Sunteți pe pagina 1din 138

UNIVERSITATEA “ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ


DEPARTAMENTUL ID
SPECIALIZAREA ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

ISTORIA ŞI EVOLUŢIA UNIUNII EUROPENE

Curs pentru învăţământ la distanţă

Autor Prof. Univ. Dr. GHIORGHI PRISĂCARU

- 2006
CUPRINS

INTRODUCERE ÎN CURS ................................................................................................................................ 5


De ce un Curs despre istoria şi evoluţia Uniunii Europene ? ...................................................................... 5
SCOPUL CURSULUI.............................................................................................................................................6
OBIECTIVELE PRINCIPALE.............................................................................................................................6
Capitolul I - NOŢIUNI INTRODUCTIVE....................................................................................................... 7
2. Principalele instituţii europene, create după cel de-al doilea război mondial. ............................................ 7
3. Clarificarea unor expresii şi noţiuni ...........................................................Error! Bookmark not defined.
Capitolul II - CE ESTE UNIUNEA EUROPEANĂ ?...................................................................................... 13
1. Scurtă privire asupra Europei..............................................................................................................................13
2. Ce este Uniunea Europeană?...............................................................................................................................16
3. Despre integrarea europeană...............................................................................................................................18
4. Adâncirea integrării şi extinderea Uniunii..........................................................................................................19
5. Procesul politico-juridic în Uniunea Europeană.................................................................................................20
6. Uniunea Europeană: putere mondială sau “gigant provincial”?.........................................................................21
7. Anul 2005 – an de criză pentru Uniunea Europeană..........................................................................................22

Capitolul III - PRINCIPALELE ETAPE ALE CONSTRUCŢIEI EUROPENE: DE LA TRATATUL


SEMNAT LA ROMA, LA CONVENŢIA PRIVIND VIITORUL EUROPEI .............................................. 24
1. Deschiderea „şantierului european” .......................................................................................................... 24
2. Primele organizaţii (vest) europene........................................................................................................... 25
3. Naşterea Comunităţii Europene: Planul Schumann (1950)....................................................................... 26
4. Tratatul de la Roma (1957): relansarea economică. .................................................................................. 26
5. Tratatul de la Maastricht (1992). Naşterea Uniunii Europene................................................................... 28
6. Tratatul de la Amsterdam (1997) .............................................................................................................. 30
7. Tratatul de la Nisa (2001). Importanţa sa pentru reforma Uniunii din perspectiva lărgirii spre Europa
Centrală şi de Est............................................................................................................................................... 30
8. Convenţia asupra viitorului Europei.......................................................................................................... 32
Capitolul IV- DE LA EUROPA „CELOR 6” LA EUROPA „CELOR 27”................................................... 37
1. Uniunea Europeană de la 6, la 27 membri................................................................................................37
2. Schimbările social-politice din Europa Centrală şi de Est – premisă pentru a cincea lărgire a U.E cu 12
membri. Europa „Celor 27”....................................................................................................................................38
3. Rezolvarea unei dileme : aprofundarea integrării ţărilor membre sau o nouă lărgire a Uniunii ?.....................38
4. Criteriile de aderare şi proceduri.........................................................................................................................39
5. Principiul „regatei” în evaluarea pregătirii candidaţilor......................................................................................40
6. De ce a fost interesată UE să se lărgească din nou ?..........................................................................................40
7. Avantajele aderării pentru ţările candidate..........................................................................................................41
8. Costurile lărgirii Uniunii Europene.....................................................................................................................41
9. Ce va însemna reuşita actualei extinderi a Uniunii Europene ?..........................................................................42
10. Perspectiva unor noi lărgiri ale Uniunii Europene............................................................................................43
Capitolul V - ROMANIA ŞI UNIUNEA EUROPEANĂ ....................................................................................47
Partea I-a
1. Aderarea la Uniunea Europeană – obiectiv strategic al României după Revoluţia din Decembrie 1989.47
2. Acordul European de Asociere a României la CEE (1 febr. 1993)...............................................................49
3. Demersuri ulterioare pentru apropierea şi pregătirea aderării la Uniunea Europeană...................................51
4. Prima Strategie de la Snagov (1995).............................................................................................................52
5. Cererea oficială de aderare a României la Uniunea Europeană (22 iunie 1995)...........................................53
6. A doua Strategie de la Snagov (2000)...........................................................................................................54
7. Nevoia de explicitare a opţiunii pentru aderare la Uniunea Europeană........................................................54
Partea II – a…………………………………………………………………………………………………..55
1. Constituirea mecanismului intern de pregătire a aderării.........................................................................55
2. Provocările extinderii Uniunii Europene. Avantajele şi costurile integrării pentru România..................56
3. Rapoartele anuale ale Comisiei (1998 – 2004)………………………………………………………….58
4. Documente programatice în sprijinul pregătirii pentru aderare................................................................60
5. Declanşarea negocierilor de aderare a României (15 februarie 2000(......................................................60
6. Documentele de negociere,……………………………………………………………………………...62
Partea a III – a……………………………………………………………………………………………..........63
Desfăşurarea negocierilor (15 februarie 2000 – 14 decembrie 2004................................................................. 63

2
2. Încheierea negocierilor şi semnarea Tratatului (25 aprilie 2005 .......................................................................64.
3. Textul Tratatului de aderare. ..............................................................................................................................65
4. Despre clauza de salvgardare. ...........................................................................................................................67
5. Monitorizarea României.....................................................................................................................................69
Capitolul VI - INSTITUŢIILE ŞI ORGANISMELE UNIUNII EUROPENE...............................................73
I. Cadrul instituţional al Uniunii Europene..............................................................................................73
II. Instituţiile Uniunii Europene.....................................................................................................................74
1. Consiliul European....................................................................................................................................74
2. Consiliul de Miniştri.................................................................................................................................74
3. Parlamentul European...............................................................................................................................77
4. Comisia Europeană...................................................................................................................................82
5. Curtea de Justiţie.......................................................................................................................................84
6. Curtea de Conturi......................................................................................................................................84
III. Organismele centralizate ale Uniunii Europene.......................................................................................84
1. Comitetul Regiunilor..................................................................................................................85
2. Comitetul Economic şi Social............................................................................................................................85
3. Banca Europeană de Investiţii.............................................................................................................................85
4. Banca Centrală Europeană..................................................................................................................................86

Capitolul VII - PIAŢA INTERNĂ (UNICĂ) A UNIUNII EUROPENE ........................................................ 88


1. Noţiuni diferite, cu acelaşi conţinut .......................................................................................................... 88
2. Insuficienţele Pieţei Comune şi Actul Unic European (1986) .................................................................. 88
3. Cartea Albă: „Le cout de la non-Europe” ................................................................................................. 89
4. Rolul lui Jacques Delors în crearea Pieţei Interne..................................................................................... 89
5. Ce este Piaţa Internă a Uniunii Europene ? ............................................................................................... 89
6. În ce constau cele 4 libertăţi de circulaţie, care definesc Piaţa Internă ?................................................... 90
7. Achiziţiile publice şi Piaţa Internă ............................................................................................................ 91
8. Semnificaţia creării Pieţei Interne ............................................................................................................. 92
9. Piaţa Internă şi ţările candidate la aderare................................................................................................. 93
Capitolul VIII- UNIUNEA ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ (UEM) TRECEREA LA EURO ................. 95
1. Preliminarii................................................................................................................................................ 95
2. Ce presupune UEM ? ................................................................................................................................ 96
3. Necesitatea UEM. ..................................................................................................................................... 96
4. Condiţiile edificării Uniunii Economice şi Monetare (UEM). Criteriile de convergenţă.......................... 97
5. Principalele componente ale UEM............................................................................................................ 98
6. Calendarul constituirii UEM. Trecerea la moneda unică – EURO. ......................................................... 98
7. Instituţiile şi organismele Uniunii Economice şi Monetare .................................................................... 100
Capitolul IX - AGRICULTURA ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ. POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ
(PAC).................................................................................................................................................................. 103
1. Despre sectorul agricol al Uniunii Europene....................................................................................................103
2. Peste 50 de ani de Politică Agricolă Comună...................................................................................................103
3. Lecţiile trecutului .............................................................................................................................................105
4. Nevoia de reformare a PAC. Reforma Mc Shary (1992) ................................................................................105
5. Impactul reformei din 1992. Reforma PAC şi mediul înconjurător. ................................................................106
6. Impactul internaţional al Reformei Mc Shary...................................................................................................110
7. Agenda 2000 şi obiectivele PAC......................................................................................................................110
8. Reforma Fischler (2003)...................................................................................................................................111
9. Rolul Politicii Agricole Comune în viitor.........................................................................................................111
10. . PAC şi lărgirea UE spre Europa Centrală şi de Est. Situaţia României1......................................................112
Capitolul X - Politica regională a Uniunii Europene. Oportunităţi pentru România................................. 116
1. Politica regională a UE. Conţinut şi evoluţii........................................................................................... 116
2. Ce sunt Fondurile Structurale şi Fondurile de Coeziune ? ...................................................................... 118
3. Alocarea fondurilor. Principii şi obiective. ............................................................................................. 118
4. Împărţirea regiunilor în Uniunea Europeană........................................................................................... 120
5. Teama faţă de noii candidaţi la aderare................................................................................................... 120
6. Oportunităţi pentru România................................................................................................................... 121
Capitolul XI - COOPERAREA POLIŢIENEASCĂ ŞI JUDICIARĂ ÎN MATERIE PENALĂ ............... 124
1. Despre pilonul III al Tratatului asupra Uniunii Europene....................................................................... 124
2. Cooperarea între forţele de poliţie şi autorităţile vamale ........................................................................ 125
3. Cooperarea între autorităţile judiciare..................................................................................................... 125

3
4. Apropierea regulilor de drept penal a statelor membre ........................................................................... 125
5. Mijloace de acţiune ................................................................................................................................. 125
6. Organele Uniunii Europene abilitate să elaboreze şi să pună în aplicare cooperarea poliţienească
şijudiciară........................................................................................................................................................ 126
7. Oficiul European de Poliţie (EUROPOL) ............................................................................................... 126
8. Spaţiul Schengen..................................................................................................................................... 126
ABREVIERI........................................................................................................................................................135
BIBLIOGRAGIE................................................................................................................................................137

4
-INTRODUCERE ÎN CURS

De ce un Curs despre istoria şi evoluţia Uniunii Europene ?

Unii dintre dumneavoastră s-ar putea întreba: de ce un Curs despre istoria şi evoluţia Uniunii Europene
?
Răspunsul este simplu: pentru că nimeni nu poate face azi abstracţie de o problemă fundamentală de
care depinde viitorul paşnic şi prosper al naţiunii noastre şi anume integrarea în Uniunea Europeană. De la
Revoluţia din Decembrie 1989 încoace, aceasta reprezintă , alături de aderarea la NATO, unul din obiectivele
cele mai importante ale politicii externe româneşti. Dumneavoastră, generaţia de pe băncile Universităţii, veţi
ajunge cu siguranţă să trăiţi şi să lucraţi într-o Românie integrată în Uniunea Europeană. Pentru aceasta este însă
nevoie să cunoaşteţi ce este şi cum a luat fiinţă, cum lucrează, ce politici promovează, care sunt avantajele şi
costurile aderării României la Uniune.
Studenţi fiind, cu preocupări intelectuale, aţi învăţat că lumea de azi este o lume a interdependenţelor.
Nici o ţară nu mai poate trăi izolat, în mod autarhic. Fenomenul globalizării, forţa economică şi politică
extraordinară a companiilor transnaţionale ne arată că interdependenţa a luat locul independenţei absolute, care
practic nu mai există nicăieri. Această interdependenţă în plan economic generează interdependenţă în plan
politic. Ţările lumii se sprijină unele pe altele, cooperează între ele, dar se şi concurează. Structurile economice
mondiale şi regionale sunt un rezultat nemijlocit al interdependenţei. Nici Uniunea Europeană nu face excepţie
de la această evoluţie. Ţările membre ale Uniunii au renunţat de bună voie la unele atribute ale suveranităţii lor
naţionale pentru a nu constitui o piedică în faţa trendului general, dar mai ales pentru a face faţă consecinţelor
globalizării.

SCOPUL CURSULUI

Parcurgerea cursului de faţă vă va îngădui să vă familiarizaţi cu câteva probleme fundamentale care


preocupă, în egală măsură, toate popoarele continentului, ca şi comunitatea internaţională în ansamblul său.
Între acestea, am în vedere mai ales următoarele:
- Care este contextul internaţional în care trăim şi cum a evoluat lumea în ultimii 50 de ani ?
- Cum s-a ajuns la crearea Uniunii Europene şi ce loc ocupă această structură în lumea de azi ?
- Ce raport există între globalizare şi Uniune ?
- Care au fost etapele principale ale construcţiei europene şi care sunt perspectivele Uniunii odată cu
adoptarea unui viitor Tratat Constituţional ?
- Ce semnificaţie are lărgirea/extinderea Uniunii Europene? Care sunt costurile şi avantajele acestui
proces?
- Unde se situează România în procesul de aderare la Uniune?
Cursul reflectă evoluţia însăşi a Uniunii Europene, care se află într-o dinamică rapidă. Lucruri valabile
azi îşi pierd actualitatea mâine. De aceea, apare absolut necesară reactualizarea periodică a unor capitole.
Evident, pe parcursul prezentării orale în faţa studenţilor, Cursul va fi adaptat operativ la ultimele evoluţii
intervenite în funcţionarea instituţiilor şi în politicile promovate de Uniune.

OBIECTIVELE PRINCIPALE

Cursul de Istoria şi evoluţia Uniunii Europene are drept scop înţelegerea unor noţiuni fundamentale
legate de Uniune, respectiv caracteristicile lumii în care trăim, formarea Comunităţii Europene, politicile
europene( Politica Regională, Politica Agricolă, Infrastructura, Piaţa Internă, Uniunea Economică şi Monetară),
instituţiile Uniunii, politica Externă şi de Securitate Comunăşi relaţiile României cu Uniunea Europeană.

5
CAPITOLUL I- NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Conţinutul capitolului
Capitolul I prezintă o introducere în cursul de Istoria şi evoluţia Uniunii Europene. Sunt menţionate cel mai
importante instituţii după cel de al doilea război mondial, o serie de expresii şi noţiuni, sensul şi conţinutul unor
expresii şi principalele izvoare ale cursului.

PRINCIPALELE STRUCTURI EUROPENE, CREATE DUPĂ CEL DE-AL DOILEA RĂZBOI


MONDIAL

Anul 1947 – odată cu lovitura de stat comunistă de la Praga şi blocada Berlinului instituită de sovietici,
lansarea de către americani a „politicii de îndiguire a comunismului” (containement policy) şi a Planului
Marshall de refacere a Europei post-belice – marchează începutul aşa-numitului „război rece” între lumea
occidentală, dominată de SUA şi cea răsăriteană, dominată de URSS.
Fiecare din aceste lumi reprezenta un bloc cu o ideologie proprie (capitalism sau comunism), iar logica
de bloc – în plan economic, politic şi al securităţii - a marcat viaţa continentului european şi a întregii lumi până
la prăbuşirea regimurilor comuniste în Europa Centrală şi de Est la sfârşitul anilor ’80.
Ca expresie a acestei politici, fiecare bloc şi-a creat propriile organisme economice, politice şi de
securitate, diametral opuse. Abia după prăbuşirea acestor regimuri şi autodestrămarea Uniunii Sovietice, a fost
posibilă dizolvarea structurilor din Europa Răsăriteană şi crearea unor organisme pan-europene, ca expresie a
opţiunii spre unitate a popoarelor continentului.
Care au fost cele mai importante structuri ?
A. În Europa Occidentală.
a) În domeniul economiei şi comerţului au luat fiinţă:
• Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană (OCEE), a fost creată la 16 aprilie 1948 în
scopul gestionării “Planului Marshall”, prezentat de secretarul de stat american încă în iunie 1947.
“Planul Marshall” pornea de la aprecierea că europenii aveau nevoie imediat de un ajutor dinafară şi că
se cuvenea ca Statele Unite să acorde acest ajutor gratuit. Dar, ajutorul urma să nu constea în bunuri de consum
sau articole de lux, ci în echipamente industriale şi capital pentru refacerea şi modernizarea economiei ţărilor
europene. “Planul Marshall” s-a concretizat în “Legea privind Reconstrucţia Europei”, adoptată de Congresul
american, la începutul anului 1948 şi care prevedea un fond de 4 milioane dolari, ca ajutor.
În scopul gestionării acestui ajutor s-a creat Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană,
formată din 17 state vest-europene, cu sediul la Paris. Spania a fost provizoriu exclusă din cauza regimnului
franchist, iar ţările est-europene aflate sub dominaţia sovietică au refuzat ajutorul oferit. Uniunea Sovietică a
văzut în “Planul Marshall” o încercare a americanilor de a crea un bloc antisovietic, fapt care a determinat-o să
exercite presiuni asupra ţărilor din Europa Răsăriteană să-l refuze.
OCEE a fost o strucutură inter-guvernamentală cu două misiuni importante:
a) Să organizeze distribuirea ajutorului american destinat ţărilor membre în vederea reconstrucţiei
şi revigorării economiilor vest-europene;
b) Să coordoneze politicile economice ale statelor membre şi să adopte măsuri în vederea
reducerii tarifelor vamale şi liberalizării schimburilor comerciale, precum şi a garantării
stabilităţii financiare prin stabilizarea monedelor şi echilibrarea finanţelor.
Deşi trebuia să-şi înceteze activitatea în 1952, odată cu încheierea funcţionării Planului Marshall, OCEE
a funcţionat până în 1960, când a cedat locul unui alt organism.

• Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE).


OCDE a depăşit cadrul strict european al OCEE întrucât reuneşte ţări industrializate cu economie de
piaţă din Europa, America de Nord şi Asia-Pacific. Obiectivul OCDE îl reprezintă expansiunea continuă şi
sănătoasă a economiei statelor membre, creşterea nivelului de trai şi dezvoltarea comerţului internaţional prin
formularea de reglementări comune. De asemenea, OCDE asigură coordonarea asistenţei economice a ţărilor

6
membre către ţările în curs de dezvoltare. La începutul anilor ’90 OCDE a sprijinit tranziţia ţărilor din Europa
Centrală şi de Est către economia de piaţă. Sediul OCDE se află la Paris
• Comunitarea Economică a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), creată în 1951 prin Tratatul de la
Paris;
• Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
(EURATOM), înfiinţate în 1957 prin Tratatul de la Roma. Aceste structuri vor fi tratate într-
un capitol separat.
• Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS) a fost creată în 1960, la iniţiativa Marii
Britanii. Aceasta nu a aderat, de la început, la Tratatul de la Roma prin care se puneau bazele
Copmunităţii Economice Europene deoarece nu dorea o integrare a economiilor ţărilor membre.
Iniţial, AELS, a avut 10 membri. Înafară de Marea Britanie din AELS au mai făcut parte Norvegia,
Danemarca, Suedia, Austria, Portugalia, Islanda, Liechenstein, Elveţia şi Finlanda.
În prezent, mai sunt membre ale acestei structuri doar 4 ţări: Norvegia, Islanda, Elveţia şi Liecheinstein,
întrucât, celelalte ţări au devenit, între timp membre, ale Uniunii Europene.
AELS a fost concepută ca o alternativă la Comunitatea Economică Europeană, propunându-şi crearea
unei zone de liber schimb şi dezvoltarea cooperării pe baza principiului unanimităţii. În condiţiile în care CEE a
creat o uniune vamală, AELS a favorizat doar instituirea unei zone de liber schimb pentru produsele industriale.
• Spaţiul Economic European (SEE). A fost creat prin Tratatul de la Porto, din 2 mai 1992 şi
cuprinde ţările Uniunii Europene şi ale AELS. Elveţia, semnatară a Tratatului, l-a respins prin
referendum, ceea ce a însemnat şi retragerea Liechtenstein-ului având în vedere uniunea vamală
existentă între cele două ţări. Negocierile purtate de Austria, Finlanda şi Suedia prin aderarea la
SEE, în calitate de membri ai AELS, au facilitat aderarea lor ulterioară la Uniunea Europeană.
b) În domeniul politic, la 5 mai 1949, a fost creat Consiliul Europei. Statutul acestuia a fost
semnat, la Londra, de 10 ţări fondatoare: Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Norvegia,
Olanda, Marea Britanie şi Suedia.
Este o organizaţie eminamente politică.
Consiliul Europei a cunoscut un nou suflu, în anii ‘90 odată cu prăbuşirea regimurilor comuniste în
Europa Centrală şi de Est şi extinderea valorilor democratice la întregul continent.
În prezent, Consiliul Europei numără 46 de ţări membre, reprezentând cca 800 milioane persoane.
Dintre statele europene doar Belarus, Muntenegru şi Vatican nu fac parte din Consiliul Europei: Belarus din
cauza derapajelor antidemocratice şi neîndeplinirii standardelor europene, Muntenegru pentru că, în calitate de
nou stat independent după separarea de Serbia, trebuie să îndeplinească toate procedurile de admitere iar Vatican
pentru că nu şi-a manifestat dorinţa să adere la această organizaţie. În acest fel, dintr-o structură politică vest-
europeană, Consiliul Europei a devenit o organizaţie pan-europeană.
România a devenit membru cu drepturi depline al Consiliului Europei, la 7 octombrie 1993.
Calitatea de membru al Consiliului Europei reprezintă o confirmare a respectării de către statul
respectiv a democraţiei pluraliste şi a drepturilor omului, ceea ce îi conferă statutul de „antecameră a Uniunii
Europene”.
Încă de la creare, sediul Consiliului Europei este la Strasbourg (Franţa), în Palatul Europei. Imnul
său este „Odă Bucuriei” (Beethoven), iar drapelul este steagul albastru cu 12 steluţe în cerc. Ulterior,
aceste însemne au fost însuşite şi de Uniunea Europeană.
Principalele obiective ale Consiliului Europei sunt următoarele:
- Apărarea şi promovarea drepturilor omului, a democraţiei pluraliste şi a statului de drept;
- Punerea în valoare a identităţii culturale a Europei, precum şi a diversităţii sale;
- Identificarea de soluţii pentru problemele societăţii (minorităţi, xenofobie, intoleranţă, protecţia
mediului, droguri, crimă organizată, terorism, clonarea);
- Dezvoltarea stabilităţii democratice în Europa prin sprijinirea reformelor politice, legislative şi
constituţionale.
Consiliul Europei nu trebuie confundat cu Uniunea Europeană sau cu Summit-ul acesteia, care
este Consiliul European. Cele două organizaţii sunt complet autonome şi distincte: Consiliul Europei este o

