Sunteți pe pagina 1din 17

Jocul ca activitate de invatare si terapie la copiii cu deficiente mentale

Problemele educationale constituie, astazi, teme prioritare ale abordarilor stiintifice contemporane.
Reforma invatamantului in concordanta cu caracterul, cerintele dinamice si idealurile noastre
democratice, impune reconsiderari la nivelul structurii sistemului scolar, al finalitatilor si obiectivelor de
instructie si educatie, precum si o permanenta perfectionare a metodologiilor de lucru.
O societate democratica cere un invatamant descatusat de uniformitate si rigiditate. Dreptul la
educatie a devenit un nou drept universal, in cadrul caruia se dezvolta, pana la generalizare, libertatea
de a invata, precum si invatarea libera.
Nimic din ceea ce faureste omul in efemera sa existenta pe acest pamant nu se ridica atata la
sublim, la creatie, la daruire de sine, jertfa si implinire, pe cat este cresterea, educarea si dezvoltarea
copiilor - cea mai deplina si sensibila bucurie a vietii. Ei sunt rostul nostru de a fi, nu numai ca indivizi
ci si ca popoare. De buna lor crestere, educare si cultivare depinde viitorul umanitatii. De aceea,
inceputul de drum, pentru copiii de astazi inseamna si inceputul de drum, al viitoarei societati care se
dezvolta odata cu ei.
Educatia copiilor reclama o preocupare deosebita din partea tuturor factorilor implicati in
aceasta misiune fundamentala.
Alaturi de copiii din scolile generale, cresc si se dezvolta si o alta categorie de copii si anume,
cei cu cerinte sau nevoi speciale. Fiecare copil prezinta particularitati individuale si de relatie cu
mediul, trasaturi care necesita o evaluare si o abordare personalizate.
Copiii cu deficienta au si ei aceleasi trebuinte de baza in crestere si dezvoltare ca toti copiii:
nevoia de afectivitate si securitate, de apreciere si intarire pozitiva, de incredere in sine, de
responsabilitate si independenta. Acesti copii au in acelasi timp si anumite necesitati particulare,
specifice si individualizate. Ei sunt la randul lor diferiti din punct de vedere al temperamentului,
capacitatilor, motivatiei, chiar daca prezinta acelasi tip de handicap.
Tulburarile in plan intelectual cat si comportamental se influenteaza si se intensifica reciproc,
ducand la neadaptarea copilului la scoala si societate. Multi copii sunt sau devin turbulenti in mediul
familial sau scolar pentru ca sunt permanent nemultumiti in ambianta sociala in care traiesc, datorita
eforturilor la care sunt solicitati, acasa sau la scoala, eforturi care depasesc deseori posibilitatile de
care ei dispun. Asa cum copilul hipoacuzie nu poate intelege intrebarea pusa de invatator, cel cu
deficiente de vedere nu vede bine ce scrie la tabla, sau cel cu semipareza dreapta nu poate folosi
eficient mana dreapta ca sa scrie caligrafic si corect, tot asa copilul cu deficit intelectual nu poate sa
tina pasul cu restul clasei in asimilarea cunostintelor predate, fie ca ritmul lui de invatare este lent, fie
ca are dificultati de intelegere sau de citire-scriere etc. Acestor copii li se accentueaza nemultumirea si
starea de inconfort psihic, de neliniste permanenta, pentru ca situatiile de inferioritate continua in care
se afla conduc la insuccese, datorate in primul rand incapacitatii de a-si insusi materiile predate.
Starea de tensiune in care traiesc acesti copii da nastere la reactii de comportament care ingreuiaza
exersarea functiilor intelectuale si in acelasi timp inrautateste relatiile sociale dintre copil si familie, pe
de o parte, dintre copil si scoala, pe de alta parte.
Acesti copii, de cele mai multe ori, constituie cazuri problema pentru familie si pentru colectivitatile
normale. Daca nu sunt depistate la timp, aceste cazuri vor duce la insuccesele scolare, neadaptariie in
colectiv, ca in final sa culmineze cu esecurile profesionale.
Deoarece familia nu ofera intotdeauna mediul propice, specializat sa poata constitui la recuperarea
partiala sau totala a acestor copii, iar scoala de masa nu este inca pregatita sa se ocupe indeaproape
de acesti copii cu deficit de intelect, acesti copii vor fi indrumati spre scolile speciale, care au cadre
specializate pentru a se ocupa de instruirea, educarea si recuperarea lor.
La fel ca si copilul normal, pentru dezvoltarea maxima a capacitatilor sale, copilul deficient
mental are nevoie de conditii specifice din punct de vedere instructiv-educativ. Aceste conditii le ofera
scoala speciala, care il sprijina sa depaseasca retardul functiilor sale intelectuale.
Daca in scoala de masa, un copil cu handicap de intelect este comparat prin posibilitatile sale
inferioare de intelegere si adaptare la colectivitate, in scoala speciala acest complex dispare, iar copilul

ia contact cu un personal didactic specializat, care stie sa depuna mult suflet in instruirea si educarea
acestor copii.
Daca un copil normal invata din proprie initiativa, spontan, simte nevoia de a invata si se
descurca in mare parte singur, copilul deficient nu are curiozitatea si nici tendinta de a invata. Totusi
trebuie sa invete, dar va reusi numai daca va beneficia de mult ajutor din partea cadrelor didactice.
Acest ajutor trebuie sa inceapa cu descoperirea si exploatarea a ceea ce a ramas normal, in
gasirea posibilitatilor de invatare si compensarea lor cu deprinderi practice, unde sansele deficientului
mental sunt mai mari.
Plasticitatea si dinamismul sistemului nervos confera copilului deficient posibilitati suficiente de
evolutie, dar intr-un ritm mai lent, desigur. S-a dovedit ca deficitul functional al unor zone lezate ale
creierului poate fi compensat prin preluarea functiilor respective de catre alti centri nervosi. Chiar daca
sunt atinse functiile psihice superioare: gandirea, memoria, atentia, imaginatia, copilul poate totusi sa
invete unele activitati practice mai simple. El invata in primul rand prin imitare. Prin imitatie isi
insuseste multe deprinderi legate de autonomia lui personala si de comportare civilizata in mediul
social, invata, de asemenea, unele abilitati manuale care ii vor da posibilitatea incadrarii in productie,
dupa terminarea scolii profesionale.
Obiectivele instructiv-educative ale invatamantului special au o arie mai restransa, bazandu-se
nu atat prin a-i forma elevului o vasta cultura generala, cat prin a-1 abilita in domeniul practic.
Bineinteles ca sarcina noastra, a invatatorilor care lucram cu acesti copii, este de a le forma deprinderi
corecte de citire si scriere, pe baza carora ei vor reusi sa cunoasca mai profund realitatea si sa se
adapteze mai usor la conditiile vietii cotidiene.
Pe de alta parte, un element specific al activitatii noastre este necesitatea de a suplini lipsa
familiei si de a corecta ceea ce familia a alterat in formarea personalitatii copilului. Aici remarcam o
serie de activitati specifice compensatorii si recuperatorii, de grup si individuale, care prin specificul lor
vor duce la viata sociala, formandu-le in acelasi timp si o conduita civilizata.
Pornind de la premisa ca deficienta mentala nu este o boala, pentru ca desi a fost determinata
de un agent patogen, acesta nu mai actioneaza in prezent, nu tulbura functiile vitale si nici capacitatea
de activitate, copilul deficient mental este totusi un individ cu o personalitate specifica in sfera mare a
normalitatii care tinde spre normalizare deplina, in conditiile unei educatii specializate.
Educatia unui astfel de copil este mai lenta pentru ca vizeaza nu simpla sa formare si
dezvoltare, ci recuperarea individului prin compensarea efectului handicapului. Afirmam mai devreme
ca educarea deficientului mental este lenta, dar nu imposibila.
in momentele mai dificile, cand observam ca metodele clasice folosite in predarea notiunilor de
baza din domeniul scris-cititului si socotitului nu mai dau randamentul asteptat, iar handicapurile
determina instaurarea unor deficite in functionarea personalitatii, noi vom interveni prin metodele
terapiei ocupationale.
Cele mai semnificative terapii ocupatinale utilizate in scolile speciale sunt: ludoterapia,
muzicoterapia, ergoterapia si terapia prin dans.
Obiectivul fundamental al tuturor formelor de terapie ocupationala consta in recuperarea
personalitatii copilului, in ansamblul ei, indiferent de tipul si profunzimea handicapului sau.
La alegerea activitatilor din cadrul acestor terapii, trebuie sa se tina seama de specificul varstei copiilor
si de caracteristicile derivate din tipul de deficienta. Astfel, in cazul handicapatilor mental, se pune, in
primul rand, problema integrarii lor in societate, prin formarea unor deprinderi de viata cotidiana
adecvate. La handicapatii senzoriali, intaietatea este detinuta de formarea deprinderilor implicate in
cresterea autonomiei personale. Aceasta se realizeaza prin dezvoltarea comunicarii, mobilitatii si
orientarii spatiale. La handicapatii fizici, mai ales la cei cu handicap dobandit in urma unor accidente,
se pune problema depasirii unor traume psihice aparute in urma izolarii prelungite, prin activitati de
socializare la nivelul grupului de elevi.

