Sunteți pe pagina 1din 8

Domnioara Nastasia, de G.M.

Zamfirescu, este o comedie tragic n trei acte a


crei prim ediie a fost publicat fragmentar n Universul literar, nr. 20 (16 mai)
1926 i integral n SADR. Publicaie de Teatru Romnesc, nr. 3 (1928); retiprit
n volumul de Teatru, 1957. Premiera: 3 septembrie 1927, pe scena Teatrului
Regina Maria din Bucureti. Textul are la origine dou proiecte anterioare,
abandonate succesiv - romanul Bariera, conceput la Satu Mare n 1922-1923, dar
apreciat ca neavnd respiraia epic necesar, i fragmentul dramatic din dou
acte i patru scene, ntrerupt deoarece i lipsea suflul de umanitate din gest i
replic - reluate n iarna 1925 i primvara urmtoare, dezvoltate, prin cristalizri
succesive citite n cenaclul Sburtorul, pn la versiunea scenic din 1927.
Premiul Al. G. Florescu (7 mai 1929).

Rejucat n 1932, cnd nregistreaz al 60-lea spectacol de la prima reprezentaie,


piesa a fost inclus, n timp, n repertoriul aproape tuturor teatrelor din ar.
Difuzat i la radio, n dou versiuni, n cursul anilor 1957 i 1964. La 25 de ani de
la moartea autorului e pus n scen la Teatrul Naional din Bucureti (23
octombrie 1964), cu Raluca Zamfirescu, fiica scriitorului, n rolul titular.
Remarcat nc de la premier pentru observaia atent i ptrunztoare, realismul
i pitorescul ambianei i al personajelor, lucrarea rmne drama periferiei
oraului romnesc.
Debutul dramaturgie cu Domnioara Nastasia a fost apreciat, de public i critic
deopotriv, drept un mare eveniment. Dup opinia martorilor premierei, surpriza
consta n materialul inedit valorificat de dramaturg - tragicul suburbiei
romneti, investigat concomitent, dar cu alte mijloace, de Carol Ardeleanu, n
Diplomatul, tbcarul i actria. n plus, impresia favorabil era consolidat de
personalitatea artistic a scriitorului, tnr i necunoscut pn atunci autor
dramatic, deintor, cum credea Camil Petrescu, de nsuiri cu totul remarcabile.
Prerii c nentrecutul Caragiale a mpins posibilitile de cunoatere i nelegere
a orizontului de peste barier pn la maximum i c, dincolo de competena
revoluionar i de curajul civic al conului Leonida sau de moravurile i de

caracterele nu mai puin pitoreti din D-ale carnavalului, nu a mai rmas nimic de
descoperit, cercetat, neles, valorificat n literatur i art, Zamfirescu i rspunde
printr-un act de prezen cu sens polemic: peste hotarul trasat de ilustrul
antecesor, piesa lui descoperea o umanitate mult mai autentic, mai expresiv i
mai esenial ca mahalaua - acest bun exclusiv, infailibil, al inspiraiei caragialeti
- lumea periferiei.
Delimitarea asupra creia va reveni ulterior ntr-o conferin radiofonic din 29
mai 1938, intitulat Cntece de periferie necunoscute - nu e geografic, formal,
convenional, ci una sufleteasc. Ea circumscrie un perimetru diferit, tiut din
Azilul de noapte gorkian sau din Peripherie, piesa slovacului Frantisek Langer, ce
pare a-l fi influenat pe scriitorul nostru, o zon ale crei atribute - suferina i
visul, ticloia i mizeria - sunt comun tuturor epavelor umane. ntr-un asemenea
cadru de periferie, aproximat n latura ei serioas, n pasiunile i aspiraiile, n
conflictele i tragediile sale, e plasat povestea domnioarei Nastasia care, vrnd
s evadeze din lumea ei (mahalaua asta cu maidane de gunoi, cu femei murdare i
beivani), i pune speranele n Luca, tnr meseria crescut n atelierul de
curelrie al printelui su, pe care Vulpain, cellalt pretendent, nealesul, l omoar
ntr-un acces de furie dezlnuit.
Cunoscnd cine-i ucigaul, dar prefcndu-se a nu-l ti, Nastasia i promite c se
vor cstori, pune la cale, cu stranie veselie, pregtirile de nunt, pentru ca n
ziua fixat s se spnzure aproape sub ochii lui Vulpain, care nnebunete. Lucrare
de atmosfer i de conflict totodat, piesei i-a fost reproat tocmai aceast
nehotrre ntre cele dou alternative, din care a rezultat o oper hibrid din
punct de vedere tehnic, unde personajele principale nu pot crete pn la
completa lor dezvoltare pentru c nu au loc i, mult-puin ct e, mai trebuie
rezervat i pentru atmosfer (Ion Marin Sadoveanu). n ali termeni, dilema
central a operei const n nzuina de a realiza personaje i drame desprinse de
timp i spaiu - aa cum sunt Nastasia i Vulpain - i dorina de a nscrie aceste
drame ntr-un univers delimitat (Valeriu Rpeanu).