7
organizaţie politică, în timp ce Uniunea este un organism economic şi politic. De reţinut că toate statele membre
ale UE sunt şi membre ale Consiliului Europei.
Până în prezent, Consiliul Europei a organizat trei reuniuni la nivelul şefilor de stat şi de guvern din
ţările membre: în 1993, la Viena; în 1997, la Strasbourg şi în 2005, la Varşovia.
Principalele instanţe de decizie ale Consiliului Europei sunt:
• Comitetul Miniştrilor, compus din miniştrii de externe ai ţărilor membre sau din reprezentanţii lor
permanenţi (ambasadori);
Acest organism exprimă vocea guvernelor şi se reuneşte de două ori pe an, iar reprezentanţii lor
permanenţi se întâlnesc săptămânal, la Strasbourg
Pentru prima dată de la primirea ca membru cu drepturi depline, România şi-a asumat, pentru 6 luni,
preşedinţia Comitetului de Miniştri, în noiembrie 2005.
Comitetul Miniştrilor decide asupra activităţilor şi bugetului Consiliului, studiază recomandările
Adunării Parlamentare şi propunerile diferitelor comitete interguvernamentale.
Deciziile Comitetului, adoptate cu 2/3 din sufragiile exprimate, sunt transmise guvernelor sub formă de
recomandări, convenţii sau acorduri europene obligatorii din punct de vedere juridic pentru ţările care le-au
ratificat. Până în prezent, Comitetul Miniştrilor a adoptat peste 180 de convenţii şi acorduri europene, între care
menţionăm:
- Convenţia europeană a drepturilor omului, adoptată în 1950 şi intrată în vigoare în
1954;
În scopul urmăririi modului de aplicare şi respectării acestei Convenţii, la Strasbourg funcţionează
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO).
- Carta socială europeană, adoptată în 1961;
- Convenţia pentru prevenirea torturii şi a pedepselor şi tratamentelor inumane sau
degradante, adoptată în 1987;
- Convenţia – cadru pentru protecţia minorităţilor adoptată în 1004 şi intrată în vigoare
în 1998.
• Adunarea Parlamentară reprezintă forţele politice din parlamentele statelor membre. A fost, în
1994, prima adunare parlamentară din istoria continentului şi rămâne cea mai largă adunare cu
adevărat pan-europeană.
Membrii titulari şi supleanţi ai Adunării – spre deosebire de cei ai Parlamentului European – sunt
desemnaţi de către parlamentele naţionale din membrii acestora.
Fiecare ţară membră dispune de la 2 la 18 reprezentanţi titulari şi tot atâţia supleanţi, în funcţie de
numărul populaţiei. România dispune de 10 delegaţi titulari şi 10 supleanţi, plasându-se pe locul 9 după Franţa,
Marea Britanie, Germania, Italia şi Rusia (cu câte 18 reprezentanţi), Polonia, Spania şi Ucraina (cu câte 12
reprezentanţi).
Adunarea numără 5 grupuri politice şi lucrează în 10 comisii de specialitate, cea mai importantă fiind
Comisia politică.
Adunarea Parlamentară se reuneşte de 4 ori pe an, timp de câte o săptămână, în Palatul Europei de la
Strasbourg, în şedinţă plenară publică. Aceasta ţine, de asemenea, o reuniune extraordinară, într-unul din statele
membre.
Adunarea îşi alege dintre membrii săi, un preşedinte, în mod tradiţional pentru trei mandate consecutive
de câte un an. În ianuarie 2005 a fost ales, prin consens – urmare aplicării acordului dintre grupurile politice – ca
preşedinte al APCE, democrat-creştinul olandez René van der Linden.
• Congresul Puterilor Locale şi Regionale din Europa (CPLR) este din 1994, un organ
consultativ, cu următoarele obiective:
- Să sprijine noile state membre pentru promovarea autonomiei locale şi regionale;
- Să reprezinte interesele regionale şi a municipalităţilor;
- Să consilieze Comitetul Miniştrilor şi Adunarea Parlamentară asupra politicii locale şi
regionale;
8
- Să organizeze conferinţe, seminarii şi alte acţiuni la nivel local şi regional în scopul
promovării unei democraţii locale veritabile.
Congresul este compus din două camere: Camera puterilor locale şi Camera regiunilor, ambele
cuprinzând 313 membri plini şi 313 supleanţi
• c) În domeniul securităţii şi apărării:
• Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), creată la iniţiativa SUA pentru a asigura
securitatea şi protecţia Europei Occidentale faţă de o posibilă ameninţare sovietică. Iniţial, a fost –
ca şi Pactul de la Varşovia – un produs al „războiului rece”.
Tratatul de la Washington – prin care se puneau bazele Alianţei Nord Atlantice - a fost semnat la 4
aprilie 1949, de către 12 ţări (Belgia, Canada, Danemarca, Franţa, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie,
Norvegia, Olanda, Portugalia şi SUA). În 1952 au aderat Grecia şi Turcia, în 1955 RFG, în 1982 Spania, iar în
1999 – Polonia, R.Cehă şi Ungaria.
În primăvara anului 2004 au aderat la NATO alte 7 ţări: România, Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania,
Slovacia şi Slovenia.
NATO cuprinde, la ora actuală, 26 ţări.
Este o organizaţie politico-militară (de securitate), pentru că scopul esenţial stabilit prin Tratatul de
la Washington era salvgardarea libertăţii şi securităţii tuturor membrilor prin mijloace politice şi militare.
Articolul 4 din Tratat stabileşte că statele membre se vor consulta între ele de fiecare dată când una
dintre ele consideră că-i este ameninţată integritatea teritorială, independenţa politică sau securitatea. Din acest
motiv, NATO serveşte ca un forum transatlantic pentru consultări între aliaţi asupra unor probleme care
afectează interesele vitale ale statelor membre.
Fundamental este, însă, art. 5 al Tratatului, care cuprinde angajamentul Aliaţilor de a descuraja şi a se
apăra împotriva oricărei ameninţări cu agresiunea la adresa oricăruia dintre Aliaţi. Potrivit Tratatului de la
Washington un atac armat petrecut împotriva unuia sau mai multor state din Alianţă, va fi considerat un atac
împotriva tuturor membrilor.
La cererea sa, obiectivul fundamental al NATO era apărarea Europei Occidentale împotriva unui
eventual atac din partea Uniunii Sovietice, fiind aşadar, un sistem de apărare colectivă. Odată, însă, cu încetarea
„războiului rece” şi auto-dizolvarea Pactului de la Varşovia, NATO a adoptat o nouă strategie globală, care ţine
seama de schimbările produse în Europa şi în lume. Această strategie pornea de la aprecierea că riscurile la care
este supusă securitatea Aliaţilor ţin mai puţin de eventualitatea unei agresiuni deliberate împotriva unei sau unor
ţări membre, cât de consecinţele negative ale instabilităţilor interne şi internaţionale. În aceste condiţii, fără a
exclude apariţia unor crize care să pună în cauză stabilitatea Europei, inclusiv a unor conflicte armate, NATO şi-
a stabilit şi alte obiective pentru a face faţă marilor ameninţări şi a garanta pacea şi securitatea continentului,
între care:
- Lupta împotriva terorismului internaţional;
- Descurajarea şi la nevoie aplanarea conflictelor interetnice, precum cele din Balcanii
de Vest;
- Combaterea comerţului ilegal cu arme de distrugere în masă, îndeosebi cu materiale
nucleare;
- Lupta împotriva criminalităţii organizate;
- Rezolvarea unor crize externe care depăşesc graniţele Alianţei (Balcani, Afganistan).
NATO are sediul la Bruxelles (Mons), după ce, iniţial, fusese la Paris. Este o organizaţie inter-guvernamentală,
ale cărei ţări membre îşi păstrează suveranitatea şi independenţa, fiind dotată cu structuri politice şi militare.
Alianţa dispune , din 1955, de o Adunare Parlamentară, compusă din 248 membri, mandataţi de
parlamentele naţionale ale ţărilor membre. România are o delegaţie formată din 10 membri plini şi 10 supleanţi.
• Uniunea Europei Occidentale (UEO) a fost creată la 23 octombrie 1954, ca structură de
securitate şi apărare a Europei Occidentale prin semnarea Acordurilor de la Paris. Iniţial, a avut 7
membri (Franţa, Marea Britanie, Belgia, Olanda, Luxemburg, RFG şi Italia). În 1988 au aderat
Spania şi Portugalia, iar în 1995, Grecia. În prezent are 10 membri cu drepturi depline, 8
membri afiliaţi, 3 membri asociaţi, 2 membri afiliaţi asociaţi (România şi Bulgaria), 5
observatori.

9
Multă vreme UEO s-a aflat „în adormire”, în umbra NATO. A fost reactivată cu prilejul primei crize
iugoslave de la începutul anilor ’90 prin introducerea de către Consiliul de Securitate al ONU a embargoului
asupra R.F. Iugoslavia. La solicitarea României, UEO a trimis o misiune de observare pe Dunăre pentru a
supraveghea respectarea embargoului asupra Iugoslaviei.
Prin Tratatul de la Amsterdam al Uniunii Europene, din 1997, s-a stabilit că UEO face parte integrantă
din Uniunea Europeană, devenind “braţul înarmat” al acesteia.
UEO are misiunea de a elabora şi pune în practică deciziile şi acţiunile UE care ţin de apărare. UEO
secondează Uniunea Europeană în elaborarea şi promovarea unei politici europene de apărare, în parteneriat cu
NATO.
Are sediul la Paris.
În 1955 s-a reunit pentru prima dată şi Adunarea Parlamentară a UEO, care reprezintă singura adunare
interparlamentară europeană competentă în problemele legate de securitate şi de apărare. Constituie o tribună de
dezbateri axate îndeosebi pe Politica europeană de securitate şi apărare (PESA) a Uniunii Europene şi pe
activităţile de gestionare a crizelor.
Adunarea este formată din 370 reprezentanţi ai parlamentelor naţionale din 28 ţări (membri cu drepturi
depline – ţările semnatare ale Tratatului de la Bruxelles, membri afiliaţi, membri asociaţi, membri afiliaţi
asociaţi). România are o delegaţie de 10 parlamentari cu drepturi depline şi 10 supleanţi.
Secretarul general al Consiliului UE este şi secretar general al UEO, în perioada lui Javier Solana.
B. În Europa Răsăriteană.
a) În plan economic: Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER), creat în 1949, ca reacţie la
„planul Marshall” acceptat de ţările vest-europene şi respins de ţările blocului sovietic.
A funcţionat efectiv doar din 1959. Sediul a fost la Moscova. Înafara ţărilor socialiste din Europa (mai
puţin Albania), CAER a mai cuprins Cuba, Mongolia, R.P.D.Coreeană, Laos şi Vietnam. Inegalitatea frapantă
între nivelurile de dezvoltare economică a membrilor (a se vedea Cehoslovacia – Mongolia, de exemplu)
fundamentarea relaţiilor economice pe ideologie şi nu pe regulile pieţei, ca şi prezenţa, între membri, a unui
colos reprezentat de URSS, pe care l-a folosit pentru propria reconstrucţie, au făcut ca acest organism să nu fie
eficient pe măsura obiectivului propus.
Integrarea economică socialistă a fost un eşec, România opunându-se, în mod constant, unui asemenea
proiect.
S-a autodizolvat pe 28 iunie 1991, după prăbuşirea regimurilor comuniste în Europa Centrală şi de Est,
cu puţin timp înainte de prăbuşirea însăşi a Uniunii Sovietice.
b) În planul securităţii a fost creat,în 1955, Pactul de la Varşovia, ca structură de apărare şi
securitate, urmare înfiinţării NATO şi intrării RFG în această alianţă.
Iniţial a cuprins 8 ţări: Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, RDG, România, Ungaria şi URSS. În
1968 – după invadarea Cehoslovaciei - Albania s-a retras din Pactul de la Varşovia.
Comandamentul Pactului s-a aflat la Varşovia. Pactul s-a compromis pe plan internaţional, în august
1968 prin invadarea Cehoslovaciei de către 6 ţări ale Pactului pentru a pune capăt reformelor promovate de
liderul Partidului Comunist din acea perioadă, Alexander Dubcek. Invadarea Cehoslovaciei, la care România nu
a luat parte, a reprezentat expresia doctrinei brejneviste a „Suveranităţii limitate” a ţărilor socialiste. Pactul s-a
autodizolvat la 1 iulie 1991.
c) La nivel pan european există Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa
(OSCE). Este o organizaţie de securitate, reunind 55 de state cu statut deplin de la Vancouver (Canada) la
Vladivostok (Federaţia Rusă) precum şi parteneri de cooperare (mediteraneeni şi asiatici).
OSCE a apărut în anii ’70, iniţial sub denumirea de Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa
(CSCE), într-un moment prielnic caracterizat printr-o destindere în relaţiile Est-Vest. Numai că unii vedeau
Conferinţa ca o cale pentru a depăşi divizarea Europei de după cel de-al doilea război mondial, iar alţii pentru a
consacra graniţele postbelice.
Între 1973-1975, experţii statelor europene, Statelor Unite şi Canadei au pregătit – prin negocieri
dificile – Conferinţa propriu-zisă şi au redactat documentul acesteia. De notat, însă, că negocierile au avut loc
între cele 35 de state ca entităţi distincte şi nu aparţinând celor două blocuri politico-militare, având aceleaşi
drepturi şi prerogative, indiferent de mărimea şi alianţa din care făceau parte.

10
Urmare a procesului îndelungat şi complex de negocieri multilaterale, la 1 august 1975, la Helsinki,
şefii de stat sau de guvern ai statelor europene (fără Albania), SUA şi Canadei au semnat Actul final al
Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE). De aceea, este cunoscut ca „Actul final de la
Helsinki”.
El conţine următoarele capitole de bază:
I. Politic şi de securitate (cele zece principii ale relaţiilor dintre state şi unele prevederi privind
importanţa şi aplicarea lor, precum şi măsuri de întărire a încrederii).
II. Cooperarea în domeniul economic şi tehnico-ştiinţific.
III. Cooperarea în domenii umanitare.
IV. Acţiuni de viitor (Urmările CSCE = follw-up)
Actul Final al Conferinţei s-a constituit într-o adevărată cartă a relaţiilor intereuropene, marcând astfel
începutul procesului edificării securităţii şi dezvoltării cooperării pe continentul european.
Cel de-al treilea capitol (al treilea coş) recunoştea importanţa respectării drepturilor omului, ca şi a
liberei circulaţii a persoanelor şi ideilor între ţările participante la Conferinţă. De aceea, se consideră că
acest capitol este cel care a favorizat, în unele ţări, apariţia unor organizaţii anticomuniste, precum „Carta 77” în
Cehoslovacia şi a condus, în final, la prăbuşirea regimurilor totalitare în Europa Centrală şi de Est.
Perioada post-Helsinki a fost marcată, între anii 1976-1989, de evoluţiile sinuoase ale climatului politic
internaţional cauzate de confruntarea ideologică între Est şi Vest, de raporturile tensionate dintre SUA şi URSS.
Ca urmare, prevederile cele mai semnificative ale Actului final au fost aplicate în mod sporadic:
negocierile pentru dezarmare au fost tergiversate de rivalitatea şi suspiciunile dintre cele două superputeri, ţările
occidentale au practicat un marcat protecţionism economic, iar regimurile comuniste est-europene au nesocotit
drepturi şi libertăţi cetăţeneşti fundamentale.
Aceste aspecte au marcat negativ şi desfăşurarea reuniunilor follow-up de la Belgrad (1977-1978),
Madrid (1980-1983) şi Viena (1986-1989), unde nerespectarea unora sau altora dintre prevederile Actului final
de la Helsinki a constituit principala acuzaţie care şi-au adus-o reciproc grupurile de state europene.
Noul climat politic european, de după 1989, a creat condiţiile pentru trecerea la o nouă etapă de
instituţionalizare şi consolidare a procesului CSCE, fiind subliniată necesitatea şi utilitatea continuării, în
forme perfecţionate, a cooperării multilaterale pe continent.
Reuniunea CSCE la nivel înalt de la Paris, desfăşurată în perioada 19 – 21 noiembrie 1990, a pus
capăt oficial războiului rece şi a adoptat documente de importanţă majoră în domeniul dezarmării:
Tratatul privind reducerea armelor convenţionale în Europa, Declaraţia statelor membre ale NATO şi ale
Tratatului de la Varşovia privind nerecurgerea la forţă şi la ameninţarea cu forţa, Acordul asupra unui pachet de
măsuri de încredere şi securitate.
Semnată cu acest prilej, „Carta de la Paris pentru o Nouă Europă” schiţează direcţiile principale
de dezvoltare a procesului CSCE, punând bazele unor instituţii şi structuri necesare pentru ca, în noile
condiţii, CSCE să-şi joace rolul său. Au fost astfel create primele instituţii permanente în istoria CSCE:
- Secretariatul CSCE (cu sediul la Praga);
- Centrul pentru Prevenirea Conflictelor (cu sediul la Viena).
În decembrie 1994, cu prilejul reuniunii la nivel înalt de la Budapesta, CSCE s-a transformat în
OSCE, stabilindu-şi sediul la Viena.
OSCE a devenit primul instrument pentru prevenirea conflictelor şi gestionarea crizelor, dotându-se cu
capacitatea de a înfiinţa misiuni de lungă durată în zone conflict sau potenţial conflictuale.
În cadrul OSCE toate deciziile se iau prin consens, adică prin absenţa oricărei obiecţii manifestate
expres de un stat participant.
Principalele obiective ale OSCE sunt:
- Prevenirea conflictelor şi gestionarea crizelor prin instrumente ale diplomaţiei preventive,
mecanismul alertei timpurii şi misiunilor de anchetă a reglementării paşnice a diferendelor şi
participării la operaţiuni de menţinere a păcii;
- Reducerea armamentelor în Europa;

11
- Apărarea drepturilor omului;
- Dezvoltarea cooperării în economie, cultură şi protecţia mediului.
Organele OSCE sunt următoarele:
- Întâlnirile şefilor de stat sau de guverne (Summit-uri) din ţările membre, organizate din 2 în 2
ani;
- Consiliul Miniştrilor Afacerilor Externe se reuneşte, de regulă, o dată pe an;
- Comitetul înalţilor Funcţionari, se reuneşte la fiecare 3 luni sau mai des, în cazuri de urgenţă.
Asigură gestionarea unor crize;
- Consiliul Permanent al OSCE, compus din reprezentanţii statelor membre şi se ocupă de
activitatea politică, decizională şi operaţională curentă;
- Secretarul general este numit pe 3 ani;
- Adunarea Parlamentară – formată din reprezentanţi ai parlamentelor ţărilor membre – se
reuneşte o dată pe an. Secretariatul internaţional al Adunării Parlamentare se află la
Copenhaga;
- Preşedintele în exerciţiu – ministrul de externe al ţării care găzduieşte reuniunea Consiliului
Ministerial al OSCE pe anul în curs – este investit cu responsabilitatea generală asupra
activităţii executive a OSCE.
România a deţinut, prin ministrul său de externe, mandatul de Preşedinte în exerciţiu al OSCE în anul
2001.
- Înaltul Comisar pentru Minorităţi Naţionale – instrument creat pentru a se ocupa de tensiuni
etnice în faza incipientă a acestora, cu potenţial de a se dezvolta într-un conflict ce poate pune
în pericol pacea, securitatea sau relaţiile dintre state – are rolul de a preveni situaţiile
conflictuale şi de criză, identificând soluţii pentru reducerea tensiunilor;
- Biroul pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului (ODIHR), cu sediul la Varşovia este
instituţia OSCE responsabilă cu promovarea drepturilor omului, democraţiei şi statului de
drept. ODIHR are un rol important în monitorizarea alegerilor şi dezvoltarea instituţiilor
electorale naţionale, acordând asistenţă tehnică pentru dezvoltarea instituţiilor juridice,
sprijinirea organizaţiilor neguvernamentale şi a societăţii civile, precum şi pregătirea
observatorilor pentru alegeri.
În cadrul negocierilor pregătitoare organizării şi desfăşurării Conferinţei pentru securitate şi cooperare
în Europa, România a fost, împreună cu alte ţări mici şi mijlocii, neutre şi nealiniate, promotorul ferm al
orientării democratice a procesului început la Helsinki. Desfăşurând o politică externă relativ independentă,
România concepea securitatea europeană ca pe un sistem de angajamente clare şi precise, asumate liber de către
state, însoţite de măsuri şi garanţii concrete, care să le pună la adăpost de folosirea forţei, să le ofere posibilitatea
de a se dezvolta liber, conform propriilor interese, şi de a stabili relaţii de cooperare pe baza principiilor
dreptului internaţional.
România a fost iniţiatorul regulilor şi normelor democratice ale procesului de la Helsinki, bazate
pe egalitatea suverană a statelor, rotaţia la conducerea reuniunilor şi adoptarea deciziilor prin consens.
În ceea ce priveşte problemele de fond, România a pus accent pe dezvoltarea şi afirmarea decalogului
de principii, convenirea unor măsuri de creştere a încrederii şi securităţii, a diverselor programe de cooperare
economică.
În prezent, eforturile României vizează adaptarea OSCE la noile realităţi, transformarea organizaţiei
într-un instrument eficient în domeniul prevenirii conflictelor şi gestionării crizelor, ca şi al promovării
securităţii prin cooperare.