Pe parcursul derularii diferitelor tipuri de activitati specifice cu elevii, se intrepatrund aspectele


formative cu cele informative. Spre exemplu, in cadrul activitatilor de abilitare manuala, elevul
primeste numeroase informatii despre materialele cu care se lucreaza, despre tipul si calitatea lor,
despre modul de intrebuintare, care sunt aspecte de tip informativ, pentru ca apoi sa-si dezvolte
anumite insusiri ale miscarilor: forta, viteza, precizia si coordonarea acestora, care sunt aspecte de tip
formativ, deoarece urmaresc crearea si consolidarea anumitor deprinderi de miscare, apartinand
structurii personalitatii copilului.
O importanta deosebita, in munca cu elevii deficienti, se acorda meloterapiei. Meloterapia se
incadreaza in vasta arie a psihoterapiei prin arta.
Valoarea terapeutica a muzicii rezulta din multiplele influente pe care le are asupra psihicului uman.
Muzica declanseaza procese afective dintre cele mai variate si neasteptate, de la emotia muzicala, cu o
gama larga de manifestare -bucurie, traire interioara, sentimentul armoniei , inaltare spirituala - pana
la descarcari de exaltare colectiva.
La copiii handicapati mental, conteaza mai putin nivelul de dezvoltare al aptitudinilor lor
muzicale, deoarece rolul meloterapiei este acela de a stabili contactul cu handicapatul mental si de a
facilita comunicarea dintre el si invatator. Deci, muzica este folosita in scopul recuperarii, pe cat
posibil, a personalitatii decompensate a acestor categorii de copii.
Acelasi lucru se intampla si in cadrul activitatilor de ludoterapie, unde activitatile de joc desfasurate cu
elevii, contribuie la remodelarea personalitatii, realizand determinarea si dezinhibarea acesteia, acolo
unde lectia de tip clasic, bazata pe predarea si acumularea de informatii, isi dovedeste limitele.
Jocurile vor trebui alese in acord cu tipul deficientei copiilor si vor avea caracter recreational,
astfel incat elevii sa poata realiza succese, contribuind la redarea increderii in propriile capacitati si
obtinerea de performante superioare.
Din cele prezentate, dorim sa scoatem in evidenta faptul ca invatatorul care lucreaza cu elevii
deficienti, prin toate formele de activitati organizate, contribuie cu consecventa la dezvoltarea
functiilor si proceselor psihice ale fiecarui elev, cat si la cultivarea trasaturilor sale de personalitate in
ansamblul lor.
S-a dovedit de catre psihologi ca temperamentul si caracterul pot fi educate cel mai bine prin
intermediul activitatii organizate pe grupuri de elevi, iar aptitudinile si talentul lor pot fi puse in
evidenta numai prin intermediul analizei produselor acestora, rezultate in urma activitatilor
desfasurate.
Educatia pentru toti este conceptul care, la sfarsitul acestui secol, pune bazele unei noi abordari
in educatia copiilor cu cerinte speciale.
Conform acestei noi conceptii, nu este suficient doar sa sprijinim copilul cu cerinte educative
speciale pentru a putea raspunde cerintelor scolii, ci este necesar sa introducem schimbari in scoala,
in sistemul de predare, in relatiile dintre elevi, dintre elevi si profesori, in programa scolara, pentru ca,
in final, scoala sa ofere educatie tuturor copiilor.
invatamantul special are ca obiective valorificarea maxima a potentelor biologice si psihice ale
copiilor deficienti mental, stimularea si corectarea dezvoltarii lor fizice si intelectuale, pregatirea
pentru integrarea socio-profesionala.
Aceste obiective generale se concretizeaza in doua categorii de sarcini ce se intregesc reciproc:

sarcini comune cu cele ale invatamantului de masa, urmarind inarmarea copiilor deficienti
mental cu un sistem de cunostinte, priceperi si deprinderi necesare adaptarii;

sarcini speciale care decurg din caracterul terapeutic pa care-1 are actul educativ: este vorba
de corectarea si reeducarea functiilor instrumentale, de o diminuare a insuficientelor cognitive
si de o echilibrare a profilului lor psihologic heterocron. Lucrarea de fata abordeaza strategii de
lucru folosite in activitatile desfasurate la clasa cu elevii normali si elevii deficienti mental. In
special este folosita ca metoda didactica jocul didactic, urmarindu-se dezvoltarea comunicarii
in activitatile din aria curriculara Limba si comunicare . Lucrarea cuprinde doua parti:

prima parte a lucrarii constituie o sinteza si se bazeaza pe literatura de specialitate

romaneasca si straina si este axata pe eficienta jocului didactic si definirea conceptelor privind
deficienta mental;

a doua parte a lucrarii reprezinta o teoretizare a cercetarii longitudinale, reprezentand un

rezumat

al

desfasurata la

Scoala

activitatii
Speciala

mele
Targoviste

si

didactice
Scoala

Grigore

si

terapeutice,

Alexandrescu

Targoviste. Ipotezele si obiectivele sunt clare si pun in evidenta experienta in abordarea


fenomenelor teoretice si practice ale comunicarii elevilor normali si deficienti mental. Dupa
efectuarea cercetarii stiintifice, obiectivele urmarite au fost realizate prin aplicarea seturilor de
jocuri. S-a dovedit ca jocul reprezinta strategia preferata in activitatea instructiv-educativa.
Prin el se valorifica la nivelul instructiei finalitatile adaptive de tip recreativ propriu activitatii
umane. Ceea ce caracterizeaza in esenta jocul didactic este faptul ca imbraca invatarea in
haina ludicului si asigura un pronuntat caracter formativ, pe un fundal afectiv-motivational
optim.
Prin folosirea jocurilor didactice, elevii invata cu placere , au o comportament adecvat orelor de
curs, fiind activi, accepta orice fel de competitie.
Rolul jocului consta in faptul ca el faciliteaza procesul de asimilare si consolidare a cunostintelor,
iar datorita caracterului sau formativ, influenteaza dezvoltarea personalitatii copilului.

CAPITOLUL
CONCEPTUALE

I
1.1.

