Neicu Elena, an I, Litere IDD

Tema la Folclor
Lect. univ. dr. Ioana Fruntelată

1)Comentaţi raportarea omului la natură în cântecul liric.

Credincios credinţei care spune ” codrul este frate cu românul”, creatorul popular
şi-a canalizat forţa creatoare către cântece în care apare o foarte strânsă legătură a omului
cu natura.
Fie că eroul este descris ca o fiinţă-plantă, de preferat floare, fie că viaţa sa se
desfăşoară în sânul naturii, fie că existenţa sa lumească se sfârşeşte, există o continuă
legătură a lui cu mediul înconjurător.
În cântecele lirice de dragoste, ca “Măi , bădiţă, floare dulce” fiinţa iubită este
descrisă folosind epitete ca “floare dulce”.
Ceea ce este extraordinar este “smulgerea şi răsădirea” acesteia în gradina
îndrăgostitului prefigurând ,astfel, o căsătorie fantastică.
Şi iar interesant mi se pare şi faptul că, deşi este iubită, această fiinţă transplantată
suportă în mod simbolic acţiuni asemănătoare ritualului sacru al obţinerii pâinii celei de
zi cu zi: secerat, îmblătit, măcinat, cernut, frămăntat şi, în final “dat inimii”(mâncat).De
remarcat este faptul că “seceratul” este făcut cu “milă”, iar partea de final (‘te-aş da
inimii mele”) accentuează faptul că toate aceste acţiuni performate asupra iubitului sunt
făcute numai şi numai din dragoste.
Poate, şi aceasta este doar o părere personală, aceste acţiuni invazive ce au loc
asupra persoanei iubite marchează şi conştiinta că , o dată cu uniunea celor doi şi cu
trecerea anilor, apar şi inevitabilele fricţiuni ce pot duce până la distrugerea legăturilor de
dragoste sau, poate că, ele doresc să accentueze chinul prin care trece îndrăgostitul care
nu-l are alături pe cel dorit.
Oricum ar fi, e clar că poetul popular nu se poate vedea pe sine în afara spaţiului
natural atunci când este vorba de un sentiment aşa de important cum este iubirea , ce ,
obligatoriu, face parte din viaţa sa, ca şi hrana.
Există şi alte sentimente şi frustraţii ale ţăranului roman în cântecele lirice: lipsa
dreptăţii în societate sau singurătatea.Este cazul scurtei creaţii “Jălui-m-aş şi n-am cui”.
Aici poetul popular trăieşte drama unei existenţe lipsită de o fiinţă apropiată
într-o societate în care dreptatea nu mai are valoare, iar strigătul său de revoltă nu are
cine să-l audă decât, poate, codrul.
Drama este adâncită de faptul că nici în codru nu găseşte alinare . Sentimentul de
însingurare este accentuat de lipsa înţelegerii, iar durerea ce transpare este cu atât mai
mare cu cât nu are cui s-o împărtăşeacă. De aici şi “jăluirea”eroului.

1
 Şi iarăşi regăsim legătura omului cu natura, tendinţa sa de a se contopi cu
elementele pământeşti .
În alte cântece lirice este tratată altă temă importantă ce-l frământă pe om :
moartea, ultimul act al omului pe Pământ.
Aceasta e exemplificată în cântecul liric păstoresc “Ciobănaş de la miori”.
Şi cine putea să fie oare protagonistul, dacă nu ciobanaşul mioritic?
Între cântecul liric şi cel epic există similitudini, dar şi deosebiri marcante: ambii
ciobănaşi mor şi se integrează naturii (ciobănaşul mioritic este înmormântat în mijlocul
stânii de către ucigaşi, dar cel din cântecul liric dispare treptat acoperit de codru:” trei
brazi mari s-au răsturnat/ pe mine că m-a-ngropat”), jeliţi fiind de către elementele
acesteia, moartea ambilor este violentă, însă ea are loc din cauze diferite (în “Mioriţa”
este ucis de către fârtaţii invidioşi, iar în cântecul liric cade pradă stihiilor naturii).
Cântecul liric are aspectul unui dialog între cel “dus pe cea lume” şi performerul
cântecului: la întrebările cântăreţului, mortul răspunde.
Întregul ritual funerar este îndeplinit de către elementele naturale, de la momentul
morţii şi până la cel al reintegrării în ţărână: doborât de către”trăsnet, când a trăsnit”, jelit
de păsări când “au ciripit”, scăldat de ploi când “au plouat”, împânzit de către lună “ când
a răsărit”, lumânarea fiindu-i aprinsă de către Soare “ când a fost sus”, îngropat de către
trei brazi dărâmaţi asupra sa.
Un alt element deosebit de important este fluieraşul ciobănaşului ce apare şi în
“Mioriţa”, dar şi în cântecul liric. În ambele creaţii populare, acesta are un rol important:
acela de a chema oile care îl vor plânge “cu lacrimi de sânge”( “Mioriţa”) sau îl vor
“căta”( cântecul liric).
Cântecul liric, în totalitatea sa este un bocet asemănător celor pe care bocitoarele
profesioniste îl zic la capătâiul celui mort. Este “povestirea” prin care se descrie sfârşitul
tragic al tânărului cioban semănând cu inscripţiile din cimitirul vesel de la Săpânţa.
Poate că, dintre cele trei exemple de cântece lirice analizate, acesta din urmă arată
cel mai clar legătura omului cu natura : conform credinţei biblice că din pământ am ieşit
şi în pământ ne întoarcem (crearea omului de către Dumnezeu din lut- vezi şi ritualul
Scaloianului, care , deşi are rostul de “a aduce ploaia” are înfăţişarea unui om din lut).
Acest ultim act pământesc, moartea, este şi cel mai înfricoşător pentru om, cu
răceala şi rigiditatea trupească, cu urâciunea leşului şi, speriat, încearcă să se înconjoare
cu viaţă şi nemurire: munţi, codri, stihiile naturii eterne.
În concluzie, fără teamă că voi greşi, subliniez apartenenţa creatorului popular la
mediul său de viaţa , strânsa lui legătură cu satul, pădurea din care-şi procură cele
necesare traiului şi în care se ascunde în zile de restrişte, munţii şi apele de lângă casa sa,
pe care le cunoaşte şi le înţelege, incluzându-le chiar şi în cântecele sale.