Declarat ca antipitoreasc (prin periferie, autorul nu nelege bru rou i floare


la ureche), aceast comedie tragic se voia o reconstituire a caracterului esenial
al locului, a specificului unei atmosfere ce nu trebuie privit, ci simit, astfel
nct pn i cntecele cu subiect din viaa periferiei, n not distinct fa de
ntrebuinarea lor scenic obinuit, fac parte aici din plastica psihologic a lumii
n care se petrece aciunea. n spiritul concepiei autorului despre decorul ideal acela care va stabili caracterul simbolic al atmosferei i va reui s stimuleze
imaginaia spectatorului, inspirndu-i sentimentele sau sentimentul generator al
piesei - elementele acestuia deschid, alturi de celelalte mijloace de expresie
plastic (jocul, mimica, ritmul, zgomotul i tcerile) o perspectiv vizual asupra
stilului epocii nfiate.
De la cadrul nocturn cu maidanul de gunoi tiat n dou de linia ferat, la muzica
discordant de alturi i lumina tremurnd a luminrilor de cear n
semiobscuritatea umed a ncperilor, pn la fardul exagerat i gesturile frnte,
aspre, nedibace ale protagonitilor, totul contribuie la instaurarea unei ambiane de
expresionism sintetic, ntru toiul sugestiv pentru mahalaua feroce, nemiloas,
violent i, totui, cu idealurile i moravurile ei. Nu ntmpltor, regizorii de mai
trziu ai piesei, fideli viziunii autorului, vor cuta o neutralizare a materialului
concret, pentru degajarea unei semnificaii mai largi, pentru extinderea maxim a
dramei umane pn la proiecia simbolic (Radu Popescu). Despre datele
personajelor evolund ntr-un asemenea teritoriu sufletesc precizri demne de
interes sunt prilejuite autorului de interpretarea lui Gheorghe Storin, n spectacolele
din 1932.
Crearea voit de paralelisme - Vulpain / Ionel, Nastasia / Paraschiva, Niculina,
Vecina - era menit s diferenieze cu att mai mult protagonitii de restul lumii
periferice i s dea dorinei lor de realizare prin dragoste o raiune de fapt.
Alternativa ferocitate/blndee, eroism/laitate, n care e surprins Vulpain, ine de
intenia dramaturgului de a-l prezenta trind intens, dar incapabil s se fac
neles, aa ca un om singular i nu doar o simpl i banal haimana
bucuretean de felul donjuanului tranant ntruchipat de Ionel. Rudimentar,
violent, viclean i imprudent, ptima, feroce, dar sentimental i naiv, Vulpain, ca
reflex al voinei Nastasiei alunecnd spre deznodmnt, este surprins n scena cu
Ion Sorcov ntr-un moment unde pledoaria autorului n favoarea eroului su,
prbuit n numele visului de via nou, e evident.

