Sunteți pe pagina 1din 19

UNIVERSITATEA “DUNĂREA DE JOS” GALAŢI

FACULTATEA DE ISTORIE, FILOSOFIE ŞI TEOLOGIE

ÎNTOCMIT DE: LILIANA AL. ILIE


ANUL I, SEMESTRUL I

2010

1
Cuprins

Cap. I Introducere...................................................................................................pag. 3

Cap. II Începutul descoperirii textelor sumeriene................................................pag. 4

Cap. III Urmările acestor descoperiri.....................................................................pag. 9

Cap. IV Concluzii......................................................................................................pag. 12

Lista ilustraţiilor........................................................................................................pag. 13

Lista numelor proprii................................................................................................pag. 14

Lista explicativă a cuvintelor...................................................................................pag. 15

Bibliografie................................................................................................................pag. 16

2
Cap. I Introducere

Numele de sumerian este un nume dat de vechii locuitori ai Mesopotamiei de Sud


(pe teritoriul Iakului de astăzi), în jurul regiunii unde Tigrul (Idigna în limba sumeriană) şi
Eufratul (Buranunu în limba sumeriană), curg relativ paralel către Golful Persic, şi
succesorii acestora, akkadienii semitici.

Mesopotamia (nume grecesc însemnând “Ţara de la mijlocul celor două fluvii”), în


limba sumeriană înseamnă Kengi iar în akkadiană Sumer (Sinear în Geneză X,10).

Sumerienii purtau numele de sag-giga, literal însemnând “poporul cu faţa neagră”.


Locul de baştină al sumerienilor nu se cunoaşte cu exactitate dar se ştie că aceştia au
apărut în sudul Mesopotamiei în jurul anului 3500 î. Hr. Sumerienii făceau parte dintr-o
populaţie indo-europeană care vorbea o limbă aglutinantă* formată dintr-un amestec de
limbi cu elemente caucaziene, dravidiene* şi turcice. Mai târziu, civilizaţia sumeriană a
fost absorbită de către cea babiloniană, de limbă semită.

1
Cuvintele notate cu * se regăsesc în lista de nume proprii respectiv lista explicativă a cuvintelor.
3
Cap. II Începutul descoperirii textelor sumeriene

4
Despre ruinele din Mesopotamia cel dintâi a scris un rabin originar din Tudela în
Spania, Benjamin ben Iohannan, în secolul al XII-lea, dar relatarea călătoriei sale a fost
publicată în secolul al XVI-lea.

În secolul al XVII-lea călugărul italian din Roma, Pietro della Vaelle, a adus în
Europa o serie de tăbliţe de argilă cu inscripţii cuneiforme, după ce vizitează movilele de
nisip din vecinătatea oraşului modern Hilla*.

Antonie de Gonaca, primul ambasador al Spaniei şi al Portugaliei în Persia, a descris


într-o carte publicată la Londra, în 1611, inscripţiile şi scrierea de pe monumentele
ruinelor oraşului Persepolis*.

Ambasadorul ce i-a urmat, Don Garcia Silvia Figueroa, a relatat într-o carte apărută
la Anvers că scrierea nu este nici greacă, nici latină, nici arabă, nici chaldeană*, iar
caracterele nu diferă unele de altele decât prin poziţie.

Pietro della Valle sugerase, încă din 1621, că scrierea aflată de el în ruinele din
Persepolis trebuie citită de la stânga la dreapta . Acesta a străbătut, în 1625, oraşul
Ur, pe care irakienii îl numesc Musqayyar, la 10 km sud de Nazirie.

Mai târziu, în 1693, Samuel Flower, slujbaş al Companiei Indiilor de Est, publică o
copie a unei inscripţii de două linii din Persepolis, mai târziu dovedindu-se că
grafemele* erau luate din diferite inscripţii, nu dintr-una singură. După câţiva ani
această scriere a fost numită de către orientalistul englez Thomas Hyde*
“cuneiformă”.

Prima inscripţie completă provenind din Persepolis a fost publicată, în 1711, de


către aventurierul şi scriitorul Jean Chardin. Copii corecte şi complete de inscripţii au
fost publicate mult mai târziu de către danezul Carsten Niebuhr, el demonstrând că
scrierea mergea de la stânga la drepta şi că ficare dintre cele trei inscripţii copiate
cuprindea trei tipuri diferite de scriere cuneiformă pe care le numea cu apelativul
“clasă” (clasele I, II şi III). Apoi el a arătat că clasa I a inscripţiei reprezenta o scriere
alfabetică, pentru că nu conţinea decât 42 de grafeme.

