Sunteți pe pagina 1din 29

FIZIOLOGIA PLANTELOR

Fiziologia plantelor = ramura botanicii care are ca obiect de studiu planta.

Ea studiază procesele vitale care au loc în corpul

plantelor, stabilind legile care stau la baza funcţiilor vitale ale organismelor vegetale, urmărind în acelaţi timp şi

modul în care intervin condiţiile de mediu externe în

realizarea acestor procese.

Celula vegetale şi

schimbul său de

substanţe cu mediul

extern

Mişcarea şi

sensibilitatea

plantelor

Regimul de apă

al plantelor

FIZIOLOGIA GENERALĂ A

PLANTELOR

Creşterea şi dezvoltarea plantelor

Nutriţia plantelor

Respiraţia plantelor

► Între celula vegetală şi mediul extern există un permanent schimb de substanţe şi energie

Între celula vegetală şi mediul extern există un permanent

schimb de substanţe şi energie.

► Între celula vegetală şi mediul extern există un permanent schimb de substanţe şi energie .
Componentele celuei vegetale

Componentele celuei vegetale

Permeabilitatea membranelor Permeabilitatea membranelor este însuşirea acestora de a fi străbătute de apă şi de

Permeabilitatea membranelor

Permeabilitatea membranelor este însuşirea acestora de a fi

străbătute de apă şi de diferitealte substanţe. Permeabilitatea unei membrane depinde atât de diametrul punctuaţiunilor sale, cât şi al

particulelor care circulă.

În funcţie de gradul de permeabilitate, membranele celulei vegetale pot fi:

- -
-
-

Structura plasmalemei - modelul mozaicului fluid a lui Singer şi Nicolson (1972)

permeabile - permit trecerea în întregime a unor soluţii (ex. peretele celular);

semipermeabile - permit trecerea numai a solventului, nu şi a substanţei solvite din soluţie (plasmalema şi tonoplastul);

- impermeabile, care nu permit trecerea apei şi a soluţiilor (cuticula şi membranele

celulelor suberoase).

Tipuri de absorbţie (transport)

►Schimbul de substanţe dintre celulă şi mediul extern se realizează prin 2 tipuri

de transport:

- transportul activ;

- transportul pasiv.

1. Transportul pasiv

Este condiţionat de permeabilitatea membranelor şi se realizează prin

fenomene fizice de difuziune, imbibiţie şi osmoză, în sensul gradientul de

concentraţie, fără consum de energie. El constituie aşa-numita absorbţie pasivă.

2. Transportul activ Se realizează împotriva gradientului de concentraţie pe baza unui consum de energie, eliberat în respiraţie, în conformitate cu necesităţile metabolice ale celulei. El constituie aşa-numita absorbţie activă.

I. Absorbţia apei

Absorbţia apei, mai precis schimbul de apă între celule şi mediu extern, se

realizează sub influenţa unor fenomene fizico-chimice, cum sunt:

difuziunea;

osmoza;

● turgescenţa;

plasmoliza;

● imbibiţia;

● forţa de sucţiune a celulei.

1. DIFUZIUNEA.

Difuziunea este fenomenul fizic de întrepătrundere a moleculelor a 2

substanţe (gaze), de concentraţii diferite. Moleculele se deplasează în sensul

gradientului de concentraţie (adică de la substanţa mai concentrată către

substanţa mai diluată).

Difuziunea se încheie când

moleculele ajung în starea în care nu mai produc mişcare netă, iar

concentraţia devine egală şi nu se

mai modifică adică sunt în echilibru

dinamic.

nu se mai modifică adică sunt în echilibru dinamic . soluţie Concentraţie ridicată Concentraţie scăzută

soluţie

modifică adică sunt în echilibru dinamic . soluţie Concentraţie ridicată Concentraţie scăzută ►Această

Concentraţie ridicată

în echilibru dinamic . soluţie Concentraţie ridicată Concentraţie scăzută ►Această întrepătrundere este

Concentraţie scăzută

►Această întrepătrundere este datorată:

Soluţia este transportată de la stânga spre

■ energiei cinetice a particulelor substanţelor implicate; dreapta în sensul gradientului de concentraţie. ■
■ energiei cinetice a particulelor
substanţelor implicate;
dreapta în sensul gradientului de concentraţie.
■ viteza de deplasare a particulelor
substanţelor implicate.
■ Viteza de difuziune depinde de:
Difuziune prin membrană
- temperatură,
- concentraţia celor 2 fluide;
- natura, mărimea şi numărul particulelor;
- fluiditatea mediului.
►Deplasarea moleculelor în acest caz nu
Concentraţie ridicată Concentraţie scăzută
necesită energie (ATP), procesul fiind unul
simplu de mişcare la întâmplare a acestora.
Stadiu final

Difuziunea poate fi:

● ascendentă;

● descendentă;

● ritmică.