Rezumat
Principalele instituţii europene create după cel de al doilea război mondialse împart între cele două lumi:
lumea occidentală dominată de SUA şi cea răsăriteană dominată de URSS. În Europa răsăriteană s-au constituit
Consiliul de Ajutor Economic Reciproc( CAER) în materie economică şi Pactul de la Varşovia ca structură de
apărare. În Europa occidentală au fost create Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) şi Uniunea
Europei Occidentale în domeniul securităţii, iar în domeniul economic – Organizaţia Europeană pentru

12
Cooperare Economică, Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, Comunitatea Economică a
Cărbunelui şi Oţelului, Spaţiul Economic European.
Principalele noţiuni care trebuie reţinute sunt: integrare europeană, integrare euroatlantică, acquis comunitar,
armonizare legislativă şi diferite tipuri de acorduri.

Concluzii

Parcurgerea acestui capitol îngăduie familiarizarea cu câteva probleme fundamentale care preocupă
popoarele continentului şi comunitatea în ansamblul său.

Teste de autoevaluare

1. Ce reprezintă CAER?
2.Ce este Consiliul Europei?
3.Ce înseamnă Armonizare legislativă şi acquis comunitar?

Teste de control

1.Principalele instituţii europene răsăritene create după cel de al doilea război mondial sunt:
a) CAER
b) Pactul de la Varşovia
c) NATO

2.În domeniul securităţii şi apărării au fost create în Europa Occidentală:


a) NATO
b) OECE
c) CECO
d) UEO

3.Consiliul Europei a fost creat:


a) 10 mai 1950
b) 14 iulie 1948
c) 5 mai 1949

4.Pactul de la Varşovia a fost creat ca o structură:


a) economică
b) socială
c) de securitate şi apărare

5.România are o delegaţie în cadrul adunării parlamentare a Consiliului Europei formată din:
a) 10 parlamentari permanenţi şi 10 supleanţi
b) 5 parlamentari permanenţi şi 5 supleanţi
c) 10 parlamentari permanenţi şi 5 supleanţi

13
CAPITOLUL II - CE ESTE UNIUNEA EUROPEANĂ ?

Conţinutul capitolului

Capitolul IV defineste Europa din mai multe perspective inclusiv a Uniunii Europene. Uniunea
Europeană este prezentată începând de la fondatorii săi şi continuând cu lărgirile succesive care au avut loc. O
altă problemă abordată în acest capitol o reprezintă clarificarea termenilorde suveranitate şi supranaţionalitate,
UE ca putere mondială sau gigant provincial şi o perspectivă a unificării Europei.

CE ESTE UNIUNEA EUROPEANĂ

1. Scurtă privire asupra Europei


Europa geografică este un continent care, potrivit expresiei fostului preşedinte al Franţei, generalul de
Gaulle, se întinde de la Atlantic la Urali. Din punct de vedere politic, ea cuprinde cele 46 de state membre ale
Consiliului Europei. Aşadar, Europa nu se reduce la Uniunea Europeană, chiar şi atunci când aceasta va cuprinde
27 sau 30 de ţări.
Până în urmă cu câţiva ani se aprecia că, în sensul cel mai larg, Europa este o civilizaţie unitară, derivată
dintr-o tradiţie iudeo-creştină împărtăşită. Acum, o asemenea evaluare este depăşită, urmare a încorporării şi
a dimensiunii musulmane. Turcia, Albania şi Bosnia-Herţegovina (parţial) sunt ţări musulmane şi care, în plus,
şi-au exprimat voinţa de integrare în Uniunea Europeană.
O definiţie occidentală a Europei a fost asociată cu Roma şi moştenirea sa istorică – catolicismul. Dar,
tradiţia creştină a Europei a înglobat de asemenea Bizanţul şi tradiţia sa ortodoxă. De aceea, pe bună dreptate,
fostul Papă, Ioan Paul al II-lea, vorbea despre catolicism şi ortodoxism ca despre doi lobi ai aceluiaşi plămân –
creştinismul. Aşadar, civilizaţia europeană este mai mult decât Europa lui Carol cel Mare, adică Europa
Occidentală.
După dispariţia sau prăbuşirea marilor civilizaţii orientale şi nord-africană-chineză, mesopotamiană, asiro-
babiloniană sau egipteană – Europa a devenit leagănul noilor civilizaţii: greco-romană, bizantină,
germanică. Din Europa au pornit marile descoperiri geografice şi tot aici au avut loc primele revoluţii burgheze,
precedate de Iluminism şi Renaştere. Aici s-au creat primele state naţionale centralizate. Într-o lucrare apărută, în
1998, întitulată “The wealth and poverty of Nations”, David Landes spune că “în ultima mie de ani, Europa a
constituit motorul dezvoltării şi al modernizării”. La rândul său, omul politic american Zbigniew Brzezinski, fost
consilier pe probleme de securitate naţională al preşedintelui Carter, în cartea sa “Marea tablă de şah. Supremaţia
americană şi imperativele sale geostrategice”, publicată în 1997, afirma că “în ultimii 500 de ani, Europa a fost
centrul de putere a lumii. Pe căi diferite, în perioade diferite, popoarele Eurasiei – dar mai ales acelea de la
extremitatea ei vest-europeană – au pus stăpânire şi au dominat celelalte regiuni ale lumii”.
Atunci când vorbim de Europa, nu putem omite faptul că ea a cunoscut şi perioade negre: inchiziţia şi
războaiele religioase, cele două conflagraţii mondiale, precum şi fascismul şi comunismul.
Sfârşitul celui de-al II-lea război mondial a însemnat pentru Europa nu numai zdrobirea fascismului
german, care urmărea instaurarea dominaţiei mondiale, ci şi separarea continentului în cele două blocuri
militar-politice şi economice opuse. De o parte, în Răsărit, Tratatul de la Varşovia şi CAER-ul; de altă parte, în
Vest, NATO şi Piaţa Comună. Această separare a avut consecinţe catastrofale pentru ţările din Centrul şi Estul
Europei înglobate în sfera de influenţă sovietică, atât din punct de vedere politic, cât şi economic şi social-
cultural. Aceasta a însemnat instaurarea, în aceste ţări, a comunismului totalitar, înapoiere economică şi un nivel
de trai extreme de modest. Aşadar “Cortina de Fier” şi ridicarea Zidului Berlinului exprimau separaţia
totală între două sisteme social-politice rezultate în urma războiului. Nimeni nu ne-a întrebat de care parte a
“cortinei” am dori să ne poziţionăm. Totul a fost hotărât la Conferinţa de la Ialta (februarie 1945) între Stalin,
Churchill şi Roosevelt, precum şi la Moscova între Stalin şi Churchill. Atunci s-a hotărât şi soarta României.
Ocupată de armata sovietică, în ciuda faptului că a întors armele împotriva Germaniei hitleriste prin
insurecţia militară de la 23 august 1944, România s-a aflat timp de 45 de ani de partea răsăriteană a “Cortinei de
Fier ”. Dominaţia Uniunii Sovietice asupra României a încetat pe etape:
I. În 1957, odată cu retragerea Armatei Roşii de pe teritoriul României;
II. În 1964, când a fost adoptată cunoscuta “Declaraţie din aprilie”, prin care PCR îşi manifesta
independenţa faţă de PCUS, iar România a trecut la revalorizarea unei moşteniri cultural-istorice cu
tentă patriotică, naţională.
III. După Revoluţia din Decembrie 1989, când ţara s-a orientat spre valorile democratice occidentale şi
structurile acesteia, respective, NATO şi Uniunea Europeană.
Rolul şi destinul Europei nu pot fi privite izolat de restul lumii şi mai ales de competiţia în care se află
cu Statele Unite: în plan economic, politic, cultural şi geo-strategic. Pentru Europa, Statele Unite au fost, în

14
secolul XX, sprijin în două războaie mondiale şi protector în perioada “războiului rece”. Acum, Statele Unite au
devenit pentru Europa partener şi competitor pe arena mondială.
Europa nu poate face abstracţie de afirmaţia fostului secretar al Departamentului de Stat al Americii, Henry
Kissinger, care spunea că “în zorii noului mileniu, Statele Unite se bucură de o pre-eminenţă cu care nu ar fi în
măsură să rivalizeze nici cele mai mari imperii din trecut. Fie că este vorba de armament sau dinamism
economic, de ştiinţă sau tehnologie, de învăţământ superior sau cultură populară, America exercită un ascendent
fără precedent asupra ansamblului planetei”. Aşadar, şi asupra Europei.
La sfârşitul secolului trecut, potrivit spuselor lui H. Kissinger, America a jucat un rol pe care Europa n-a fost
în măsură să-l egaleze:
• A fost sursă şi garant al evoluţiilor democratice, erijându-se în judecător important în problematica
apărării drepturilor omului, desfăşurarea alegerilor şi funcţionarea statului de drept;
• A jucat un rol esenţial în “îndiguirea comunismului” şi accelerarea proceselor care au condus, la
sfârşitul anilor ’80, la prăbuşirea regimurilor totalitare în Europa Centrală şi de Est, odată cu
înscrierea lor în tranziţia spre democraţie şi economia de piaţă;
• A dominat sistemul financiar internaţional, dispunând de cel mai important rezervor de capital,
precum şi de o piaţă atrăgătoare pentru investiţii şi exporturi străine;
• Cultura americană şi-a impus norme în materie de gusturi şi preferinţe lumii întregi, fie că este
vorba de filme, muzică, dans sau INTERNET;
• A arbitrat conflicte în mai multe puncte fierbinţi ale globului: Europa (Cipru, Bosnia-Herţegovina,
Kosovo), în Asia, Africa şi Orientul Apropiat, permanentizându-şi prezenţa militară în puncte
strategice ale planetei.
După transformările social-politice din Europa Centrală şi de Est, ambiţiile Europei s-au schimbat. Ea
doreşte să joace şi un rol politic, pe măsura forţei sale economice.
La confluenţa dintre secolele 20 şi 21, însăşi harta geografică a Europei a suferit şi suferă
modificări esenţiale. Şeful Departamentului de studii ruseşti şi euro-asiatice de la Centrul de Studii Strategice
şi Internaţionale din Washington, D.C. afirma în anii 90 că “dacă, la sfârşitul secolului harta Europei va mai fi
cea de azi, cred că aceasta se va întâmpla doar printr-o minune”. Iar între problemele care vor afecta configuraţia
Europei, acesta menţiona între altele:
- Grupurile etnice, care se străduiesc să-şi câştige independenţa sau chiar autonomia;
- Segmentele prospere (regiunile) ale statelor existente care încearcă să se debaraseze de zonele
cele mai sărace;
- State mai mari care îşi extind sfera de influenţă asupra unora dintre vecinii săi.
În anii ’90 am asistat la:
- Dezmembrarea Cehoslovaciei şi apariţia a două state noi: Republica Cehă şi Slovacia.
- Dezmembrarea R.S.F. Iugoslavia în 5 state: R.F. Iugoslavia, Macedonia, Bosnia-Herţegovina,
Croaţia şi Slovenia. Ulterior, R.F. Iuglsoavia a devenit Uniunea Serbia-Muntenegru pentru ca,
urmare referendumului din 2006, Muntenegru să devină el însuţi stat independent. Aşadar,
dintr-un stat multinaţional, pe parcursul a 15 ani, s-au format 6 state naţionale.
- Autodizolvarea Uniunii Sovietice şi dobândirea independenţei de către fostele republici
sovietice.
Experţii în probleme europene sânt de părere că „nimeni nu ştie ce va urma”. Totuşi, se avansează unele
presupuneri, care trebuie luate ca atare:
- Apariţia unor noi state exotice, cum ar fi Republica Italiei de Nord, Confederaţia
Luxemburgului şi Belgiei de Est, Republica Populară Semi-Autonomia Bască, Regatul Scoţiei
şi Noua Dalmaţie.
- O nouă schimbare a graniţelor în cadrul fostei Uniuni Sovietice, care ar antrena reîncorporarea
Republicii Belarus în Rusia, o dezmembrare a Ucrainei şi Unirea R. Moldova cu Ucraina. Deja
Crimeea – parte importantă a Ucrainei, în urma unui cadru făcut de N.S. Hruşciov, dar cu
populaţie majoritară rusofonă – s-a constituit într-o regiune autonomă.
- Ascensiunea „naţiunilor economice”, în cadrul cărora influenţa economică a ţărilor dictează
acţiuni politice şi sociale în ţări cu economii mai slabe. Germania, care are ascendent asupra
Sloveniei, Croaţiei şi regiunii Moravia, inclusă în Republica Cehă. În egală măsură,
pătrunderea capitalului austriac în regiune, inclusiv în România – urmare a unor privatizări
agresive – conduc la ideea reconstituirii fostului Imperiu austro-ungar.
- O serie de legături etnice peste frontierele politice, cum ar fi cazul Transilvaniei Serbiei şi
Slovaciei. Publicistul Gerald Celente de la „The Trends Journal” prezice că „harta Europei va
arăta în mare măsură ca cea din jurul anului 1913. Vom asista la divizări continue”.
Din acest punct de vedere Belgia este un bun exemplu despre care unii afirmă că s-ar putea să nu mai
existe în forma sa actuală, în prima parte a acestui secol:

15
- Belgia este puternic afectată de tendinţele centrifuge ale sectoarelor valon şi flamand, primul
orientându-se spre Franţa, iar al doilea spre Olanda. Există şi un sector de origine germană,
care se orientează spre Germania.
- Bruxell-ul ar rămâne un important oraş-stat, precum în Evul Mediu.
Acelaşi publicist vede posibilă transformarea Italiei în trei ţări, a Germaniei în şase sau şapte, a Spaniei
în două. „Vom asista la existenţa unei Europe foarte destabilizate, cu ţări foarte xenofobe şi la formarea unei
alianţe de naţiuni musulmane care va semăna cu existenţa Aliaţilor şu Puterilor Centrale, în timpul primului
război mondial. Europa nu va fi, nicidecum, un loc unde să vrei să trăieşti”. Este, desigur, o viziune pesimistă,
care nu ţine seama de rolul stabilizator al Uniunii Europene şi al NATO pe continentul european.
Directorul Departamentului de cartografie de la National Geografic afirmă că supraveghează cu mare
atenţie, dar şi cu dificultate, 19 zone din Europa unde există probabilitatea unor schimbări.
Să vedem, acum, harta politică a Europei de azi:
25 de ţări sunt membre ale Uniunii Europene: Austria, Belgia, Cipru, Danemarca, Estonia,
Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta,
Marea Britanie, Olanda, Polonia, Portugalia, R. Cehă, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia,
Ungaria;
România şi Bulgaria, care au semnat Tratatul de aderare în aprilie 2005, urmează să adere la
Uniune în 2007;
Turcia şi Croaţia au început negocierile de aderare în 2005. Dintre acestea, Croaţia are şanse
să adere spre 2009-2010. În ceea ce priveşte Turcia, negocierile vor dura circa 10-15 ani, din
cauza unor probleme politice.
Aderarea Croaţiei, care dispune de o economie de piaţă funcţională, a fost întârziată – potrivit oficialilor
europeni – de lipsa de progrese în colaborarea cu Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie. După
capturarea în Insulele Canare a generalului croat Ante Gotovina, cu sprijinul autorităţilor croate, drumul Croaţiei
spre UE a fost deschis.
La rândul său, Turcia nu se bucură de o susţinere unanimă în privinţa aderării, fapt pentru care orizontul
de timp pentru aderare este ceva mai îndepărtat.
Macedonia este al treilea stat fost-iugoslav, după Slovenia şi Croaţia, care se apropie de
Uniunea Europeană. La Consiliul European din decembrie 2005, de la Bruxelles, Macedonia a
obţinut statutul de ţară candidată la aderare. Încă nu a început negocierile de aderare.
Albania, Serbia şi Bosnia-Herţegovina sunt membre ale Consiliului Europei şi sunt pe cale
să semneze un Acord de Stabilizare şi Asociere cu Uniunea Europeană – prima treaptă în
drumul spre aderare. Aderarea acestora este însă legată de capacitatea de absorbţie a Uniunii
Europene.
În anul 2004, Uniunea Europeană a iniţiat aşa-numita “politică europeană de vecinătate”, care prevede o
colaborare strânsă cu Republica Moldova, Georgia şi Ucraina, dar nu şi includerea pe ordinea de zi a
problemei aderării acestora. În ciuda faptului că toate cele trei ţări şi-au exprimat opţiunea pentru aderare, reacţia
Uniunii a fost, deocamdată, rezervată. Programul Uniunii Europene prevede crearea, în jurul său, a unei zone
paşnice, economic dezvoltate, pe baza unor valori comune şi preîntâmpinarea apariţiei unor noi linii de
demarcaţie în Europa.
Două ţări europene, Islanda şi Norvegia, sunt încă membre ale Asociaţiei Europene a
Liberului Schimb (AELS) şi ale Spaţiului Economic European; Norvegia a refuzat de două ori,
în 1972 şi 1994, aderarea la UE, prin referendum naţional şi exclude o nouă candidatură până
în 2009;
Elveţia, care are unul din cele mai ridicate niveluri de trai din Europa, a refuzat şi ea să adere
la Uniunea Europeană, dar este membră a Consiliului Europei;
Rusia are un Acord de Parteneriat cu Uniunea Europeană şi este greu de spus dacă va adera
cândva la U.E. Unii lideri europeni sunt de părere că acest lucru nu se va întâmpla niciodată.
Rusia dispune de uriaşe resurse naturale, este membru permanent al Consiliului de Securitate
şi doreşte să se afle pe picior de egalitate cu Uniunea şi nu în subordinea acesteia. Totuşi, în
cursul anului 2005, preşedintele Vladimir Putin a afirmat că aşteaptă o eventuală invitaţie din
partea Uniunii pentru a se pronunţa;
Azerbaidjanul şi Armenia sunt membre ale Consiliului Europei, dar au slabe perspective
pentru aderarea la Uniune;
Muntenegru, care s-a desprins din Uniunea Serbia-Muntenegru, urmează să solicite statutul
de membru al Consiliului Europei şi să semneze un Acord de Stabilizare şi Asociere cu
Uniunea Europeană;
Belarus este singura ţară europeană căreia i s-a refuzat, din cauza situaţiei politice interne,
statutul de membru al Consiliului Europei.

16
2. Ce este Uniunea Europeană ?