Un an mai târziu tot un danez, Friedrich Munter, publică observaţia importantă din
care reiese că scrierea din clasele I şi III era una silabică, cea din clasa a II-a fiind
ideografică, iar fiecare clasă exprimă forme diferite de scriere. Pe la sfârşitul
secolului al XVIII-lea existau aşadar reunite toate elementele care ar fi făcut posibilă
descifrarea scrierii numită acum cuneiformă.

Procesul descifrării propriu-zise a necesitat aproape o jumătate de secol,


realizăndu-se cu ajutorul descoperirilor făcute de lingviştii francezi A. H-Anquetil
Duperron şi A. I. Silvestre de Sacy. Cărţile celui dintâi, publicate în 1768 şi 1771, au
oferit cunoştinţe precise asupra limbii persane vechi a lui Darius* şi a regilor
achemenizi*, deci temeiuri sigure pentru descifrarea scrierii în care, se presupunea,
că erau redactate cele trei clase de scrieri ale inscripţiei de la Persepolis. Cel de-al
doilea a publicat, în 1793, o traducere a inscripţiilor redactate în limba pahlavi*,
dezvăluind o formulă ce se repeta frecvent în inscripţiile regale (X, mare rege, rege al
regilor, rege al…, fiul lui Y, mare rege, rege al regilor…).

5
Relatarea studiului făcut de istoricul francez Alphonse de Beauchamp, referitor la
scrierea sumeriană, şi publicarea acestuia, în 1790, îi permite unui agent al său,
James Rich, să facă unele săpături şi cercetări arheologice în carul Campaniei Indiilor
de Est. Acesta, în urma cercetărilor efectuate la Mossul*, a descoperit multe tăbliţe cu
scriere cuneiformă, pietre de hotar* şi cilindri printre care şi cei cu inscripţiile lui
Nabuchodonosor* şi Sancherib*. Inscripţiile care au fost ulterior copiate cu mare
exactitate de secretarul său Carl Bellino au fost trimise spre a fi descifrate
profesorului german de limbă greacă, Georg Friedrich Grotefend, de la liceul din
Göttingen. Colecţia de inscripţii a lui James Rich a constituit începutul marii colecţii
de antichităţi mesopotamiene din British Museum, iar publicarea celor două memorii
ale sale cu inscripţiile şi informaţiile despre ruinele Babilonului*, a reprezentat în fapt
actul de naştere al asiriologiei* şi sumerologiei*.

Prima încercare de descifrare a inscripţiilor de la Persepolis a fost făcută de


orientalistul german Oluf Gerhard Tychsen*, care, studiind grafemele din prima clasă,
a identificat exact patru dintre ele, apoi a recunoscut că unul din semne, ce se repetă
des, slujeşte la despărţirea cuvintelor. Astfel a fost cu putinţă să se afle începutul şi
sfârşitul unui cuvânt din inscripţie.

Grotefend a fost cel care a reuşit să descifreze inscripţiile de la Persepolis, mai


întâi grafemele din prima clasă de caractere existente în cea dintâi inscripţie, prin
alegerea acelor semne grafice care se repetau cel mai frecvent şi a postulat că
acestea sunt vocale. Apoi a preluat modelele din inscripţiile în limbă pahlavi,
publicate de către de Sacy, şi cu ajutorul lor a găsit locurile în care era probabil că se
aflau nume de regi şi de fii sau taţi ai lor. După aceea a încercat să aşeze numele de
regi achemenizi cunoscute în spaţiile libere, astfel ca fiecărei litere din numele unui
rege achemenid să-i corespundă o grafemă cuneiformă. Pentru aceasta el a folosit
denumirile în persană avestică* ale numelor regilor achemenizi aflate în volumele lui
Anquetil-Dupeyrron, astfel reuşind să identificeîn mod exact zece dintre grafeme (trei
nume proprii) şi a dat o traducere conţinând erori dar inteligibilă şi apropiată de
sensul adevărat al inscripţiei.