CONSIDERATII

GENERALE

Jocul - activtate specific umana. Teorii

despre joc
Copiii care sunt lispiti de posibilitatea de a se juca, fie din cauza ca nu au cu cine, fie din cauza ca nu
sunt obisnuiti, raman 'saraci' atat sub aspectul cognitive, cat si sub aspectul personalitatii. Jocul ofera
copiilor conditii inepuizabile de impresii care contribuie la imbogatirea cunostintelor despre lume si
viata, formeaza si dezvolta in mod direct capacitati observatitve, iar in mod indirect, jocul ceeaza o
mai mare antrenare, competenta, deprinderi active, mareste capacitatea de intelegere a situatiilor
complete, creaza capacitati de retinere, dar si de dozare a fortelor fizice si spiritual, dezvolta
caractere, deprinderi, inclinatii, aspiratii.
Exista o stransa relatie intre joc si munca, jocul fiind - asa cum preciza Jean Chateau - 'o
punte aruncata intre copilarie si varsta matura'. Desi jocul evolueaza mai ales in lumea fictiunii pure,
specific numai visului, ca orice alta forma a creativitatii si fanteziei, el suporta o anumita presiune si o
inductie modelatoare care vine din experienta interactiunii omului cu natura, realizata mai ales prin
munca.
Importanta deosebita a jocului pentru varsta copilariei este astazi un adevar incontestabil.
Fixandu-I locul pe scara unei realitati mai cuprinzatoare decat prescolaritatea, si anume in ansamblul
umanului, se poate spune ca jocul are uncaracter universal. Astfel, jocul este o manifestare in care

este evident o lupta a contrariilor, un effort de depasire cu rol de propulsare in procesul obiectiv al
dezvoltarii.
'in anii copilariei, jocul este o activitate centrala; odata cu intrarea copilului in scoala, jocul
trece de pe planul prim in al doilea plan, pentru ca la tinerete sa devina o activitate de conalizare si
consumed energie, iar la varstele de munca devine o activitate de reconfortare.'
Jocul are character polyvalent, fiind pentru copil si munca, si arta, si realitate, si fantezie. In
acest sens, pedagogul elvetian E. Claparede precizeaza ca 'jocul este insati viata'.
Teorii despre joc:
J. Piaget, referindu-se la evolutia jocului, acroda un rol deosebit factorului imitatie, in timp ce
alti psihologi socotesc de maxima importanta evolutia de cunoastere, trecerea de la planul concret al
actiunii la cel abstract.
Jocul este 'o asimilare a realului la activitatea proprie, oferindu-i acestei activitati alimentatia necesara
si transformand realul in functie de multiplele trebuinte ale eului'
Jocul satisface in cel mai inalt grad nevoia de miscare si de actiune a copilului; el deschide in fata
copilului nu doar universul activitatii, ci si universal extrem de variat al relatiilor interumane, oferind
prilejul de a patrunde in intimitatea acestora si dezvoltand dorinta copilului de a se comporta ca
adultii. Prin joc copilul invata sa cunoasca lumea reala, isi dezvolta si restructureaza intraga viata
psihica, dobandeste incredere in fortele proprii.
Conform teoriei biologice, St. Hali asemana jocul cu o repetare a instinctelor si formelor de viata
primitiva, in ordinea cronologica a aparitiei lor. Acestei teorii i se poate reprosa simplitatea explicatiei,
ingustimea locului pe care-1 ofera jocului in evolutia individului.
De pe o pozitie, de asemenea biologizanta, Carr K. Gross considera jocul ca pe un exercitiu pregatior
pentru viata adultului, un mijloc de exersare a predispozitiilor in scopul muturizarii, iar H. Spencer si
Fr. Shiller elaboreaza teroria surplusului de energie conform careia jocul ar fi o modalitate de a cheltui
acest surplus. Aceste teorii au multe inconveniente deoarece Karl Gross identifica jocul copiilor cu cel
al animalelor, iar conform teoriei lui H. Spencer nu vom putea raspunde pentru care motiv copilul se
joaca si atunci cand este obosit.
Teoria lui Edouard Claparede cu privire la joc isi are radacinile in teoria exercitiului pregatitor' pentru
viata de adult a lui k. Gross. In acest sens, Claparede afirma ca jocul este determinat, pe de o parte,
de nevoile copilului, iar pe de alta parte, de gradul dezvoltarii sale organice; jocul este un agent de
dezvoltare, de expansiune a personalitatii in devenire.
Jean Chateau vede ih joc o activitate fizica sau mentala gratuita, realizata datorita placerii pe
care o provoaca: Nu ne putem imagina copilaria fara rasete si jocurile sale. Sufletul si inteligenta
devin mari prin joc. Despre un copil nu se poate spune ca el creste si atat; trebuie sa spunem ca el se
dezvolta prin joc.'
Privitor la semnificatia psihosociala si pedagogica a jocului, Jan Huizinga spune ca jocul este
un fenomen de cultura.
Jocul - scrie savantul olandez este o actiune sau o activitate efectuata de buna-voie,
inauntrul unor anumite limite stabile, de timp si de spatiu, si dupa regului acceptate de buna-voie, dar
absolut obligatorii, avand scopul in sine insasi si fiind insotita de un anumit sentiment de incordare si
de bucurie si de ideea ca este altfel decat in viata obisnuita.'

Pedagogul rus K. D. Usinschi a definit jocul ca pe o forma de activitate libera, prin care copilul
isi poate dezvolta capacitatile creatoare si invata sa isi cunoasca posibilitatile proprii. De asemenea,
aceasta subliniaza rolul mediului social in detereminarea continutului si caracterului jocului.
In viziunea lui A. N. Leontiv, jocul esteo activitae de tip fundamental, cu rol hotarator in
evolutia copilului, constand in reflectarea si reproducerea vietii reale, intr-o modificare proprie
copilului. Jocul este transpuerea in plan imaginar a vietii reale pe baza transfigurarii realitatii, a
prelucrarii aspiratiilor, tendintelor, dorintelor copilului.
Pedagogul A. S. Makarenko arata ca prin joc se realizeaza educatia viitorului om de actiune. El
stabileste asemanarile si deosebiriledintre joc si munca, precum si raportul dintre cele doua forme de
activitate, subliniind faptul ca jocul are in viata copilului un rol la fel de mare ca si munca, activitatea
sau serviciul la adulti.
Jean Piaget considera ca jocul este o forma de activitate a carei motivatie nu este adaptarea la real, ci
asimilarea realului la eul' sau fara constrangeri sau sanctiuni.
5

In sistemul pedagogic al lui P. F. Leshaft , jocurile ocupa un loc foarte important. El le atribuie un mare
rol instructiv-educativ, vazand in acestea si un important mijloc de educatie morala. Posibilitatea de a
imita prin joc, de a se manifesta creator, de a intelege raporturile interindividuale dau posibilitatea
copilului sa respecte niste reguli bine stabilite, incadrandu-1 in regimul unui comportament unanim
acceptat.
Subliniind valoarea instructiv-educativa a jocului, N. K. Krupskaia arata ca prin joc se educa si
se formeaza la copii intelectul, vointa si caracterul.
Oricarea ar fi natura si orientare acestor teorii asupra jocului (biologista sau sociologizanta),
cert este ca autorii sunt unanimi in a recunoaste functiile formative ale jocului. intr-adevar, jocul are o
semnificatie functionala esentiala si nu este un simplu amuzamet.
Copilul este serios pentru ca prin succesul jocului isi afirma fiinta, isi proclama forta si
autonomia' - afirma Jean Chateau.
Aruncandu-ne o privire generala asupra a ceea ce reprezinta jocul in viata si activitatea
oamenilor, indeosebi in viata copiilor de varsta prescolara, putem desprinde cu usurinta anumite note
caracteristici si definitorii:
a) jocul este o activitate specific umana deoarece numai oamenii il practica in adevaratul
sens al cuvantului;
b) jocul este una din variatele activitati ale oamenilor, fiind determinat de celelalte
activitati si, bineinteles, determinandu-le pe toate acestea, invatarea, munca si creatia nu
s-ar realiza in lipsa jocului, dupa cum aceasta nu poate sa nu fie purtatorul principalelor
elemente psihologice de esenta neludica ale oricarei ocupatii specific umane;