2
2)Comparaţi reflectarea codului etic tradiţional în proverbul 1 şi în balada familială
“Ghiţă Cătănuţă”.

Proverbul spune că “Omul trebuie să cinstească/ legea lui cea bătrânească”.

Ca orice proverb, şi acesta reflectă înţelepciunea a zeci şi zeci de generaţii de
ţărani ce au trăit de-a lungul sutelor de ani, şi , ori de câte ori cineva încalcă vreuna dintre
legile codului din bătrâni îi este reactualizat ca o mustrare şi ca o povaţă.
Înţelesul său este acela că, orice ar fi , omul trebuie să-şi păstreze locul său în
societate, să “cinstească”(respecte) datul din bătrâni.
Pentru aceasta, există reguli ce nu trebuie încălcate: reguli pentru bărbaţi şi reguli
pentru femei, reguli pentru soţi, dar şi pentru soţii, pentru fii/fiice, dar şi pentru părinţi şi,
ca să n-o mai lungesc , un întreg arsenal de reguli nescrise, de toţi cunoscute care
reglementează viaţa socială. Ele au rostul de a păstra ordinea firească a lucrurilor, de a
face în aşa fel ca viaţa să se desfăşoare lin şi fără neplăceri.
În virtutea acestei “legi bătrâneşti” băieţelul va fi dat în grija tatălui, iar fetiţa în
cea a mamei pentru a fi iniţiaţi, astfel ca ,adulţi ajungând , să nu încalce vreuna dintre
reguli, ceea ce i-ar aduce oprobiul public şi excluderea din sânul comunităţii.
Dovadă că cea care trebuia să educe în legea cea adevărată pe fată este mama sunt
şi cuvintele lui Ghiţă din balada familială “Ghiţă Cătănuţă”: “Ba nu ţi-oi da pe mândra,/
că mi-a dat-o soacră-mea /ca să ţiu casă cu ea”.
În balada familială “Ghiţă Căţănuţă” cea care încalcă legea este soţia. Ea nu-şi
susţine soţul aflat în conflict cu cel ce i-a fost în tinereţe iubit. Atunci când este rugată să
dea o mână de ajutor soţului , ea dă dovadă de neloialitate zicând : “ oricare-o birui/tot
un bărbăţel mi-o fi”. Acesta a fost proba la care a supus-o Ghiţă şi la care ea a dat greş.
Pedeapsa ce o primeşte este cumplită: va plăti cu viaţa această încălcare a legilor
căsniciei.
O altă vină a tinerei neveste este şi aceea că a avut “ibovnic” (cum îl numeşte
chiar ea) încă de când era de-o vârstă fragedă (în jur de 14 ani). Este şi vina mamei ce nu
şi-a păzit cum trebuie fata ,permiţându-i acesteia să umble după iubit de mică.
Pedepsită pentru această lipsă în educaţia fetei este şi mama acesteia, cea care nu
şi-a îndeplinit menirea de a-şi educa după lege fata, prin uciderea necredincioasei şi
necuratei sale fiice.
El , soţul, îşi îndeplineşte cu sfinţenie rolul, apărându-şi soţia şi bunurile de
atacul nedorit al arambaşei de haiduci dovedind , în acest fel, că-şi ţine legea din bătrâni.
Nefiind susţinut în cadrul familiei de propria-i soţie, o va pedepsi şi-şi va lua lumea în
cap, devenind haiduc la drumul mare.El devine în acest fel un proscris, un marginalizat,
însă unul căruia i s-a închinat o baladă (creatorul popular apreciază respectarea de către
Ghiţă a legilor nescrise ale familiei care cer celor doi soţi loialitate şi respect reciproc).
Ambele creaţii populare reflectă un sistem de valori morale tradiţionale care
trebuie respectat şi după care trebuie să se conducă în viaţă omul, prima dintre ele ,însă,
sub forma specifică a unui proverb.

3
4