6
După ce Grotefend publică, în 1805, o relatare completă a interpretării sale, în
descifrarea cuneiformelor intervine ofiţerul britanic în Persia, H. C. Rawlinson. Acesta
a început să copieze unele din inscripţiile trilingve din Persia: cea de la muntele
Alvand, de lângă Hamadan*, şi inscripţia de pe o stâncă de la Behistun* aflată la 30 de
mile de Kerman-şah*. Prima inscripţie cuprindea două texte scurte în trei limbi, pe
care ofiţerul britanic o interpretează corect după ce o copiază fără să ştie nimic
despre lucrările lui Grotefend. El foloseşte aceeaşi metodă ca şi Grotefend, dar îşi dă
seama că este necesar să aibă o inscripţie mult mai lungă, cuprinzând mai multe
nume proprii, spre a putea cunoaşte bine şi descifra scrierea cuneiformă. O astfel de
inscripţie era aceea de la Behistun săpată pe o stâncă pe o suprafaţă de câteva sute
de metri pătraţi şi care conţinea câteva sute de rânduri. Însă textul se găsea săpat pe
munte la o înălţime de circa 100 de metri şi era foarte greu de ajuns la el. Rawlinson a
fost silit să-şi facă o schelă spre a ajunge la această inscripţie şi uneori a fost obligat
să stea agăţat de o frânghie spre a copia cât mai exact cu putinţă grafemele
inscripţiei. Rawlinson a început să copieze inscripţia de la Behistun în 1835 şi de abia
în 1844 a reuşit să copieze tot textul, redactat în persană veche, al inscripţiei care
avea 414 rânduri. În 1847 acesta se întoarce la Behistun şi reuşeşte să facă prin
estompaj o copie a versiunii babilononiene, de 112 rânduri, a acestei inscripţii. Apoi a
putut să o traducă şi să o descifreze cu ajutorul textului paleo-persan deja descifrat.
În 1848 el trimite transliterarea, traducerea şi copia inscripţiei de la Behistun, scrisă
şi în persană veche, Societăţii Regale Asiatice din Londra.

În acelaşi an lingvistul irlandez Edward Hincks publică un articol în care


anticipează aceleaşi interpretări şi traduceri ca şi Rawlinson, el reuşind să citească
exact un număr de vocale, silabe şi nume proprii ca şi pronumele “eu” în babiloniană
“a-na-ku”, asemănător cu termenul corespondent ebraic. Tot acesta descifrează, în
1887, 9 semne cuneiforme.

Săpăturile efectuate de Paul Emile Botta, consulul Franţei la Mossul, în


Mesopotamia au scos la lumină mii de tăbliţe cuneiforme scrise în limba akkadiană,
acesta publicând în 1848 un studiu asupra scrierii cuneiforme, studiu extrem de
amănunţit. El arată că un număr de cuvinte, identice ca sens şi ca citire, erau scrise
în diferite feluri.

Această descoperire a variantelor grafice a facilitat constatarea, de către Edward


Hincks, în 1850, a faptului că scrierea babiloniană cuprindea sute de semne, şi a
motivelor pentru care existau atâtea variante în acea scriere. Edward Hincks a arătat
că scrierea babiloniană nu era doar alfabetică ci, în acelaşi timp, şi silabică şi
ideografică, adică semnele grafice puteau semnifica silabe (sau consoane plus
vocale) care erau combinate în felurite chipuri. Pe de altă parte scrierea putea fi pur
ideografică, adică fiecare semn grafic să reprezinte un cuvânt întreg. Hicks a fost a şi
primul care a emis bănuiala existenţei unui popor nesemitic, şi care i-a precedat pe
babilonieni, a creat scrierea cuneiformă şi începutul civilizaţiei mesopotamiene.

7
Rawlinson, conform unei note publicate de Hincks, studiind silabarele* excavate în
actuala localitate Kuyungik, a ajuns la concluzia că ele erau bilingve, şi că vocalele
babiloniene explicau termeni dintr-o limbă cu totul aparte şi necunoscută până atunci,
limbă pe care el o numea ”akkadiană” şi pe care o considera “scitică” sau “turanică”*. În
1853 Rawlinson a făcut o comunicare Societăţii Regale Asiatice din Londra, în care
afirmă că, printre tăbliţele şi cărămizile găsite în sudul Babiloniei, erau unele scrise într-o
limbă “scitică”. Doi ani mai târziu, într-o altă comunicare făcută înaintea aceluiaşi for
ştiinţific, el afirma că sciţii din Babilon, care se numeau “akkadieni”, au inventat scrierea
cuneiformă. El conchide că limba aceasta are unele afinităţi în ceea ce priveşte sistemul
pronominal cu limbile mongolă şi manciuriană, dar vocabularul ei este diferit de al lor.
Rawlinson a redactat şi volumele Cuneiform Inscriptions of Western Asia în care publică
tot materialul pentru studiul limbii sumeriene, constând în silabarele bilingve şi
traducerile interlineare găsite la Ninive în biblioteca regelui Assurbanipal.