Uniunea Europeană (U.E.) reprezintă – prin organizare şi obiective – cea mai complexă structură
politică şi economico-monetară, existentă pe continentul European. Dintre toate structurile europene (UE,
NATO, UEO, Consiliul Europei, OSCE), Uniunea Europeană reprezintă organismul cheie.
Uniunea şi-a început activitatea sub această denumire la 1 noiembrie 1993, urmare Tratatului de
la Maastricht.
Uniunea reuneşte la ora actuală: 18 republici şi 7 monarhii constituţionale (Belgia, Danemarca,
Luxemburg, Olanda, Marea Britanie, Spania şi Suedia) – toate democraţii.
Uniunea Europeană numără aproximativ 470 milioane locuitori. Împreună cu România şi Bulgaria, va
avea 500 milioane, reprezentând aşadar o importantă piaţă, care-şi propune să joace şi un rol politic de
seamă pe plan internaţional.
Uniunea reprezintă primul partener comercial în schimburile internaţionale.
Câteva considerente:
În scurta istorie a Europei după cel de-al doilea război mondial, Uniunea Europeană constituie o
“poveste de succes”. Simplul fapt că nici o ţară care, din 1957 şi până în prezent a aderat la acest
proiect, nu a cerut să iasă din Uniune – în ciuda constrângerilor impuse de normele şi standardele
comunitare – este semnificativ, dovedind perenitatea acestei construcţii.
Dacă ar fi să luăm doar situaţia Irlandei, Greciei, Spaniei şi Portugaliei care, în momentul aderării aveau
o medie a PIB/locuitor de aproximativ 50% din media la nivel comunitar, putem lesne constata saltul economic
uriaş pe care aceste ţări l-au realizat după aderarea lor la Uniune.
O asemenea perspectivă este încurajatoare pentru ţările din Europa Centrală şi de Est, care au aderat sau
urmează să adere la Uniunea Europeană.
Uniunea Europeană a fost, înainte de toate, un proiect politic şi, apoi, unul economic.
Proiectul politic a urmărit:
a) menţinerea păcii, stabilităţii şi securităţii pe continent, în condiţiile promovării unor valori
democratice comune. Pentru ţări care cunoscuseră ororile a două războaie mondiale, un
asemenea obiectiv avea o importanţă vitală;
b) lărgirea spaţiului de securitate, acordându-se sprijin transformărilor democratice în ţările
din Europa Răsăriteană şi tranziţiei acestora spre economia de piaţă prin împingerea spre
est a graniţelor externe ale Uniunii;
c) obţinerea unei relative independenţe politice faţă de Statele Unite, urmare creşterii forţei
sale economice şi comerciale;
Componenta economică a acestui proiect a vizat crearea cadrului necesar – prin Piaţa Internă, Uniunea
Economică şi Monetară, Politica Agricolă Comună – pentru realizarea unei creşteri susţinute, care să asigure
ridicarea nivelului de trai şi a calităţii vieţii, coeziunea economică şi socială ca factor esenţial al stabilităţii
interne a ţărilor membre.
Întreaga evoluţie a Uniunii Europene a fost marcată de ciocnirea dintre două viziuni, dintre două
modele ale construcţiei europene.
Un prim exemplu este ciocnirea dintre modelul social şi cel liberal. Această ciocnire a tensionat
relaţiile dintre guvernele ţărilor membre, dar şi pe cele dintre principalele instituţii europene: Comisie, Consiliu
şi Parlament. Franţa şi Germania, de exemplu, sunt susţinătoare fervente ale modelului Europei sociale, în timp
ce Olanda, Marea Britanie, Austria, Italia şi Irlanda favorizează modelul liberal. Este semnificativ că fostul prim-
ministru conservator Margaret Thatcher a refuzat să semneze, în 1989, Carta Socială, până la venirea la putere,
în Marea Britanie, a Partidului Laburist, condus de Tony Blair.
O viziune diferită a existat şi în legătură cu evoluţia Uniunii: Franţa şi Germania favorizează o
organizare mai integraţionistă, de tip federalist, în timp ce Marea Britanie înclină mai degrabă spre o
integrare suplă, “á la carte”, care să aibă ca rezultat o zonă lărgită de comerţ liber.
De fapt, această poziţie a Marii Britanii a fost vizibilă încă de la înfiinţarea CEE, când a preferat o zonă
de comerţ liber, întruchipată de AELS, pe care a şi iniţiat-o.
Unii analişti economici sunt de părere că, în ultimii ani, fenomenele de divergenţă din Uniune le-au
dominat pe cele de convergenţă, aducând ca exemple: introducerea monedei unice; spaţiul
Schengen; politica comună în materie de educaţie, cercetare şi dezvoltare tehnologică; ratificarea
Tratatului Constituţional; deschiderea pieţei serviciilor, care să facă faţă provocărilor
globalizării, etc.
Este cert că Uniunea Europeană a confirmat viabilitatea sa din punct de vedere economic şi
politic. Ţările membre au obţinut, în timp, un înalt grad de dezvoltare şi prosperitate. Cu toate acestea,
obiectivul stabilit prin Agenda Lisabona privind ridicarea competitivităţii şi ocuparea forţei de muncă
încă nu a fost îndeplinit. Ritmul de creştere economică este scăzut sau chiar stagnează în ţări fondatoare
ale Uniunii, precum: Franţa, Germania şi Italia.

17
Asistăm la o îndepărtare de Uniunea Europeană a cetăţeanului de rând, o slăbire a interesului
opiniei publice faţă de construcţia europeană, odată cu diminuarea încrederii în instituţiile
europene.
Un asemenea fenomen ar putea avea drept cauze principale:
a) Birocraţia sufocantă de la Bruxelles, în care cetăţeanul vede o armată de funcţionari bine
plătită, care cheltuieşte fonduri substanţiale din bugetul Uniunii, în loc ca acestea să fie
destinate unor proiecte de dezvoltare, educaţie şi cercetare. Germania, care va prelua
preşedinţia UE la 1 ianuarie 2007, a anunţat că va acţiona pentru debirocratizarea structurilor
Uniunii.
b) Volumul imens de documente (directive, reglementări, rezoluţii) emise de instituţiile
comunitare, elaborate de experţi pentru experţi, în al căror hăţiş cetăţeanul obişnuit, inclusiv
oamenii de afaceri, se descurcă tot mai greu. Nu întâmplător, noul preşedinte al Comisiei
Europene, Jose Manuel Baroso, şi-a propus – cu prilejul investirii din 2004 – reducerea drastică
a numărului de asemenea documente, care afectează funcţionarea eficientă a Uniunii şi o
îndepărtează de cetăţean.
c) Caracterul neinteligibil pentru cetăţean al conţinutului tratatelor Uniunii. De altfel, s-a
apreciat că aprobarea de către francezi a Tratatului de la Maastricht din 1992 doar cu 51% din
voturile exprimate într-un referendum naţional s-a datorat caracterului greoi şi prea stufos al
acestui document fundamental pentru Uniunea Europeană. Într-o asemenea logică s-a înscris
preocuparea pentru elaborarea unui Tratat Constituţional, care să reunească într-o formă
concisă şi inteligibilă pentru cetăţean a prevederilor de bază ale tuturor Tratatelor anterioare,
care au asigurat funcţionarea Uniunii.
d) O anumită “prăpastie” care s-ar fi creat, în timp – urmare, îndeosebi, unei lipse de
comunicare – între liderii politici ai Uniunii Europene şi cetăţeni. Un asemenea argument a
fost avansat îndeosebi după respingerea Tratatului Constituţional în cadrul referendum-urilor
din 2005 în Franţa şi Olanda. Pe seama acestor lideri, cetăţenii pun atât recesiunea din ţările
dezvoltate ale Uniunii, cât şi o evoluţie prea accelerată a procesului de lărgire, care le-ar afecta
“acquis-ul social” de care cetăţenii UE au beneficiat în ultimele decenii.
Din păcate, liderii vest-europeni nu au explicat cetăţenilor din propria ţară că bunăstarea lor
economică şi socială se datorează, în bună măsură, deschiderii pieţelor în Europa Centrală şi de Est. Este foarte
probabil că, dacă nu ar fi avut aceste pieţe, Uniunea Europeană s-ar fi confruntat cu o gravă criză economică şi
implicit cu o scădere a nivelului de trai al populaţiei.
Mai mult decât atât, o parte a opiniei publice europene acuză lipsa unor lideri vizionari –
aşa cum au fost, cândva, Charles de Gaulle, Francois Mitterand, Konrad Adenauer şi Helmut Kohl – în măsură
să facă faţă marilor provocări la care este supusă, azi, construcţia europeană, în condiţiile globalizării. Cetăţenii
europeni se întreabă “Quo vadis Europa”? şi aşteaptă de la liderii Uniunii răspunsuri convingătoare şi
responsabile. Aceste răspunsuri ar trebui să reflecte o convergenţă între opţiunile strategilor Uniunii şi cetăţeni şi
să se refere atât la ameliorarea funcţionării instituţiilor şi mecanismelor comunitare, cât şi la măsuri adecvate în
scopul creării unei Europe mai puternice şi democratice, apropiate de cetăţeni şi de problemele acestora.

3. Despre integrarea europeană

Aderarea la Uniunea Europeană nu înseamnă automat şi integrarea în Uniune. Integrarea este un proces
mult mai complex şi de durată
Integrarea europeană îmbracă două aspecte: economic şi politic.
Integrarea economică înseamnă, în esenţă, eliminarea barierelor dintre economiile statelor, urmărind
reducerea sau eliminarea rolului public de frontiere economice al graniţelor teritoriale cu vecinii europeni,
membri ai Uniunii.
Importanţa integrării economice este reprezentată de creşterea competiţiei între agenţii economici din
ţările membre, care conduce la preţuri mai scăzute pentru bunuri şi servicii similare, la diversificarea ofertei
şi la îmbunătăţirea calităţii produselor.
Integrarea economică este, în condiţiile statelor naţionale, şi o integrare politică. Integrarea
europeană a îmbinat, de la început, procesele economice cu cele politice. Războiul rece dintre lumea
Occidentală şi cea Răsăriteană, ameninţarea comunismului şi obiectivul menţinerii păcii pe continent, ca şi
dorinţa unei anumite independenţe faţă de Statele Unite n-au fost străine de primii paşi pe calea integrării
economice. De altfel, chiar tentativele de dinaintea Tratatului de la Roma (1957)au avut la bază raţiuni
politice: înfiinţarea, în 1951, a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) a urmărit, în
principal, împiedicarea unui nou război între Franţa şi Germania, adică asigurarea securităţii continentului.
În acelaşi timp, în anii 1952 şi 1953 au fost prezentate Parlamentului francez propuneri de creare a unei
Comunităţi Europene de Apărare şi a unei Uniuni Politice Europene, care însă n-au fost acceptate. În faţa

18
acestui eşec, s-a considerat că mai întâi se poate realiza integrarea economică, pentru ca mai apoi să se
revină la dimensiunea sa politică. Integrarea politică a fost iniţiată prin Actul Unic European, a continuat
prin Tratatul de la Maastricht şi urmează să fie desăvârşită prin Tratatul Constituţional al Uniunii.
Integrarea economică europeană s-a bazat pe două elemente: supranaţionalitatea şi punerea în
comun a suveranităţii.
Astfel, Tratatele CECO şi CEE, precum şi cele trei revizuiri care le-au urmau (Maastricht, Amsterdam
şi Nisa) atribuie anumite competenţe exclusive la nivel comunitar. Această abordare afectează
suveranitatea naţională, dar nu presupune o “pierdere” a suveranităţii. Prin “punere în comun”,
suveranitatea este exercitată în comun, într-o serie de domenii convenite de membrii Uniunii. Această
hotărâre elimină o barieră politică importantă pe calea integrării economice, dar poate conduce şi la
neînţelegeri atunci când:
- În politica internă a unui stat apar sensibilităţi faţă de costurile de ajustare ale integrării;
- Anumite ţări nu doresc să accepte în întregime consecinţele reglementare sau politice
ale integrării pe care s-au angajat să le pună în aplicare.
Supranaţionalitatea este legată de punerea în comun a suveranităţii. Comisia Europeană şi Curtea de
Justiţie a C.E. sunt învestite cu puteri supranaţionale. De exemplu, Comisia Europeană:
- are drept unic de iniţiativă în promovarea legislaţiei Comunităţii Europene, ceea ce
înseamnă că, chiar dacă Consiliul de Miniştri dispune, acesta nu poate propune proiecte
legislative;
- are competenţe de monitorizare, în calitate de “garant al Tratatului” în privinţa punerii
în aplicare şi ca ramură executivă la nivelul Comunităţii Europene pentru anumite
politici, precum concurenţa.
Un alt aspect important al supranaţionalităţii este posibilitatea de a pierde la vot în Consiliul de Miniştri,
prin majoritate simplă sau calificată.

4. Adâncirea integrării şi extinderea Uniunii

Uniunea Europeană a cunoscut, de-a lungul existenţei sale, două procese esenţiale:
a) adâncirea/aprofundarea integrării, manifestată prin liberalizare economică, reglementări
şi politici comune precum lărgirea domeniilor de aplicare a competenţelor comunitare;
b) extinderea/lărgirea, concretizată în creşterea numărului de membri.
Din motive economice şi politice, aceste procese n-au funcţionat fără dificultăţi, ceea ce înseamnă că
Uniunea a cunoscut o evoluţie istorică complexă.
În ceea ce priveşte adâncirea integrării, aceasta s-a realizat cu prilejul revizuirii Tratatului de la Roma
(semnat în 1957), care a pus bazele Comunităţii Economice Europene (CEE) şi a Agenţiei Europene a Energiei
Atomice (EURATOM). Revizuirea s-a realizat prin:
Actul Unic European (Single Act), semnat în 1986 şi intrat în vigoare în 1987, prin care s-a
renunţat la principiul unanimităţii în adoptarea deciziilor şi care bloca procesul de integrare;
Tratatul asupra Uniunii Europene, semnat la Maastricht (în 1992 şi intrat în vigoare în 1993);
Tratatul de la Amsterdam (semnat în 1997 şi intrat în vigoare în 1999);
Tratatul de la Nisa (semnat în 2001 şi intrat în vigoare în 2003), care a reformat instituţiile Uniunii
Europene şi procesul de luare a deciziilor.
Adâncirea/aprofundarea integrării s-a concretizat îndeosebi prin:
- Crearea Pieţei Interne Unice;
- Realizarea Uniunii Economice şi Monetare, care a permis trecerea la Euro şi care
acoperă 12 ţări (mai puţin Suedia, Danemarca şi Marea Britanie, precum şi cele zece ţări
care au aderat în mai 2004). Din 2007, la zona EURO va adera şi Slovenia;
- Adoptarea politicii comune în domeniul pescuitului, după câteva decenii de la instituirea
Politicii Agricole Comune;
- Aprobarea, în 1989, a Cartei Sociale cu privire la drepturile sociale elementare în ţările
membre;
- Adoptarea Convenţiei Schengen, la care au aderat 13 state şi care permite libera
circulaţie a persoanelor.
Extinderea Uniunii a avut loc în cinci etape:
în 1973, când Marea Britanie a părăsit AELS şi a aderat la CEE (după două
tentative eşuate în 1963 şi 1967), împreună cu Danemarca (ale căror exporturi
agricole depindeau de piaţa britanică) şi Irlanda (care avea o zonă de liber
schimb cu Marea Britanie);
în 1981, când a aderat Grecia, pentru a consolida democraţia după dictatura
coloneilor;

19
în 1986, au aderat Spania şi Portugalia;
În octombrie 1990, unificarea germană a însemnat o semi-extindere, a U.E:,
realizată “prin uşa din spate”, deoarece un fost stat (RDG) a intrat în Uniune ca
parte a Germaniei reunificate;
în ianuarie 1995, au aderat Austria, Finlanda şi Suedia. Norvegia, care
semnase Tratatul de Aderare împreună cu cele 3 ţări, l-a respins pentru a
doua oară în urma unui referendum;
în mai 2004, au aderat alte zece state: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania,
Malta, Polonia, R. Cehă, Slovacia, Slovenia şi Ungaria.
Uniunea îşi atinge scopurile prin intermediul:
- politicilor comune, în domeniul agriculturii – PAC, al Uniunii Economice şi Monetare,
pescuitului, transporturilor, mediului înconjurător, comerţului exterior, competiţiei,
dezvoltării regionale, energiei, uniunii vamale;
- programelor comune, în cercetare-dezvoltare, telecomunicaţii, coordonarea
programelor naţionale de dezvoltare ale statelor membre în scopul asigurării coeziunii
economice şi sociale, a politicilor sociale.
Cum se explică succesul Uniunii Europene şi capacitatea sa de a atrage noi şi noi membri?
- Creşterea economică susţinută, care reprezintă şi sursa prosperităţii cetăţenilor săi.
Uniunea a depăşit cu succes perioade de criză, a trecut peste obstacole, păstrându-şi
identitatea şi forţa de atracţie;
- Existenţa unei pieţe unice, care a favorizat competitivitatea, dezvoltarea şi înnoirea
tehnologică, libera iniţiativă;
- Un proces democratic de luare a deciziilor, caracterizat prin negociere şi atunci când
este posibil – prin consens;
- Respectarea Tratatelor şi a legislaţiei adoptată în comun şi transpusă obligatoriu în
legislaţia naţională; prevalenţa legii în relaţiile dintre membrii Uniunii şi instituţiile
acesteia; creşterea rolului UE în planul vieţii politice mondiale, odată cu cel economic şi
cel comercial, ceea ce face din Uniune un actor de seamă al viitoarei lumi multipolare.

5. Procesul politico-juridic în Uniunea Europeană

Uniunea Europeană este o comunitate de drept, ceea ce înseamnă că legitimitatea şi funcţionarea sa


sunt garantate de respectul pe care fiecare din statele sale membre îl acordă dreptului şi justiţiei reprezentative.
Concepută ca mijloc de a face imposibil recursul la război, la folosirea forţei pentru rezolvarea conflictelor dintre
ele, UE nu se putea deschide decât spre ţările dotate cu structuri constituţionale şi de practici guvernamentale
conforme modelului democratic occidental.
Acelaşi consens legalist explică faptul că instituţiile comunitare pot exercita puteri coercitive fără a dispune
de mijloace poliţieneşti. Şi aceasta pentru că statele membre pun la dispoziţia dreptului european aparatele lor
judiciare şi administrative. Statele se conformează logicii suveranităţii delegate.
Dacă o anume ţară ar refuza să se conformeze unei norme comunitare deja adoptate sau ar viola în mod
deliberat o decizie a justiţiei luată în aplicare dreptului comunitar, aceasta s-ar situa “de facto” în afara Uniunii.
Trebuie reţinut faptul că există deosebiri între „Dreptul european” şi „Dreptul comunitar”. În timp ce
„Dreptul european” este cel creat de sau în interiorul Consiliului Europei, „Dreptul Comunitar” este cel
creat de Comunităţile Europene, care le guvernează stabilirea şi funcţionarea.
Dreptul comunitar constituie, azi, un corp de reguli, care se înserează în ramurile cele mai diverse ale
Dreptului naţional.
Există:
- Dreptul comunitar special, specific unor anumite domenii: comercial, social, agricol,
financiar şi fiscal, transporturi, brevete, etc.;
- Dreptul comunitar general, care regrupează regulile comune, general-valabile indiferent de
ramurile dreptului comunitar special. Acesta are o dominantă instituţională şi se referă la:
structura instituţională a Comunităţilor;
sursele Dreptului comunitar;
contenciosul şi raporturile dintre Dreptul naţional şi Dreptul comunitar
Care sunt sursele dreptului comunitar?
A. În primul rând, textele constitutive, adică tratatele semnate de statele membre şi supuse ratificării
parlamentare, în conformitate cu procedurile constituţionale menţionate.
Între acestea sunt Tratatele de la Roma, Maastricht, Amsterdam şi Nisa, Actul Unic European, precum
şi Tratatele de aderare la UE.

20
B. În al doilea rând, dreptul derivat creat de instituţiile comunitare care au legitimitatea de a elabora
norme juridice.
În cadrul acestora menţionăm:
Reglementarea, care are o importanţă generală, este obligatorie în toate elementele sale şi este direct
aplicabilă în orice stat membru. Contrar denumirii, “reglementarea” este de natură legislativă. Este
adoptată de Consiliu sau, uneori, de Comisie în aplicare unei dispoziţii dintr-un tratat;
Directiva este o lege-cadru care are menirea de a armoniza legislaţia naţională într-un anumit domeniu.
Este însoţită, de regulă, de un termen în care trebuie pusă în aplicare;
Decizia este obligatore, în toate elementele sale, pentru destinatarul pe care îl desemnează;
Recomandările, Avizele şi Rezoluţiile nu au valoare de constrângere, dar exprimă o anumită voinţă
politică a instituţiei.
C. În al treilea rând, jurisprudenţa Curţii de Justiţie, care interpretează dreptul European şi propriul său rol
prin referire la obiectivele fundamentale ale tratatelor.
Curtea a elaborate câteva principii:
- “imediatitatea” dreptului comunitar, ceea ce înseamnă că aplicarea unei norme
comunitare nu poate fi întârziată de legislatorul naţional;
- “aplicarea directă” prin care orice particular se poate prevala în faţa unui judecător
naţional de o directivă comunitară;
- “prevalenţa” dreptului comunitar asupra dreptului naţional.