Valorificat, aa cum scriitorul sugereaz, n cadrul unui principiu de art, Vulpain


rmne, alturi de Nastasia, un caracter complex, un potenial de via cu toate
culmile i scderile, cu toi demonii i ngerii laolalt. Tocmai prin complexitate
interioar personajul depete marginile volubilului autohton, pitoresc,
izbucnirile temperamentale manifestnd acel elan mistic de via nou pentru
care lupt pn la sfrit i prin care eroul se desprinde de elementele formale ale
locului i timpului n care e surprins. n aspiraia spre mai mult lumin, mai
mult curenie, mai puin mizerie, Nastasia reprezint unul din personajele
feminine puternic individualizate ale teatrului romnesc. Cu toate c abilitatea i
nenduplecarea cu care pregtete rzbunarea amintesc de Anca din Npasta,
Nastasia are o identitate precis, de cert originalitate n datele desenului
psihologic.
Relaia cu un tat fatalist i indecis, repetat n firea lui Luca, nenfricarea
atitudinilor (ntlnirea cu ursul, n copilrie, nfruntarea lui Vulpain) alturate
spulberrii iluziei de prosperitate n Popa Nan i a celei de fericire lng brbatul
iubit accentueaz fiecare impresia persistent a fetei de a fi o strin, dumnit
de toi. Prin neacceptarea compromisului, att Nastasia, care moare din voin
proprie, ct i Vulpain, care i pierde minile, atest nobleea periferiei
romneti, un mediu moral fecund unde poate nflori mndria i onoarea,
prietenia, iubirea pasionat i fidelitatea (Tudor Vianu).
************
Vremelnic regizor si ctitor vremelnic de companii teatrale ("Masca", 'Treisprezece
si unu" s.a), G. M. ZAMFIRESCU (1898-1939) s-a impus precumpanitor, in scurta
sa viata, ca dramaturg si romancier al mahalalei bucurestene, prin Domnisoara
Nastasia, Idolul si Ion Anapoda - in teatru, Madona cu trandafiri. Maidanul cu
dragoste, Bariera, Sfanta mare nerusinare, Cantecul de tinelor - in proza: piesele
Sam, Adonis, G. R. 8 se ilustreaza in domeniul "teatrului de idei" iar Cuminecatura
apartine teatrului istoric.

Domnisoara Nastasia - creatie exponentiala a dramaturgului - a fost reprezentata


pentru prima data in 1927. Daca, in general, critica literara a remarcat influenta
literaturii ruse (a lui Gorki, Dostoievski si Andreev) asupra dramaturgului roman,
trebuie spus, astazi, ca aceasta "comedie amara" apartine, funciar, orizonturilor
sensibilitatii romanesti, chiar daca este vizibil si un fond de sensibilitate universala
in acelasi timp, alaturi de sarja caragialeasca asupra mahalalei si adesea impotriva
ei, s-a inaltat, in aceasta piesa, un continut de viata si de umanitate romaneasca
precumpanitor. "O intreaga treapta sociala - scria Iosif Nadejde - distanteaza pe
Jupan Dumitrache al lui Caragiale de Vulpasin al d-lui G. M. Zamfirescu, intre care
deosebirile sunt esentiale.
Dar exista si o hotarata deosebire de atitudine intre cei doi scriitori. Ochi prin
excelenta satiric, Caragiale se opreste numai la elemente comice de contrast pe
care le infatiseaza eroii sai surprinsi intr-un moment de tranzitie, pe cand tanarul
autor al Domnisoarei Nastasia isi cerceteaza mediul in uisasi existenta lui... Sub
gestul de afxirenta ridicola si sub vocabularta comic - care nu-l intereseaza decat
din punctul de vedere al fidelitatii redarii, d-l Zamfirescu cerceteaza viata insasi a
periferiei, cu gandurile, sentimentele si patimile care o framanta".
Ferindu-se sa aduca pe scena lumea mahalalei numai pentru pitorescul ei, George
Mihail Zamfirescu ne ofera o viziune complexa si integrala a acestei lumi, o dubla
viziune, in acelasi timp dinauntru in afara si din afara inauntru, cu gravitate si
pasiune; pe de o parte, viata mizera si banala de toate zilele, de alta visul, nazuinta
spre bine si frumos, spre fericire. Asa dar, cum remarca si critica vremii, pe de o
parte realism brutal, pe de alta idealism impins pana la conventional.
La o urmarire grabita a piesei, multe elemente si momente din desfasurarea ei par
conventionale: "filozofia carciumii" etalata de Ion Sorcova (Ion Durere) in fraze
care depasesc puterile de exprimare aforistica a oricarui om de la mahala; puritatea
lui Luca Lacrima, poate prea candid in mediul care l-a creat; cerebralitatea
Nastasiei si subtilitatea planului ei de razbunare; insusi amestecul bizar de
brutalitate aproape bestiala cu o sensibilitate paroxistica din comportarile lui
Vulpasin si ale altor personaje. Dincolo de aceste aparente, trebuie sa constatam ca
tocmai romantismul, exaltarea lirica, temeritatea cu care autorul a rascolit scenic
problemele sufletului zguduie si retine publicul cititor sau spectator al acestei
"comedii amare".

