Romanul realist modern subiectiv

Ultima noapte de dragoste, intaia nopate de razboi

Camil Petrescu
Realismul se impune ca miscare culturala in a doua jumatate a secolului al
XIX-lea, in Franta revolutionara ce repudiaza idelaismul fichtean si
romantismul desuet, optand pentru o forma de mimesis, in virtutea careia
opera artistica este oglinda puratata de-a lungul unui drum .(Stendhal)
Realismul se orienteaza spre aparenta banalitate cotidiana, in structura
careia incearca sa identifice o anumita cauzalitate, pentru a sublinia unitatea
si organicitatea lumii, dintr-o perspective critica. Desi opereaza, asemenea
clasicismului cu notiunea de tip, tipologie, scriitorul realist surprinde
complexitatea reflexive-afectiva a personajelor, de o diversitate derutanta, o
adevarata comedie umana, creeaza impresia vietii autentice, numitorul
comun al eroilor fiind verosimilitatea tipurilor construite pe baza
descoperirii lor in stiintele fizice si naturale.
Convietuind cu modernismul in multe din speciile literare, acesta reprezinta
totalitatea miscarilor artistice care neaga traditia, conventiile, sabloanele,
construindu-se ca atitudine spirituala inca din sec. al XV-lea d. Hr., ca
termen opus vetustului.
Referitor la tendintele evolutiei epicului, criticului Eugen Lovinescu ii
revine meritul de a fi sintetizat intr-un sistem coerent tendintele literaturii
interbelice, dar mai ales, de a fi grupat in jurul revistei Sburatorul, aparuta
pentru prima data in 1919, pe 19 aprilie, si al cenaclului omonim, tineri care
vor confirgura valori incontestabile ale culurii nationale, printer care
amintim pe Liviu Rebreanu, George Bacovia, Ion Minulescu, Anton Holban,
George Calinescu sau Camil Petrescu.
Disociindu-se initial, prin teoria imitatiei, de doctrina culturala a curentului
national, Eugen Lovinescu incheie studiul sau cu reiterarea caracterului
moral al oricarei opere literare, in sensul esteticii maioresciene care
identifica moralitatea artei in catharsisul aristotelic, in contemplatia estetica.
In conlcuzie, esteticul devine principalul ordonator in receptarea sincronica
sau diacronica a operei de arta.

Tudor Vianu identifica in opera lui Camil Petrescu elementele ale celui de
al treilea realism, in studiul estetic Arta prozatorilor romani, odata cu
publicarea in doua volume in anul 1930 a romanului Ultima noapte de
dragoste, intaia noapte de razboi, despre care afirma ca este o scriere in
care arta analizei castiga unul din succesele ei cele mai mari.
Romanul este o specie a genului epic in proza, cu structura complexa,
determinate de mai multe planuri narative, care dezvolta intrigi paralele,
antrenand personaje individualizate printr-o pluralitate de tehnici si procedee
artistice.
Convins fiind ca literatura are o functie cognitiva, manifestata in plan
psihologic, prozatorul Camil Petrescu respinge in studiul sau estetic Teze si
Antitezeorice tendinta in arta: Nu putem cunoaste nimic absolut decat
contempland asupra propriului nostru registru sufletesc. Teoria sa despre
roman trebuie sa fie in conformitate cu structura personalitatii auctoriale si
cu modul de reflectare a lumii in constiinta. Aceasta reprezinta premizele
romanului subiectiv camilpetrescian, redate sub forma unui postulat: sa
nu descriu decat ceea ce vad, ceea ce aud, ceea ce inregistreaza simturile
mele, din mine insumi eu nu pot iesi si eu nu pot vorbi onest decat la
persona intai. Aceasta liminara sinceritate auctoriala este insotita de gustul
pentru realitatea neinfrumusetata , abordand un stil anticalofil.
Consecventa auctoriala este dezvoltata in doua planuri: al autorului cu el
insusi prin implicarea propriei conceptii de viata si prin abordarea
intuitionismului de factura bergsoniana precum si a autorului cu realitatea
prin abordarea tehnicii retreospective si introspective de factura proustiana.
Din acste teorii estetice, expuse in studiile din Teze si antiteze in special in
capitolul intitulat Noua structura si opera lui Marcel Proust rezulta si
autenticitatea sporita nu doar prin relatarea la persoana I a verbelor, ci si prin
introducerea tehnicii jurnalului.
In structura romanului interfereaza doua curente, realism si modernism;
realismul caracterizat de verosimilitatea faptelor reprobabile, veridicitatea
surprinsa ca procesualitate a iubirii, tipicitatea care creioneaza personaje
fundamentale si autenticitatea prin declaratie. Modernismul se
individualizeaza prin structura care se abate de la normele clasice, si printrun ansamblu de tehnici precum introspectia, retrospectia, tehnica memoriei
involuntare, tehnica jurnalului sau a intuitionismului.