6. Uniunea Europeană: putere mondială sau “gigant provincial”?

S-a spus adesea că Europa este un gigant economic, dar un pitic politic. Ori, obiectivul PESC – lansat prin
Tratatul de la Maastricht – este de a permite UE să joace pe scena internaţională un rol echivalent cu cel
economic. Uniunea este conştientă că, în condiţiile globalizării, ea trebuie să se consolideze pentru a rezista
presiunilor concurenţiale şi a juca un rol activ pe scena vieţii politice internaţionale. Ea poate deveni un actor
global (global player).
Trei pot fi considerate marile realizări, de până acum, ale Uniunii Europene, şi în general, ale
integrării europene:
a. A asigurat o pace durabilă între membrii săi după secole de conflicte armate. În ciuda
unor conflicte etnico-religioase pe care unele ţări membre ale UE le mai cunosc (Marea
Britanie, Spania, Franţa, Belgia), acestea sunt ţări stabile. În plus, colaborarea dintre
Franţa şi Germania a reprezentat îşi încă mai reprezintă motorul construcţiei europene;
b. A realizat o prosperitate, un nivel de trai şi civilizaţie pentru cetăţenii săi invidiat de
toate celelalte ţări europene (cu excepţia Norvegiei şi Elveţiei), precum şi de alte ţări
vecine continentului nostru.
Cum, altfel, s-ar putea explica presiunea imigraţionistă dinspre Est şi Sud asupra ţărilor membre ale
UE?
c. A asigurat conservarea identităţii naţionale a statelor membre. Diversitatea culturală a
membrilor săi reprezintă o mare bogăţie în multiculturalitatea viitoarei Europe unite. Şi-au
pierdut,oare, identitatea naţională ţări ca Franţa, Grecia, Italia sau Spania? Desigur că nu
întâmplător, la una din reuniunile Consiliului European al UE de la Edinburgh – Marea
Britanie, a fost adoptat un document special referitor la identitatea culturală naţională a
membrilor săi.
Uniunea Europeană a asigurat, aşadar, pentru membrii săi pacea, stabilitatea şi prosperitatea timp de
jumătate de secol. În aceste condiţii, euroscepticii ar trebui să înţeleagă că soluţia problemelor cu care se
confruntă continentul rezidă într-o Uniune puternică şi lărgită. Şi şomajul şi criza economică şi crima organizată
şi crizele internaţionale pot fi rezolvate în cadrul Uniunii şi nu de fiecare ţară separat sau într-un grup restrâns
O problemă de mare actualitate este cea a realizării unei politici comune în domeniile securităţii şi
apărării – obiectiv greu de atins pentru că vine în contradicţie cu:
- conceptul de suveranitate a statelor – obiectiv al oricărei politici externe;
- cu divergenţele de analiză ale fiecărui stat membru, fiecare ţară având geografia şi interesele sale
proprii în domeniul apărării;
- cu alianţele militare pre-existente.
Din cele 25 ţări membre ale UE, patru sunt tradiţional neutre: Austria, Finlanda, Irlanda şi Suedia. Alte
19 sunt membre ale NATO, care este o alianţă militară. Două, respective Cipru şi Malta nu fac parte din NATO,
fără să se declare neutre. Rezultă aşadar că, interesele de securitate ale celor 25 nu se armonizează. Tocmai
această lipsă de coincidenţă instituţională între UE şi NATO are consecinţe asupra gradului de autonomie a
apărării europene.

21
După Summit-ul franco-britanic de la Saint-Malo din decembrie 1998, britanicii (cei mai fideli
apărători ai NATO şi SUA) au acceptat să confere Uniunii Europene competenţa în materie de apărare. Între
paşii întreprinşi în acestă direcţie se pot menţiona:
d. Decizia cuprinsă în Tratatul de la Amsterdam privind integrarea UEO în UE;
e. Numirea, în iunie 1999, a unui înalt reprezentant al Uniunii Europene pentru PESC
(spaniolul Javier Solana), care trebuie să urmărească promovarea unei politici comune de
apărare;
f. Au fost create organe politico-militare: Comitetul Militar European, Comitetul Politic şi
de Securitate;
g. Este prevăzută înfiinţarea unui Stat Major Militar, care să organizeze o Forţă de Reacţie
Rapidă prin transformarea EUROCORP (unitate militară formată din germani, francezi,
belgieni şi luxemburghezi, cu baza la Strasbourg) într-o forţă de 60.000 soldaţi care va
permite UE să reacţioneze autonom la crizele situate în vecinătatea ei imediată.
În contextul intervenţiei americane în Irak, Franţa şi Germania şi-au intensificat eforturile pentru
promovarea unei politici de securitate şi apărare comună, la nivelul UE.
Problema este complexă deoarece înseamnă o redefinire a relaţiei cu NATO şi a rolului SUA în Europa.
Europenii doresc o politică de apărare independentă, în timp ce americanii nu concep ca aceasta să fie ruptă de
NATO.

7. Anul 2005 - an de criză pentru Uniunea Europeană

Anul 2004 a reprezentat pentru U.E. un succes în planul extinderii cu zece noi membri. Cu toate acestea,
anul 2005 a fost şi un an de criză pentru Uniune, manifestată în principal prin:
Votul negativ la referendum-ul din Franţa şi Olanda asupra Tratatului Constituţional, pe care
majoritatea cetăţenilor din cele două ţări l-au respins. În urma acestui vot, liderii europeni au convenit
că au nevoie de o "perioadă de reflecţie" până în 2009;
Discuţiile tensionate purtate în jurul Bugetului Uniunii pentru perioada 2007-2013, după eşecul
Consiliului European din iunie 2005 de la Bruxelles de a ajunge la o soluţie;
Analiştii apreciază că respingerea Tratatului Constituţional al U.E., în cadrul referendum-urilor din
Franţa şi Olanda, are implicaţii serioase atât pentru ţările membre ale Uniunii, cât şi pentru ţările candidate
la aderare. Se consideră chiar că iunie 2005 ar trebui apreciată ca fiind o "dată neagră" în istoria construcţiei
europene. Rezultatul acestor referendum-uri arată că opinia publică din unele ţări membre ale U.E. este mult
mai reticentă faţă de o integrare mai profundă, prevăzută în Tratat, pierzându-şi entuziasmul din anii '90 faţă
de lărgirea Uniunii, devenind mai circumspectă şi chiar mai rezervată.
În Franţa, 55% dintre votanţi s-au pronunţat împotriva Tratatului, iar în Olanda, procentul acestora s-a
ridicat la 62%.
În aceste condiţii, care ar putea fi consecinţele respingerii Tratatului asupra Uniunii Europene?
1. Disponibilitatea actualilor membri pentru lărgirea Uniunii s-ar putea diminua considerabil. Şi
aceasta ar privi nu atât aderarea României şi a Bulgariei, care au semnat deja Tratatul de aderare, cât mai ales
viitoarea aderare a Croaţiei, Turciei, Macedoniei şi a altor ţări din Balcanii de Vest.
Motivul l-ar putea reprezenta dificultatea sau chiar imposibilitatea ca reforma Uniunii să meargă în
paralel cu lărgirea acesteia.
2. În plan intern, eşecul adoptării Tratatului Constituţional pune unele semne de întrebare în
legătură cu omogenitatea procesului de integrare, inclusiv în privinţa negocierii unor tratate în format cu 25
de ţări, ca şi al ratificării în toate statele membre.
Unele ţări s-ar putea pronunţa în favoarea unei flexibilităţi sporite în procesul de integrare, de exemplu
prin intermediul „cooperării întărite”, care să implice doar un număr de ţări "de avant-gardă" după modelul
Schengen.
3. Neadoptarea Tratatului Constituţional ar putea conduce la o paralizare a procesului de luare a
marilor decizii în U.E., îndeosebi în privinţa unor proiecte majore ale Uniunii, care presupun un consens al
ţărilor membre: mari şi mici, mai vechi sau mai noi, bogate sau mai sărace.
4. Dorinţa multor cetăţeni de a vedea U.E. promovând o politică externă mai coerentă, ceea ce ar
putea-o transforma într-un actor global, pe picior de egalitate cu SUA, ar putea fi amânată pentru o dată
nedefinită.
Discuţiile asupra bugetului UE pentru perioada 2007-2013 s-au purtat în jurul problemei: ce anume
să se reducă, cheltuielile agricole sau fondurile structurale? De răspunsul la prima întrebare ar fi fost afectată
Franţa, care primeşte cele mai multe fonduri în cadrul PAC, în timp ce în cea de a doua variantă ar fi suferit
ţările cuprinse în ultimul val de extindere, inclusiv România şi Bulgaria, care sunt ţările cele mai sărace.
Cu două săptămâni înainte de Consiliul European de la Bruxelles, din Decembrie 2005, premierul
britanic Tony Blair, care asigura preşedinţia Consiliului, a optat pentru a doua variantă, ceea ce ar fi presupus o

22
reducere a bugetului UE cu 20 miliarde euro, adică 10% din bugetul pentru dezvoltarea regională. Propunerea
britanică viza o reducere a fondurilor comunitare de la 1,06% din PIB, la 1,03%. Potrivit preşedintelui
Comisiei Europene, Jose Manuel Baroso, acceptarea acestei propuneri nu ar fi făcut faţă unei Europe extinse,
afectând chiar aderarea României şi Bulgariei. Baroso a arătat limpede că acceptarea propunerii britanice de
buget ar fi făcut imposibilă aderarea României şi Bulgariei în 2007. "Cu un asemenea buget - spunea
preşedintele Comisiei Europene - nu putem să primim cele două state", adăugând că extinderea Uniunii
reprezintă "un proces de dimensiuni istorice şi strategice în ceea ce priveşte viitorul lumii". Oficialul european a
remarcat, totodată "o contradicţie între obiectivele ambiţioase privind o Europă modernă, deschisă, lărgită şi
lipsa ambiţiei în ceea ce priveşte mijloacele de a ajunge acolo".
În cazul în care s-ar fi acceptat propunerea britanică, cele mai favorizate ar fi fost ţările bogate din
Uniune: Franţa, care nu şi-ar fi văzut reduse fondurile agricole, Austria, Germania, Suedia şi Olanda, care nu vor
să-şi mărească contribuţia la bugetul Uniunii şi, nu în ultimul rând, Marea Britanie, care n-ar fi fost obligată să-şi
reducă „rabatul” de care beneficiază din 1984. În schimb ar fi fost profund afectate ţările din Europa Centrală şi
de Est, dar şi Grecia, Spania şi Portugalia, care sunt şi ele beneficiare ale fondurilor de dezvoltare regională.
În final, după negocieri îndelungate şi tensionate, şefii de stat şi de guvern din ţările membre ale U.E. au
ajuns la un compromis cu prilejul Consiliului European din decembrie 2005. În cursul anului 2006, sub
preşedinţia austriacă a Consiliului şi Parlamentul European a votat bugetul, după ce iniţial îl respinsese.
Rezultă, aşadar, că Uniunea Europeană reprezintă o construcţie politico-economică de succes,
capabilă să răspundă provocărilor globalizării şi să se manifeste ca un actor global. Ca orice construcţie,
Uniunea cunoaşte şi dificultăţi, dar revine liderilor politici europeni responsabilitatea de a găsi soluţii.

Concluzii

Obiectivul final al oamenilor politici europeni este unificarea Europei, însă acesta este un proces dificil
de realizat într-un timp foarte scurt şi în contextul politic de astăzi.

Teste de autoevaluare:

1. Ce este Uniunea Europeană? Când a fost creată?


2. Care sunt părinţii fondatori ai Comunităţii Economice Europene şi care a fost contribuţia acestora?
3. Integrare europeană şi suveranitate naţională.
4. Integrare europeană şi identitate naţională.

Teste de control:

1.Părintele integrării europene este:


a) Jean Monnet;
b) Charles de Gaulle;
c) Javier Solana.

2.Tratatul de la Roma 1957 a fost semnat de :


a) 5 state;
b) 10 state;
c) 6 state.

3. În anul 2004 au devenit membre ale UE:


a) 10 state;
b) 12 state;
c) 3 state.

4. Actul Unic European a intrat în vigoare în :


a) 1985;
b) 1986;
c) 1987.

5. Uniune Europeană îşi atinge scopurile prin:


a) politici comune;
b) programe comune;
c) intervenţii militate.

23
CAPITOLUL III - PRINCIPALELE ETAPE ALE CONSTRUCŢIEI EUROPENE: DE LA TRATATUL
SEMNAT LA ROMA, LA CONSTITUŢIA EUROPEANĂ

Conţinutul capitolului

Capitolul cinci prezintă principalele etape ale construcţiei europene începând de la deschiderea
şantierului european şi continuînd cu naşterea comunităţii europene, tratatele de la Roma, Maastricht,
Amsterdam, Nisa şi Convenţia asupra viitorului Europei.

1. Deschiderea „şantierului european”


Unii istorici consideră că întâlnirea de la Elba a forţelor militare sovietice şi americane, din primăvara
anului 1945, odată cu zdrobirea Germaniei fasciste, simboliza înfrângerea Europei şi prefigura divizarea
acesteia. De ce ? Pentru că Europa distrusă de războiul devastator, slăbită şi sărăcită, urma să fie împărţită între
cei doi învingători: SUA şi URSS.
În aceste condiţii, oamenii politici din Europa Occidentală au avut o obsesie: cum să organizeze în mod
durabil pacea, cum să refacă rolul şi influenţa Europei în lume, cum să facă să renască economiile devastate de
război ? Şi astfel „ideea europeană” – prezentă mai ales în cercurile intelectuale şi universitare – devine o idee
foarte populară.
Voinţa de unificare a Europei de Vest a progresat repede. Discursul ţinut, la 19 septembrie 1946, de
fostul premier britanic Winston Churchill – aflat la acea dată în opoziţie – la Universitatea din Zürich,
reprezenta prima luare de poziţie oficială a unui om de stat în favoarea unificării europene. „Trebuie –
spunea acesta – să construim un fel de Statele Unite ale Europei … De ce nu ar exista o grupare europeană,
care ar da popoarelor, îndepărtate unul de celălalt, sentimentul unui patriotism mai larg şi a unui fel de
naţionalitate comună? …. Şi de ce o grupare europeană n-ar putea ocupa locul ce-i revine în mijlocul altor mari
grupări, contribuind la conducerea bărcii umanităţii ?”.
Mişcările europene se regrupează şi organizează, în mai 1948, un Congres la Haga unde se afirmă un
puternic curent federalist. Ulterior, „ideea europeană” a fost însuşită rapid de guvernele vest-europene, iar
construcţia europeană a devenit, esenţialmente, o preocupare interguvernamentală. Motivaţia principalelor
state vest-europene pentru a participa sau nu la „construcţia europeană” era diferită:
- Franţa era încă ezitantă între renunţarea la statutul de mare putere colonială pe care-l deţinea şi
voinţa de a fi motorul principal al integrării europene;
- Marea Britanie favoriza mai degrabă o alianţă cu SUA decât să renunţe la politica sa insulară,
printr-o integrare cu vechiul continent;
- Germania şi Italia urmăreau să iasă din izolarea impusă de statutul lor de ţări învinse în război;
- Ţările Benelux, respectiv Belgia, Olanda şi Luxemburg, organizate, din 1948, într-un sistem de
liber-schimb comercial se pronunţau pentru integrare, inclusiv pentru a fi protejate de tendinţele
dominatoare ale marilor vecini: Franţa şi Germania.
2. Naşterea Comunităţii Economice Europene: Planul Schumann (1950)
Eşecul Conferinţei de la Moscova a miniştrilor de externe ai URSS, Franţei şi Marii Britanii asupra
Germaniei, din aprilie 1947 a condus la ruptura dintre foştii aliaţi. Europa s-a rupt în două blocuri diametral
opuse. Procesul a fost accentuat în iulie 1947 când Uniunea Sovietică şi ţările satelit din Europa Răsăriteană au
refuzat să accepte planul Marshall şi să adere la Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană (OCEE)
înfiinţând în ianuarie 1949, Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER).
În aceste condiţii, SUA şi Marea Britanie îi conferă Franţei sarcina de a lua iniţiativa în privinţa
Germaniei. Astfel s-a putut afirma „planul Schumann” – pe atunci, ministrul de externe al Franţei.
În ce consta acest plan ? Elaborat de Jean Monnet, planul este prezentat ministrului francez de externe,
Robert Schuman la 29 aprilie 1950 care, la rândul său, l-a făcut public, la 9 mai 1950, printr-o Declaraţie a
Consiliului de Miniştri al Franţei. De aceea, nu întâmplător data de 9 mai este sărbătorită, azi, ca „Ziua Europei”.
NOTĂ: Robert Schuman, luxemburghez de origine (născut în 1886), provenea dintr-o familie de
exilaţi din Lorena – aflată atunci sub ocupaţie germană (din 1918 a revenit la Franţa).

24
Jean Monnet s-a născut în Franţa, în 1888. Bun negociator. A fost secretar general adjunct al Ligii
Naţiunilor, creată după primul război mondial. A fost membru al Guvernului Provizoriu, condus de generalul de
Gaulle, la Alger, în 1943. A luat parte la punerea în aplicare a planului Marshall pentru Europa.
Planul Schumann prevedea plasarea industriei cărbunelui şi oţelului din Franţa şi Germania, sub o înaltă
autoritate comună, care stabilea şi libera circulaţie a celor două producţii, reglementând astfel nivelurile de
producţie din Ruhr. Propunerea franceză a fost acceptată de Germania, Italia şi cele 3 ţări din Benelux,
care semnează, la 18 aprilie 1951, Tratatul de la Paris privind instituirea Comunităţii Economice a
Cărbunelui şi Oţelului (CECO).
În acest plan trebuie remarcată mai ales semnificaţia sa politică: CECO va stabili o egalitate în drepturi
şi îndatoriri între ţări învingătoare şi ţări învinse în sânul unei organizaţii noi, supranaţionale fondată pe
delegarea liber-consimţită de suveranitate de la statele membre la Comunitate.
Primul semn al reconcilierii franco-germane, CECO este şi punctul de plecare pentru Europa
comunitară. Aceasta substituie relaţiilor diplomatice tradiţionale, fondate pe cooperarea interguvernamentală,
un sistem juridic original unde se articulează apărarea interesului naţional cu promovarea interesului comun,
exprimat prin instituţiile supranaţionale.
3. Tratatul de la Roma (1957): relansarea economică.
Perioada 1950 – 1954 a fost dominată de proiectul francez privind crearea unei Comunităţi Europene de
Apărare (CEA). Urmare declanşării războiului din Coreea, SUA şi-a propus reînarmarea Germaniei. Franţa însă,
temătoare, a propus integrarea armatei RFG într-o forţă europeană de apărare. Tratatul privind înfiinţarea CEA a
fost semnat în 1952, dar din cauza votului negativ din Adunarea Franţei (august 1954), proiectul a căzut.
Eşecul înregistrat în politica de apărare, a determinat ţările vest-europene să caute un alt domeniu,
respectiv cel economic. Aşa s-a ajuns ca, la 25 martie 1957 să fie semnate, la Roma, două tratate privind
crearea Comunităţii Economice Europene (CEE) şi a EURATOM-ului.
Comunitatea Economică Europeană nu reproducea modelul Comunităţii Economice a Cărbunelui şi
Oţelului, care avea competenţe limitate. CEE va permite exprimarea atât a intereselor naţionale, cât şi o viziune
comunitară.
Tratatul de la Roma, semnat la 25 martie 1957, a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. Perioada 1959
– 1970 a fost dominată de concretizarea obiectivelor Tratatului, respectiv crearea unei „Pieţe Comune”, în două
sectoare principale : uniunea vamală industrială şi agricultura.
Eliminarea taxelor vamale intercomunitare şi suprimarea contingentelor cantitative au fost programate
pe o perioadă tranzitorie de 12 ani. Perioada a fost însă redusă cu 18 luni, ceea ce a permis să se constate
realizarea Uniunii Vamale la 1 iulie 1968. De aceea, între 1968 şi 1993, CEE a fost cunoscută, mai ales sub
denumirea de „Piaţa Comună”.
Între 1958 şi 1970, efectele înlăturării barierelor vamale au fost spectaculoase: comerţul intercomunitar
a crescut de 6 ori, iar Produsul Intern Brut al ţărilor membre a crescut în medie cu 70 %.
Articolele 38 şi 39 din Tratat au permis formarea unei Politici Agricole Comune (PAC). Prin
aceasta, Piaţa Comună s-a realizat, odată cu deschiderea frontierelor şi în domeniul producţiei agricole. Ţările
membre ale CEE şi mai ales Franţa au considerat Politica Agricolă Comună (PAC) ca principalul instrument de
modernizare a propriilor agriculturi, iar Comisia ca vehicul esenţial de integrare comunitară. Se apreciază că
PAC – de care ne vom ocupa într-un curs special – a contribuit puternic la procesul de unificare
europeană.
Uniunea Europeană de azi constituie rezultatul unei evoluţii, a unei construcţii de-a lungul a peste
cinci decenii. Această perioadă n-a fost lipsită de reculuri, de momente de criză, precum cea dintre 1962 şi 1969
din timpul generalului de Gaulle, revenit la preşedinţia Franţei. Ceea ce este important însă este faptul că, de
fiecare dată, s-au găsit personalităţi – adeseori din ţări mici, precum Pierre Werner, fost prim-ministru al
Luxemburg-ului – care au făcut ca aceste momente să fie depăşite. În plus, motorul construcţiei europene pe
care l-a reprezentat alianţa franco-germană a funcţionat aproape permanent în perioada preşedintelui
francez Mitterand şi a cancelarului german Kohl.
Fundamentală, în aceste perioade, a fost cooperarea între ţările membre pentru a găsi soluţii unanim-
acceptabile diverselor provocări cu care s-a confruntat Uniunea. Toate aceste soluţii aveau nevoie de o bază
juridică, de unde a decurs şi nevoia modificării Tratatului de la Roma din 1957.
4. Actul Unic European (1986).