In comparatie cu multe dintre piesele care ilustreaza lumea mahalalei, aici patimile
sunt mai violente si izbucnesc in forme mai brutele si mai tragice, dar aceasta se
explica prin marea apropiere dintre omul periferiei si omul naturii, asa cum l-au
cunoscut anticii. Domnisoara Nastasia isi urmareste razbunarea cu furia si violenta
unei Electre, pasiunea ei pustiitoare ia forme tragice. Toate manifestarile din piesa
care pot sa para inspirate din alte literaturi (s-a spus, intre altele, ca tabloul din
carciuma pare intercalat de-a dreptul din Gorki) sunt motivate de virtutile omului
de teatru care a biruit reminiscentele literare, cu o logica de nezdruncinat, creandune o stare de profunda comuniune sufleteasca, de contact spiritual direct cu
patimile si durerile eroilor.
Peisajul acestei mahalale sordide este violent colorat de oameni framantati de
patimi devoratoare si de aspiratii cutremuratoare. Nastasia uraste Mahalaua
Veseliei, cu tot cortegiul de intamplari, umilinte si vexatiuni care i-au agresat dar nau putut sa-i intineze fiinta ea aspira la o preschimbare a vietii sale, o data cu visata
revenire in lumea ei de alta data de pe Popa Nan, alaturi de logodnicul ei, tanarul
lucrator Luca, un simbol de puritate si adevar intr-o lume calauzita de interese
meschine.
Reactia directa de impotrivire a eroinei fata de mediul in care traieste se manifesta,
cel mai direct, in atitudinea fata de Vulpasin, in care vede doar o abjectie a
malialalei: inca din copilarie il apara neincetat pe Luca de acest derbedeu, iar din
momentul in care constata ca Vulpasin, care terorizeaza intreaga mahala o
divinizeaza si o urmareste cu supunere oarba, il jigneste si-l dispretuieste cu
neostenita fermitate. Sila pe care o incearca in fata acestui fante de mahala este,
rostita, invariabil, prin cuvintele aspre ""Vulpasin este un caine!" ", nevoind si
neputand sa creada ca acest detractat si ucigas de suflete este, el insusi, o victima,
ca pastreaza, el insusi, o incarcatura de umanitate, sperand sa se salveze prin
dragoste, sa-si poata schimba viata alaturi de Nastasia Cand Nastasia il palmuieste
si-i arunca in fata intreaga ei ura, Vulpasin isi ucide rivalul. Banuind cine este
autorul acestei ticalosii, Nastasia proiecteaza o razbunare nestramutata, cumplita,
la fel ca Anca din "Napasta" lui Caragiale, urmand indemnurile unei vendete abil
proiectata: ""Dinte pentru dinte si napasta pentru napasta!". Ea isi ascunde
simtamintele reale, accepta casatoria cu Vulpasin si, in seara nuntii, isi pune capat
zilelor prin spanzuratoare. Finalul piesei este zguduitor: in fata cadavrului fiintei
dragi, singura lui nadejde de izbavire sufleteasca, Vulpasin isi iese din minti, lovit

napraznic in strafundul aspiratiei sale spre o farama de lumina dintr-o existenta