c) jocul este o activitate constienta. Cel care il practica il constientizeaza ca atare si nu il


confunca cu nici una dintre celelalte activitati umane;
d) jocul introduce pe acela care il practica in specificitatea lumii imaginare pe care si-o
creeaza;
e) scopul jocului este actiunea insasi capabila sa-i satisfaca imediat jocutorului dorintele
sau aspiratiilor proprii;
f) prin atingerea unui asemenea scop se restabileste echilibrul vietii psihice si se
stimuleaza functionalitatea de ansamblu a acesteia.
Sintetizand toate aceste note caracteristici, am putea defini jocul ca o activitate specific
umana, dominanta in copilarie, prin care omul isi satisface imediat, dupa posibilitati, propriile dorinte,
actionand constient si liber in lumea omaginara care si-o creeaza singur.

1.2. Jocul si invatarea la scolarul mic

Paralela intre activitatea copilului

normal si cel deficient mental


In activitatea de fiecare zi a copilului, jocul ocupa evident, locul preferat. Dar, jucandu-se el isi
satisface nevoia de activitate, de a actiona cu obiecte reale sau imaginare, de a se transpune in
dieferite roluri si situatii care il apropie de realitatile inconjuratoare.
Pentru copil aproape orice activitate este joc: 'jocul este munca, este binele, este datoria, este
idealul vietii. Jocul este singura atmosfera in care fiinta sa psihologica poate sa respire si, in
consecinta, poate sa activeze' (Claparede -Psychologie de l'enfant'). Tocmai prin joc el ghiceste si
anticipeaza conduitele superioare.
In copilarie jocul duce la antrenarea functiunilor fiziologice cat si a celor psihice. A devenit astazi
un fapt banal semnalarea rolului capital al jocului in dezvoltarea copilului si chiar a adultului. 'Omul nu
este intreg decat atunci cand se joaca' scria Schiller.

Jocul are la copil rolul pe care munca il are la adult. Asa cum adultul se simte tare prin lucrarile
sale, tot asa si copilul se simte mare prin succesele sale ludice.

Folosirea jocului didactic in procesul instructiv-educativ face ca elevul sa invete cu placere, sa


devina interesat fata de activitatea ce se desfasoara, face ca cei timizi sa devina mai volubili, mai
activi, mai curajosi, sa capete mai multa incredere in capacitatile lor, mai multa siguranta si tenacitate
in raspunsuri. Si in activitatea scolara se pleaca de la principiul just, potrivit caruia copilul nu face bine
decat ceea ce ii place sa faca.
Folosirea jocului printre elementele de sprijin ale invatarii este importanta nu numai prin prisma
lipsei intereselor obiective, ci si datorita altor motive. Astfel, dupa un anumit timp, in cadrul
activitatilor didactice, indeosebi la clasele I-IY, traiectoria concentrarii coboara la toti elevii: aptitudinea
de a se concentra devine tot mai redusa odata cu cresterea curbei oboselii. Monotonia, produsa de
formele stereotipice ale exercitiilor, de exemplu, produce plictiseala care influenteaza la randul sau,
dorinta de a invata, interesul si atentia elevilor. Daca devine o stare permanenta aceasta impovarare,
indeosebi la clasele mici se poate transforma intr-un invincibil refuz de a invata. Pe drept cuvant,
Herbert a apostrofat plictiseala, calificand-o 'pacatul de moarte' al predarii.

Jocul didactic poate fi folosit cu succes scontat in captarea atentiei elevilor pe tot parcursul
activitatii didactice si inlaturarea plictiselii, dezinteresului.

Placerea functionala (cea mai evidenta particularitate a jocului) ce actioneaza in timpul jocului
va crea o noua forma de interes, de participare din partea elevilor, mult superioara atentiei realizata
prin costrangere; aceasta si datorita faptului ca elevul solicitat la joc, va avea o comportare activa.
A invata prin joc inseamna a invata cu usurinta, deoarece o astfel de invatare da sentimentul
bucuriei si al succesului.
Constantin Paunescu afirma ca 'jocul se petrece intr-un cerc actionai afectiv inchis deoarece
copilul simte placere, se bucura jucandu-se si bucuria il face sa doreasca actiunea'.
Tot Paunescu este de parere ca in cunoasterea de tip uman fiecare informatie provoaca o traire
afectiva. Cu cat stimulul are o semnificatie mai importanta pentru elev, cu atat produce o traire mai
puternica. 'Un obiect care prin contactul de cunoastere a produs a stare afectiva pozitiva devine o
prezenta, este retinut, memorat, integrat in mintea copilului'.
El devine prin vaoarea sa afectiva un stimul catre cunoastere, deci atunci cand se inmultesc
stimulii afectivi, elevul simte o placere. Stimularea afectiva, ca raspuns la cunoastere devine un
'instructor al invatarii din interiorul nostru'.
Cu cat acest instructor este mai puternic si mai activ, cu atat invatarea este mai rapida, mai
usoara si mai trainica.
Deficientul mental prezinta modificari fundamentale la nivelul afectiv cognitiv si datorita slabelor
potentiale nervoase, deficientul nu simte placerea si bucuria descoperirii prin cunoastere.
Din acest motiv obiectivele necesare adaptarii jocului la invatare trebuie sa fie intocmite, indelung
gandite, tocmai ca ele sa trezeasca acele trairi afective care sa duca la transformarea lor intr-un
'instructor afectiv-motivational'.
Daca in acest mecanism intervin tulburari, atunci se perturba atat cunoasterea cat si invatarea
la deficientul mental.
In timpul scolarizarii se apeleaza tot mai mult la forme de joc in care accentul se pune pe
satisfactia, placerea de a cunoaste, pentru a usura dezvoltarea mecanismelor afectiv-cognitive.
Se stie ca pana la intrarea in scoala, cele mai multe date sunt achizitionate prin experienta de
viata, utilizandu-se in principal memoria. Dar la deficientul mental impulsul curiozitatii este foarte
scazut si de aceea el nu poate obtine decat o mica parte din informatiile necesare, iar depozitarea lor
este haotica, lacunara, neorganizata. Iar lipsa de interes pentru cunoastere nu antreneaza nici
celelalte forme de memorie voluntara^ asa ca 'banca de informatii' ramane destul de goala si cu mari
lacune.
Operatia de inregistrare este slaba si stergerea se face rapid, de aceea este mereu nevoie de
repetari si inregistrari dupa o metodologie speciala.
Din cauza saraciei din acumularile memoriei, invatarea si dezvoltarea deficientului este lacunara
si tensionata. Priceperile, deprinderile, cat si achizitiile intelectuale simple, sunt rezultatul procesului
de invatare si ele pot fi dezvoltate prin contributia instructiva si educativa a parintelui si a
educatorului.
Jocul este activitatea accesibila, distractiva care face invatarea mai usoara, mai placuta. El are o
multime de avantaje pentru asimilarea de cunostinte sau a realitatilor din lumea inconjuratoare.
Prin forma de invatare - joc se pot forma usor deprinderi de autonomie personala, de invatare
corecta a schemei corporale sau de orientare corecta in spatiu.