Difuziunea ascendentă
Difuziunea ascendentă
► Difuziunea poate fi: ● ascendentă; ● descendentă ; ● ritmică. Difuziunea ascendentă Difuziunea descendentă

Difuziunea descendentă

2. OSMOZA

Definiţie: este un caz particular de difuziune a apei printr-o membrană Membrană semipermeabilă semipermeabilă (cu
Definiţie: este un caz particular de
difuziune a apei printr-o membrană
Membrană semipermeabilă
semipermeabilă (cu permeabilitate
selectivă) care separă 2 soluţii de
concentraţii diferite care permite trecerea
solventului
dar
se
opune
traversarii
substantelor dizolvate, cazul celulelor vii
şi mediul lor extern fluid.
►În cadrul osmozei, de fapt, sensul
deplasării moleculelor de apă este de
Stadiu final

Osmoza prin membrană

semipermeabilă

la soluţia mai puţin concentrată spre

soluţia cu concentraţie mai ridicată –

invers gradientului de concentraţie.

► Apa pură are un potenţial energetic Ψ (psi) = 0 dar o soluţie trebuie să

aibe mai puţin de 100% apă pură, deci toate soluţiile (inclusiv din celulele vii) au un potenţial energetic al apei negativ (-). Valorile tipice în plantă

sunt cuprinse între -200 șI maxim -2000 kPa.

Osmoza - fenomen de difuzie

(particulele substanţei dizolvate se distribuie uniform în toată masa solventului).

se distribuie uniform în toat ă masa solventului). ► Ca şi difuziunea, osmoza se realizează până

Ca şi difuziunea, osmoza se realizează până la egalizarea concentraţiilor,

dar contrar difuziunii, osmoza se efectuează de la soluţia mai diluată (concentraţie mare de apă) spre soluţia mai concentrată (concentraţie

redude apă), deoarece pătrunde numai apa. Apa pătrunde prin endosmoză

şi iese prin exosmoză.

Osmoza se datoreşte unei forţe numită forţă sau presiune osmotică.

În gneral, presiunii osmotice a unei soluţii îi corespunde o energie

potenţială osmotică, la fel cum presiunii hidrostatice a unei coloane de

lichid îi corespunde o energie potențială hidrostatică.

Valoarea presiunii osmorice depinde de diferenţa de concentraţie dintre

cele 2 soluţii. Osmoza poate fi pusă în evidenţă cu ajutorul unui dispozitiv numit

osmometru de exemplu Dutrochet sau Pfeffer.

Importanta difuziei și osmozei în viața plantelor

Difuzia și osmoza - fenomene fizice - explica o serie de procese fiziologice care au loc la nivelul celulelor. Prin aceasta ele contribuie la întelegerea unor

procese complexe cum ar fi: absorbția apei de catre perișorii absorbanți ai

rădăcinilor plantelor, transportul apei în corpul plantelor, transpirația etc.

Cunoaşterea lor serveşte la stabilirea momentelor optime de udare şi a

normelor de apă necesare pentru diverse culturi agricole.

Particula soluţiei Mişcarea apei
Particula soluţiei
Mişcarea apei

Peretele celular

Membrana celulară

Interiorul celulei

Particulă Molecula de apa Mişcarea apei
Particulă
Molecula
de apa
Mişcarea apei

3. TURGESCENŢA

normală, de

hidratare optimă a celulei. În celulele turgescente conţinutul de apă este maxim.

►Turgescenţa se datoreşte elasticităţii limitate a membranelor celulare, care la un

moment dat se opune intrării apei în

celulă, deşi soluţia externă este

Este starea fiziologică

hipotonică.

Forţele care participă la absorbţia apei

de către celule sunt: presiunea osmotică

(P), presiunea membranei (turgescențială)

(T) şi forţa de sucţiune a celulei (S).

Starea

de

turgescenţă

contribuie

la

susţinerea

mecanică

a

ţesuturilor

la

plantele ierboase.

Volumul absorbţiei apei este determinat de valoarea turgescenţei (valoare presiunii turgescenţiale -T) şi nu de valoarea presiunii osmotice (P).

