Otto Kirchheimer trateaza felul in care principalele partide politice din Europa au reusit

sau nu sa indepilneasca misiunea de a asigura interfata dintre populatie si structurile de

guvernamant.
In cazul britanic, succesul a fost asigurat de un cumul de factori precum realizarea unitatii
nationale in secolul XVI si aranjamentul constitutional care a dus la osmoza dintre aristocratie si
burghezia un veac mai tarziu. De asemenea, integrarea proletariatului in sistemul politic, pe
parcursul secolului XIX, este in Mare Britanie un proces liniar, fara complicatii (single load).
In Franta, procesul de transformare a aparatului de stat de formatie burgheza intr-un
conglomerat alcatuit din reprezentanti ai tuturor paturilor sociale nu s-a bucurat de acelasi succes
ca in MB, partial datorita contributiei slabe a partidelor politice. La nivelul acestora a existat
multa vreme clivajul dintre partidele de origine burgheza si Partidul Socialist, de mase. Ultima
incercare de a integra clasa muncitoare in cadrul celei de-a treia Republici Franceze, concretizata
prin Frontul Popular al lui Leon Blum, a esuat atat din cauza partidelor, cat si a urmarilor
evenimentelor internationale. De asemenea, in afara de integrarea proletariatului in structurile
politice, decolonizarea a fost un proces imposibil de gestionat din cauza lipsei operativitatii la
nivelul partidelor politice.
Partidele politice franceze nu au putut progresa dincolo de stadiul unor cluburi
parlamentare sau grupuri de interes. Nu au reusit sa transmita vointa alegatorilor si sa o
transpuna in deciziile guvernamentale, principala influenta asupra acestora avand-o in continuare
birocratia. Deciziile politice majore au fost evitate, sau luate de catre actori individuali, dar care
beneficiau de sprijinul popular. In concluzie, partidele franceze nu au contribuit semnificativ la
integrarea claselor populare in structurile politice si din cauza convingerilor burgheze impotriva
aplicarii unor presiuni populare asupra deciziei politice.
In cazurile Germaniei si Italiei, procesul de constituire a partidelor politice nu poate fi
separat de reunificare si inceputul constructiei identitatii nationale. In peninsula, desi aparent a
existat o incercare de integrare a maselor din partea formatiunii de stanga Partito D'Azione,
aceasta s-a produs mai mult din ratiuni economice si nu a fost niciodata finalizata. De asemenea,
in Germania, succesorii politici ai lui Bismarck au modificat Constitutia astfel incat sa impiedice
participarea politica extinsa.

Dupa Primul Razboi Mondial, politizarea maselor s-a realizat mai mult datorita
participarii la conflictul armat, a dezbaterilor asupra despagubirilor de razboi si a ascensiunii
bolsevicilor in Rusia decat prin extinderea sufragiului sau incadrarea in partide politice. La acesti
factori se adauga esecul partidelor burgheze de a evolua de la reprezentare la integrare, de la
cluburi parlamentare la agenti ai politicii de mase.
Dupa Al doilea Razboi Mondial, sufragiul universal duce la o noua dimensiune in lupta
politica: tendinta partidelor traditionale de a se indrepta spre mase, transformandu-se in catch-all
parties. Obiectivul oricarui astfel de partid este simplu: atragerea unui numar cat mai mare de
voturi. Din acest punct de vedere, conteaza mult imaginea candidatului\liderului acelui partid,
care devine, intr-o epoca a consumului de masa, un brand.