In general copilul se joaca pentru a cunoaste realitatea din jur si prefera aceasta activitate
pentru ca jocul ii asigura succesul. Copilul deficient nu are mereu aceeasi placere deoarece el
descopera mai greu realul si necunoscand utilitatea obiectelor folosite se bucura mai greu.
Elementele psihologice implicate in invatare se afla in formare la varsta scolarului mic, ele nefiind
constituite pe deplin, iar jocul prin natura sa stimuleaza activitatea de invatare si atenueaza efectele
efortului fizic si intelectual pe care il presupune activitatea organizata de invatare.
Tehnicile instruirii in spiritul si cu ajutorul jocului si prin joc, isi gasesc utilitatea si motivatia
deplina in cursurile scolii speciale, ceea ce reprezinta o problema metodologica de mare actualitate in
contextul modernizarii si perfectionarii invatamantului special.
invatarea poate provoca de multe ori o scadere a capacitatii de munca, oboseala dand nastere la
plictiseala si neatentie. Dar prin dozarea cunostintelor, prin calitatea predarii si mai ales prin
introducerea unor jocuri didactice, atmosfera se invioreaza si scoate elevul din starea de monotonie,
astfel incat sa-si atinga scopul propus.
Jocul didactic constituie o forma de activitate foarte accesibila, care rezolva una sau mai multe
sarcini didactice, pe baza imbinarii tehnicii de realizare a acestor sarcini cu elementul de joc.
Folosim jocul didactic pentru a rezolva o sarcina didactica inr-un chip nou, deosebit, atractiv. Fiecare
joc didactic are un specific al sau si anume, acela ca urmareste un scop intrinsec, este o activitate
suficienta sie insasi, fara sa constituie un mijloc pentru atingerea altui tel.
-A.

invatarea care implica jocul devine placuta si atragatoare. De aceea o motivatie intrinseca de
mare valoare a invatarii se realizeaza prin joc. Iata motivul principal pentru care, in anumite faze ale
invatarii si ale dezvoltarii copilului, este necesar ca procesul instruirii sa se desfasoare prin intermediul
jocului. Prin joc elevii pot ajunge la descoperiri de adevaruri, isi pot antrena capacitatile lor de a
actiona creativ, pentru ca strategiile jocului sunt in fond strategiile euristice in care se manifesta
istetimea, spontaneitatea, inventivitatea, initiativa, rabdarea, indrazneala etc.
Jocurile copiilor devin metoda de instruire in cazul in care ele capata o organizare si se succed in
ordinea implicata de logica cunasterii si a invatarii. Jocurile imaginate ca un scop educativ bine
precizat si organizate in concordanta cu el devin metode de instruire.
Intentia principala a jocului nu este divertismentul rezultat din incadrarea prietenilor, ci
invatarea care pregateste copilul pentru munca si viata. Fiecare joc didactic trebuie sa-i instruiasca pe
copii, sa le consolideze cunostintele despre lumea inconjuratoare, sa imbine armonios elementul
instructiv cu elementul distractiv.
imbinarea armonioasa a elementului instructiv cu cel de divertisment duce la aparitia unor stari
emotionale complexe care intensifica procesele de reflectare directa si nemijlocita a realitatii.
Jocul didactic ramane joc numai daca contine elemente de asteptare, de surpriza, de intrecere,
elemente de comunicare reciproca intre copii. in procesul desfasurarii jocului, copilul are posibilitatea
sa-si aplice cunostintele, sa-si exerseze priceperile si deprinderile ce si le-a format in cadrul diferitelor
activitati. Deci, jocul capata o valoare practica. Folosirea jocului didactic ca activitate in completare cu
intreaga clasa, aduce variatia in procesul de instruire a copiilor, facandu-1 mai distractiv.
O caracteristica esentiala a jocului didactic consta in crearea unor conditii favorabile pentru
aplicarea multilaterala a cunostintelor si pentru exersarea priceperilor si deprinderilor sub forma unor
activitati placute si atractive.
Fiecare joc didactic cuprinde urmatoarele laturi constitutive prin care se deosebeste de celelalte
jocuri si forme ale activitatilor:

a) continutul

b) sarcina didactica

c) regulile jocului

d) actiunea de joc
Prima latura componenta a jocului este continutul sau instructiv-educativ constituit din
cunostintele pe care copiii si le-au insusit anterior, cunostinte ce se refera la plante, animale,
anotimpuri, repezentari matematice, activitatea oamenilor, limbaj si comunicare etc.
Cea de a doua latura componenta a jocului o formeaza sarcina didactica, care poate sa apara
sub forma unei probleme de gandire, de recunoastere, denumire, reconstituire, comparatie, ghicire.
Deci, jocurile didactice pot avea acelasi continut, totusi ele dobandesc mereu un alt caracter, datorita
faptului ca sarcinile didactice, pe care le au de rezolvat copiii, sunt de fiecare data diferite. Acest fapt
face ca jocul sa-i apara copilului in forme noi interesante si atractive.
A treia latura componenta a jocului o reprezinta regulile care sunt menite sa arate copiilor cum sa se
joace, cum sa rezolve problema respectiva. Regulile indeplinesc in joc o importanta functie reglatoare
asupra relatiilor dintre copii.
Ultima latura componenta a jocului didactic o formeaza actiunea de joc care cuprinde momente
de asteptare, surpriza si intrecere care fac ca rezolvarea sarcinii didactice sa fie placuta si atractiva
pentru elevi.
Jocul didactic poate fi grupat dupa obiectele de invatamant si tipul lectiei. Dupa obiectele de
invatamant sunt jocuri folosite la citire, scriere, matematica, limbaj si comunicare, desen etc.
Dupa tipul lectiei, sunt jocuri folosite ca mijloc de predare, asimilare, consolidare, sistematizare si
recapitulare a cunostintelor.
Este evidenta contributia jocului didactic pentru stimularea si dezvoltarea capacitatilor cognitive
ale scolarului mic, indeosebi a creativitatii gandirii lui, la educarea insusirilor de personalitate ale
acestuia si la infaptuirea obiectivelor de cunoastere ale procesului de predare-invatare.
Jocul didactic ramane pentru elevii invatamantului special, forma permanenta a procesului de invatare.
Prin jocul didactic, elevul isi angajeaza intregul potential psihic, isi ascute observatia, isi dezvolta
spiritul de cooperare, de echipa.
Jocurile didactice devin metoda de instruire in cazul in care ele capata o organizare si se succed in
ordinea implicata de logica cunoasterii si invatarii. Jocurile organizate cu un scop educativ bine
precizat, devin metoda de instruire, iar daca jocul este folosit pentru a demonstra o caracteristica a
unei lectii, acesta devine un procedeu didactic.
Prin folosirea jocului ca forma de organizare, metoda si nu procedeu didactic, activitatea devine
mai placuta si elevii asimileaza mai temeinic cunostintele. In invatamantul primar din scoala speciala,
jocul didactic se poate organiza la toate disciplinele scolare, in orice moment al lectiei, intr-o anumita
etapa a ei sau intreaga activitate se poate desfasura pe baza lui, urmarindu-se fie dobandirea noilor
cunostinte, priceperi si deprinderi, fie fixarea si consolidarea acestora, fie verificarea si aprecierea
nivelului de pregatire a elevilor, cu conditia ca in cadrul lui sa primeze obiectivele instructiv-educative.
Jocurile trebuie alese in asa fel incat sa stimuleze interesul pentru insusirea cunostintelor de catre
copii. Pentru evitarea monotoniei si a sablonizarii lectiei se vor alterna procedeele de la un tip de lectie
la altul, astfel incat sa aduca un element de surpriza, nu numai din punct de vedere al continutului ci
si al tehnicii de lucru. Cerintele si metodica desfasurarii unui joc didactic sunt: S introducerea in
joc; S executarea j ocului; S complicarea jocului; S incheierea jocului.
Introducerea in joc se face in functie de tema lectiei. Astfel, se pot folosi in lectiile de citire,
aritmetica, limbaj si comunicare.Tot in acest moment se poate prezenta materialul cu care se va lucra.