La punctul de turgescenţă maxim, endosmoza încetează, chiar dacă sucul

vacuolar este încă hipertonic faţa de soluţia externă.

Dacă endosmoza continuă, iar peste limita de rezistenţă a membranei, are loc fenomenul de citoliză (celula se

sparge şi moare).

Soluţiie hipertonică

(celula se sparge ş i moare). Soluţiie hipertonică ► Situa ţ ia se întâlne ş te

Situaţia se întâlneşte rar la plante, datorită structurii

pereţilor celulari. Poate apare după ploi excesive:

la fructe (cireşe, vişine, tomate, struguri);

la grâunciorii de polen;

la unele rădăcini (morcov).

Citoliză la o celulă animală

4. PLASMOLIZA

Este un fenomen de micşorare a volumului unei celule prin pierderea apei din celule, respectiv din ţesutul vegetal viu. Acest proces apare numai în cazul când

soluţia externă a celulei vegetale este hipertonică (mai concentrată) faţă de

cea a sucul vacuolar, luând naştere un curent exosmotic (apa iese din celula vegetală vie).

Ca urmare are loc:

micşorarea volumului protoplasmei;

micşorarea volumului vacuolei;

mărirea concentraţiei sucului vacuolar, în substanţe

osmotic active;

desprinderea plasmalemei de peretele celular.

Plasmoliza determină diferenţa între gradul de permeabilitate al proto- plastului şi peretele celular, putându-se determina astfel presiunea osmotică a sucului celular la orice celulă vegetală vie.

Plasmoliza are 3 faze:

incipientă - desprinderea protoplastului de peretele celular în colţurile celulei;

concavă - desprinderea parţială a protoplastului de peretele celular;

● convexă - desprinderea totală a protoplastului de peretele celular.

Soluţie hipotonică

Fazele plasmolizei

Soluţie uşor mai concentrată

Soluţie izotonică

Soluţie hipertonică

mai concentrată Soluţie izotonică Soluţie hipertonică Celulă turgescentă Faza incipientă Celula flască Faza

Celulă turgescentă

Faza incipientă

Celula flască Faza concavă

Celula plasmolizată

Faza convexă- finală

Plasmoliza este un proces accidental pentru viaţa celulei şi este utilizată ca indice de viabilitate a celulei.

Deplasmoliza (fenomen invers plasmolizei) este supapa de siguranţă care

intervine in momentul plasmolizei convexe, în sensul că, dacă celula plasmo-

lizată se introduce, la scurt timp în apă, ea poate sa reveni la starea de

turgescenţă inițială, intrucât celula va absorbi apa, pe cale osmotică, din mediul

extern.

5. IMBIBIŢIA

Este fenomenul de interpătrundere a moleculelor de apă printre moleculele unei alte substanţe.

In urma imbibiţiei are loc creşterea în volum şi greutate a substanței. Imbibiţia se datoreşte:

energiei cinetice a moleculelor de apă;

proprietăţii diferiţilor radicali chimici ai

substanţei, numiţi radicali hidrofili, de a lega

apa în mod reversibil.

Dintre componentele celulare, substanţele proteice

ale protoplasmei prezintă cel mai ridicat grad de

imbibiţie, datorat unui număr mare de radicali hidrofili liberi, cum sunt grupările -NH 2 , -OH, -COOH. Astfel:

cum sunt grupările -NH 2 , -OH, -COOH. Astfel: - glucidele complexe , amidonul şi celuloza

- glucidele complexe, amidonul şi celuloza se îmbibă mai puţin, având

un număr mai redus de radicali hidrofili;

- lipidele nu se îmbibă deloc, deoarece conţin numai radicali hidrofobi.

Imbibiţia are o importaţă deosebită în procesul de germinaţie a seminţelor, stând

la baza absorbţiei apei de către acestea. Astfel:

- seminţele cu rezerve proteice se îmbibă mult mai mult (80-90%)

decât seminţele care conţin rezerve glucide (20-30%);

- substanţele pectice din tegumentul seminal se îmbibă foarte puternic.

Pentru a determina imbibiţia se măsoară, de fapt, presiunea care

împiedică acest fenomen şi se realizează cu un aparat special numit oedometru.

Intensitatea cu care este atrasă apa, prin forţe de imbibiţie (Fi), este influenţată de diferiţi factori fizico-chimici, cum sunt:

- pH-ul mediului (imbibiţia este mai intensă în mediul acid și alcalin decât în

cel neutru);

- concentraţia apei în săruri minerale (ioni de K + , Na + , NO 3 - măresc imbibiţia, iar cei de Ca 2+, Al 3+ , SO 4 2- o micşorează).