În 1857, matematicianul W. F. Fox Talbot traduce o inscripţie a regelui asirian


Tiglatpileser (1116-1076 î. Hr.) şi o trimite, sigilată, Societăţii Regale Asiatice din Londra la
15 martie 1857. El cerea ca această societate să-i invite pe Rawlinson şi pe Hincks să
alcătuiască fiecare o traducere separată a acestei inscripţii şi să o trimită sigilată
aceleeaşi societăţi. Societatea Regală Asiatică a fost de acord dar l-a invitat şi pe
asiriologul Jules Oppert, care publicase o serie de lucrări despre descifrarea scrierii
cuneiforme, să trimită şi el o traducere sigilată. Toţi au acceptat invitaţia şi după primirea
descifrărilor, un comitet format din cinci membri ai societăţii, examinând traducerile, a
constatat că cele patru versiuni erau foarte asemănătoare şi prin urmare se reuşise
descifrarea scrierii babiloniene şi asiriene precum şi a celei paleo-persane.

În 1859 Jules Oppert ajută la publicarea lucrării Déchiffrement des inscriptions


cunéiformes, care reprezintă tratatul fundamental pentru citirea şi înţelegerea scrierii
asiro-babiloniene, din care a rezultat o nouă disciplină a orientalisticii denumită
asiriologie (pentru că primele săpături şi descoperiri arheologice au fost făcute în nordul
Mesopotamiei, pe teritoriul fostei Asirii), şi mai târziu inclusă în studiile akkadiene.
Oppert a fost şi cel care a precizat în mod exact numele poporului nesemit care a
inventat scrierea cuneiformă. Într-o comunicare făcută înaintea Societăţii Franceze de
Numismatică şi Arheologie, el arată că acest popor trebuie să fie numit sumerian, după
titlul de rege al Sumerului şi Akkadului ce şi-l luau regii din Mesopotamia, numele de
Akkad urmând să fie dat semiţilor babilonieni şi asirieni din această ţară. Jules Oppert
afirmă în comunicarea sa şi că limba sumeriană ar avea legături apropiate cu limbile
turcă, finlandeză şi ungară.

Apelativul de sumerieni nu a fost dat imediat predecesorilor semiţilor din


Mesopotamia ci au fost numiţi în continuare akkadieni, vreme de câteva zeci de ani,
deoarece profesorul orientalist francez Joseph Halevy, nega cu înverşunare existenţa
sumerienilor şi a unei limbi sumeriene. Începând cu anul 1870 Halevy publică mai multe
articole prin care demonstra că sumeriana era un limbaj secret şi sacru al preoţilor din
Babilon inventat chiar de semiţi. Observabil este faptul că aserţiunile sale au putut fi
acceptate pentru multă vreme de cunoscuţi semitologi*.

8
Primele excavaţii făcute pe teritoriul unui oraş sumerian au fost cele de la Tello,
unde se aflau ruinele marelui stat-oraş Lagaş. Ele au fost realizate de arheologi francezi
având drept conducător pe Ernest de Sarzec, care a iniţiat între anii 1877 şi 1900
unsprezece campanii de săpături. Acest arheolog a făcut mai multe descoperiri, printre
care şi cei doi cilindri mari de 60 cm înălţime fiecare, pe care regele Gudea din Lagaş* a
consacrat un imn construcţiei unui templu, dar şi un număr considerabil de tăbliţe. Alţi
arheologi francezi care au condus săpăturile de la Lagaş după de Sarzec au fost Gaston
Cross şi Henri Genonillac apoi André Parrot cu colaborarea a doi remarcabili epigrafişti
Arthur Amiaud şi François Thureau Dangin. Acesta din urmă a stabilit transliterarea în
alfabet latin a semnelor cuneiforme. Publicaţii franceze despre excavaţiile de la Lagaş au
fost realizate de Leon Heuzey în volumul său intitulat Découvertes en Chaldée par Ernest
de Sarzec, Paris, 1884. În acelaşi an danezul Niels L. Westergaard descifrează 18 semne
cuneiforme.

La rândul lor arheologii americani au trimis o expediţie în Irak spre a excava


ruinele marelui centru religios Nippur*. În anul 1887 expediţia americană pleacă sub
conducerea arheologului John P. Peters, apoi a lui J. H. Haynes, în cele din urmă sub
conducerea lui N. V. Hilprecht. Aceasta reuşeşte să găsească circa 30.000 de tablete sau
fragmente de tablete la Nippur, cea mai mare parte din ele redactate în sumeriană.
Publicarea acestor tablete cu traducerea lor a început din anul 1893.

