Floare albastra

Iubirea este cea mai veche tema a literaturii dar si a celoralalte arte.
Larga difuziune a temei, prezenta in literatura tuturor popoarelor, insistenta
reluarii sale in timp sunt o dovada a importantei acestui sentiment vazut ca
experienta umana fundamentala si ca modalitate de cunoastere a lumii si a
sinelui. In poezia lui Eminescu, iubirea nu este un sentiment ocazional ci
unul fundamental la care participa tot cosmosul. Tesuta din drama eroului ea
capata un sens filosofic exprimand o aventura a existentei si a spiritului care
face din Eminescu unul dintre cei mai profunzi poeti romantici. Iubirea la
Eminescu devine o modalitate de salvare dintr-o situatie limita, greu de
suportat, cea a conditiei umane. Puterea iubirii este reconciliatuare, purifica
si eleveaza, il trezeste pe individ la o constienta a unitatii primordiale, la o
sete de transcedere a lumii. In haosul fenomenelor, iubirea ii apare ca o forta
ordonatoare capabila sa stinga antinomiile, sa construiasca punti intre
contingental si oniric. Prin iubire eroul indragostit se vede trecand in planul
absolutului transfigurand imperfectiunea conditiei umane.
Poezia Floare albastra una dintre cele mai sensibile, apartine asa
cum bine intuieste G. Bogdan-Duica, ciclului iubitei de la Ipotesti in care
mai figureaza: Elena(Mortua est!), Un roman(Din strainatate), O, dulce
inger bland. In analiza poeziei Zoe Dumitrescu-Busulenga propune o
structura dihotomica diferentiata in cateforia departelui reprezentata de
principiul masculin si cea a aproapelui desemnata de principiul feminin.
Astfel poezia debuteaza cu un monolog al categoriei aproapelui care
infatiseaza un repros facut categoriei departelui. Cele trei strofe ale
monologului infatiseaza totodata imaginea lumii de care este prinsa
categoria departelui, lume ce simbolizeaza la randul sau cunoasterea
absoluta. Inca din inceput se sugereaza elevarea spirituala si intelectuala a
celui ce desemneaza principiul masculin: - Iar te-ai cufundat n stele / i n
nori i-n ceruri nalte?. Simbolurile siderale si celeste reprezinta in acest
caz inaltimea pe axa intelegerii la care ajunge categoria departelui, idee
dezvoltata in strofele ulterioare. Urmatoarele doua strofe inglobeaza prin
simboluri imaginea cunoasterii nelimitate. Cunoasterea nelimitata este redata
prin inserarea simbolurilor celor patru principii organizatoarea: apa marea,
i ntunecata mare, focul soarele n zadar ruri n soare, teluric
campiile i cmpiile asire, si etericul cerul Urc-n cer vrful lor
mare. Prin grefarea acestor simboluri se defineste cunoasterea cosmica.
Cunoasterea absoluta in planul teluric este preprezentata de imaginea
piramidelor ce devin un substitut al axis mundi si a copacului vietii dar vazut
invers, cu radacinile infipte in cer si varful in pamant ceea ce evidentiaza
1

ideea teluricului nascut din cosmic. Varful piramidei care urca-n cer: Urcn cer vrful lor mare, expune o idee a lui Hermes Trismegistul in
acceptiunea caruia varful piramidei simbolizeaza logosul Demiurgic, rostirea
dintai si increata. Revenirea la teluric se face prin atentionarae principiului
feminin asupra unei astfel de fericiri in categoria pe care o reprezinta, cea a
aproapelui: Nu cta n deprtare / Fericirea ta, iubite!. Monologului liric
al principiului feminin nu i se da un raspuns: Eu am rs, n-am zis nimica..
Fericirea posibila in categoria aproapelui este dezvoltata sub forma unei
invitatii in natura ceea ce echivaleaza cu gasirea unui topos securizant pentru
a face posibila manifestarea iubirii: - Hai n codrul cu verdea, / Undizvoare plng n vale, / Stnca st s se prvale / n prpastia mrea..
Motivul izvorului in aceasta poezie intra in doua complexe simbolistice.
Primul, codru izvor care are menirea de a reitera filosofia greaca, conform
careia codrul este spatiul consacrat divinatiei, salasul ascuns al zeilor in
cadrul caruia izvorul semnifica manifestarea divinului, energia spirituala. Al
doilea complex simbolistic se refera la izvor stanca care este o referire la
filosofia chineza in acceptia caruia izvorul se identifica cu yin iar stanca cu
yang. Prin descrierea naturii pe care o realizeaza poetul proiecteaza imaginea
spatiului edenic in care iubirea se poate manifesta liber. Pentru ca spatiul
apare dominat de principiul acvatic in ambele forme existentiale; principiu
activ: izvorul, origine a vietii interioare si principiul pasiv: balta ca
loc/plasare a iubirii din care se naste viata, se poate pune problema recrearii
imaginii Insulei lui Euthanasius. In acest cadru este proiectata manifestarea
ludica a iubirii fara ca aceasta sa capete accente ale profunzimii spirituale.
Verdele codrului simbolizeaza manifestarea superioara a fenomenelor vietii,
dar simbolizeaza totodata si destinul care trebuie asumat si urmat si care
pastreaza in latenta imaginea mortii. Atmosfera ludica este redata la nivel
lexico-semantic prin diminutivul gurita iar la nivel stilistic prin simbolul
povestilor si prin incercarea de a ghici iubirea prin jocul cu floarea de
romanita, simbol al destinului. Elementele de portret se reunesc in imaginea
principiuli feminin vazut ca o Diana indragostita, ca o driada: i de-a
soarelui cldur / Voi fi roie ca mrul, / Mi-oi desface de-aur prul, / S-i
astup cu dnsul gura.. Jocul sarutarilor de sub palarie determina punctul
maxim al intensitatii implinirii in iubire. Momentul astral culminant este
atins prin iserarea motivului lunii, suprapus motivului noptii care in acest
caz are doar conotatii benefice si vitale prin asocierea cu un simbol solar, al
vitalitatii: vara. Iesirea din spatiul ferice se realizeaza cu un fara a atrage o
ruptura la nivelul cuplului ci reitereaza complexele de simboluri antinomice:
feminin masculin, Adam si Eva, yin si yang, animus si anima,
continuitatea manifestarii sentimentului la nivel spiritual si armonizarea
2