Pătrunderea apei, prin imbibiţie, se realizează când:

unde:

Fi T = 0

Fi – forţa de imbibiţie; T – presiunea turgescenţială (de membrană).

Presiunea osmotică a celulei (P)

Este presiunea exercitată de moleculele substanței dizolvate asupra

membranelor semipremeabile.

Ea este numită şi potenţial osmotic (P) şi este dată de concentraţia sucului

vacuolar, de fapt de substanţele osmotic active din vacuolă, cum sunt glucidele solubile, sărurile minerale, favorizând pătrunderea apei în celule.

Presiunea osmotică este influenţată de factorii externi şi interni.

Factorii externi sunt:

- umiditatea aerului şi solului: invers proporţională cu presiunea osmotică;

- temperatura: scăderea t o determină o mărire a presiunii osmotice prin acumularea glucidelor osmotic active şi o mărire a presiunii osmotice a

celulelor prin evaporarea apei libere;

- lumina: intensitatea luminoasă ridicată măreşte acumularea glucidelor solubile, prin fotosinteză; - salinitatea solului măreşte presiunea osmotică a celulelor prin acumularea

de săruri minerale şi glucide solubile.

Factorii interni sunt:

a. specia şi potenţialul de adaptare ecologică. Astfel, presiunea osmotică:

- este mică la plantele de apă;

- are valori medii la plantele mezofite şi glicofile (trăiesc pe soluri

sărace în săruri;

- are valori foarte mari la plantele xerofite şi halofile (de deşert respectiv de sărătură);

b. organul plantei: presiunea osmotică creşte de la rădăcină spre frunze; c. ţesutul: în rădăcină presiunea osmotică creşte în sens centripet, de la perii

absorbanţi spre cilindrul central;

d. vârsta plantelor: presiunea osmotică creşte de la celulele tinere la celulele

adulte.

ică creşte de la celulele tinere la celulele adulte . Acțiunea presiuni de turgescență asupra citoplasmei

Acțiunea presiuni de turgescență

asupra citoplasmei

Presiunea de turgescenţă (T)

Este denumită şi presiune tugescenţială

sau presiunea de membrană, reprezentând

presiunea cu care peretele celular, respectiv

membrana plasmatică, apasă asupra citoplasmei.

Ea se află în relaţie inversă cu presiunea osmotică (P) a celulei, mărindu-se pe măsura

pătrunderii apei în celulă.

La celulele turgescente, valoarea presiunii de turgescenţă este maximă, ea fiind egală ca mărime şi de sens contrar cu presiunea

osmotică a celulei.

Forţa de sucţiune (S)

Forta de sucţiune (S), reprezintă rezultanta tuturor forțelor osmotice şi de

presiune care interacţionează într-un anumit moment în celulă. Valoarea

acestei forte este diferită, chiar la nivelul aceleaşi plante, fiind dependentă de:

valoarea presiunii osmotice (P) a sucului vacuolar;

valoarea presiunii exercitate asupra peretelui celular.

Cu alte cuvinte forţa de sucţiune se realizează prin interacţiunea dintre presiunea osmotică (P) şi forţa de imbibiţie (Fi) care acţionează în sens

pozitiv, şi presiunea de turgescenţă (de membrană) (T), care acţionează în

sens negativ. ►Forţa de sucţiune este o forţă activă dată de relaţia:

unde :

S = (P Fi) T

S- forta de sucţiune (atm.); P presiunea osmotică a sucului vacuolar (atm.);

Fi forţa de imbibiţie; T presiunea de turgescenţă (de membrană) (atm.).

Cu cât presiunea osmotică (P) este mai mare cu atât forţa de sucţiune (Fi) este mai mare. Pătrunderea apei, prin imbibiţie, are loc atunci când diferenţa:

Fi T = 0

caz în care

S = P.

Variaţia forţelor osmotice în celulele medulare de slăbănog (Impatiens sp.), în funcţie de conţinutul de apă (după Péterfi şi Sălăgeanu, 1972)

Forţele care participă

Starea saturată

Starea

Început de

la absorbţia apei de către celule

cu apă

normală

plasmoliză

(atm)

(atm)

(atm)

Presiunea osmotică (P)

9,3

9,7

10,5

Presiunea turgescenţială (T)

9,3

5,4

0

Forţa de sucţiune (S)

0

4,3

10,5

Din punct de vedere practic, aceste forţe constituie indici fiziologici care

relevă starea de hidratare a organelor plantei.

