Simbolismul

George Bacovia
Plumb
Bacovia este creatorul unei poezii de atmosfera: exista in adevar, o
atmosfera bacoviana; o atmosfera de coplesitoare dezolare, de toamna cu
ploi putrede, cu arbori cangrenati, limitata intr-un peisagiu de mahala de oras
provincial intre cimitir si abator, cu casutele scufundate in noroaie eterne, cu
gradina publica ravasita, cu melancolia caterinicilor si bucuria panoramelor
in care <<printese ofteaza mecanic in racle de sticla>> (Eugen Lovinescu)
Doua sunt componentele esentiale ale universului liric bacovian- ale
eului sau poetic profund: calmul resemnat al asumarii unei conditii,
instalarea in suferinta, contemplata sub toate infatisarile ei, si sentimentul
crizei existentiale, rezultat din experienta organica proprie care-l conduce la
anxietate si nevroza. Una ne explica simbolismul inefabil, moldovenesc de
tip verlaineian al poetului, iar cealalta fata ascunsa, adanca a unui
expresionism bacovian (ca poet al exasperarii existentiale, al plansului
materiei) a dizarmoniilor cosmice.
Prin tehnica sugestiei, G Bacovia e poet simbolist: sentimetul
singuratatii, acel al pustietatii interioare este realizat prin corespondenta intre
sentiment si muzica, intre sentiment si culoare. Gama de culori este
restransa: predomina alb, negru, galben, cenusiu, foarte rar verdele crudapare intr-o singura poezie (Nervi de primavara: verde crud, verde crud, /
Mugur alb si roz si pur...). Gama de culori se bazeaza pe o serie de motive
tipic simboliste: uratul, plictisul, tristetea, vagabondajul si monotoniaacestea avand corespondente in universul instrumentelor muzicale. De
exemplu, melancolia grava este sugerata de vioara si clavir, iar nevroza este
redata de culorile verde crud, de albastru (azur) si roz in plan cromatic,
iar in plan muzical de violina si flaut. La G.Bacovia, albul devine principiul
vietii-Iubirea, iar negrul-principiul negativ-Moartea (Vladimir Streinul).
Alunecarea spre latura sumbra a vietii, spre morbid, se produce firesc.
Lirismul bacovian transmite adesea ecourile experientei infernului: cu spatii
stramte, sordide in care se simte apasarea monotoniei, greutatea sufocata a
plictisului si a suferintelor inabusite, in care orice elan incipient (amintirea
de atmosfera insuportabila a targurilor moldovenesti de la inceput de secol
XX, atat de sugestiv exprimata de Sadoveanu in romanele inspirate din viata
targurilor de provincie): Simbolismul poetului este acela din traditia sumbra

a baudelaireanismului, care a cantat ploaia insinuanta, rece, provincia, uratul

funebru, monotonia burgheza, tristetea autumnala (G.Calinescu).
Cele mai importante teme si motive simboliste din lirica bacoviana
sunt:
Plumbul - care sugereaza o existenta cenusie, supusa tragic gravitatiei
universale: grea, apasatoare, dezolanta, consumata sub un cer de plumb,
traversat diametral de corbii morti (Amurg de toamna) si care isi incheie
existenta in sicrie de plumb, pe flori de plumb (Plumb). Plumbul este
culoarea amurgurilor de huma ale toamnei bacoviene; metalul-descompusinfiltrat in zarea grea de plumb se intoarce pe pamant sub forma de
ninsoare gri, acoperind oamenii si lucrurile cu miasmele descompunerii in
materie. Greutatea plumbului (integrata si fiintei umane, dar si iubirii cu
aripi de plumb) sugereaza caderea, prabusirea in abisul temporal
(Lacustra) sau in moarte: Asculta cum greu, din adancuri/ Pamantul la
dansul ne cheama (Melancolie). Sensul major al plumbului in poezia
bocoviana este alunecarea lenta in moarte a oamenilor, a lucrurilor, a
sentimentelor si a lumii sub greutatea de plumb a destinului universal.
Orasul bacovian (tema si motiv central al poeziei bacoviene) este
targul de provincie aflat sub semnul plumbului. El este deprimat si
reprezinta o faza in curgerea ireversibila spre moartea lucrurilor: imaginea
mahalalelor in care mai neagra noaptea pare, a suvoaielor triste- de
vanturi, de ploi, tristete care inunda casele si a nenumaratelor ziduri vechi
ce stau in daramare (Sonet) caracterizeaza degradarea materiei; in acest
spatiu, fluviul heraclitean a acoperit esentele primordiale si din curgerea lui
n-a mai ramas decat malul. In poezia Doina noaptea e murdara, copiiigalbeni si bolnavi iar frigul- de mormant, toate contin sugestia
degradarii elementelor intr-o alunecare ireversibila in noroiul universal care
inghite totul. Exista si asupra umanului, senzatia putrezirii care capata un
aspect aproape cosmic (Al.Piru): Sunt cativa morti in oras, iubito/ Chiar
pentru asta am venit sa-ti spun/ Pe catafalc, de caldura-n oras,/ Incet,
cadavrele se descompun (Cuptor). In orasul bacovian in care Scartaie
toamna din crengi ostenite, rotatia anotimpurilor nu inseamna si trecerea
vremii, caci uniformitatea creaza impresia unui timp care se taraste lent si se
caracterizeaza prin absenta miracolului. Orasul este un spatiu in care viata
reprezinta o fateta a damnarii primordiale: Ascuns in pivnita adanca/ Fara a
spune un cuvant (Poema finala) si Un oras de piatra doarme...toate dor
(Nocturna), iar societatea este o lume absurda, halucinanta, deznadajduita,
alcatuita din ospicii, cazarmi, spitale, abatoare acoperite de zapezi, ploi reci,
nori ca intr-un infern dantesc.