25
Construcţia europeană limitată la integrarea economică era neterminată. Aceasta trebuia
completată cu dimensiunea politică. Şi astfel a luat naştere Uniunea Europeană.
Crearea Uniunii Europene n-ar fi fost însă posibilă fără decizia Consiliului European de la Milano, din
decembrie 1985, care a hotărât reunirea într-un singur text a amendamentelor asupra Tratatului de la Roma şi a
dispoziţiilor privind cooperarea politică. Toate aceste amendamente au fost cuprinse în „Actul Unic European”,
semnat de şefii de stat sau de guvern ai statelor membre la 17 februarie 1986 şi intrat în vigoare, după ratificare,
la 1 iulie 1987. Actul Unic European a consacrat:
Instituţionalizarea formală a Consiliului European (format din şefii de stat sau de guvern şi de
preşedintele Comisiei Europene), ca principalul organism responsabil pentru stabilirea direcţiilor de
dezvoltare a Comunităţii;
Introducerea sistemului de vot al majorităţii calificate în cadrul Consiliului de Miniştri, pentru
adoptarea acelor decizii care au în vedere finalizarea pieţei interne, politica socială, coeziunea
economică şi socială şi politicia cercetării. Introducerea votului majoritar în Consiliu va permite
scoaterea CEE din impas şi adoptarea a cca. 300 directive privind crearea, în perspectivă, a Pieţei
Interne;
Întărirea rolului Parlamentului European (PE), prin introducerea procedurilor legislative de cooperare şi
a necesităţii acordului PE pentru deciziile privind aderarea de noi membri şi acordurile de asociere;
Înfiinţarea „Tribunalului Primei Instanţe”, alături de Curtea Europeană de Justiţie (CEJ);
Creşterea numărului politicilor comune, prin adăugarea politicilor de mediu, cercetare ştiinţifică,
coeziune economică şi socială;
Stabilirea unei date (31/12/1992) pentru definitivarea pieţei interne (noţiunea de „piaţă internă” fiind
mai puternică decât cea de „piaţă comună”, implicând nu numai realizarea celor patru libertăţi – libera
circulaţie a bunurilor, libera circulaţie a serviciilor, libera circulaţie a persoanelor şi libera circulaţie a
capitalului – ci şi implementarea a noi politici şi a coeziunii economice şi sociale.).
5. Tratatul de la Maastricht (1992). Naşterea Uniunii Europene.

Prăbuşirea regimurilor comuniste în Europa Centrală şi de Est a condus la schimbarea peisajului politic
european, ceea ce a determinat un proces de regândire a structurii Comunităţilor Europene în scopul aprofundării
integrării europene.
Două Conferinţe Interguvernamentale – una privind Uniunea Economică şi Monetară, iar cealaltă
privind Uniunea Politică – s-au deschis la Roma, în decembrie 1990. Cele două conferinţe s-au încheiat prin
semnarea la Maastricht – orăşel olandez, aflat la graniţa dintre Belgia şi Olanda – a TRATATULUI ASUPRA
UNIUNII EUROPENE.
Tratatul de la Maastricht a fost agreat de şefii de stat sau de guvern din cele 12 state membre de
atunci cu prilejul Consiliului European din 9 – 11 decembrie 1991. Acesta a fost însă semnat la 7 februarie
1992 şi a intrat în vigoare abia la 1 noiembrie 1993.
De ce oare atâta timp ? Cauza principală a întârzierii intrării în vigoare a constat în procesul de
ratificare – prin referendum-uri naţionale, sau de către parlamentele naţionale – proces care a durat foarte mult.
Danemarca, de exemplu, a respins iniţial Tratatul. În Irlanda, populaţia l-a adoptat prin referendum cu o
mare majoritate, iar în Franţa l-a adoptat cu o foarte mică majoritate (51 %). Această rezervă a populaţiei din
unele ţări s-a datorat, în mare măsură, faptului că Tratatul era greoi, neinteligibil pentru marea masă a populaţiei,
Comunitatea Europeană fiind percepută mai degrabă ca o birocraţie distantă, necontrolabilă şi nedemocratică.
De aceea, Danemarcei i s-a permis să folosească principiul „opt out” pentru câteva decizii, inclusiv cele
privind trecerea la ultima fază a Uniunii Economice şi Monetare (UEM) şi politica europeană de apărare.
În Germania şi Marea Britanie a fost nevoie să se pronunţe Curţile Supreme pentru a se vedea dacă
prevederile Tratatului nu sunt în contradicţie cu constituţiile statelor respective. Abia după al doilea referendum
din Danemarca, care s-a încheiat cu un vot pozitiv şi după deciziile favorabile ale Curţilor supreme din Germania
şi Marea Britanie s-a constatat ratificarea acestui Tratat de către toate statele membre şi intrarea sa în vigoare la 1
noiembrie 1993.
Intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht a permis transformarea Comunităţii Europene
într-o Uniune politică, ca şi într-o Uniune Economică şi Monetară (UEM).

26
Câteva elemente privind structura şi conţinutul Tratatului de la Maastricht.
a. Structura Tratatului asupra Uniunii Europene.
Tratatul, asortat de 17 protocoale, de un Act final şi de 33 Declaraţii, constituie un ansamblu de
dispoziţii juridice complexe care amendează Tratatul de la Roma şi-l înglobează în sânul unei Uniuni.
„Uniunea – se precizează în art. A al Tratatului – este fondată pe Comunităţile Europene completate
prin politicile şi formele de cooperare instaurate prin prezentul Tratat. Aceasta are ca misiune organizarea într-un
mod coerent şi solidar a relaţiilor între statele membre şi între popoarele lor”.
Problema cea mai dificilă care a trebuit să fie rezolvată de către negociatori a fost existenţa, în
sânul unei arhitecturi instituţionale unice, a procedurilor comunitare şi a celor interguvernamentale. De
exemplu, cum vor participa Comisia şi Parlamentul la activităţi cu dominantă interguvernamentală, precum
PESC şi cooperarea judiciară ?; Rolul Curţii de Justiţie; identificarea bazei juridice a unui act normativ etc.
De aceea, Uniunea a fost organizată pe 3 piloni:
- Pilonul 1, comunitar – reprezentat de Comunitatea Europeană – lărgit cu noi competenţe care
depăşesc limitele integrării economice. Acestea se manifestă în domeniile: piaţa internă, social,
uniunea economică şi monetară, cercetare, politici structurale, relaţii comerciale externe,
transporturi, concurenţă etc.;
Modificările aduse sunt reprezentate de:
Continuarea extinderii rolului PE, în special cu referire la aprobarea nominalizărilor Comisiei, la
introducerea noii proceduri legislative a co-deciziei (asupra anumitor subiecte , PE îşi împarte
prerogativele cu Consiliul);
Extinderea gamei politicilor comune (educaţia şi formarea profesională, reţelele trans-europene,
politica industrială, dezvoltarea cooperării, protecţia consumatorului) şi întărirea altor politici
comune deja existente (politica socială, coeziunea economică şi socială, cercetarea şi dezvoltarea
tehnologică, politica de mediu);
Instituirea cetăţeniei europene: toţi cetăţenii statelor membre pot circula şi se pot stabili în alte state
membre; dreptul de a alege şi de a participa la alegerile municipale şi pentru PE în statele membre
de rezidenţă, indiferent de naţionalitate; protecţie diplomatică şi consulară din partea ambasadei
unui alt stat membru pe teritoriul unui stat terţ şi în care statul membru naţional nu este reprezentat;
dreptul de a trimite petiţii PE şi de a se adresa Mediatorului European (Ombudsman-ului
european);
Crearea Uniunii Economice şi Monetare: convergenţa politicilor economică şi monetară a statelor
membre, ceea ce a condus la adoptarea monedei comune (Euro) şi la înfiinţarea Băncii Centrale
Europene (BCE)
- Pilonul 2, - reprezentat de Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC);
Odată cu instituirea celui de-al doilea pilon, cooperarea politică dintre statele membre este ridicată la
statutul de politică comună, ceea ce înseamnă includerea ei într-un cadrul instituţional specific. Astfel, prin
Tratatul de la Maastricht, UE are o politică comună extinsă la toate sectoarele politicii externe şi de securitate şi
se pun bazele unei cooperări între statele membre. Această cooperare este caracterizată de derularea unor acţiuni
comune, desfăşurate pe bază de consens.
Pilonul 2 are caracter interguvernamental.
- Pilonul 3, - cooperarea în domeniul justiţiei şi Afacerilor Interne (JAI), care acoperă
următoarele domenii:
Politica de azil;
Trecerea frontierelor externe şi controlul acestora;
Politica de imigrare;
Condiţiile de intrare şi de circulaţie a resortisanţilor din terţe ţări pe teritoriul statelor membre;
Lupa împotriva imigraţiei, a sejurului şi a muncii ilegale a resortisanţilor din terţe ţări;
Lupta împotriva toxicomaniei;
Combaterea fraudei de dimensiuni internaţionale;

27
Cooperarea judiciară civilă,
Cooperarea judiciară penală;
Cooperarea vamală;
Cooperarea poliţienească;
Şi pilonul 3 are caracter inter-guvernamental.
b. În legătură cu conţinutul Tratatului:
Titlul I, fixează obiectivele Uniunii, afirmă principiul unicităţii cadrului instituţional şi confirmă
rolul conducător al Consiliului European, care reuneşte şefii de stat sau de guvern din ţările
membre.
Titlul II, modifică Tratatul privind CEE înlocuind „Comunitatea Economică Europeană” cu
„Comunitatea Europeană”, ceea ce conferă acesteia o misiune mai globală.
Titlurile III şi IV integrează aceste modificări în tratatele CECO şi EURATOM.
Titlul V priveşte Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC)
Titlul VI introduce noi dispoziţii în materie de cooperare judiciară şi poliţienească (JAI).
Titlul VII – dispoziţii finale.
Dispoziţiile anexă la Tratat pun sub semnul întrebării regula clasică a acţiunii comune acceptată şi
aplicabilă în toate statele membre:
- Printr-un Protocol, Marea Britanie este scutită de obligaţia de a trece la cea de a II-a fază a UEM.
În baza clauzei „opting out”, Marea Britanie şi-a luat libertatea de a modifica, la o dată pe care o va
alege ea însăşi, decizia de a se ralia partenerilor săi în privinţa recurgerii la moneda unică.
- Un alt protocol relativ la politica socială prevede că aceasta nu se aplică Marii Britanii şi eliberează
acest stat de a pune în aplicare „Carta socială” adoptată de CEE în 1989 şi anexată Tratatului de la
Maastricht.
Aceste derogări, la care se adaugă cele obţinute în 1992 de către Danemarca cu prilejul ratificării
Tratatului de la Maastricht, deschid calea făuririi unei „Europe à la carte”, care alterează oarecum schema
instituţională a părinţilor fondatori ai Uniunii. Aceasta a slăbit, într-o anumită măsură, coeziunea şi capacitatea
de acţiune a Uniunii Europene.
6. Tratatul de la Amsterdam (1997) reprezintă un nou pas în direcţia adâncirii integrării
europene. Tratatul, care modifica Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene, a fost semnat la 2
octombrie 1997 şi a intrat în vigoare la 1 mai 1999.

Uniunea Europeană iese transformată. Noi sarcini îi sunt acordate: rolul cetăţenilor Uniunii este
subliniat mai puternic; caracterul democratic al instituţiilor europene este întărit.
În timp ce construcţia europeană se dezvoltă în jurul unor obiective economice, accentul este pus de
acum încolo pe responsabilităţile politice în interiorul Uniunii, ca şi faţă de restul lumii.
Cum s-a ajuns, în timp, la Tratatul de la Amsterdam ?
- În iunie 1994, Consiliul European reunit la Corfu (în Grecia) a convocat un Comitet de reflecţie,
compus din 15 reprezentanţi ai miniştrilor de externe din cele 12 state membre, un reprezentant al
Comisiei Europene şi doi observatori din partea Parlamentului European;
- În decembrie 1995, Comitetul de experţi a prezentat raportul Consiliului European de la Madrid;
- La 8 ianuarie 1996 s-a decis convocarea unei Conferinţe Interguvernamentale (CIG) pentru
revizuirea Tratatului de la Maastricht;
- La 26 martie 1996 a avut loc, la Torino, prima reuniune a CIG, la nivelul şefilor de stat sau de
guvern din statele membre ale UE; ţările candidate la aderare au avut statut de observator;
- La 2 octombrie 1997 s-a semnat Tratatul de la Amsterdam de către şefii de stat sau de guvern
din cele 15 state membre, după 15 luni de negocieri;
- Între 1998 şi 1999 a avut loc ratificarea Tratatului;

28
- La 1 mai 1999 Tratatul a intrat în vigoare.
Negocierile asupra noului Tratat sau purtat pe 3 axe principale:
- Uniunea Europeană şi cetăţenii
- Identitatea externă;
- Instituţiile Uniunii.
În privinţa drepturilor cetăţenilor, Tratatul de la Amsterdam insistă asupra a trei aspecte:
- Obligaţia Uniunii de a respecta drepturile fundamentale, în special a celor înscrise în Convenţia
europeană privind salvgardarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptată de
Consiliul Europei în 1950. Pentru prima dată se prevede într-un document că statele membre
care nu respectă de o manieră gravă şi sistematică aceste drepturi pot suferi sancţiuni,
mergând până la suspendarea dreptului de vot în sânul Consiliului. În ceea ce priveşte ţările
candidate la aderare, respectarea drepturilor fundamentale devine o condiţie a aderării lor la
Uniune, ceea ce s-a şi statuat, în iunie 1993, de către Consiliul European de la Copenhaga;
- Dreptul recunoscut Uniunii de a combate orice formă de discriminare bazată pe sex, rasă sau
origine etnică, religie sau convingeri politice, handicap, vârstă sau orientare sexuală;
- Obligaţia Uniunii de a promova, în toate politicile sale, egalitatea şanselor între bărbat şi femeie,
acceptându-se chiar principiul „discriminării pozitive” atunci când unul din cele două sexe este
vizibil discriminat.
Această dispoziţie a fost completată cu recunoaşterea dreptului la protecţia datelor persoanelor deţinute
de instituţii – drept ce devine tot mai important pe măsura dezvoltărilor din domeniul informaticii.
Dilema în care se găsea Uniunea: dacă să adere formal la Convenţia Europeană privind Drepturile
Omului sau să-şi stabilească propria listă de drepturi fundamentale, a fost rezolvată cu prilejul Consiliului
European de la Nisa din decembrie 2000, în favoarea celei de-a doua variante.
Ceea ce trebuie subliniat este faptul că Tratatul de la Amsterdam conţine şi răspunsuri la preocupările
cetăţenilor atunci când unele din drepturile lor nu sunt respectate. Este vorba de adoptarea unor reguli noi în
următoarele domenii:
- Muncă şi social: definirea de către Uniune a unei strategii privind sporirea locurilor de muncă, iar
de către statele membre a unor programe naţionale pentru muncă, evaluate anual. În plus, Uniunii i
se încredinţează responsabilitatea de a lupta împotriva sărăciei şi a excluderii sociale;
- Securitate, libertate şi justiţie: Uniunea a definit un program pe 5 ani în măsură să conducă la
crearea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie. Deja prin Acordurile de la Schengen – care
reunea toate ţările membre cu excepţia Angliei, Irlandei şi Danemarcei – a fost suprimată cea mai
mare parte a controlului la frontiere. Aceste acorduri au fost incluse în „acquis-ul” Uniunii.
În ceea ce priveşte cooperarea interguvernamentală în materie penală şi poliţienească, principiul
unanimităţii în luarea deciziilor a fost temperat prin posibilitatea adoptării deciziilor cu majoritate calificată.
- Mediu, sănătate şi drepturile consumatorilor: dezvoltarea durabilă – care ţine seama de
exigenţele protecţiei mediului - devine un obiectiv esenţial al Uniunii. De aceea, Tratatul
înserează, printre competenţele Uniunii, promovarea dreptului la informare şi educaţia
consumatorilor, îndeosebi dreptul lor de a se organiza pentru a se proteja mai bine;
- Tratatul cuprinde şi câteva valori şi aspiraţii ale cetăţenilor, care nu sunt incluse în dispoziţii
obligatorii, formând însă nişte angajamente politice precum:
Abolirea pedepsei cu moartea;
Recunoaşterea rolului voluntariatului;
Nevoile persoanelor cu handicap;
Situaţia specifică a regiunilor insulare;
Libertatea presei şi de expresie;
Protecţia animalelor.

29
În privinţa identităţii externe a Uniunii, trebuie spus că încă de la începutul construcţiei europene,
promotorii săi au încercat să o doteze şi cu o politică externă. Tentativele din 1954 şi 1961 au eşuat. În 1970,
statele membre au lansat o cooperare politică, dar care n-a fost înscrisă într-un Tratat decât în 1986 odată cu
adoptarea Actului Unic. În sfârşit, Tratatul de la Maastricht a codificat un ansamblu de reguli privitoare la
Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC). Negociatorii Tratatului de la Amsterdam au dorit să întărească
„aqcuis-ul” de la Maastricht, îndeosebi din perspectiva lărgirii cu noi membri şi a nevoii de promovare a unei
politici externe concrete.
Tratatul stabileşte principiile care trebuie să ghideze politica externă a Uniunii, Tratatul prevede
numirea unui Înalt Reprezentant („Monsieur” sau „Madame PESC”) care conduce acţiunea Uniunii în acest
domeniu, urmând deciziilor Consiliului şi în cadrul unei „troika”, în care mai intră reprezentantul Preşedinţiei
Consiliului şi al Comisiei Europene. Această personalitate – în prezent Javier Solana – are rangul de secretar
general al Consiliului şi dispune de o unitate de analiză şi alertă rapidă.
Numeroasele crize internaţionale care s-au produs recent arată că orice politice externă necesită şi o
capacitate militară, îndeosebi pentru misiuni umanitare şi misiuni de menţinere sau restabilire a păcii.
Complexitatea elaborării unei politici comune de apărare rezulta şi din poziţia diferită a statelor membre: patru
dintre ele erau, din punct de vedere constituţional sau tradiţional, neutre şi ca atare nu participau la alianţe
militare, în timp ce celelalte 11 erau membre ale NATO.
Pentru a suplini lipsa mijloacelor militare, Tratatul de la Amsterdam prevede că Uniunea Europei
Occidentale (UEO) face, de acum înainte, parte integrantă din Uniunea Europeană. Acest lucru permite
deplina integrare a UEO în UE şi folosirea capacităţilor militare ale acesteia.
În privinţa instituţiilor europene, Tratatul de la Amsterdam s-a aplecat mai ales asupra sporirii
eficacităţii adoptării deciziilor în instituţiile sale. În acest sens:
- Rolul Parlamentului European a fost întărit. Dacă înainte, Parlamentul nu putea emite decât un
aviz asupra candidaturii pentru preşedinţia Comisiei, Tratatul de la Amsterdam prevede că
preşedintele este desemnat după acordul Parlamentului European. Acest drept se adaugă celui
deja deţinut prin Tratatul de la Maastricht prin care Parlamentul aprobă numirea întregii Comisii. În
plus, Parlamentul a obţinut drept de co-decizie în unele domenii;
- Parlamentelor naţionale le este permis să-şi spună cuvântul asupra unor proiecte de reglementări,
înainte ca guvernele să o facă în cadrul Consiliului Uniunii şi să aibă o vedere generală asupra
funcţionării Uniunii;
- Consiliul poate lua decizii cu majoritate calificată;
- Rolul Comisiei Europene rămâne neschimbat şi, mai ales, dreptul său de iniţiativă. În schimb,
creşte rolul preşedintelui Comisiei – legitimat de votul din Parlamentul European:
Participă la alegerea şi desemnarea membrilor Comisiei, în acord cu statele membre;
Atribuie sau modifică responsabilităţile în sânul colegiului;
Fixează orientările politice ale Comisiei.
- Rolul Comitetului Regiunilor, care reprezintă punctul de vedere al autorităţilor regionale şi locale,
a sporit.
Consiliul European de la Amsterdam intrase sub presiunea timpului. De aceea, Tratatul a lăsat deschise
câteva probleme precum: adaptarea instituţiilor europene la procesul lărgirii spre Europa Centrală şi de Est şi
unele aspecte ale politicii externe.
Acestea au fost trecute în seama următoarei CIG, care se va desfăşura la Nisa. Reforma Uniunii
Europene va continua, ceea ce va permite şi lărgirea sa cu noi membri.
7. Tratatul de la Nisa (2001). Importanţa sa pentru reforma Uniunii din perspectiva lărgirii
spre Europa Centrală şi de Est.
Funcţionarea instituţiilor europene a cunoscut un permanent proces de adaptare la evoluţiile şi realităţile
cu care se confruntă construcţia comunitară.
Înainte de a se lansa un nou val de lărgire a UE fără precedent era necesar ca liderii europeni să
definească proiectul politic care să permită noului ansamblu să funcţioneze.