Temele romanului sunt iubirea si razboiul asociate titlului, atat iubirea cat si
razboiul fiind vazute ca fenomenologii ale cunoasterii. Structura operei este
dihotomica, formata dintr-o carte a iubirii, privita ca monografie a iubirii, iar
prin extensie, radiografie a unui sentiment si o carte a razboiului,
conturata si aceasta ca inregistrare evenimentiala a
epicului, prin
intermediul memoriei afective, sau ca inregistrare a jurnalistului de razboi a
unui flagel universal, posedat de moravurile contemporane si cu capacitate
de autodistrugere.
In planul subiectivitatii naratorului, in cea de-a doua parte se incearca prin
invitatia lectorului la evenimente, obiectivarea planului naratorului
personaj, prin contestarea verosimilitatii evenimentelor. Evolutia firului epic
se subordoneaza constiintei care deruleaza elementele de procesualitate, in
pofida cronologiei evenimentiale.
Din punct de vedere analitic, romanul debuteaza cu partea a II-a, deoarece
primul capitol dezvolta tema razboiului specifica celei de a doua carti:
intaia noapte de razboi.
Descrierea sarcastica din incipit: zece porci tiganesti cu boturi puternice,
ar fi ramat, intr-o jumatate de zi toate intaririle de pe valea Prahovei, cu
retele de sarma si cu <<gropi de lup>> cu tot, mentine gradul de
autenticitate al romanului, scriitorul optand pentru sarcasm deoarece a
participat la razboi tot dintr-o ironie a sortii.
Descrierea sarcastica a frontului printr-o suprapunere a planului auctorial cu
cel al personajului-narator are rolul de a-l introduce pe lector spre momentul
declansator al memoriei involuntare, care readuce in prin planul actiunii
fluxului constiintei derulata in procesualitatea ei interioara pin descrierea
autoanalizei personajului.
Premisa introspectiei o constituie o discutie de la popota regimentului din
care persinajul erou Stefan Gheorghidiu- facea parte, discutie despre
dreptul femeii la viata sau la moarte odata ce imaginea i-a fost intinata:
nevasta trebuie sa fie nevasta si casa, casa. Acest schimb aprins de replici,
nu vor fi atat de vehemente, daca in ele autorul nu si-ar fi inserat propria
conceptie despre iubire, extrasa din studiile de estetica literara si din roman,
presupunand ca cei ce iubesc au drept de viata si de moarte unul asupra
celuilalt, sau ca o iubire mare e un caz de monodeism, voluntar la inceput,
patologic pe urma.
3

Chiar si in planul naratorului in aceeasi secventa de incipit, se inregistreza o

confesiune, referitoare la incarcatura sentimentala si impactul pe care il are
momentul declansator: E ingrozitoare uneori aceasta putere a unei singure
propozitiuni, in timpul unei convorbiri normale, ca sa porneasca dintr-o data
macinarea sufleteasca, asa cum din zecile de combinatii cu sapte litere ale
unui lacat secret, una singura deschide spre interior.
Introspectia incepe cu cela de-al doilea capitol, sau primul corespunzator
cartii iubirii, si este marcata de un timp al iterativitatii a fi: Eram insurat
de doi ani si jumatate cu o colega de la universitatea si banuiam ca ma
insala. Lipsa cronosului si mai ales a toposului, ofera personajului
examinator intr-un mediu atemporal si anonim, conditii prielnice
autocunoasterii.
Refacerea momentelor importante din evolutia sentimentului de iubire
implica derularea evenimentiala, conform unei fenomenologii a cunoasterii,
deoarece Gheorghidiu este intelectualul care analizeaza pana la disolutie
fiecare intamplare care i-a marcat existenta.
Procesualitatea iubirii prezentata in derularea interioara, intelectiva, dintr-o
unica perspectiva a naratorului personaj, pune in evidenta un process de
etapizare.
In prima etapa epicul marcheaza prezentarea prin generalizare a ipostazei
feminine, pe care o retine si autorul prin numele personajului Ela,
simbolizandu-se proiectia personajului in afara, deci alter-egoul sau:
Lungile convorbiri acasa, in salonasul cu divane acoperite cu scoarte si
mormane de perne, devenisera si pentru mine- e drept, mult mai tarziu- o
nevoie sufleteasca. De altminteri era aceasta fata un continuu prilej de
uimire.
Din momentul in care, colega de universitate generalizata si a carei prezenta
devenise o adevarata necessitate, devine Ela, acea proiectie in afara a lui
Gheorghidiu, consemneaza cea de a doua faza, unde personajul principal
accepta sa se reflecte in aceasta angelica, ale carei trasaturi sunt creionate in
cel mai clasic stil, reprezinta un topos perfect in care sa se rasfranga o
reflectare de ale idealitatii conceptuale, nascuta din dorinta de a crea un alt
4

