Sunteți pe pagina 1din 20

Sfantul Siluan Athonitul

(1866-1938)

Chipul sfantului parinte zugravit de


ucenicul sau, parintele
Sofronie Saharov

Din afara, tinuta staretului arata o


mare simplitate.
Trasaturile puternice si barbatesti ale
fetei sale apar aici aspre si grosolane, in
vreme ce in realitate ele produceau o
impresie mai degraba placuta creata de
expresia pasnica si binevoitoare a fetei
sale, pe care lipsa somnului, marea sa
infranare si belsugul lacrimilor o
faceau adeseori palida si blanda,
niciodata severa.

Viata sa era austera, cu o desavarsita


indiferenta pentru infatisarea sa
exterioara si cu o mare nepasare
pentru trupul sau. Hainele ii erau aspre
si grosolane ca si cele ale celorlalti
monahi lucratori; purta multe haine,
unele peste altele, caci dupa ani de
desavarsita nepasare fata de trup,
suferea de reumatism. In timpul sederii
la Vechiul Russikon primise o serioasa
raceala la cap si cumplite dureri il
obligau adeseori sa stea la pat. In
aceasta perioada, ele isi petrecea
noptile in afara manastirii propriu-zise,
in marea magazie de aprovizionare de
care se ocupa; facea astfel pentru a-si
asigura o mai mare singuratate.

Nu era deloc invatat; in copilarie


frecventase scoala din satul natal timp
de doua ierni. Totusi, citind si auzind
la biserica Sfanta Scriptura si scrierile
insemnate
ale
Sfintilor
Parinti,
formarea sa se dezvoltase mult si dadea
impresia unei persoane familiarizate cu
scrierile monahale.
Avea din fire o inteligenta treaza,
gata sa inteleaga lucrurile; pe de alta
parte, o indelungata experienta a luptei
duhovnicesti si a rugaciunii neincetate,
suferintele deosebite, precum si
atingerile exceptionale ale harului lui
Dumnezeu
ii
impartasisera
o
intelepciune
si
o
perspicacitate
supraomenesti.

Staretul Siluan era un om cu o inima


uimitor de afectuoasa, plin de o iubire
milostiva si de o mare delicatete,
sensibil la orice suferinta si durere, insa
fara nici o urma de vreo sensibilitate
bolnavicioasa si efeminata. Lacrimile
sale duhovnicesti neincetate nu se
transformau
niciodata
intr-o
sentimentalitate
plangacioasa,
lacrimoasa. Veghea sau trezvia sa
launtrica, neslabita vreodata, nu avea
caracterul unei tensiuni nervoase.

Marea infranare a acestui om cu trup


robust si viguros nu era mai putin
vrednica de admiratie. Se pazea cu
tarie de orice gand ce putea sa nu-i
placa lui Dumnezeu, dar acest lucru
nu-l impiedica sa aiba legaturi libere de
orice constrangere, pline de iubire si
blandete cu toata lumea; se comporta
cu oamenii fara a lua in seama situatia
lor sociala, nici felul lor de viata. Navea in el insusi nici macar umbra unui
dispret pentru cei ce duceau o viata
necurata, dar in adancurile sufletului
sau se mahnea pentru caderile lor, asa
cum un tata sau o mama se intristeaza
de greselile copiilor iubiti.

Staretul era un om de o adanca si


autentica smerenie, atat inaintea lui
Dumnezeu, cat si inaintea oamenilor. Ii
placea sa dea intaietate altora, sa fie
intaiul sa salute, intaiul care cere
binecuvantarea preotilor, dar toate
acestea le facea fara nici o complezenta
servila. Respecta cu sinceritate pe cei
inzestrati cu harul Preotiei, pe cei ce
ocupau o pozitie sociala importanta sau
care aveau o educatie superioara, insa
fara a-i invidia vreodata sau a se simti
umilit de ei, poate pentru ca era
profund constient de caracterul
trecator al cunostintelor stiintifice. El
stia cu cata iubire iubeste Domnul pe
poporul Sau, si in iubirea sa pentru
Dumnezeu si oameni aprecia si respecta
cu adevarat pe fiecare om.

Conduita exterioara a staretului era


marcata de simplitate si, in acelasi
timp, avea o autentica noblete
interioara sau, daca vreti, o aristocratie
in sensul cel mai bun al cuvantului.
Intrand in contact cu el in
imprejurarile cele mai diverse, omul cu
intuitia cea mai fina n-ar fi putut
detecta in el nici cea mai mica miscare
grosolana a inimii: respingere, lipsa de
stima sau de atentie, afectare sau alte
atitudini de acest gen. Era cu adevarat
un om nobil, cum numai un adevarat
crestin poate fi.

