Nu se auzea decat latratul cainilor de afara, in rest totul era oprit in loc, ca si cum

timpul s-ar fi oprit in jurul meu iar eu eram singura care misca. Becul imi ranea ochii
asa ca am renuntat la el, scufundandu-ma intr-o bezna totala, doar eu si laptopul,
atat. Pot s-o pun si pe Sasha in calcul, dar ea era adancita in visele ei de pisica
rebela ce face numai nazdravanii. Cum as putea descrie momentul asta? Momentul
in care mi-am dat seama ca nu stiu exact ce sa fac cu viata mea. Stiu doar ca
trebuie sa fac ceva important, ca destinul meu nu poate fi unul obisnuit. Uneori ma
enerveaza internetul, pentru ca-mi da senzatia ca pot sa fac totul si totusi nu pot
face nimic. Ma uit la pozele vedetelor mele preferate si stiu ca nu-i pot atinge, ca ei
nici nu stiu ca eu exist dar toata lumea stie de existenta lor. Nu e cumva trist? Ba
da. De aceea si ciugulesc intens dintr-o punga cu musli.
Stau si ma gandesc cum in felul asta imi irosesc tineretea. Ma trezesc in fiecare
dimineata, pun ibricul pe foc si caut ceva de mancare. De obicei imi beau cafeaua
uitandu-ma la un serial, acum sunt la That 70s show. Dupa primul episod mai
merge unul, si inca unul iar apoi navighez pe internet si ma uit pe Facebook sau pe
alte site-uri. Tot timpul vad cum viata altora este atat de palpitanta si-mi doresc ca
si a mea sa fie, dar nu ma pot ridica din pat, nu pot lasa laptopul din mana. Se face
ora pranzului, deja stiu ca trebuie sa inventez ceva de mancare. Sa combin tot ce
mi se pare cat de cat comestibil si sa arunc ingredientele in tigaie. Am renuntat la
sanvish-uri de mult. Si pranzul tot la un serial il servesc. Te-ai plictisit deja, nu? Ah,
si eu. Vine ora trei si stiu ca trebuie sa ma pregatesc pentru serviciu, unde-mi
petrec patru ore din viata sunand oameni ca sa le reamintesc de factura. Nu pot
spune ca-mi place unde lucrez, pentru ca as fi cea mai ipocrita persoana de pe
planeta si nimeni nu m-ar crede. Adevarul e ca sunt destul de plictisita de locul asta
de munca. Inainte mai era cum mai era pentru ca aveam un crush iar orele
treceau mai repede pentru ca ma uitam dupa el si ma gandeam la micile flirturi care
au fost candva. Acum, am ramas doar cu uitatul pentru ca acea flacara care ardea
in mine la inceput, usor, usor se stinge. Trebuie sa recunosc ca imi e ciuda pentru ca
voiam ca flirtul sa continue, era ca o dependenta. Nu stiu daca e mai bine ca s-a
terminat, in fond a fost decizia mea, dar a fost o decizie luata la nervi.
Amintirile cu Superman m-au luat prin surprindere si cumva am simtit un mini gol in
stomac. Nu cred ca e din cauza lui, nu a fost iubirea vietii mele sau ceva. Sunt
constienta ca il vreau pentru ca nu-l pot avea, si aici e cliseul. Uneori ma gandesc ca
ar fi mult mai usor sa-i tratez ca pe niste bucati de carne si atat, dar la naiba, sunt
femeie!
In fiecare seara ma uit in oglinda si-mi analizez chipul. Cearcanele adanci,
sprancenele trebuiesc pensate cat mai curand, cosuri care trec, cosuri care sunt,
cosuri care trebuie sa apara. Se pare ca nici la 20 de ani nu scapi cu adevarat de
efectele pubertatii. Ma uit la mine si ma gandesc ca am atatea de facut, numai ca
nu stiu de unde sa incep. Care e scopul meu pe pamant? Ce trebuie sa indeplinesc?
Cand imi voi atinge limita destinului? Voi avea ocazia sa experimentez precum mi-

am dorit? Stii care-i raspunsul la toate aceste intrebari? Nu stiu. Nu stiu e

raspunsul, pentru ca intr-adevar, nu stiu de ce sunt eu aici.
Ascult melodia lui John Newman Come and get it si mintea mea zboara spre o
viata ce mi-o inchipui adesea. La naiba! Am aberat aici de m-am saturat eu de
mine.