Kalocagaton: Cu ochii mari, albastri, vii ca niste intrebari de clestar, cu

neastamparul trupului tanar, cu gura necontenit umeda si frageda, cu o
inteligenta care irumpea, izvorata tot atat de mult din inima cat de sub frunte,
era de altfel un spectacol minunat.
In cel de-al terilea stadiu, acceptarea Elei in viata lui Stefan Gheorghidiu,
este asociata la inceput in planul lectorului cu mila, cauzata de umilintele la
care insasi se supunea: Si ea, care nu urma decat franceza si romana, care
avea oroare de matematici [] numai ca sa fim impreuna ma insotea si
asculta acum, o ora pe saptamana, serioasa si cuminte ca un catelus, si
asculta, fara sa inteleaga principiile generale, ale calculului diferential.
Evolutia etapizarii inregsitreaza, in cel de-al patrulea nivel, acceptarea
urmata sau transformata in mandrie, personajul stiindu-se iubit de cea mai
frumoasa studenta de la universitate, care va declansa resortul orgoliului
masculin: fiindca eram atat de patimas iubit de una dintre cele mai
frumoase studente si cred ca acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele
iubiri.
Dupa acceptare, procesualitatea iubirii inscrie in fisa ei evolutiva starea de
obisnuinta, vazuta ca necesitate se a fi insotit de ceea ce constituia modus
vivendi. Aceasta impulsivitate, manifestata intens sub cortina unei iubiri
care orbeste, va determina uniunea precoce, pecetluita sub semnul casatoriei,
fara a se anticipa viitoarele conflicte, determinate de alte reflexii ale oglinzii,
care nu apartinde sfera egoului: era o gospodarie boema, cu prieteni si cu
prietene, tineri cu sarbatori mici, improvizate, plini de veselie si neprevazut.
[] A fost poate vremea cea mai frumoasa din casnicia noastra.
Absolutizarea sentimentului de iubire prin investirea cu aspecte ale
idealizarii dragostei, a unui sentiment probabil care va declansa prabusirea
axei sufletesti a personajului, inregistreaza o alta etapa. Acest moment al
absolutizarii isi are punctul de comparative prin raporatre la teoretizarea
iubirii, prezentata in discusul de la popota in primul capitol. Odata cu
insusirea unei oarecare averi, lasata intr-un mod imprevizibil de un unchi
avar, Tache Gheorghidiu, ii determina pe cei doi tineri sa se integreze intr-o
altfel de societate. Tema mostenirii si mai ales tipologia avarului Tache
Gheorghidiu, sau a arivistului Lumanararu implica un realism de factura
balzaciana. In aceasta noua societate Stefan Gheorghidiu nu mai vede in
nevasta sa o ingenuitate, o madona crezuta autentica , careia ii inchinam
ofrande: Nevasta-mea, cu ochii ei albastri si neprihaniti, a intervenit in
discutie cu o pasiune si o indarjire de care nu o credeam in stare. Riposta
5