Introducerea are scopul de a transpune clasa intr-un climat nou, deosebit de cel existent in timpul
desfasurarii lectiei, climat specific jocului.
Pentru a preciza felul activitatii se anunta titlul jocului, care este bine sa se motiveze de la
inceput de catre invatator. invatatorul va explica elevilor sarcinile pe care le au de rezolvat in timpul
jocului, regulile principale dupa care se va desfasura acesta, precum si conditiile in care se ajunge
castigator al acestuia. Dupa ce invatatorul este convins ca jocul este bine cunoscut de catre elevi, se
da semnalul de incepere al jocului. La inceput este bine ca jocul sa fie condus de catre invatator, apoi
rolul acestuia poate fi preluat de unii elevi mai buni, care rezolva sarcina mai bine si mai repede, iar cu
timpul vor fi antrenati in functia de conducatori si elevi mai putin buni.
Desi invatatorul nu participa direct la joc, trebuie sa urmareasca cu atentie indepliniea sarcinilor
jocului, comportarea elevilor si mentinerea atmosferei. Ritmul si intensitatea jocului trebuie sa creasca
treptat.
In organizarea si desfasurarea activitatilor structurate pe jocul didactic trebuie sa se ia in
considerare urmatoarele conditii:

jocul sa se constituie pe fondul activitatii dominante urmarindu-se scopul si sarcinile lectiei;

sa fie pregatit de invatator, in directia dozarii timpului si a materialului folosit;

sa fie variat, atractiv, sa imbine forma de divertisment cu cea de invatare;

sa se foloseasca atunci cand copiii dau semne de oboseala;


sa creeze momente de odihna in vederea recuperarii energiei nervoase a
elevilor;

sa antreneze toti copiii;

sa solicite gandirea creatoare;

indicatiile privind desfasurarea activitatii sa fie clare, precise, sa le creeze

elevilor o motivatie pentru activitate;

sa nu fie prea usoare, nici prea grele;

regulile de joc sa fie explicate clar si sa se urmareasca respectarea lor de catre elevi.

Jocul didactic , pentru a ramane joc, adica pentru a fi antrenant si vioi trebuie sa includa
elemente de joc cum ar fi: miscarea, ghicirea, intrecerea, surpriza. Aceste elemente de joc creeaza
stari emotionale care intretin interesul, dand colorit viu activitatii
Jocul didactic este o activitate cu adanci semnificatii, un important mijloc de formare a calitatilor
intelectuale.
Folosirea jocurilor didactice in toata varietatea lor constituie prima treapta in realizarea
invatamantului formativ, care urmareste sa dezvolte in primul rand capacitatile intelectuale, activismul
intelectual, deprinderile de munca intelectuala, de conduita morala, de activitate fizica, urmarind ca
toate aceste deprinderi active sa se dezvolte pe fonduri psihice proprii.
Jocurile didactice se pot folosi in toate clasele. Un dicton celebru spune: 'omul este singura fiinta
care se joaca toata viata'. Jocul este implicat in contextul vietii la toate varstele.

Poetul Lucian Blaga isi imagineaza cele trei generatii ca trei etape: a jocului, a iubirii si a intelepciunii,
filozofand ca jocul este intelepciunea si iubirea copilului, cum iubirea este jocul si intelepciunea
tanarului si cum intelepciunea este iubirea si jocul batranului.

1.3. Jocul - strategie psihoterapeutica in educarea copilului


deficient
mental
Jocul ocupa un loc central in sistemul de educatie al copiilor deficienti, fiind vorba de activitate de baza
in dezvoltarea psihica a copilului, in satisfacerea cerintelor vitale ale acestuia.Prin joc, copilul deficient
isi largeste si isi imbogateste sfera cognitiva, isi contureaza interesele, se indreapta spre o activitate
socio-profesionala, sporind afectivitatea si campul actionai, fantezia si investigatia.
Una dintre cele mai importante forme de manifestare a copilului este jocul.
Ai

Lucian Blaga spunea ca 'intelepciunea si iubirea copilului este jocul'. In mod obisnuit o asemenea
activitate este considerata ca izvorata din nevoia de actiune, de miscare a copilului - o modalitatea de
a-si consuma energia - sau de a se distra; un fel placut de a utiliza timpul.
Punctele de vedere in abordare sunt diferite: unii l-au considerat activitate intelectuala, altii ca o
activitate agreabila, placuta, distractiva.
Karl Gross a avut meritul de a fi descoperit primul ca jocul copiilor, spre deosebire de cel al
animalelor, nu este un simplu divertisment, ci are o semnificatie functionala de pre-exercitiu al
activitatii viitoare.
O serie de specialisti au abordat jocul in diverse perspective psihopedagogice. J. M. Baldwin
considera jocul ca o activitate autotelica opusa muncii; Herbert Spencer o considera ca o activitate
care foloseste surplusul de energie al copilului; E. Cleparede considera ca jocul este un mijloc de
realizare de sine ; Jean Chateau spune ca jocul este un instrument de formare a eu-lui.
Specialistii romani in psihopedagogie care au abordat problematica jocului sunt: Constantin
Paunescu, Paul Popescu Neveanu, Ursula Schiopu, Emil Verza.
Jocul ca modalitate de relatie intre eu (subiect) si lumea obiectelor si a relatiilor constituie
formula primara a actiunii umane. El este rezultatul unei coexistente subiect - lume si este generat ca
actiune de interstimulare afectiva. Intr-o anumita perioada de viata, majoritatea relatiilor obiectuale
se stabilesc in cadrul jocului. Jocul constituie o forma de organizare a cunoasterii.
Mecanismele intime ale jocului sunt, in esenta, mecanismele invatarii. Palparea obiectelor,
manipularea lor, deplasarea lor chiar prin aruncare, inseamna elaborarea spatiului si timpului senzorial
si, intr-o masura diferita, a timpului si spatiului mental.Pe masura ce jocul organizeaza si dezvolta
cognitia, el isi pierde din ponderea elementelor stricte ale cunoasterii si devine o forma de relatie
obiectuala cu motivatia lucida si promoveaza invatarea.
H. Wallon considera jocul ca fiind adevarate teste de dezvoltare. Este firesc, pentru ca jocul este
o actiune de cunoastere si o forma de invatare.
'Prin intermediul jocului, spunea Chateau, copilul dobandeste mai intai acea autonomie, acea
personalitate si chiar acele scheme practice pe care le va necesita activitatea lui de adult.'
Clasicii psihopedagogiei speciale au acordat jocului un rol central in procesul educational terapeutic, socotindu-1 un simptom discriminativ in precizarea diagnosticului. Ed. Seguin afirma ca :
'idiotul care se joaca nu mai este idiot' sau ca: 'idiotul care se joaca merita alt nume'.
Nu este o intamplare, de asemenea, ca deficientii mental care prezinta tulburari de limbaj sunt
copii care se joaca putin. Jocurile educative au forta predicativa, fapt care 1-a determinat pe H. Wallon
sa le considere veritabile teste de dezvoltare si totodata au si o forta propulsoare pe planul dezvoltarii

psihice a deficientului mental, jocul constituind un adevarat revelator al evolutiei mentale, un