Ploaia depresiva, acompaniaza continuu autumnalul. Departe de a fi

fertila, benefica, ea este ploaie-moina, ca regim nocturn al orasului: Orasul
doarme ud in umezeala grea (Nocturna), declansand iremediabil tristeti
acute si conducand la moartea visurilor. Apa si focul reprezinta in poezia lui
Bacovia moartea lenta. Daca la toti poetii lumii focul purifica si apa
fertilizeaza, la Bacovia cele doua elemente primordiala ale Genezei duc la o
dizolvare perpetua, la o surpare continua.
Simbolismul este miscarea literara aflata in Franta, in ultimele decenii
ale secolului al XIX-lea, ca reactie impotriva romantismului retoric, cele
doua aflandu-se in opozitie, a naturalismului pozitivism.
Opera lui Bacovia este reprezentativa pentru unul dintre cei mai
originali poeti de dupa Eminescu, despre bacovianism vorbind toti marii
nostri critici. Poezia lui Bacovia este expresia cea mai elocventa si mai
durabila a simbolismului autohton cu toate temele, motivele si tehnicile
specifice acestui curent literar. Se regasesc in opera sa toate instrumentele
tehnicii simboliste: sugestia, simbolul, corespondentele, muzicalitatea,
cromatica, olfactivul, prozodia, precum si temele si motivele ce ilustreaza si
definesc acest curent. Bacovia cultiva un simbolism de esenta si nu unul
formal, iar starea poetica se transmite cititorului ca traire interioara ca fapt
de viata.
Timpul bacovian este cel al toamnei reci si umede, al tristetii
provinciale, al iernilor cu amurguri de metal, al verii toride care
descompune cadavrele si materia, in general. Spatiul poetic bacovian este
insumat de parcuri solitare, gradini desfrunzite, mahalale sordide pe ale
caror ulite trec figuri palide, copii bolnavi ce vin de la scoala, liceulcimitir al tineretii, un cerc de plumb taiat de corbi; iar sensul ultim al
poeziei bacoviene este moartea.
Prin tehnica sugestiei, G Bacovia e poet simbolist: sentimetul
singuratatii, acel al pustietatii interioare este realizat prin corespondenta intre
sentiment si muzica, intre sentiment si culoare. Gama de culori este
restransa: predomina alb, negru, galben, cenusiu, foarte rar verdele crudapare intr-o singura poezie (Nervi de primavara). Aceasta gama de culori
se bazeaza pe o serie de motive tipic simboliste: uratul, prictisul, tristetea,
vagabondajul si monotonia.
Poezia Plumb da titlul primului volum al lui Bacovia, publicat in
anul 1916, ce impune bacovianismul din care isi trag substanta si celelalte
volume: Scantei galbene (1926), Cu voi (1930), Comedii in fond
(1939), Stante bargeza (1946). Sursa de inspiratie a constituit-o vizita pe
care poetul a facut-o prin 1900 la cavoul Sturzestilor (din cimitirul bacauan)