indignata, ameninta cu un fel de maturitate care ma jignea oarecum []. As

fi vrut-o mereu feminine, deasupra discutiilor aceste avulgare, palpanda si
avand nevoie sa fie ea protejata, nu sa intervina atat de energic, interesata.
Ela pare sa se adapteze mult mai usor la noile conditii si ase plieze conform
necesitatii, prin insusirea unor moravuri care de multe ori scapa si logicii
naturii. Chiar si personajul experimental, Stefan Gheorghidiu este indignat
de insinuarea unui dansator priceput in galanteii feminine, stare de
discomfort, nascuta din preocuparea Elei pentru tinuta vestimentara a
barbatului ei, cat si dorinta de a-l introduce in inalta societate: O stanjenea
parca neatentia mea la imbracaminte. E drept ca intr-o dupa-amiaza am
observat si eu deosebirea dintre mine si dansatorii care vedeau la Anisoara.
Dereglarea echilibrului interior al lui Stefan Gheorghidiu, urmata de
convulsii si zbuciumari sufletesti, isi are ca punct declansator excursia
intreprinsa de Anisoara la Odobesti, unde in drum spre mosie
Gheorghidiu are impresia ca linistea caminului i-a fost intinata. Surprinde
prin ochi de fin psiholog al mentalitatii si caracterologiei feminine, inclinatii
ale Elei si afinitati pentru un anume domn G, dansator si in acelasi timp
animator al societatii. In fisa psihologica a personajului, aceste trairi
lamentabile de neliniste si dezamagiri pot fi explicate prin gelozie, insa in
planul personajului se afrima ca Nu, n-am fost nici o secunda gelos, desi
am sufeirt atat din cauza iubirii.
Ultima etapa a procesualitatii sentimentului de iubire, marcheza
transformarea constiintei lui Gheorghidiu intr-un camp de lupta pe care se
afla intr-o inclestare absurda si grotesca, dorinta de a gasi o dovada a
adulterului, dar si dorinta de a-si dovedi siesi ca se inseala asupra atitudinii
Elei: Mai mi-era o sila imensa de mine, de parca as fi avur paduchi si orice
aluzie la acesta suferinta mi se parea o infamie. Desi nu gaseste nicio
dovada incriminatorie, dar niciuna care sa isi disculpe nevasta, personajul
coplesit fiind de forta psihologica cu care aceasta apasa asupra constiintei
sale, doreste sa se sustraga acestui real disconfort: De aceea intaia mea grija
a fost sa se stie ca ma preocupa alta femeie.
Toate etapele surprinse anterior sunt prezentate cu scopul de a fi supusa
analizei evolutia lui Gheorghidiu, chiar daca ea este subiectiva, apartinand
universului personajului.

Experienta iubirii reprodusa fenomenologic si monografic este urmata de o

experienta ulterioara, simtita ca limita- moartea, corelata cu razboiul.
Tema iubirii si a razboiului sunt doua atitudini conflictuale, private
deopotriva la scara particulara si universala deorece, iubirea presupune un
razboi al individului cu sine, iar razboiul presupune atitudinea de iubire a
individului fata de lume, in maneira in care sunt descrise in roman. Din
aceasta perspectiva, razboiul vazut ca situatie limita, presupune nu numai o
noua experienta, de care Stefan Gheorghidiu simte ca are nevoie, ci mai ales
o revenire a individului la atitudini nebanuite ale resortului sau interior.
In cartea a doua este relatata o alta fenomenologie a cunoasterii care
incheie un demers initiatic intr-un tarseu labirintic al existentei umane
raportate la doua situatii vazute ca limita: iubira si razboiul, mediate de
moarte.
Stefan Gheorghidiu se inroleaza voluntar, prins intr-un hazard al soartei si
condus de idea ca nicio experienta nu trebuie sa-i lipsesca, mai ales daca se
considera un ratat in cunoasterea prin eros.
Si ilustrarea fenomenologiei cunoasterii thanatice implica ca si radiografia
sentimentului de iubire, mai multe etape, care debuteaza prin raspandirea
zvonurilor iritante care dezinformaza cu privire la declansarea luptei
decisive, vazuta ca iluzie. Razboiul este perceput de cei din afara ca un
moment de glorie, contrat celor implicate, in randul carora se starneste
panica sai ii reduce la trairi instinctive. Acest lucru poate motiva iesirile
exagerate ale lui Gheorghidiu, evidentiate in primul capitol, si pentru care
lectorul primeste lamuriri abia acum, cand inregsitreaza dorinta revoltatoare
a personajului de a ajunge la Campulung, unde locuia acum sotia sa.
Dezorganizarea armatei atat la nivel structural, cat si la nivelul dotarilor,
prezentata cu sarcasm in planul naratorului personaj, il determina pe acesta
sa se confrunte la nivel psihologic cu o alta problema determinata de o
intrebare devenita obsesiva: dar dupa primele cinci minute de lupta voi mai
fi oare in viata?
Nelinsitea dinaintea luptei deicisive, urmata de declansarea macelului,
produce in planul personajului reactii exterioare determinate de focalizarea
asupra unor imagini auditive si vizuale redate prin tehnica
plasticizanta, si reactii interioare care alcatuiesc o alta fisa fizio-psihologica
7