Săpăturile de la Lagaş şi cele de Nippur au pus la dispoziţia cercetătorilor mii de


tăbliţe redactate în sumeriană, pe care le puteau traduce cu ajutorul silabarelor şi textelor
juxtaliniare* asiro-sumeriene găsite la Kuyungik. Majoritatea textelor găsite la Lagaş şi la
Nippur erau texte economice: acte de vânzare-cumpărare, închirieri, contracte, sentinţe
judecătoreşti, ele aducând informaţii despre societatea sumeriană. Ele conţineau şi multe
nume proprii de oameni şi de zei. La Nippur s-au găsit texte gramaticale sumeriene care
erau de mare folos pentru înţelegerea acestei limbi şi câteva mii de tăbliţe de argilă cu
texte literare mult mai greu de înţeles. S. N. Kramer cercetânt tăbliţele de la Nippur
descoperă părţi din mitologia sumeriană şi mai cu seamă primele versiuni ale epopeii lui
Ghilgameş. Tot el descifrează şi publică codul de legi sumerian al regelui Urnammu (circa
2050 î. Hr.). În completarea informaţiilor de pe tăbliţele găsite la Nippur în 1898 vine un
fragment dintr-un text legislativ sumerian descoperit de R. Steele, cu ajutorul căruia se
reuşeşte publicarea codului de legi al regelui Lipit-Iştar (1875-1865 î. Hr.) din oraşul Isin*,
de circa 1200 de rânduri.

În anul 1903 o expediţie germană, sub conducerea lui Robert Koldewey, a făcut
săpături în anticul oraş Šuruppak (azi Fara), ţara de baştină a lui Noe sumerian, Ziusudra,
unde au găsit cele mai vechi texte sumeriene şi tăbliţe care arată existenţa şcolilor în
secolul al XXV-lea î. Hr. În acelaşi an o expediţie americană condusă de E. J. Bank face
săpături la Adab (actuala Bismaya), fostă capitală a regelui Lugalannemundu şi găseşte
tablete sumeriene datând din mijlocul mileniului al III-lea î. Hr.

Între 1912-1914 o expediţie franceză condusă de Henri de Genovillac a început să


facă săpături în anticul oraş Kiş, prima cetate după Potop, dar au fost întrerupte de
izbucnirea primului război mondial şi continuate de o expediţie anglo-americană condusă
de Stephen Langdon, care a reuşit să descopere printre altele şi foarte multe tăbliţe. O
parte din expediţia arheologică trimisă la Kiş a făcut săpături într-o aşezare numită
Djemdet-Nasr (denumirea sumeriană nu se cunoaşte), şi a reuşit să găsească câteva sute
de tăbliţe şi fragmente acoperite cu semne semi-pictografice ce datau dinainte de anul
2800 î. Hr.
9
Numărul mare de tăbliţe de argilă găsite vreme de un secol prin excavaţii pe teritoriul
anticului Sumer au făcut ca actualmente colecţiile muzeelor să devină mine preţioase
de informaţii pentru sumerologi. Astfel că Muzeul de Antichităţi din Istanbul cuprinde
circa 75.000 de tăbliţe provenite din 12 aşezări, cele din statul-oraş Lagaş cuprinzând
aproape jumătate din aceste texte, pe când alte 17.000 de tăbliţe provin de la
biblioteca sumeriană din Nippur, dar şi de la biblioteca construită de regele
Assurbanipal al Asiriei din secolul al VII-lea.

Cea mai recentă tabliţă cu scriere cuneiformă este datată ca fiind din anul 50 d. Hr.

10
Cap. III Urmările acestor descoperiri

În urma tuturor acestor descoperiri şi cercetări s-a ajuns la concluzia că scrierea a


fost creată în Mesopotamia de către sumerieni în perioada Warka IV b, adică pe la
jumătatea mileniului al IV-lea î. Hr. Din epoca Warka IV s-au găsit un număr mare de
tăbliţe de argilă cu scriere pre-cuneiformă ideografică, forma acestor semne este
constantă şi nu variază prea mult, ceea ce este o dovadă deplină că încă din această
vreme existau, dacă nu şcoli de scribi*, cel puţin scribi care învăţau la un maestru şi
urmau o anumită convenţie în arta scrisului lor. Semnele grafice ale scrierii cuneiforme
se asemănau cu o pană de despicat lemnele sau cu un cui. Tăbliţa de argilă era ţinută de
scrib în mâna stângă iar cu mâna dreaptă lovea cu lovituri repezi şi scurte suprafaţa
tăbliţei, realizând astfel grafemele. Atunci când trebuia să traseze cuneiforme greu de
desenat, scribul învârtea tăbliţa de argilă iar semnele apăreau acum ca răsturnate.