fiind profund impresionat de sicriele si florile de plumb, care dadeau

interiorului o nota stranie, nelinistitoare
Titlul poeziei Plumb sugereaza existenta provinciala, apasarea
sufleteasca, atractia pamantului, imposibilitatea zborului. Cateva din
laitmotivele creatiei de asamblu: moartea, singuratatea, vantul, frigul,
amorul, spaimele, se subordoneaza aici motivului central exprimat prin
metafora-simbol din titlu, reluata in sase din cele opt versuri structurate in
doua catrene, in care se observa o simetrie perfecta.
Organizarea prozodica este interesanta pentru realizarea unei melodii
stranii, interiorizata, obsedanta. Tonul elegiac este dat de iambi si peoni, care
predomina, dar si de rima masculina (si imbratisata). Cezura figureaza
numai in versurile 2 si 3, 6 si 7, al caror fiecare al doilea emistih incepe cu
conjunctia si, incadrata in peonul IV, urmat de iamb in versul al treilea.
Muzicale si de o tonalitate minora sunt verbele la imperfect
dormeam, stau, era, atarnau, dar mai ales fracventa cuvintelor
inchise, stinse: vesmant/vant care intra in rima masculina, cu ritm iambic,
cat si cele stridente, minore, cu oarecare functii onamatopeice: scartaiau,
strig, frig prin care se potenteaza atmosfera incarcata de neliniste.
Verbele la imperfect, in ambele pozitii semantice ale cuvantului singur
(stam singur in cavou, stam singur langa mort) eludeaza timpul concret,
solitudinea, prelugindu-se intr-un ritm fara limite. Singuratatea fiintei intr-o
lume a mortii ar putea sugera implacabila alunecare in acelasi destin.
Metafora-simbol plumb exprima starile de spirit vagi care apartin
unei anume sfere emotive date fiind corespondentele din natura, viata si
cosmos. Astfel plumbul poate sugera apasarea sufleteasca, sfasietoare la
care este supus artistul si in general, intelectualul care traieste intr-un pustiu
oras de provincie, un targ umed, cu ulite murdare. Prin culoarec sa, cenusiuinchis, plumbul mai poate sugera monotonia si plictisul, mediul meschin, cu
false straluciri de o clipa, acoperite repede de proza grea, diurna.
In alchimie, plumbul, care este un metal rece devine simbol al
saturnismului (de la denumirea planetei Saturn=trista, intunecata si
melancolica prin contrast cu stalucitoarea si joviala Jupiter). Sonoritatea
infundata, contrasa intr-o silaba formata dintr-o vocala inchisa, sprijinita
pe patru consoane, lasa impresia de cadere grea, fara ecou, surda si fara
posibilitatea unei eventuale inaltari. Cuvantul cavou are sensuri foarte
vagi: poate si nu poate fi, in acelasi timp, cavou: el poate fi casa sau orasul
in care locuieste poetul; sau poate fi mediul, lumea meschina, daca nu
cumva si propriul corp in care salasluieste un suflet de plumb (Ion Rotaru).
In poeziile lui Bacovia cavoul ar putea simboliza chiar planeta, ori chiar

intregul univers, care ar putea fi interpretat ca ultimul cerc al pustiului

bacovian, ca pandant al singuratatii.
Cuvantul cheie este pus ca epitet mai intai la limita concretului
(sicrie de plumb, floride plumb, coroane de plumb) ca apoi sa dea
consistenta materiala unor abstractiuni de asemenea ambigue, tulburatoare
prin vagul lor straniu: covorul de plumb doarme intors (dormea intors
amorul meu de plumb). Participiul intors este si el nedefinit: intors in
spatiu sau in timp. In versul stam singur langa mort...si era frig
descoperim ca amorul este mort iar strigatul din linistea sinistra si
inghetata a cavoului este zadarnic, pentru ca si aripile, simbol al zborului,
sunt de plumb si atarna grele. Strigatul este o nota discordanta, dar nu
singulara in atmosfera de dizolvare a personalitatii, de inregistrare resemnata
a semnelor izolarii, ruperii oricarei punti de legatura intre eul care contempla
si lumea in cadere. Sentimentul straniu pe care il incearca subiectul liric in
apropierea mortului se naste din impresia instrainarii, a unei rupturi intre
viata si moarte.
In spatiul de plumb al cavoului, rece si apasator, eul liric intra in criza
de indentitate, pandit fiind de pierderea memoriei, de uniformizare
existentiala. Evadarea din acest spatiu de metal rece, gri si greu este
imposibila.
Sentimentul singuratatii este acutizat (eram singur..). El nu
constituie doar o stare de spirit, ci conditia existentiala a poetului: in cavou,
in piata pustie, in hanul situat departe sau in fata vesniciei, poetul traieste
solitudinea la modul dramatic, universal.
Daca in prima strofa se impune un univers exterior (cu somnul
adanc al sicrielor de plumb, cu funerar vesmant) care vizeaza izolarea
si spaima omului, in cea din urma viata interioara si sentimentul erotic se
afla sub acelasi semn dramatic. Deci cadrul intreg este inchis sub teroarea
data de epitetul de plumb.
Poetul isi transfera trairile in muzica si culoare, ipostazele lor
devenind masti. In primele doua versuri domina muzica funebra, cenusiul
plumbului si decorul funerar-spre a se implica damnarea poetului la
solitudine. Mai departe insa suspensia introduce macabrul, muzica
vantului si a coroanelor de plumb. Amorul insusi devine cenusiu si
intors, si ca atare macabrul se transmite pe cale complex senzoriala-(era
frig) si sub semnul vizualitatii din ultimul vers. Poezia creste intr-o
devenire sumbra obsesie a teluricului, o gravitate colosala trage totul in
jos(N.Manolescu)