia are
puterea de a refuza solicitrile, aa cum a fcut n 2008 fa de conve ia transna ional
colectiv.[26][27]Sub Tratatul de la Lisabona, cetenii UE au de asemenea posibilitatea
s solicite Comisiei s legifereze un anumit domeniu printr-o petiie semnat de un milion
de ceteni, dar aceast lucru nu este obligatoriu.[28]
Puterea Comisiei de a propune legislaie a fost n general centrat pe reglementri
economice. Ea a prezentat un numr mare de reglementri bazate pe principiul
precauiei. Aceasta nseamn c reglementarea dreptului de preemiune are loc n cazul
n care exist un pericol credibil pentru mediu sau asupra sntii umane, de exemplu
combaterea schimbrilor climatice i limitarea organismelor modificate genetic. Acest
lucru este spre deosebire de reglementrile de ponderare pentru efectul lor asupra
economiei. Astfel, Comisia propune adesea legislaie mai strict dect cea a multor ri.
Avnd n vedere dimensiunea pieei europene acest lucru a fcut ca legislaia UE s
influeneze puternic piaa mondial.[29]
Recent, Comisia a nceput s creeze o legislaie penal european. n 2006, o deversare
de deeuri toxice n largul coastei Coasta de Filde, de pe o nav european a determinat
Comisia s analizeze legislaia de combatere a deeurilor toxice. Comisarul Franco
Frattini i Stavros Dimas au prezentat ulterior ideea infraciunii ecologice. Dreptul lor
de a propune legislaie penal a fost contestat la Curtea de Justi ie a Uniunii Europene
iar aceasta a admis contestaia. ncepnd cu 2007, singurele propuneri de legislaie penal
a fost directiva pentru drepturile de proprietate intelectual[30], precum i o modificare a
deciziei cadru din 2002 contra terorismului, interzicerea incitrii la activit i de terorism,
recrutarea (n special pe internet) i antrenarea.

23.5.2013
Curtea Europeana de Justitie
Curtea nu a fost conceputa ca fiind o instant judiciara asemanatoare celor din statele
membre, si abia ulterior a capatat aceasta pozitie. Dispozitiile ref la CEJ sunt
asemanatoare in tratate, deoarece niciun stat nu a fost de acord sa se extinda prerogativele
Curtii.
Aceasta cuprinde curtea de justitie propriu-zisa si tribunalul. Actualul cod de procedura
civila explica procedura de trimitere a reprezentantilor in CEJ. Este formata dintr-un
judecator pentru fiecare stat, avocat sau procuror general. Judecatorii sunt alesi pentru 6
ani si CEJ are doua atributii fundamentale:
-

Actiunea propriu-zisa

Actiunea preliminara- o instanta poate sa ceara CEJ sa se pronunte asupra unei


norme din tratat
Curtea este asistata de 8 procurori, ce prezinta concluziile si au mandate de 3 ani.
Deoarece nominalizarile statelor membre nu trebuie sa fie formate din orice persoana,
exista procedura ca nominalizarile facute sa fie analizate de un comitet din membrii
instantelor nationale si juristi recrutati, dintre care cel putin 1 ales de PE. Deciziile
pronuntate in tribunal nu fac obligatoriu obiectul unei reexaminari la nivelul curtii.
Aceasta posibilitate exista atunci cand este nevoie de armonizarea demnitatii dreptului la
nivelul UE. Curtea poate fi sesizata de cineva sau se sesizeaza din oficiu in cazuri de
incalcare a drepturilor. Pot exista tribunale specializate, infiintate printr-o procedura
specializata. Nu este nevoie de modificarea tratatelor cand se instituie un nou tribunal.
Comisia poate sa atace o actiune sau o inactiune a unui stat membru, iar un stat poate sa
sesizeze CEJ despre actiunile altui stat membru. CEJ poate sa aplice amenzi sau
penalitati, de asemenea CEJ interpreteaza tratate si toate actele adoptate de catre instituii.
In cazul in care se invoca o asemenea procedura preliminara, cazul se suspenda pana la
hotararea curtii de justitie. Concluziile CE pot fi contestate in fata curtii, insa numai un
stat membru poate face acest lucru la o luna de la adoptarea unui act.
Exista cazuri in care s-a dorit deducerea prerogativelor statelor membre.
Modelul neofunctionalist de explicare a principiilor curtii- se poate aplica f bine la
justitie (deoarece nu a fost vazuta ca un element cheie, ulterior insa s-a intamplat acest
lucru datorita evolutiei Curtii.)
Curtea de Justitie nu este formata din magistrati. Guvernele au preferat intotdeauna
persoane din afara magistraturii, din mediul academic, pentru ca sunt mai greu de

manipulat. In realitate, povestea a stat total diferit.