Dacă o tăbliţă trebuia să cuprindă mai multe scrieri separate, atunci scribul
împărţea tăbliţa în compartimente prin linii perpendiculare, compartimente ce se
continuau unul după altul de la dreapta la stânga. Dacă o asemenea diviziune nu era
suficientă, atunci tăbliţa era împărţită prin linii transversale în două sau mai multe
capitole, care se continuau de sus în jos. Aceasta este ordinea care s-a menţinut pe
inscripţiile pe piatră şi pe metal până în jurul anilor 1500 î. Hr. Dar ca urmare a rotirii
cuneiformelor, descrisă mai sus, compartimentele s-au continuat de la stânga sus spre
dreapta şi coloanele s-au format de la stânga la dreapta. Pe reversul tăbliţelor însă,
coloanele se continuă invers, de la dreapta la stânga, deci invers ca pe avers. Forma
tăbliţelor de argilă era fie pătrată, fie dreptunghiulară sau în formă de elipsă, având
suprafaţa plană sau uşor curbată. Mărimea şi grosimea tăbliţelor de argilă erau variate. În
perioada Uruk tăbliţele de argilă în formă de dreptunghi aveau 4-5 cm lungime pe 2-3 cm
lăţime, putând fi cuprinse în palmă. Mai târziu tăbliţele au putut fi şi mai mari, iar pentru
texte mai lungi se foloseau, în loc de tăbliţe, prisme de argilă, sau cilindri de argilă.

Începând din secolul al VIII-lea î. Hr. s-au făcut inscripţii şi pe piatră, metale sau
lemn, ca mai apoi chiar şi pe cărţi. Pe tăbliţele de lemn şi metal se aşeza un strat de
ceară, fapt care a dus la distrugerea rapidă a inscripţiilor de pe ele.

Alte documente cuneiforme sunt scrise pe conuri de argilă arse, sau pe


piuliţe de piatră, asfel că scribii reuşeau să scrie cuneiforme minuscule cu o înalţime de
aproximativ 2 mm, dezvoltându-se astfel o tehnică a micrografiei*. Astfel de texte
economice datează din a III-a dinastie din Ur, realizate pe tăbliţe de mărimea unei mărci
poştale (26 pe 22 mm), dar care cuprind 30 de rânduri cu 144 de semne grafice fiecare,
astfel că pe 1 cm2 se găsesc 54 de semne grafice.

Obiceiul sumerienilor de a-şi arde tăbliţele de lut pe care executau simbolurile


folosite în scriere, ne-a dat ocazia de a cunoaşte întreaga evoluţie a sistemului lor de
scriere, de la primele experienţe, până la adoptarea definitivă a unei ortografii
convenţionale.

11
Iniţial, ca instrument de scris s-a folosit fragmentul unei trestii, ca mai târziu
trăsăturile să nu mai fie desenate, ci săpate în argilă cu ajutorul unui stilet* sau cui,
astfel apărând scrierea cuneiformă, considerată a fi prima scriere datată din istorie,
înainte chiar de semnele Vinca* sau Jianu. Pentru marcarea cărămizilor, care purtau
aceeaşi inscripţie, s-a folosit o ştampilă de argilă sau de lemn, săpată ca un negativ
adesea, pentru a imprima pe cărămida moale textul înscris.

Prin ideogramă se înţelege o grafemă care reprezintă doar un obiect sau fiinţă fără
valoare fonetică, aceste semne fiind şi precursoarele directe ale celor mai vechi texte pe
care le putem descifra în prezent. În unele tăbliţe găsite în straturile Warka IV s-au aflat
însemnări administrative, făcute se pare de preoţii sumerieni, care trebuiau să-şi
informeze confraţii despre modul în care administrau bunurile zeului pe care îl slujeau,
alcătuite din nişte semne convenţionale cu ajutorul cărora notau veniturile şi cheltuielile,
iar alte tăbliţe cuprind şiruri de cuvinte a căror scriere trebuia învăţată pe dinafară.

Nu au existat progrese rapide în decursul celei de-a doua jumătăţi a mileniului al


IV-lea în domeniul scrisului, dar odată cu dezvoltarea comerţului şi diversificarea
activităţilor întreprinse devine crucială necesitatea stabilirii unor simboluri universal
adoptate, fără de care înţelegerea dintre fabricanţi, controlori, funcţionari şi eventuali
clienţi, ar fi fost imposibilă. Necesitatea cunoaşterii sensului tuturor acestor caractere de
către utilizatorii lor, în special preoţi, duce la anexarea templelor cu şcoli indispensabile
acestora. Utilizarea aceloraşi convenţii şi semne în templele diferitelor cetăţi, începând
cu perioada Djemdet-Nasr, duce la o cooperare a preoţilor, în domeniul învăţământului,
pe o scară “internaţională” (V. Gordon Childe).