Determinarea

irigaţiilor.

acestor indici reprezintă baza fiziologică a aplicării

II. Absorbţia substanţelor solvite

Pătrunderea substanţelor solvite în celula vegetală se realizează, printr-un transport pasiv şi printr-un transport activ. În acelaşi timp unele substanţe ies din celule astfel încât sunt 2 tipri de transport: microtransportul şi macrotransportul.

I. Microtransportul se realizează prin: II. Macrotransportul - se realizează prin:

1. transport pasiv;

2. transport activ.

1. endocitoza (fagocitoza şi pinocitoza);

2. exocitoza.

I. Microtransportul

1. Transportul pasiv

Deplasarea moleculelor şi ionilor se face:

în sensul gradientului electrochimic sau gradientului de concentrație;

aparent fără consum de energie metabolică (aparent deoarece gradientul

electrochimic respectiv este rezultatul unor procese anterioare realizate

cu consum de energie).

Se datorează energiei cinetice a ionilor sau moleculelor cu viteză diferită,

depinzând de: mărimea moleculelor şi masa lor moleculară; solubilitatea substanţei respective în bistratul lipidic; solubilitatea substanţei în apă dar şi de

temperatură.

Ionii, glucidele şi numeroşi metaboliţi sunt transportaţi cu ajutorul transportorilor

proteici membranali (proteine membranale).

transportorilor proteici membranali (proteine membranale). I. Proteine integrale (intrinseci) – traverseaz ă

I. Proteine integrale (intrinseci) traversează membrana celulară o

dată sau de mai multe ori.

1. Aquaporinele formează canale proteice pentru apă prin care are loc

traversarea preponderent a apei prin membranele celulare, în special plasmatice.

Asigură transportul pasiv al apei şi facilitează înţelegerea absorbţiei apei în celulele vegetale.

2. Transportorii proteici (proteine cărăuş, carrier) - asigură căi pasive de deplasare a diferitelor specii de ioni sau molecule prin membrane, conform

gradientului lor electrochimic. Asigură transportul pasiv al ionilor.

3. Canalele ionice (proteine canal) - structuri proteice care au în interior un

canal cu specificitate ionică, care controlează valorile potenţialului electric

transmembranar şi pot genera semnale electrice în diferite tipuri de celule. Asigură transportul pasiv al ionilor.

4. Pompele de ioni enzime - utilizeaza diverse surse de energie predominant ATP pentru a deplasa ionii (mai ales cationi) şi alţi solviţi, prin

membrana celulară. Sunt implicate în transportul activ primar.

celular ă . Sunt implicate în transportul activ primar . II. Proteine periferice (extrinseci) - p

II. Proteine periferice (extrinseci) - pătrund în membrană, pe una

din cele 2 feţe, sau sunt ataşate la suprafaţa membranei. Participă la

reacţii enzimatice şi de semnalizare celulară, intrând în componenţa

scheletului membranar.

Proteinele

membranare

Transportul pasiv prin membranele plasmatice se poate desfăşura prin:

1. difuziunea simplă;

2. difuziunea facilitată.

1. Difuziunea simplă are o pondere mică în cadrul transportului pasiv şi se produce prin dizolvarea substanţei moleculare transportate în membrană:

Depinde de raportul dintre:

- solubilitatea substanţei respective în bistratul lipidic;

- solubilitatea substanţei în apă.

Acest transport se poate realiza:

în ap ă. ► Acest transport se poate realiza : a. direct prin bistratul fosfolipidic -

a. direct prin bistratul fosfolipidic - difuzează în special ionii şi substanţele liposolubile. Aşa difuzează oxigenul, azotul atmosferic, unele molecule polare foarte mici (CO 2 , H 2 O), hormoni ș.a.;

polare foarte mici (CO 2 , H 2 O), hormoni ș .a.; b. prin canale apoase

b. prin canale apoase (hidrofile) aquaporine canalele pentru apă. Ele

au diametrul de 0,30,4 nm, în timp ce moleculele de apă au 0,28 nm în

diametru. În contrast cu ceea ce s-a crezut iniţial, compoziţia specifică

fosfolipo-proteică a membranelor plasmatice prezintă o permeabilitate foarte

ridicată pentru apă.

Aquaporinele, prin natura lor, oferă o bază moleculară pentru reglarea

rapidă şi reversibilă a transportului de apă transmembranar. Celula poate

-şi regleze absorbţia apei în diferite faze critice din ciclul ontogenetic sau ca răspuns la condiţiile de stres abiotic sau biotic.