instrument pentru a masura procesul de maturizare si dezvoltare mentala si afectiva.
in ultimii ani s-a intensificat tendinta de sistematizare a tehnicilor terapiei prin joc.Prima
tendinta pune accent pe tehnica orientala in cadrul careia invatatorul terapeut isi asuma raspunderea
privind organizarea si interventia terapeutica in desfasurarea jocului.
A doua tendinta in tehnica terapiei prin joc considera jocul ca un mijloc natural de
autoexprimare, in care copilul se joaca cu ce doreste si cum doreste, in camera speciala de joc, iar
invatatorul nu mai ofera indicatii directe.
Din teoria piegetiana, retinem coordonata genetica a actiunii ludice. Jocul se constituie ca un schimb
simpatetic cu obiectul, persoana sau situatia, chiar din primele luni de existenta, actiunea ludica fiind
considerata ca o actiune primara.
Jocul incepe intre parinte si copil, in prima faza, prin micile 'ghidusii' la care copilul raspunde,
descoperind mecanismul intern al obtinerii unei satisfactii, o traire afectiva deosebita pe care noi o
numim bucurie.
Odata descoperita aceasta relatie cu adultul, ea se extinde. Mai tarziu, jucaria devine stimulul
de declansare a mecanismului bucuriei.
Fiecare dintre autorii care s-au ocupat de teoria jocurilor au conceput si o clasificare a acestora,
luand in considerare criteriile biologice, psihologice sau pedagogice.
in continuare, ne vom opri mai mult asupra acelei tipologii care se apropie cel mai mult de legatura
dintre activitatea de joc si cea de invatare. Z.P.Dienes a detasat trei categorii de forme.

*Prima categorie este jocul explorator - manipulativ si este provocat de curiozitatea si actiunea
senzorio - motorie a copilului cu obiectele. Explorarea prin manipulare a obiectelor constituie o
activitate elementara de cunoastere si o prima experienta de organizare a stimulilor externi, care se
reflecta pe plan psihic la nivelul organizarii mentale. in cazul copilului deficient mental,

aceasta activitate de reflectare a realitatii este afectata in primul rand datorita tulburarilor neuropsihice. Formele primare de joc-invatare sunt aproape inexistente la copilul deficient mental si pentru
faptul ca el nu are un exercitiu de durata in manipularea - explorarea obiectelor. Totusi, prin educatie
copilul invatasa diferentieze obiectele dupa unele insusiri (marime, forma, culoare) si totodata sa faca
distinctia dintre eu si obiectele lumii inconjuratoare. Acest lucru se face in urma organizarii stimulilor.
Prima faza in organizarea stimulilor o constituie receptia si recunoasterea dimensiunilor stimulatorii ale
obiectelor.
Experienta de manipulare simpla, de lovire, de zguduire, de distribuire, de organizare a
obiectelor constituie o activitate de cunoastere si organizarea a potentialelor stimulatorii ale lucrurilor
si actiunea ca atare face parte din invatare -dezvolare.
O alta faza in organizarea stimulilor o consituie diferentierea obiectelor dupa unele insusiri. Cand
copilul pune laolalta trei cuburi rosii si de alta parte cinci cilindri albi, el face cel putin doua-trei tipuri
de diferentiere : intre marimea cuburilor, forma lor si culoare. Daca prin aceeasi miscare simpla, cu
satisfactie primara de placere, va constata ca este posibila o schimbare permanenta a culorii si a

marimii si ca ramane constanta forma, copilul incepe sa opereze diferentieri fundamentale pentru o
viitoare cunoastere.
O alta faza in organizarea stimulilor o constituie identificarea dupa criterii de identitate a obiectelor. In
mecanismul de cunoastere un rol important il joaca identitatea obiectelor in constiinta persoanei.
Identitatea obiectelor induce o formulare a identitatii biofizice a propriei persoane. Obiectul cu care
actioneaza, dupa ce a fost unit in actiune cu mana, se distinge incet, pana devine opozabil corpului.
Este prima mare distinctie intre obiectele lumii; obiectele deoparte, eul de cealalta parte.
In afara de elementele de cognitie, trebuie sa mentionam obiectele de intarire si motivatie.
Sistemul de intarire este un rezultat al relatiilor obiectuale si deci se invata invatand. incet, incet,
acesta se constituie ca o energie potentiala motivationala pentru comortamentul de explorare si
cunoastere.
*A doua categorie de joc- invatare este 'jocul reprezentativ' care va aparea de indata ce
'obiectele cu care se joaca copiii, incep sa tina locul a ceea ce nu sunt. Activitatii i se adauga inca o
componenta si anume imaginatia'.
La acest nivel de organizare a jocului, s-a demonstrat existenta unui mecanism de trecere de la
realitatea concreta la aceea mentala, al carui rezultat este invatarea. Acest mecanism se bazeaza pe
simboluri. Mecanismul acesta de comutare este, de fapt, functia semiotica si exprima gradul de
organizare mentala. Formarea simbolurilor, fenomen demonstrat de J. Piaget, are o importanta
deosebita in evolutia mentala a copilului.
In mecanismul invatarii la deficientul mental avem nevoie de un sistem de antrenament specific
pentru formarea si dezvoltarea simbolurilor. Date fiind limitele biofiziologice ale deficientului mental,
nu vom obtine structuri si simboluri de grade superioare, dar vom forma un mecanism de baza al
invatarii.
*A1 treilea tip de joc-invatare este cel cu reguli. Primele forme ale categoriei 'reguli' sunt
constituite de legile de asemanare, deosebire, asamblare, succesiune, situare in spatiu etc. Aceasta
categorie de joc-invatare este accesibila in mod direct copiilor cu organizare mentala normala. Ei,
jucandu-se cu obiectele, 'descopera' aceste legitati interne care corespund unor concepte sau notiuni
integratoare. Interventia organizarii mentale 'pune ordine' in haosul realitatii prin instruirea unor
categorii: gen, specii, clase, rezultate din experienta cu obiecte si cu sistemul de referinte logicosociale - limbajul, procesul de invatare.
A doua serie de 'reguli' sunt cele privitoare la modul de utilizare si deci de restructurare a
realitatii, care constituie celalalt pol al invatarii integrare, adica cel al integrarii valorii conferita social
actiunilor comportamentale. Acest mecanism nu este realizat in cazul copilului deficient mental, iar
invatarea conceptuala ramane doar un deziderat.
Daca jocul, in general, are atat o forta predicativa, cat si una propulsoare pe planul dezvoltarii
personalitatii deficientului mental, asertiunea de joc-invatare trebuie completata cu cea de joc-terapie.
Jocul este invatare si terapie recuperatorie. Obiectul imediat al jocului este educational, dar cel final
este terapeutic.
Jocul este o forma de psihoterapie care se realizeaza prin metode si procedee educationale,
valorificand valentele terapeutice oferite de continutul programelor scolare elaborate pentru acesti
copii, in scopul elaborarii deficientului mental.
Schemele exercitate in joc sunt scheme pe care se bazeaza structurile si functiile personalitatii.
Ne intereseaza gradul de organizare a personalitatii pe care jocul in genereaza, incepand cu
organizarea eului actionai si sfarsind cu organizarea categoriilor ludice si cu structurile personalitatii;
actiunea ludica si comportamentul psiho-motor, actiunea ludica si organizarea mentala, actiunea ludica
si organizarea proceselor afectiv-motivationale, actiunea ludica si organizarea structurilor rationale ale
personalitatii.
Bazati pe o asemenea conceptie, putem vorbi de un comportament ludic, care poate fi definit
prin mecanismele fundamentale neuropsihologice, afectiv-motivationale si relationale, organizate
conform necesitatii de dezvoltare a personalitatii.