Nu vorbea niciodata cu subinteles si


nu-si batea niciodata joc de oameni,
nici nu-i lingusea. Pe fata sa de obicei
serioasa si linistita, se schita uneori un
suras, dar nu radea niciodata in asa fel
incat sa-l poti auzi.

Infrunta si rabda ispitele cu mare


vitejie. Mania ca patima nu putea fi
gasita in el; dar alaturi de o
remarcabila blandete si de o rara
dispozitie de a ceda si de a asculta, era
extrem de ferm in impotrivirea sa fata
de tot ce este minciuna, rautate si
josnicie. Nici judecata celorlalti, nici
vulgaritatea, nici meschinaria, nici alte
trasaturi de acest gen nu stapaneau
peste el; aici se arata neclintita sa
fermitate, dar si aici avea intotdeauna
grija sa nu-si raneasca interlocutorul,
nici in exterior, nici prin vreo miscare a
inimii sale care n-ar fi scapat unui om
intelegator. Pentru aceasta, se ruga
launtric si asa putea ramane calm si
refractar la orice rau.

Legaturile cu staretul erau marcate


de un caracter extrem de deosebit:
totul se petrecea intr-o mare simplitate
si usurare, fara nici o urma de
stinghereala;
orice
teama
de
inselaciune era izgonita. Dimpotriva,
aveam ferma certitudine ca nimic, nici
o fapta sau un cuvant nelalocul lor, sau
chiar prostesc, n-ar fi putut provoca o
ruptura, n-ar fi putut rupe pacea, nici
primi drept raspuns un repros sau o
reactie brutala. In prezenta sa nici o
banuiala nu se isca in inima si, in
acelasi timp, coarda cea mai adanca a
sufletului vibra in rugaciune fierbinte
pentru faptul de a fi fost invrednicit sa
respire suflul Duhului de care era plin.

Staretul putea vorbi cu toata


simplitatea, fara nici o mandrie, despre
lucruri ce depasesc limitele experientei
umane obisnuite.

Tot razboiul se duce pentru smerenie


Sfantul Siluan

Chipul sfantului parinte zugravit de


sfantul Nicolae Velimirovici

Despre acest minunat parinte se


poate spune pur si simplu: era un suflet
plin de blandete.
La prima vedere infatisarea lui nu
avea nimic atragator pentru un strain;
dar si numai o singura convorbire cu el
era de ajuns pentru a-l indragi.
Domnul ne iubeste intr-un chip de
negrait, spunea fiecaruia parintele
Siluan; si la aceste cuvinte ochii i se
umpleau intotdeauna de lacrimi. Ochii
sai erau inrositi de atata plans. Cu
oamenii vorbea cel mai adesea despre
iubirea lui Dumnezeu. Parintele Siluan
mangaia si inguraja cu iubirea lui
Dumnezeu pe cel ce se plangea de vreo
suferinta sau ispita oarecare: Domnul
stie ca suferi, dar iubirea Lui

straluceste peste tine asa cum soarele


straluceste peste lume. Nu te teme! E
spre binele tau.
Si eu am fost ajutat mult de parintele
Siluan. Simteam ca se ruga pentru
mine. De fiecare data cand vizitam
Sfantul Munte ma duceam sa-l
intalnesc. Lucra din greu in manastire.
Era econom la magazie si lucra cu
lazile, cu sacii, cu butoaiele si cu tot se
ingramadea in magaziile sale.

Odata i-am spus ca pe monahii rusi ii


nelinistea mult tirania exercitata
impotriva Bisericii lui Dumnezeu de
catre bolsevici. La care el a raspuns:
La inceput am fost tulburat si eu, dar
dupa mai multe rugaciuni mi-au venit
gandurile urmatoare: Domnul iubeste
negrait pe toti oamenii. Cunoaste
sfarsitul si dainuirea tuturor lucrurilor.
A ingaduit suferinta poporului rus
pentru un viitor pe care nu pot nici sa-l
inteleg, nici sa-l vad dinainte. Nu-mi
ramane decat rugaciunea si iubirea.
Mania si strigatele impotriva ateilor nu
rezolva situatia.

Sunt multe lucruri pe care le-am


putut auzi fie de la parintele Siluan
insusi, fie despre el de la alte persoane.
Dar cine sa stranga toate acestea
asternandu-le in scris? Cartea vietii
sale e smaltuita cu margaritarele
intelepciunii si cu aurul iubirii. E o
carte uriasa si nestricacioasa.