Astfel sunt realizate tăbliţe cu listele semnelor, denumite astăzi pictograme,


folosite la fixarea convenţiilor admise care constituiau adevărate dicţionare. În aceste
dicţionare antice pe prima coloană era grafema în caractere cuneiforme, pe a doua
coloană era numele pe care îl purta acest semn în şcoala scribilor, a treia coloană arăta
ortografia lui în silabe şi la sfârşit termenul sau termenii sumerieni pe care grafema din
prima coloană îl/ îi reprezenta. Uneori citirea grafemelor este completată de un
comentariu care explică, în scrierea uzuală, sensul exact al grafemului. Chiar şi cea mai
simplă pictogramă este un semn convenţional (ex: un măgar este reprezentat printr-o
schiţă şi nu printr-u desen precis; sau oaia, printr-o cruce aflată într-un cerc), astfel că
unele erau uşor identificabile iar altele nu, dar există şi tăbliţe care ne arată că unele
obiecte erau reprezentate, iniţial, prin mai multe simboluri, ca mai târziu să se ajungă la
un acord asupra reprezentării obiectului stilizat. Schiţarea simplă a unui obiect, animal,
produs sau a unei unităţi de măsură facilitând identificarea acestuia. Listele de
ideograme s-au completat cu timpul şi unele dintre ele au dat echivalente în limba
semitică.

Ulterior se trece de la scrierea simbolistă la cea în care se utilizau cuvinte ce indicau


substantive comune. Cuvintele erau formate, în general, dintr-o singură silabă, de
pildă, cuvântul “ka” înseamnă gură. Iniţial acesta era reprezentat prin desenul unui
cap de om, ca mai târziu, pictograma, să capete valoare fonetică (prin asocierea ideii
de gură cu sunetul “ka”) şi să devină fonogramă.

12
În epoca primelor dinastii, sumerienii pun în practică şi combinarea unor fonograme,
ceea ce duce la facilitarea silabisirii substantivelor şi compunerea de cuvinte în loc
să se inventeze noi semne sau ideograme. Doar anumite ideograme se păstrează cu
forma iniţială pentru a ajuta la descifrarea fonetică a cuvintelor. Numărul de semne
începe deci să scadă: de la 2000 câte erau la origine, s-a trecut la 800 în anul 3000 î.
Hr. şi la 600 în jurul anului 2500 î. Hr. Scrierea devine mult mai simplă, trasată din ce
în ce mai rapid, astfel grafema ajungând să nu mai aibă nici o similitudine cu obiectul
pe care vrea să-l reprezinte, pierzând orice raport cu realitatea.

Semnele cuneiforme ajung cu timpul să fie preluate de babilonieni, asirieni, elamiţi*,


ugariţi*, eblaiţi*, persani, hittiţi* şi hurriţi*. Începând cu prima jumătate a secolului I î.
Hr. scrierea cuneiformă începe să fie înlocuită de scrierea aramaică*, iar în epoca
elenistică de către cea greacă, în cele din urmă ajungând să fie utilizată decât pentru
notaţiile astrologilor şi astronomilor chaldeeni. Pe tot parcursul celor trei milenii, de
la 3000 î. Hr. până în 52 d. Hr., scrierea cuneiformă a fost cea mai însemnată şi poate
singura scriere utilizată curent în tot Orientul Mijlociu. (Constantin Daniel, Civilizaţia
sumeriană, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1983, p.187).

13
Cap. IV Concluzii

Zona în care s-a dezvoltat civilizaţia sumeriană este considerată astăzi locul
naşterii primului popor istoric al omenirii prin faptul că descoperirile arheologice
menţionate dovedesc întâietatea poporului sumerian în inventarea scrisului, făcându-se
astfel trecerea de la preistorie la istorie.

Limba sumeriană a murit aproximativ în anul 1800 î. Hr. dar a rămas o limbă
clasică a civilizaţiilor din Est chiar până la apariţia creştinismului.

14
Lista ilustraţiilor

15
Lista numelor proprii

Babilon – capitala Imperiului Babilonian.

Behistun – oraş în Iran.

Darius cel Mare – rege al Imperiului Persan (522 î. Hr. – 490 î. Hr.).

Hamadan – oraş în Iran.

Hilla – oraş aflat în centrul Irakului.

Isin – oraş în Mesopotamia.

Kermanshah – oraş în Iran.

Lagaş – oraş-stat în Mesopotamia.

Mosuul – oraş în nordul Irakului.

Nabuchodonosor – rege babilonian (cca. 1152 î. Hr. – 1124 î. Hr.).

Nippur – oraş în Mesopotamia, centru religios al Sumerului. Loc al încoronării regilor


sumerieni şi de venerat al zeului Enlil.

Persepolis – capitala ceremonială a Imperiului Persan în timpul dinastiei Achemenide.

Sanherib – rege asirian.

Vinca – cultură europeană între mileniul al V-lea î. Hr. şi mileniul al III-lea î. Hr.