larvara de smoala: "Fratilor! imi umbla soarecii prin teasta!"
Pana la un punct, similitudinile de atmosfera si caractere cu lumea lui Caragiale
sunt transparente. Insasi romantiozitatea eroilor este un punct comun: ca si eroinele
lui I. L. Caragiale, Nastasia si Paraschiva ingana melodii sfasietoare, iar stilul
declaratiilor de dragoste (mai ales modul in care Vulpasin sau Ionel "trateaza oral"
cu Paraschiva sau cu Niculina) apartine eroilor lui Caragiale. George Mihail
Zamfirescu impune, insa pe scena o mahala zugravita in culori tipatoare si
contrastante, in care se imbina trivialitatea cu ardenta pasionala brutalitatea cu
manifestarile unei ambiante umane de un fel deosebit, cuceritoare chiar. Vulpasin
este o bruta cu suflet de copil in mai toate aparitiile lui: ii place sa cante si sa i se
cante (pentru a-si dezvalui sau alina sufletul); inainte de a-l ucide pe Luca el il
imbratiseaza ca pentru o despartire; dezlantuirile sale tragice sunt sincere si, mai
totdeauna cauta solidaritatea in nefericire. Destainuirile sunt fruste, directe, de o
anumita violenta dar si pline de adevar.
Citam unul din pasagiile acestei spovedanii tulburatoare, in care Vulpasin
sedestainuie lui Ion Sorcova, in ziua in care vine sa ceara mana Nastasiei:
"Vulpasin (a inchis ochii suspinat). Carpa, Ioane nene, nimic... Catu-s de mare si
voinic, carpa, nimic... (Pornire) Nu-i asa ca-s prost si muiere, ca-s bun de scuipat si
de batut la talpi? (Umil) Asa-i, da'ce sa fac? Nastasia-i vrajitoare! Ma prind figurile
mortii cand o vad! Ma prind frigurile mortii, si ea... (Ridica pumnul si loveste in
masa masiv) Duca-n muma dracului: si atelier, si munca si cumintenie! (Cainat) Ies
la drum si omor, dau joc la mahala si m-afund in puscarie, Ioane Sorcova, nene
(plange cu mintea in palme si coatele pe genunchi), putrezesc in ocna si-i pacat de
tineretile mele!..."
La randu-i, Ion Sorcova - voind sa-l intareasca si sa-l inteleaga isi striga durerile de
victima a unei lumi mutilatoare: "Si tu esti un om nacajit... Te cunosc, fara sa te
intreb de unde vii si cum te cheama. Noi, oamenii nacajiti, avem un nume la fel:
durere. Pe mine ma cheama Ion Popa. Si nu-mi zice nimeni asa. Toti ma stiu de Ion
Durere (...) Mergi sanatos si tine minte: nu ne cheama Ion, Pavel sau Tudor! Ne
cheama pretutindeni "durere"...". Domnisoara Nastasia insasi - o fiinta parca
transplantata dintr-o lume emancipata (venita din Popa Nan si framantata in care
visa sa se intoarca) este bantuita uneori de demonii care stapanesc intrega
suburbie.

Gelozia si razbunarea o scot din coordonatele ei obisnuite, iar furia ei irumpe


nestavilit cand Parascliiva iese in calea lui Luca ""O calc in picioare, Luca, o
slutesc! Fa-ti pomana si nu-i mai da prilej de vorba sau... fie-ti mila de mine! Tu
esti painea mea de toate zilele, si soarele, si Dumnezeul meu, iar cateaua de mahala
vrea sa mi te fure. M-ar omori, Luca, m-ar da la fund!" In aceste destainuiri tragice
este ilustrata o disperare, dar si un caz de demnitate umana. In sensul acesta
domnisoara Nastasia pare a nu fi autentica fiica a mahalalei, pentru ca aspira sa se
intoarca la o conditie mai buna Sorcova si fata lui au inaintea ochilor, permanent,
mirajul acelui seducator Popa Nan, din care unul a iesit, in care celalalt nazuieste
sa ajunga. Batranul isi traieste visul in urma Nastasia si-l traieste-n viitor.
Piesa abunda intr-un verism crud, de factura moderna ingemanat cu o nedisimulata
simpatie pentru oamenii de la marginea societatii, exprimata prin notele de duiosie,
de lirism si de drama umana cu care investigheaza sufletele eroilor tragici. Iar prin
Luca Lacrima copilul neprihanit care invata sa infrunte pericolele malialalei si sa
aspire la o lume mai dreapta si mai buna apare transfigurat un crez umanist
rascolitor. Construita de un om de teatru, usor melodramatica facuta din contraste,
Domnisoara Nastasia ramane o lucrare de referinta in dramaturgia noastra moderna
prin semnificatia ei sociala prin marea ei umanitate si insasi prin reusita cu care,
dintr-o fictiune, creeaza o rascolitoare iluzie a vietii.
In ciuda unor momente de conventional si de romantism factice, piesa se ridica la
nivelul unei capodopere prin calitatea scriiturii si, nu mai putin, prin marele adevar
care planeaza deasupra atmosferei pe care o degaja si a intamplarilor tragice. Ea
raspandeste o simpatie umana calda si profunda pentru cei care inalta fruntea spre
lumina dar care se prabusesc, vinovati si nevinovati laolalta in intuneric, in
suferinta si in moarte. Atributul de "comedie tragica" ii este propriu si revelator.