a unui individ care traieste patologic ecoul luptei in constiinta. Frica de

moarte nascuta din lupta resimtita la nivel sinestezic este cea ce face
legatura intre cele doua reactii: In clipa asta am avut impresia ca sau ciocnit
doua locomotive, cu un zgomot de iad, si am vazut cele doua carute crescute
intr-un munte de fum. A doua salva de trasnete, spintecand naprasnic pe
sus aerul, cade tot in drum si face alte patru morminte circulare.
Dezumanizarea tuturor personajelor are un rol important, nu numai in
etapizarea fenomenologiei cunaosterii tanatice, ci mai ales in fisa
psihologica a lui Stefan Gheorghidiu, a carui concepte despre viata si iubire
vor fi anulate, pentru ca evolutia sa parabolica sa inregistreze un alt curs:
Explozii se succed organizat. Unele le aud la cativa pasi, altele in mine.
Cum s-a terminat o rupture, corpul tot, o clipa sleit, isi injumatateste
rasuflarea si se incordeaza iar, sec, in asteptarea celeilalte explozii, ca un
bolnav de tetanus, cu ochii scosi din orbite, albiti de groaza.
Prin studiul reactiilor interioare se observa detasarea personajului de
egocentrism si egoism, acestea fiind incocuite de o atitudine de
responsabilitate:Nu pot sa imi dau seama de pierderi , Ne retragem scurt
pe muchia rapei, iar seninatatea cretina cu care luptasem in ultimile clipe
se transforma intr-o durere de cancer al pieptului. Din punct de vedere
stilistic sunt preponderente verbele de miscare atunci cand este descrisa din
perspective realista lupta, ca inregistrare, prin ecoul ei in planul constiintei.
O alta etapa marcehaza in acelasi plan al personajului inregistrarea
sentimentului de iubire cu implicatii umaniste, altruiste, declanasat de grija
fata de soldatii, pe care ii avea in subordine. Ma trantesc jos, cu oamenii
care se tin dupa mine.
In punctul de maxima intensitate, frontul isi dezvaluie infatisarea
apocaliptica, unde personajul este siderat de contextual in care se vede
implicat, dar aceasta senzatie nu este neaparat data de faptul ca s-a confrunta
cu un eveniment insolit, deorace trebuie sa se conformeze cu un datum
pre-existent, nascut din necesitatea de a-si lamuri anumite lucruri: Atunci
am vazut un obuz care i-a retezat capul lui Amariei si fugea asa fara cap
dupa dumneavoastra, domnule sublocotenent.
.

Finalul operei surprinde un alt Stefan Gheorghidiu, care din gelosul gata sa
omoare, impiedicat de generalul sau care il aduce cu forta inapoi la
regiment, la Campulung, se metamorfozeaza in individual capabil sa renunte
la tot trecutul Elei pentru a o putea lui din nou de la capat, dar altfel: I-am
scris ca-i las absolut tot ce e in casa, de la obiecte de prt la cartide la
lucruri personale la amintiri. Adica tot trecutul. Acest lucru este dictat nu
neaparat de constiinta sa plasticizata de o experienta mult prea violenta, ci
influentat de un scurt episod erotic consumat in timpul razboiului, unde o
tigancusa ii ofera o alta perceptie a iubirii desprinsa de idealitate. Aceasta
demonstreaza functia catharctica si capabilitatea personajului de a se
reabilita in fata autorului, prin finalul operei aparent deschise.
Tendinta modernista de a lasa nelamurit lectorul, de a-l sili sa gandeasca,
de a putea reflecta pe baza unei opera avand la dispozitie o serie de oscilatii,
isi are punctul de plecare in proza si teoretizarile Virginei Woolf, sentimental
ca nu exista raspuns, ca privita cinstit, viata pune intrebari dupa intrebari
care trebuie lasate sa rasune dup ace se termina povestirea.
Declarat anticalofil, in maniera in care repudiaza frumosul ostentativ, Camil
Petrescu recompune o lume sufleteasca, creand reveniri aprobative din
partea lectorului, atunci cand existenta este supusa lentilei maritoare a
introspectiei.