30
Conferinţa Interguvernamentală care a pregătit Tratatul de la Amsterdam a eşuat parţial în încercarea de
a face şi o reformă de substanţă a instituţiilor UE, fără de care extinderea prin aderarea altor state ar fi dus la
blocajul procesului decizional, la nivel comunitar.
Cei 15 s-au angajat, în decembrie 1999, în cadrul Summit-ului de la Helsinki, să ajungă cu prilejul
reuniunii de la Nisa la o reformă a instituţiilor UE pentru a fi pregătiţi să primească primele ţări candidate în
Uniune. Mai mult, Comisia Europeană a aprobat, la data de 1 martie 2000, şi un proiect ambiţios privind reforma
administraţiei sale, pe care dorea să o transforme într-un model de eficienţă şi transparenţă. Acest proiect a fost
prezentat sub forma unei Cărţi Albe, la Bruxelles, în faţa Parlamentului European, de către preşedintele de atunci
al Comisiei, Romano Prodi.
Agenda Summit-ului de la Nisa, din decembrie 2000, a cuprins probleme cu care sistemul
comunitar se confrunta de multă vreme: reforma instituţională şi a procesului decizional, drepturile
omului, politica de apărare. De rezolvarea acestor probleme depindea ca edificiul european să răspundă
aşteptărilor cetăţenilor pe care îi reprezintă – cei de care Uniunea Europeană doreşte să se afle cât mai aproape.
Reuniunea de la Nisa a avut un mandat foarte clar şi anume acela de a pregăti şi reforma
structura Uniunii Europene pentru o nouă extindere.
Deciziile finale de la Nisa reflectă într-un mod corespunzător cerinţele cu privire la :
- Reprezentarea fiecărui stat membru printr-un comisar în cadrul Comisiei Europene;
- Determinarea numărului de voturi în Consiliu prin reflectarea criteriului demografic;
- Extinderea deciziilor adoptate cu vot majoritar calificat la un număr de noi domenii în care se
apreciază că acţiunea la nivel comunitar este mai raţională şi mai eficientă decât la nivel naţional.
Summit-ul de la Nisa a decis crearea unui Directorat al marilor state membre, care va decide liniile
politicii europene. Calendarul primirii în UE de noi membri depinde de ritmul în care se va desfăşura reforma
instituţiilor Uniunii Europene. Germania va fi prima ţară care va asigura conducerea acestui directorat.
Tratatul de la Nisa, semnat la 26 februarie 2001, ale cărui baze s-au formulat în cadrul
Consiliului European din decembrie 2000, cuprinde aspecte importante referitoare la:
- Renunţarea la dreptul de veto referitor la voturile exprimate de Consiliul de Miniştri;
- Revizuirea sistemului de repartizare a voturilor care să permită corespondenţa între numărul de
voturi şi dimensiunea statelor;
- Reforma Comisiei Europene;
- Flexibilizarea sistemului cooperărilor consolidate.
Tratatul avea misiunea de a încorpora în conţinutul său cele patru tratate anterioare ale Uniunii
şi va include referiri clare la modalităţile în care va fi exercitată puterea şi la ce nivel (comunitar, naţional,
regional), cum pot diferite instanţe legislative sau administrative să coopereze mai eficient etc. Tratatul cuprinde
în conţinutul său şi Carta Drepturilor Fundamentale.
Acordul la care s-a ajuns confirmă hotărârea celor 15 de a pregăti instituţiile europene pentru a face faţă
unei Uniuni cu 27 de membri. Cu acest acord, Conferinţa Interguvernamentală de la Nisa se evidenţiază nu doar
prin însemnătatea deciziilor, dar şi prin amploarea şi complexitatea discuţiilor.
Tratatul de la Nisa, la care au ajuns cei 15, a permis o reformă a instituţiilor europene, necesară evitării
unei blocări a instituţiilor – Comisia Europeană, Consiliul de Miniştri, Parlamentul European.
Cea mai importantă realizare este repartizarea voturilor în cadrul instituţiilor Uniunii. Cele mai
avantajate au fost ţările candidate, care şi-au văzut numele trecut alături de ţările membre, ceea ce reprezintă un
angajament al acestora faţă de primirea lor în structurile comunitare.
Conform analiştilor politici, marele învingător la Nisa a fost Germania, din rândul ţărilor
membre, şi Polonia – dintre candidate. Lupta dintre Germania şi Franţa s-a încheiat cu acceptul ca Franţa să-şi
menţină actuala paritate de voturi în Consiliul de Miniştri, Germania primind, în schimb, recunoaşterea
importanţei din punct de vedere demografic şi, prin aceasta, implicit, recunoaşterea că este uriaşul Europei cu
cele 82 milioane de locuitori. Acest lucru se răsfrânge în mod direct asupra numărului de deputaţi în Parlamentul
European, dar şi asupra ponderii voturilor. Potrivit Tratatului de la Nisa, majoritatea de care va fi nevoie în
Consiliile de Miniştri pentru adoptarea unor decizii va trebui să corespundă unui procent de 62 % din numărul de
locuitori ai celor 27 de membre ale UE, proporţie dificil de atins fără cele 17 % cât revin Germaniei. Pe de altă
parte, având o asemenea pondere, va fi suficient ca, la un moment dat, Germania să se alieze cu două-trei ţări

31
„mari” pentru a bloca o decizie. De aceea, majoritatea observatorilor au apreciat că Tratatul de la Nisa
favorizează statele mari ale UE:
Dintre ţările candidate, cea mai avantajată a fost Polonia, căreia i s-au repartizat 27 de voturi, la fel cât
a primit Spania, situând-o printre primele şase ţări ale Europei. Şi celelalte ţări candidate au fost mulţumite,
întrucât s-a precizat de câte voturi vor dispune, fiecare, în Consiliul de Miniştri, de faptul că vor avea câte un
comisar în Comisia Europeană, precum şi numărul de fotolii din Parlamentul European.
Tratatul de la Nisa a intrat în vigoare la 1 februarie 2003
8. Convenţia asupra viitorului Europei şi Tratatul Constituţional al Uniunii Europene.
Cum s-a ajuns la Tratatul Constituţional al Uniunii Europene ?
La Consiliul European de la Nisa din decembrie 2000, şefii de stat şi de guvern ai celor 15 state
membre au ajuns la un acord privind o nouă revizuire a tratatelor în baza cărora funcţiona Uniunea Europeană.
Prin aceasta se dorea continuarea reformei instituţionale, începută destul de timid prin Tratatul de la Nisa.
Pe această bază, un an mai târziu, adică la 15 decembrie 2001, Consiliul European de la Laeken (Begia)
a adoptat „Declaraţia asupra viitorului Uniunii Europene”, cunoscută îndeobşte, sub denumirea de
„Declaraţia de la Laeken”. Prin acest document se exprima nevoia ca Uniunea să devină mai democratică, mai
transparentă şi mai eficientă, prin elaborarea unei Constituţii, care să răspundă aspiraţiilor popoarelor
europene.
De ce o Constituţie Europeană ?
În primul rând, pentru că textele care stau actualmente la baza Uniunii Europene (Tratatul Uniunii,
Tratatul Comunităţii Europene şi Tratatul privind EURATOM-ul) par a fi depăşite, nemaifiind în măsură să
traducă coerenţa ce caracteriza Uniunea.
În aceste condiţii, elaborarea unui text UNIC, respectiv Constituţia Europeană, a dorit să marcheze
unitatea noii structuri, exprimând atât nivelul atins în construcţia europeană, cât şi noile sale orizonturi.
În al doilea rând, pentru că se simţea nevoia regrupării într-un singur text a tuturor regulilor şi
normelor de drept, proprii sistemului juridic comunitar, în măsură să asigure o bună funcţionare a Uniunii.
În al treilea rând, o Constituţie Europeană era necesară – în condiţiile unei acuze privind „deficitul
democratic” – pentru apropierea Uniunii de cetăţean. S-a dorit o Constituţie redactată cu cetăţeni şi pentru
cetăţeni, ceea ce ar fi exprimat democratizarea Uniunii. Pentru aceasta se impunea un text lizibil şi inteligibil
care să opereze cu noţiuni şi termeni folosiţi, în mod curent, de cetăţenii de rând şi nu numai de specialişti.
Tratatele anterioare ale Uniunii Europene fuseseră redactate în stilul documentelor internaţionale
clasice, adică în secretul cvasi-absolut al negocierilor diplomatice între state. la redactarea proiectului
Constituţiei Europene, pe lângă reprezentanţii statelor şi ai instituţiilor europene, au fost asociaţi însă şi cetăţeni,
prin reprezentanţii lor din parlamentele naţionale şi Parlamentul European.
În plus, toate revizuirile anterioare ale tratatelor Uniunii (Maastricht, Amsterdam, Nisa) fuseseră
realizate în cadrul unor Conferinţe Inter-guvernamentale (CIG), desfăşurate în spatele uşilor închise şi care
reuneau doar reprezentanţi ai guvernelor statelor membre. Ori, pentru a pregăti viitoarea CIG de o manieră
transparentă, Consiliul European a hotărât convocarea unei Convenţii asupra Viitorului Europei, care să
reunească principalii actori ai dezbaterii:
- Reprezentanţii guvernelor celor 15 state membre şi ai 13 ţări candidate la aderare;
- Reprezentanţii parlamentelor naţionale ai acestor ţări;
- Reprezentanţi ai Parlamentului European şi ai Comisiei Europene;
- 13 observatori din partea Comitetului Regiunilor şi ai Consiliului Economic şi Social;
- Reprezentanţi ai partenerilor sociali europeni şi Ombdusaman-ul European (similar Avocatului
poporului din România).
„Convenţia asupra viitorului Europei” aflată sub preşedinţia fostului preşedinte al Franţei, Valery
Giscard d’Estaing, a reunit 105 membri plini şi 102 supleanţi, respectiv:
- 1 preşedinte;
- 2 vicepreşedinţi;
- 2 reprezentanţi ai Comisiei Europene;

32
- 15 reprezentanţi ai şefilor de stat sau a guvernelor statelor membre;
- 13 reprezentanţi ai şefilor de stat sau guvernelor din ţările candidate;
- 30 parlamentari naţionali din statele membre;
- 26 parlamentari naţionali din statele candidate;
- 16 membri ai Parlamentului European.
Toate sesiunile Convenţiei au fost publice şi toate documentele oficiale au fost publicate, inclusiv pe
Internet.
Pentru prima dată în istoria Uniunii Europene au fost exprimate, pe o bază atât de largă şi de
transparentă punctele de vedere naţionale asupra unui document care urma să marcheze un punct hotărâtor în
noua construcţie europeană.
Convenţia a fost însărcinată să formuleze propuneri în legătură cu 3 subiecte:
• apropierea cetăţenilor de proiectul european şi de instituţiile europene;
• structurarea vieţii politice şi a spaţiului politic european într-o Europă lărgită;
• să facă din Uniune un factor de stabilitate şi un reper în noua organizare a lumii;
• Convenţia a identificat următoarele răspunsuri la problemele puse în Declaraţia de la Laecken:
- a propus o mai bună repartizare a competenţelor între Uniune şi statele membre;
- a recomandat o fuzionare a tratatelor şi atribuirea statutului de personalitate juridică
Uniunii;
- a stabilit o simplificare a instrumentelor de acţiune ale Uniunii;
- a propus măsuri pentru sporirea democraţiei, transparenţei şi eficacităţii Uniunii Europene,
dezvoltând contribuţia parlamentelor naţionale la legitimitatea proiectului european,
simplificând procedurile decizionale şi făcând funcţionarea instituţiilor europene mai
transparentă;
- a stabilit măsuri pentru îmbunătăţirea structurii şi întărirea rolului fiecăreia din cele 3
instituţii fundamentale ale Uniunii, adică Parlament, Consiliu şi Comisie.
Obiectivul Convenţiei – stabilit de Consiliul European de la Laeken – a fost acela de a pregăti un
document, care să reprezinte punctul de plecare al negocierilor în cadrul CIG pentru luarea unei decizii
finale.
Prima sesiune a Convenţiei s-a ţinut pe 28februarie 2002.
În total, Convenţia s-a reunit timp de 15 luni în sesiuni plenare, fiecare desfăşurându-se pe parcursul a
2 – 3 zile, dar şi în grupuri de lucru sau think tank-uri. Convenţia a adoptat proiectul de Constituţie, prin
consens, pe 13 iunie 2003.
Rezultatele Convenţiei au fost transmise de preşedintele Giscard d-Estaing Consiliului European de la
Salonic, la 20 iunie 2003, care a servit ca bază de lucru pentru Conferinţa Interguvernamentală ce s-a reunit în 3
octombrie 2003.
La această Conferinţă, 25 state au participat cu drepturi depline (15 ţări membre + 10 ţări care urmai să
adere la 1 mai 2004), iar cele 3 ţări candidate (România, Bulgaria şi Turcia) au avut statut de observator.
Constituţia Europeană a fost adoptată în Consiliul European din 18 iunie 2004 de către şefii de
stat sau de guvern ai celor 25 de state membre ale Uniunii.
Acest Consiliu European din iunie 2004 a soluţionat două ultime probleme rămase în discuţie şi care
blocau adoptarea Constituţiei. Este vorba de:
• Ponderea voturilor în Consiliul de Miniştri pentru calculul „majorităţii calificate”. În
decembrie 2003, această problemă se lovise de opoziţia hotărâtă a Spaniei şi Poloniei care cereau
respectarea Tratatului de la Nisa, care le avantaja. În final, s-a convenit ca „majoritatea calificată”
să fie definită ca reunind 55% din state, reprezentând 65% din populaţie, cu condiţia ca 55% să
însemne cel puţin 15 state iar o eventuală minoritate de blocaj să includă cel puţin 4 state.

33
• Componenţa Comisiei Europene. S-a stabilit ca, începând cu 2014, numărul membrilor Comisiei
să reprezinte 2/3 din numărul statelor membre, în condiţiile în care Consiliul European nu va
modifica această cifră prin unanimitate de voturi
Acordul asupra Constituţiei – obţinut după 6 luni de negocieri aspre, desfăşurate în urma eşecului din
decembrie 2003 de la Bruxelles – a fost primit cu uşurare în principalele capitale europene. A fost apreciat ca
„eveniment istoric pentru Uniune, în care toată lumea a avut de câştigat, „o zi importantă pentru Europa! Sau „un
succes pentru Europa”.
În final, Constituţia Europeană a fost semnată de şefii de stat sau de guvern, la Roma, la 25 octombrie
2004.
Acesta va intra însă în vigoare numai după ratificarea de către toate statele semnatare.
Principalele reforme ale Uniunii Europene, cuprinse în Constituţie, pot fi grupate în trei categorii:
1. Structură
Contopirea diverselor tratate existente într-un singur document: Constituţia Europeană;
UE dobândeşte personalitate juridică;
Carta drepturilor fundamentale este încorporată în Constituţie.
2. Cadrul instituţional.
Stabilirea unui Preşedinte al Consiliului European, în scopul de a asigura continuitatea,
vizibilitatea şi coerenţa reprezentării UE atât pe plan intern, cât şi pe plan extern;
Reducerea numărului comisionarilor europeni, în scopul de a permite operaţionalitatea
Comisiei într-o Uniune cu 25 de state membre (sau chiar mai multe);
Introducerea funcţiei de Ministru de Externe al UE;
Acordul asupra unei clauze de solidaritate pentru sprijin reciproc în caz de dezastre sau
atacuri teroriste;
Recunoaşterea „Eurogrup”ca un organism independent, cu dreptul de a îşi alege
preşedintele („Dl. Euro”) pe o perioadă de doi ani.
3. Procesul de decizie
Utilizarea sistemului de vot cu majoritate calificată ca procedură standard de decizie în
cadrul Consiliului şi simplificarea sa;
Adoptarea procedurii co-decizie ca procedură legislativă standard.
În ceea ce priveşte procedura de ratificare a Constituţiei Europene – prin referendum naţional sau
de către parlament – situaţia este diferită de la ţară la ţară:
- 14 ţări (Austria, Cipru, Estonia, Finlanda, Germania, Grecia, Italia, Letonia, Lituania, Malta,
Slovacia, Slovenia, Suedia şi Ungaria) au optat, din raţiuni diferite, pentru ratificarea
parlamentară;
- Celelalte state au ales calea referendum-ului
Franţa şi Olanda s-au pronunţat deja, în cadrul unor referendum-uri, împotriva Constituţiei. Pentru a
evita o reacţie în lanţ, Consiliul European de la Bruxelles, din decembrie 2005, a amânat până la mijlocul anului
2006 data până la care celelalte ţări să se pronunţe asupra Constituţiei Europene. În Marea Britanie, Danemarca,
Polonia şi Republica Cehia sunt şanse reduse, ca acest document să fie adoptat.
Respingerea Constituţiei va întârzia sau chiar va pune sub semnul întrebării procesul unificării
europene.
Problema care se pune este: avem, oare, de a face, într-adevăr, cu o Constituţie ?
Într-o lucrare apărută în 2005, în Editura Hachette, întitulată „La Constitution européenne expliquée an
citoyen”, autorii explică faptul că răspunsul la această întrebare pare a fi un paradox.
Da, întrucât textul consacră Uniunea Europeană ca şi o Europă politică, dotată cu personalitate juridică,
cu valori, obiective şi simboluri, îi stabileşte drepturile fundamentale pe care le garantează, îi fixează termenii

34
relaţiilor cu statele membre şi candidate, îi defineşte cadrul instituţional şi instrumentele prin care îşi exercită
competenţele.
Nu, pentru că această Uniune Europeană ca şi o Europă politică pe care Constituţia o creează nu este
un Stat.
Nicăieri în textul Constituţiei, Uniunea Europeană nu este calificată sau prezentată ca un stat, ci ca o
Uniune „căreia Statele membre îi atribuie competenţe”, la care Statele europene pot adera sau de la care se pot
retrage în mod voluntar. Aşadar, Constituţia Europeană este, în fapt, un tratat între Statele suverane dornice să se
constituie într-o Uniune politică.

TRATATELE UNIUNII EUROPENE

Denumirea documentului Data semnării Data intrării în vigoare

Tratatul de la Roma 25 martie 1957 1 ianuarie 1958

Actul Unic European 17 februarie 1986 1 iulie 1987

Tratatul de la Maastricht 7 februarie 1992 1 noiembrie 1993

Tratatul de la Amsterdam 2 octombrie 1997 1 mai 1999

Tratatul de la Nisa 26 februarie 2001 1 februarie 2003

Tratatul Constituţional 25 octombrie 2004

REZUMAT

Primul semn al reconcilierii franco-germane, CECO este şi punctul de plecare pentru Europa
comunitară.
Naşterea comunităţii are la bază doi mari oameni politici ai vremii respective Jean Monnet şi Robert
Shumann.
La 25 martie 1957 au fost semnate la Roma două tratate privind crearea Comunităţii Economice
Europene, Şi Euratom-ul. Tratatul de la Maastricht din 1992 reprezintă naşterea Uniunii Europene. În Cadrul
acestui tratat au fost stabiliţi cei trei piloni ai Uniunii: Comunitat, Politică Externă şi de Securitate Comună şi
Cooperare Juridică şi Afaceri Interne. Tot în cadrul Tratatului se instituie cetăţenia europeană şi procedurile de
creare a Uniunii Economice şi Monetare.
Tratatul de la Amsterdam a fost semnat în 1997 şi a intrat în vigoare în 1999. Tratatul insistă asupra a
trei aspecte: obligaţia Uniunii de a respecta drepturile fundamentale, combaterea discriminărilor de orice formă
şi promovarea egalităţii şanselor între bărbaţi şi femei.
Tratatul de la Nissa 2001 a avut un scop foarte clar şi anume acela de a pregăti şi reforma structura
uniunii europene pentru o nouă extindere.
Convenţia asupra viitorului Europei a fost însărcinată să formuleze propuneri în legătură cu apropierea
cetăţenilor de proiectul european, structurarea vieţii politice şi transformarea Uniunii într-un factor de stabilitate.