16
Lista explicativă a cuvintelor

Achemenizi – populaţie de pe teritoriul Imperiului Persan .

Aramaică – idiom din familia limbilor semitice.

Asiriologie – disciplină care studiază istoria, cultura şi limba din Asiria.

Dravidian – persoană care locuieşte în unele regiuni din India, Sri Lanka şi Pakistan sau
este originară de acolo.

Eblaiţi – popor de origine semitică.

Grafem – semn grafic al unui sunet.

Hittiţi – popor indo-european.

Hurriţi – popor din nordul Mesopotamiei

Juxtaliniar – text scris pe două coloane paralele.

Limbă aglutinantă – limbă în care raporturile gramaticale se exprimă prin ataşarea


afixelor la rădăcina cuvântului.

Limbă avestică – limbă veche iraniană, derivată din zendă, în care sunt scrise cărţile
Avendei.

Micrografie – scriere foarte măruntă.

Pahlavi – dialect iranian.

Piatră de hotar – piatră, stâlp care desparte o proprietate de alta, o aşezare de alta.

Scrib – funcţionar inferior având atribuţii de contabil şi de copist.

Semitolog – specialist în semitologie.

Silabar – set de simboluri scrise, folosit pentru notarea limbilor vorbite, similar unui
alfabet, dar în care fiecare simbol reprezintă o silabă.

Stilet – mic cilindru de metal, cu care se sondează o plagă, o cavitate.

Sumerologie – disciplină care studiază istoria, cultura şi limba Sumerului.

Turanic – care aparţine popoarelor turce.

Ugariţi – popor de origine semitică.

17
Bibliografie

Childe V. Gordon, De la preistorie la istorie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, 264 p.

Daniel Constantin, Civilizaţia sumeriană, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1983, 276 p.

Kramer Samuel Noah, Istoria începe la Sumer, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, 320 p.

Zamarovský Vojtech, La început a fost Sumerul, Editura Albatros, Bucureşti, 1981, 272 p.

http://en.wikipedia.org/wiki/Behistun_Inscription
http://dexonline.ro/search.php?cuv=silabare
http://www.archeus.ro/lingvistica/CautareDex?query=TURANIC
http://ro.wikipedia.org/wiki/Nippur
http://ro.wikipedia.org/wiki/Laga%C5%9F
http://en.wikipedia.org/wiki/Isin
http://ro.wikipedia.org/wiki/Cultura_Vin%C4%8Da
http://en.wikipedia.org/wiki/Persepolis
http://ro.wikipedia.org/wiki/Sumer
http://www.ziare.com/lifeshow/magazin/07-31-2008/umorul-a-inceput-cu-bancuri-proaste-374061
http://www.google.ro/imgres?imgurl=http://bibliophyle.files.wordpress.com/2009/03/tablet_zimri-
lim_louvre_ao20161.jpg&imgrefurl=http://bibliophyle.wordpress.com/tag/yahve/&h=357&w=400&sz=3
7&tbnid=feGXNdXB0M3u2M:&tbnh=111&tbnw=124&prev=/images%3Fq
%3Dsumerieni&hl=ro&usg=__RheejZZfw5FXPCOCMghUZXgyPFM=&ei=wNNfS4fCIqHc_QbozbyG
DA&sa=X&oi=image_result&resnum=7&ct=image&ved=0CB0Q9QEwBg
http://ezoteric.net/wp-content/uploads/2009/02/cuneiform.jpg
http://ezoteric.net/wp-content/uploads/2009/02/bastamcuneiform.jpg
http://ezoteric.net/wp-content/uploads/2009/02/cuneiform2.jpg
http://ezoteric.net/wp-content/uploads/2009/02/cuneiform3.jpg
http://bibliophyle.files.wordpress.com/2009/03/gilgamesh.jpg
http://www.roaim.com/images/enuma_elish.jpg
http://quadratus.files.wordpress.com/2009/11/scrieri.jpg
http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/9/91/Sumerian_26th_c_Adab.jpg/180px-
Sumerian_26th_c_Adab.jpg
http://4.bp.blogspot.com/_y3MpLs8skSs/SdNQecTZjOI/AAAAAAAAAWQ/m8NsjDfSXyw/s400/Hattus
h-tab-1.JPG
http://stiintasitehnica.ro/poze/articole/1122188535gilgamesh.jpg
http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/f/f6/%E6%97%A5-order.gif
http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/0/0a/%E5%BF%83-order.gif
http://str.crestinortodox.ro/foto/718/71791_enumaelish.jpg
http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/2/26/GilgameshTablet.jpg/200px-
GilgameshTablet.jpg

18
19