Exteriorul celulei

Exteriorul celulei

Interiorul celulei
Interiorul celulei
Exteriorul celulei Exteriorul celulei Interiorul celulei Interiorul celulei Difuziune simplă prin bistratul

Interiorul celulei

Difuziune simplă prin bistratul fosfolipidic.

Canal apos

(aquaporine)

prin bistratul fosfolipidic. Canal apos (aquaporine) Difuziunea simplă (osmoză) prin aquaporine. ► Ele pot
prin bistratul fosfolipidic. Canal apos (aquaporine) Difuziunea simplă (osmoză) prin aquaporine. ► Ele pot
prin bistratul fosfolipidic. Canal apos (aquaporine) Difuziunea simplă (osmoză) prin aquaporine. ► Ele pot

Difuziunea simplă (osmoză) prin aquaporine.

Ele pot transporta, pe lângă apă, şi anumite particule insolubile în lipide, nepolarizate electric, la care contează numai diametrul. Aquaporinele au fost descoperite în urma unor cercetări recente de biologie moleculară (prof. Gh. Benga), ele având o eficienţă foarte mare, permiţând

transportul unor mari cantităţi de apă în celula vegetală. Descoperirea lor

explică permeabilitatae foarte ridicată a membranelor celulare.

Trebuie menţionat însă faptul o mulţime de canale ionice asigură

transportul pasiv al apei şi al substanţelor hidrofile în cadrul difuziunii simple. Ele

sunt selective şi permit trecerea ionilor în ambele sensuri.

ţelor hidrofile în cadrul difuziunii simple. Ele sunt selective şi permit trecerea ionilor în ambele sensuri

2. Difuziunea facilitată

Interiorul celulei
Interiorul
celulei

transportor nespecific

I
I

Exteriorul celulei

transportor glucoză specific II situs
transportor
glucoză
specific
II
situs

Interiorul celulei

Difuziunea facilitată prin

transportor nespecific
transportor nespecific
celulei Difuziunea facilitată prin transportor nespecific Difuziunea facilitată prin transportor specifici

Difuziunea facilitată prin transportor specifici

Moleculele hidrofile (hidraţi de carbon, aminoacizi) nu pot traversa

membrana plasmatică prin difuziune simplă, în sensul gradientului de

concentraţie.

Transportul acestor molecule se face cu ajutorul:

- proteinelor transportoare (proteine cărăuş, carrier) (I); - proteinele canal (canale ionice) (II);

Exteriorul celulei Interiorul celulei
Exteriorul celulei
Interiorul celulei
Proteină transportoare (cărăuş)
Proteină transportoare (cărăuş)
Exteriorul celulei Interiorul celulei
Exteriorul
celulei
Interiorul
celulei

Proteină de canal (canal proteic)

Interiorul celulei Proteină de canal (canal proteic) a. Proteinele transportoare ( cărăuș, carrier ) (

a. Proteinele transportoare (cărăuș, carrier) (nespecifice sau specifice) - leagă ireversibil,

pe o parte a membranei, ionii (moleculele,

substanţa) de transportat (cu care formează

un complex enzima substrat) pe care apoi

le transportă prin membrană, îi eliberează pe partea opusă, apoi revine la poziţia iniţială.

Se presupune mecanismul de funcţionare constă într-o modificare de

conformaţie a proteinei care poate să se

deschidă (caz în care trece un flux de ioni în

sensul gradientrului de concentraţie, mai

rar în ambele sensuri) şi să se închidă tranzitoriu.

în ambele sensuri ) ş i s ă se închid ă tranzitoriu. b. Proteinle de canal

b. Proteinle de canal (canale ionice) -

formează canale proteice umplute cu apă, prin

care difuzează ionii.

Difuzia prin canal depinde de gradul de hidratare a ionilor.

Canalele ionice prezintă o mare specificitate deoarece filtrul nu lasă să

treacă decât anumite specii. Ele pot fi inhibate cu blocanţi specifici cum

sunt toxinele.

Difuziunea facilitată Difuziunea simplă [Soluţia] Viteza transportului
Difuziunea facilitată
Difuziunea simplă
[Soluţia]
Viteza transportului

Viteza de deplasare a ionilor în cadrul difuziunii simple şi a celei facilitate

NOŢIUNILE DE CITOFIZIOLOGIE VEGETALĂ legate

de Funcţiile fiziologice ale componentelor structurale

celulare. de invăţat !!!!! din primele 2 cursuri de

Citologie din anul trecut.