in continuare, dorim sa scoatem in evidenta in ce masura factorii de organizare si


comportamentul, permit organizarea personalitatii deficientului mental.
J. Piaget sublinia ca functia esentiala a tuturoe formelor de joc este aceea ca 'transforma' realul
printr-o asimilare mai mult sau mai putin supusa la trebuintele eu-lui.
Deci, primul dintre efectele jocului este cel de transformare a realitatii pe baza unei actiuni
specifice si complexe, care antreneaza structurile fundamentale ale persoanei.
in primul rand actiunea ludica actioneaza asupra comportamentului psiho-motor, implicand atat
maturizarea cat si dezvoltarea functionala a actelor motorii. Jocul ca actiune nu poate fi conceput in
afara organizarii structural functionale a comportamentului motor.
in relatie cu obiectele, copilul isi exercita functiile neurofiziologice care se dezvolta. Cu alte
cuvinte, se dezvolta prehensiunea, miscarea, coordonarea, acuitatea vizuala, diferentierea auditiva,
forta musculara, postura etc. Referitor la acest nivela la comportamentului infantil, a fost evidentiata
valoarea formativa ajocului: 'Antrenarea psiho-motorie foarte activa ce are loc in joc contribuie la
dezvoltarea psihica generala in mod intensive, fapt ce pune in evidenta functiile formative si sociale
ale jocului'.
Actiunea ludica influenteaza si organizarea mentala a copiilor sau mai recis, jocul organizeaza
mintea copiilor. Acest lucru incepe cu aparitia jocului simbolic. Se stie ca activitatea simbolica inlocuirea obiectului cu simbolul lui - este specifica functiei reprezentarilor si de aceea, copiii deficienti
intampina mari dificultati in intelegerea

acestor jocuri. O sarcina permanenta a cadrelor didactice din invatamantul special este sa ajute copiii
sa depaseasca acest prag intrucat actiunea ludica are rolul de a contribui la organizarea psihismului
infantil. Dar nu trebuie neglijat nici reversul acestui mecanism, organizarea mentala va determina
nivelele de organizare ale jocului la copii.

Chateau spunea ca 'un copil care nu stie sa se joace este un adult care nu va stii sa gandeasca'.
Nu putem sa vorbim de joc tara a prezenta elementele afective si emotionale pe care acesta le
include. Nevoia de joc se constituie din necesitatea relatiei afective cu mediul de dezvoltare. Aceasta
nevoie de joc se resimte permanent la copiii normali ca intelect. Copilul prefera situatia de joc pentru
ca jocul ii ofera garantia succesului in actiunea de cunoastere a realitatii. Deci, copilul se joaca pentru
a cunoaste realitatea.
Jocul ramane atasat reusitei prezente, succesului de moment. Prin aceasta, el asigura cu mai
multa usurinta acea incredere in sine iara de care copilul nu poate decat sa se retraga in sine si sa-i
dispara cu incetul orice elen. Copilului ii plac regulile jocului pentru ca acestea ii permit sa se afirme,
oferindu-i un obstacol ce trebuie invins. El se va bucura de invingerea unui obstacol indiferent de
energia consumata.
Evadarea in joc nu inseamna pur si simplu o evadare intr-o alta realitate ci in realitatea care ii
este mai aproape copilului, raportata la posibilitatile sale. Copilul deficient mental nu simte automat
bucuria, placerea descoperirii prin cunoastere si, de fapt, nu stie sa se bucure. El utilizeaza obiectele
necesare adaptarii lui, fara a le constientiza semnificatia, ci numai in masura in care ii ajuta sa-si
satisfaca niste trebuinte imediate, biologice.
Sctiunea cu obiectele nu-i trezeste trairi afective si nu devine pentru el mecanismul de intarire
afectiv-motivational care sa-i provoace interesul de a cunoaste.
De aceea, tulburarile acestui mecanism esential, afecteaza nevoia de a cunoaste, si, implicit, procesul
de invatare prin care acesta se realizeaza. Aceasta este cauza pentru care noi, invatatorii, trebuie sa
apelam la forme de invatare care sa fie organizate sub forma jocului.

Jucandu-se, dar impreuna cu adultul, copilul isi va dezvolta mecanismele motivational cognitive,
ramase la un nivel inferior de dezvoltare. Motivatia pentru joc apare la deficientul mental in jurul
varstei de 14 - 16 ani.
Jocul, prin coponenta sa afectiv-motivationala, devine o forma de compensare si de echilibrare.
Rolul compensator al jocului ramane un mod de aparare prin faptul ca mecanismele de aparare nu
sunt inhibatoare ci stimulatoare.
Compensarea, in opinia lui Cleparede, asigura 'purificarea vietii psihice si completarea lacunelor
ei, realizand restabilirea echilibrului psihologic'.
Majoritatea psihologilor au demonstrat contributia jocului in socializarea copilului, in formarea si
educarea laturilor personalitatii acestuia, fiind consecinta directa a dezvoltarii sistemului relational.
in primul rand este vorba de realtiile interfamiliale. Relatiile de grup ludic, relatiile cu obiecte,
evenimente etc. Jocul constituie formula fundamentala de dezvoltare a mecanismelor necesare
socializarii 'eu'-lui. Jocul permite in primul rand perceperea 'eu'-lui. Perceperea de sine se instituie ca
rezultat al unei relatii intre mine si celalalt. Jocul duce la stabilirea unor asemenea relatii.
Jocurile de imitatie implica o anumita identificare cu modelul, iar aceasta identificare are un
substrat afectiv ca efect socializant, pentru ca trairea modelului inseamna un proces de modelare a
insusi comportamentului social.
in joc, copilul invata sa fie moral, inainte de a fi moral, invata sa fie cinstit inainte de instituirea
exigentelor sociale.

Tocmai pentru faptul ca jocul declanseaza si organizeaza schemele ideatorii pe o cale indirecta,
dar sigura, capata si o importanta atat de insemnata in tipologia caracteriala.
Rolurile pe care copilul si le asuma prin joc, il contureaza ca o individualitate printre celelalte
individualitati, fie infantile, fie adulte.
Prin joc, copilul nu intra in competitie de performanta cu adultul ci se 'adultizeaza', acesta
devenindu-i egal. in felul acesta, rolul schimba statutul sau de copil si-i satisface aspiratia la devenire,
la depasire.
Actiunea ludica, prin roluri isi capata sensul de manifestare a dorintei de autodepasire. Aceasta
dorinta rezulta, pe de o parte, din identificare, pe de alta parte din admiratie, precum si din compartia
fireasca pe care copilul o face in fiecare clipa cu adultul.
Chateau face urmatoarea afirmatie in acest sens : 'Copilul care se stie mic incearca si el sa se
realizeze in lumea sa ludica'. Actiunea, ca si rolul, presupune o situatie competitionala. Succesul
presupune o performanta in conditii de competitie, de grup.
implinirea cu succes a unui rol aduce dupa sine o pretuire a celorlalti sau o negare, acesta
constituind calea catre stabilirea unui sistem de valorificare sociala.
Competitia in joc dezvolta acele resorturi ale personalitatii care pun in valoare valentele si ridica
nivelul de aspiratie, ducand impreuna la motivatia existentei sociale.
Socializarea prin joc a copilului presupune totodata si dezvoltarea functiilor de comunicare
verbala.
Observatiile directe si cercetarile psihologice au demonstrat ca lipsa de autonomie sociala la
copilul deficient mental este consecinta indirecta a unei experiente de joc foarte sarace a acestuia.
De aceea, copilul deficient mental invata prin joc, cum sa intre in relatii cu adultii si cu cei de
aceeasi varsta, cum sa se comporte intr-o anumita imprejurare, intr-un anumit mediu (strada, parcul,

cinematograful, cabinetul medical etc). Jocurile de socializare ocupa un rol deosebit in educatia
acestor copii si contribuie direct la adaptarea si inertia lor in mediul social si profesional.