contrastelor se realizeaza prin motivul sarutului: Pe crare-n boli de

frunze, / Apucnd spre sat n vale, / Ne-om da srutri pe cale, / Dulci ca
florile ascunse. Monologul categoriei aproapelui se sfarseste cu prezentarea
ultimului moment al intalnirii indragostitilor ce se realizeaza sub mantaua
noptii: i sosind l-al porii prag, / Vom vorbi-n ntunecime: / Grija noastr
n-aib-o nime, / Cui ce-i pas c-mi eti drag?. Strofa urmatoare nu este un
raspuns la monologul iubitei, in schimb, demitizeaza sensul poeziei: nc-o
gur - i dispare... / Ca un stlp eu stam n lun! / Ce frumoas, ce nebun /
E albastra-mi, dulce floare!. Intreaga poezie se infatiseaza din ultimei
strofe ca un monolog creat de barbatul indragostit pe care il atribuie femeii
prin evaziunea in vis care inchide in sine o evaziune in timps si spatiu. Din
perspectiva aceleiasi strofe, motivul lunii capata alta valenta. El se
metamorfozeaza dintr-un potentator al sentimentului de iubire intr-un simbol
al tristetii, al luminii ce isi indreapta razele spre sufletul nostalgic. Pentru
prima oara este introdus in aceasta strofa motivul florii albastre imprumutat
din terminologia liricii germane si indeosebi, din Heinrich von
Ofterdingen de Novalis unde este simbolul idealului neaccesibil. Floarea
albastra devine insa la Eminescu simbolul irealitatii onirice. Ultima strofa a
poeziei inchide in pripria esenta un ton elegiac: i te-ai dus, dulce
minune, / -a murit iubirea noastr - / Floare-albastr! floare-albastr!... /
Totui este trist n lume!. Ca oamenii, asemeni imperiilor si lumilor,
asemeni insusi Universului si iubirea moare, iar in umra sa ramane doar
floarea albastra, albastra pentru ca asemeni iubirii albastrul este cea mai
imateriala dintre culori, natura nu o infatiseaza in general decat acumulata
din transparenta, adica un cumul al aerului sau al apei. In romantism
albastrul este culoarea nostalgiei, al idealului de neatins. Dragostea la
Eminescu din floarea albastra devine simbolul pasarii albastre a fericirii
proiectat in segmentul florii. Ultimul vers al poeziei, cel mai derutat: Totusi
este trist in lume, defineste ambivalenta iubirii. In viziunea acestui vers
iubirea nu aduce neaparat fericirea totala, pentru ca in momentul implinirii
se pune problema duratei acestei impliniri si problema implinirii celuilalt si
problema disparitiei acestei impliniri, dar singura si marea originalitate a
dragostei este ca face individul sa nu distinga fericirea de nefiricire, traindule osmotic intr-un etern flux. O explicatie gramaticala logica privind
adverbul totusi este data de Iorgu Iordan. Acesta propune o perspectiva a lui
totusi privit ca un arhaic tot +(u) si (ceva asemanator lui cevasi, orisicat).
La Eminescu femeia se identifica acelei clipe intense care da sens unei
cautari fervente a dragostei, a eului. Iubirea devine destin iar destinul moarte
iar moarte din nou o expresie a vietii, intr-o devenire continua spre elevare
pana la integrarea in Spiritul Universal al Destinului.
3