CONCLUZII

Uniunea Europeană este un proces complex legalizat prin mai multe tratate şi care urmează o evoluţie de peste
patru decenii, perioadă nelipsită de momente de reculuri şi de crize.

Teste de autoevaluare:

35
1. Când a fost semnat şi care este semnificaţia Tratatului de la Roma?
2. Semnificaţia tratatului de la Maastricht pentru evoluţia procesului de integrare europeană.
3. Care sunt cei trei piloni ai UE, conveniţi prin Tratatul de la Maastricht?
4. Semnificaţia Tratatului de la Amsterdam.
5. Care este semnificaţia Tratatului de la Nissa pentru reforma Uniunii ?

Teste de control

1.Tratatul de la Roma a intrat în vigoare în:


a) 1 ianuarie 1958;
b) 1 ianuarie 1957;
c) 1 ianuarie 1959.

2.Tratatul de la Maastricht a fost agreat de:


a) 10 state;
b) 6 state;
c) 12 state.

3.Cei trei piloni stabiliţi prin Tratatul de la Maastricht sunt:


a) PESC;
b) JAI;
c) CEE;
d) PAC.

4.Tratatul de la Amsterdam a intrat în vigoare în:


a) 1997;
b) 1998;
c) 1999.

5.Cea mai inportantă problemă dezbătută în cadrul Tratatului de la Nissa este:


a) drepturile omului;
b) pilonii comunitari;
c) reforma Uniunii.

36
CAPITOLUL IV- DE LA EUROPA „CELOR 6” LA EUROPA „CELOR 27”

Conţinutul capitolului

Capitolul şase prezintă etapele extinderii Uniunii europene de la cei şase membri la cei 27 de membri,
schimbările social politice din Europa Centrală şi de Est ca premisă pentru o nouă lărgire, beneficiile şi costurile
lărgirii pentru Uniune. Sunt prezentate de asemenea şi avantajele şi riscurile integrării pentru statele candidate la
aderare.

1. Uniunea Europeană de la 6, la 27 membri

La înfiinţare, Comunitatea Europeană avea 6 membri: Belgia, Luxemburg, Franţa, R.F.Germania, Italia
şi Olanda. De la 1 mai 2004, are 25. De la 1 ianuarie 2007, va avea 27 membri.Aceasta înseamnă că Uniunea
Europeană a exercitat o mare putere de atracţie asupra ţărilor europene.
În Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene (1992), se statuează că „Orice stat european poate
cere să devină membru al Uniunii. Acesta trebuie să adreseze solicitarea Consiliului, care va acţiona unanim pe
baza consultării Comisiei şi după ce va fi primit asentimentul Parlamentului European, care va decide cu o
majoritate absolută a membrilor săi”.
Uniunea a cunoscut câteva lărgiri succesive:
Cu prilejul primei lărgiri, la 1 ianuarie 1973, au aderat Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie
(tratatele de aderare au fost semnate în 1972). Norvegia, care trebuia să facă parte din acest „vagon”, a refuzat
aderarea în urma unui referendum. Marea Britanie s-a integrat, dar nu fără dificultăţi:
- Iniţial, a avut ezitări întrucât a considerat acest proiect ca fiind prea integraţionist şi a luat iniţiativa
creării. Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELS);
- Ulterior, Marea Britanie s-a aflat în două rânduri (1961 şi 1967) în faţa opoziţiei generalului de
Gaulle, pe care a acuzat-o de relaţii privilegiate cu SUA. De aceea, negocierile de aderare cu Marea
Britanie au fost declanşate numai după demisia, în 1969, a generalului de Gaulle de la preşedinţia
Franţei.
După aderarea la CEE, Marea Britanie a obţinut o renegociere a condiţiilor de aderare, care a condus la
o reducere a contribuţiei sale la bugetul comunitar.
În 1979, primul ministru britanic, Margaret Thatcher, a obţinut o nouă reducere a contribuţiei britanice
– cunoscută sub numele de „rabatul britanic” pornind de la principiul ca fiecare stat membru să contribuie la
bugetul comunitar proporţional cu ceea ce primeşte cu titlu de cheltuieli comunitare. A rămas cunoscută în
istorie cu formula „I want my money back”.
A doua lărgire a avut loc la 1 ianuarie 1981, odată cu aderarea Greciei. Deşi nu îndeplinea condiţiile
economice – fapt pentru care Comisia Europeană elaborase un Aviz negativ – Grecia a fost primită din raţiuni
politice, pentru a sprijini evoluţiile democratice de după dictatura coloneilor
A treia lărgire s-a efectuat la 1 ianuarie 1986, cu intrarea Spaniei şi Portugaliei.
Aderarea Greciei, Spaniei şi Portugaliei a adâncit – datorită nivelului scăzut de dezvoltare economică –
disparităţile economice dintre ţările membre.
La 3 octombrie 1990, CEE a integrat fosta RDG ca urmare a unificării cu RF Germania. Interesant de
subliniat este faptul că fosta RDG denumită acum „Landurile din Est” au fost integrate în UE pe cheltuiala
exclusivă a RF Germania, care a suportat toate costurile integrării, dar care a făcut din RF Germania cea mai
mare putere europeană. Acest moment este considerat mai degrabă ca o „semi-lărgire”
A patra lărgire s-a realizat la 1 ianuarie 1995, prin aderarea la UE a Austriei, Finlandei şi Suediei.
Aderarea acestora fusese pregătită încă din 1993, prin intrarea lor în Spaţiul Economic European (SEE).
Norvegia a refuzat pentru a doua oară, prin referendum, aderarea la Uniune, deşi semnase Tratatul de
aderare. De notat că, deşi, Potrivit Constituţiei, votul din Referendum nu este obligatoriu pentru Parlament,
acesta nu a mai luat în discuţie aderarea la Uniune.
În 2006, ministrul de externe al Norvegiei a declarat că este exclus ca, până în 2009, ţara sa să-şi
depună o nouă candidatură pentru aderarea la U.E.
37
A cincea lărgire a Uniunii Europene a început în 2004 şi se realizează în două etape:
I. 1 mai 2004, când au aderat 10 ţări: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia,
Republica Cehă, Slovacia, Slovenia şi Ungaria. Aşadar 8 ţări din Europa Centrală şi de Est şi două ţări
mediteraneene.
II. 1 ianuarie 2007, când urmează să adere România şi Bulgaria.
În continuare vom acorda o atenţie deosebită celei de-a cincia lărgiri. Vom vedea condiţiile social-
politice în care s-a realizat această lărgire, avantajele şi costurile lărgirii pentru cele 12 ţări candidate şi pentru
Uniunea Europeană, criteriile de aderare, ca şi semnificaţia ultimei lărgiri pentru Uniunea Europeană

2. Schimbările social-politice din Europa Centrală şi de Est – premisă pentru a cincea lărgire a
U.E. cu 12 membri. Europa „celor 27”

Odată cu prăbuşirea regimurilor comuniste în Europa Centrală şi de Est, de la sfârşitul anilor ’80,
majoritatea ţărilor din această regiune şi-au exprimat opţiunile pentru valorile democratice, economia de piaţă şi
structurile (vest) europene. Transformările din aceste ţări le-au îngăduit să adopte măsuri pe linia reformei, atât
în plan politic, cât şi economic. În plus, dizolvarea CAER şi a Tratatului de la Varşovia a făcut posibil ca fostele
ţări membre din Europa să-şi exprime interesul pentru legături structurale cu Consiliul Europei, NATO şi
Uniunea Europeană.
Zece ţări din Europa Centrală şi de Est – Bulgaria, R. Cehă, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia,
România, Slovacia, Slovenia şi Ungaria – şi-au exprimat, în timp, opţiunea de a adera la Uniunea Europeană, la
care se adaugă două ţări din Mediterana (Cipru şi Malta), care optaseră deja pentru aderare cu ani în urmă.
În 1994, au depus cereri de aderare la UE: Ungaria şi Polonia; în 1995: România, Slovacia, Letonia,
Estonia, Lituania, Bulgaria; în 1996: Republica Cehă şi Slovenia.
Uniunea Europeană nu putea rămâne indiferentă la schimbările din Est şi nu putea pierde prilejul de a
încorpora o piaţă de peste 100 milioane persoane.
Lărgirea Uniunii Europene spre Est are mai mult decât o semnificaţie economică. Accesul ţărilor din
Est la Uniune completează viziunea unificării europene începută în anii ’50 şi reprezintă unul din cele mai
fascinante proiecte ale zilelor noastre.
De aceea, nu întâmplător fostul preşedinte francez, François Mitterand, afirmase că extinderea spre Est
a Uniunii reprezintă pentru continentul european una din cele mai mari provocări ale începutului de mileniu.

3. Rezolvarea unei dileme: aprofundarea integrării ţărilor membre sau o nouă lărgire a Uniunii ?

Odată cu interesul ţărilor din Europa Centrală şi de Est de a adera la Uniunea Europeană, aceasta a
cunoscut o mare dilemă – şi anume cărui proces să-i acorde prioritate: aprofundării integrării statelor membre în
structurile Uniunii, sau lărgirea acesteia cu noi membri ?
Preocuparea ţărilor membre ale Uniunii Europene a fost aceea ca nu cumva noua lărgire a Uniunii să
ducă la slăbirea coeziunii sale interne, încetinind în acest fel procesul aprofundării integrării politice şi
economico-monetare. Unii membri apreciau că ultima lărgire a Uniunii din 1995, cu Austria, Finlanda şi Suedia
n-a fost pe deplin „digerată”, instituţiile comunitare nefiind pregătite să funcţioneze cu un număr sporit de
membri.
În acelaşi timp, presiunea politică în favoarea lărgirii, din partea ţărilor din Europa Centrală şi de Est, s-
a dovedit a fi extrem de puternică. După dizolvarea CAER, ţările foste membre din Europa Centrală şi Est şi-au
exprimat toate dorinţa de aderare la Uniunea Europeană.
Cooperarea franco-germană, îndeosebi în perioada preşedinţilor Mitterand-Kohl, a făcut ca cele
două procese să nu fie considerate antagonice, ci paralele. În acest fel s-a rezolvat şi dilema de care aminteam
mai sus.
Ultima lărgire a UE se deosebeşte de cele precedente:

38
- Lărgirile de până în 1995 aveau loc cu ţări democratice şi cu o economie de piaţă competitivă.
Statele care au aderat la 1 mai 2004, precum şi România şi Bulgaria, sunt ţări cu o democraţie în
consolidare, precum şi cu o economie de piaţă în formare;
- Negocierile precedente au avut loc concomitent cu cel mult 4 ţări (Austria, Finlanda, Norvegia şi
Suedia). Ultimele negocieri s-au purtat, aproape concomitent, cu 12 ţări, ceea ce a pus mari
probleme Comisiei Europene şi ţărilor membre;
- Lărgirile anterioare au avut loc în condiţiile „războiului rece” şi confruntării dintre cele două
blocuri economico-politice diferite, ceea ce presupunea o solidaritate deplină a Occidentului cu
ţările candidate. Procesul actual de lărgire are loc în contextul unor tensiuni între SUA şi unele ţări
europene (Franţa, Belgia, Germania) membre ale Uniunii Europene. Această nouă situaţie solicită
promovarea unei politici echilibrate, care să nu pună în pericol realizarea obiectivului integrării în
Uniune.

4. Criteriile de aderare şi proceduri.

În faţa avalanşei de cereri pentru aderare şi din cauza situaţiei în care se găseau ţările candidate,
Uniunea a stabilit în iunie 1993, cu prilejul Consiliului European de la Copenhaga, un set de 3 criterii
pentru aderare şi anume:
a. Criteriul politic, care presupune ca ţara candidată să fi realizat stabilitatea instituţiilor care
garantează democraţia, statul de drept, respectarea drepturilor omului, precum şi protecţia
minorităţilor;
b. Criteriul economic, care înseamnă existenţa unei economii de piaţă funcţională, precum şi
capacitatea de a face faţă presiunii concurenţei şi forţelor pieţei din cadrul Uniunii;
c. Criteriul legislativ, adică armonizarea legislaţiei naţionale cu cea comunitară şi preluarea
întregului „acquis comunitar”, existenţa cadrului legal şi administrativ.
Ulterior, cu prilejul Consiliului European de la Madrid s-a mai adăugat un criteriu, care se referă la
capacitatea Uniunii de a absorbi noi membri, ceea ce înseamnă că aderarea propriu-zisă a acestora va
avea loc după reforma instituţiilor comunitare şi în funcţie de evoluţia propriilor sale politici.
Pe această bază, Uniunea a elaborat, cu prilejul Consiliului European de la Essen (Germania) din
decembrie 1994, o strategie de pre-aderare, care a inclus:
- Relaţii structurale cu instituţiile Uniunii (Consiliul European, Consiliul de Miniştri, Parlament şi
Comisia Europeană);
- Dezvoltarea acordurilor europene;
- Asistenţă financiară prin Programul PHARE;
- Pregătirea pentru integrare în Piaţa Internă a Uniunii, în conformitate cu Cartea Albă elaborată de
Comisia Europeană.
Procedura de aderare a fost definită, în principal, în art. 49 al Tratatului de la Maastricht asupra
Uniunii Europene. Acesta prevede următoarele:
- Cererea de aderare este adresată Consiliului de Miniştri al Uniunii, adică ţării care exercită
preşedinţia Consiliului;
- Decizia de deschidere a negocierilor în vederea aderării la Uniune este luată de Consiliul European
(la nivelul şefilor de stat sau de guvern) prin unanimitate, în baza unui aviz al Comisiei Europene şi
al avizului conform al Parlamentului European;
- Negocierile de aderare se desfăşoară pentru 31 de capitole, prin trecerea în revistă, domeniu cu
domeniu, a progreselor realizate de ţara respectivă în transpunerea legislaţiei comunitare în
legislaţia internă şi aplicarea efectivă a regulilor ce guvernează funcţionarea UE;
- În vederea negocierii, fiecare stat candidat pregăteşte şi prezintă Comisiei Europene documente de
poziţie pentru capitolele respective, prin care îşi face cunoscut punctul de vedere privind modul în
care înţelege să negocieze domeniul respectiv, perioadele tranzitorii pe care le solicită pentru

39
armonizarea deplină a cadrului legislativ sau alte elemente considerate importante pentru interesele
sale.
La rândul său, Comisia Europeană pregăteşte propriile sale documente de poziţie pe care le
înaintează Consiliului, iar acesta dă Comisiei un mandat de negociere. Statele membre îşi
stabilesc, prin Consiliu, o poziţie comună faţă de documentul de poziţie respectiv şi faţă de
oportunitatea închiderii provizorie a capitolelor aflate în negociere.
Încheierea unui capitol înseamnă că negocierile au fost finalizate provizoriu, potrivit principiului că
nimic nu este considerat definitiv negociat, atâta timp cât nu s-au epuizat negocierile asupra
tuturor celor 31 de capitole;
- După încheierea negocierilor, care se poartă cu toţi membrii Uniunii şi cu Comisia, se semnează
Tratatul de aderare. Pentru intrarea în vigoare, Tratatul trebuie ratificat de către ţările
membre, Parlamentul European şi ţara solicitantă, potrivit prevederilor constituţionale
respective (de către Parlament sau prin referendum naţional).
De regulă, procedurile de ratificare durează 1,5 – 2 ani. Abia după ratificarea Tratatului de aderare,
apartenenţa unei ţări la Uniune devine efectivă.

5. Principiul „regatei” în evaluarea pregătirii candidaţilor.

La mijlocul anilor ’90, predomina idea – susţinută şi de România – că aderarea noilor ţări candidate se
va face simultan. Ulterior, însă, a fost avansat şi acceptat aşa-numitul principiu al “regatei”, în sensul că ţările
vor adera în funcţie de meritele fiecăreia şi vor ajunge la “punctul de sosire” în baza propriilor performanţe.
De aceea, pentru începerea negocierilor de aderare, candidaţii au fost împărţiţi în două grupuri:
a. Grupul de la Luxemburg (Cipru, Estonia, R. Cehă, Polonia, Slovenia şi Ungaria), care a început
negocierile în 1999;
b. Grupul de la Helsinki (România, Bulgaria, Letonia, Lituania, Malta şi Slovacia), care a început
negocierile în anul 2000.
Ulterior, o parte din ţările grupului de la Helsinki a încheiat negocierile mai devreme. De aceea, în
iunie 2003, 10 ţări candidate au semnat, la Atena, Tratatul de aderare la Uniune. Acestea au aderat efectiv
la Uniune, la 1 mai 2004.
România şi Bulgaria, care au semnat Tratatul de aderare la 25 aprilie 2005, vor adera la Uniune în anul
2007.
Grupul de 10 ţări care au aderat la Uniune în 2004, la care se adaugă România şi Bulgaria, fac parte,
împreună, din cel de-al 5-lea val de extindere. Această lărgire nu se consideră a fi încheiată până când nu vor
adera efectiv şi România şi Bulgaria, în legătură cu care există o decizie politică a Consiliului European. Nici o
ţară membră a U.E. nu pune sub semnul întrebării aderarea acestor două ţări.

6. De ce a fost interesată Uniunea Europeană să se lărgească din nou ?

Uniunea Europeană nu s-ar fi lărgit pe mai departe dacă acest proces nu i-ar fi adus beneficii politice,
economice şi geo-strategice.
În privinţa beneficiilor politice trebuie pornit de la aprecierea că scopul fundamental al Uniunii este
promovarea păcii, securităţii şi stabilităţii între ţările europene. De aceea şi efectele extinderii trebuie judecate în
principal în funcţie de acest criteriu. Lărgirea actuală – ca şi cele precedente – se înscrie în prevederile art. „A” al
Tratatului de la Roma, care definesc obiectivele fundamentale ale Uniunii, ca fiind „procesul de creare a unei
Uniuni tot mai strânse între popoarele Europei”. Şi întrucât democraţia, statul de drept şi respectarea drepturilor
omului sunt cerinţe obligatorii pentru calitatea de membru al Uniunii, aceste precondiţii joacă un rol important
pentru întregul continent. În acest fel, zona central şi est-europeană va reprezenta un spaţiu democratic, stabil şi
prosper. De asemenea, lărgirea va promova cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne, al luptei
împotriva terorismului, crimei organizate şi traficului de droguri, care ameninţă securitatea cetăţenilor pe întregul
continent.

40
În privinţa beneficiilor economice, trebuie recunoscut că ţările Europei Centrale şi de Est reprezintă o
importantă piaţă pentru Uniunea Europeană. Cu o populaţie de 106 milioane şi o suprafaţă de 1,1 milioane km2 ,
Europa Centrală şi de Est reprezenta 29 % din suprafaţă şi 33 % din populaţia Uniunii Europene. Dar, PIB-ul
combinat al acestor ţări nu reprezenta decât 4 % din PIB-ul ţărilor membre ale UE. Ponderea lor economică era
echivalentă cu a Olandei, deşi acestea au o populaţie de 7 ori mai numeroasă.
Extinderea Pieţei Interne a Uniunii cu peste 100 milioane consumatori este de natură să imprime un nou
dinamism economiei europene, permiţând o creştere semnificativă a activităţilor economico-comerciale în ţările
membre ale Uniunii.
Deja, cadrul creat de Acordurile Europene, care asigurau accesul liber pe piaţă a mărfurilor, serviciilor
şi capitalului, a determinat o puternică creştere a comerţului şi investiţiilor cu ţările din Europa Centrală şi de
Est. UE şi-a dublat importurile din ţările candidate la aderare, dar şi-a triplat exporturile în aceste ţări. Nu există
îndoială că nivelul relativ scăzut de dezvoltare economică al acestor ţări va pune unele probleme de ajustare
pentru ţările UE. Atâta timp însă cât se va manifesta suficientă voinţă politică de ambele părţi, integrarea în UE a
ţărilor din Europa Centrală şi de Est nu va pune probleme insurmontabile.
Şi din punct de vedere geo-strategic, lărgirea UE oferă importante beneficii pentru Uniune. Prin
creşterea forţei sale economice, comerciale şi ştiinţifice, Uniunea se va manifesta şi ca o importantă forţă
politică, fiind recunoscută ca un actor important în viaţa politică internaţională. Într-o lume globalizată, şi
probabil multi-polară, Uniunea va deveni un important partener în soluţionarea problemelor cu care se confruntă
lumea contemporană.

7. Avantajele lărgirii pentru ţările candidate.

Lărgirea Uniunii Europene aduce serioase beneficii pentru ţările candidate la aderare:
- Acestea sunt sprijinite în procesul de tranziţie spre democraţie şi economia de piaţă, urmărindu-se
respectarea drepturilor omului, funcţionarea statului de drept, a pluralismului politic şi a separaţiei
puterilor în stat;
- Beneficiază de tehnologii avansate pentru modernizarea industriei şi a agriculturii, a introducerii
unui management modern;
- Pătrunderea pe Piaţa Internă a UE le permite creşterea productivităţii şi a nivelului de trai al
populaţiei;
- Perspectiva integrării în Piaţa Internă a Uniunii le obligă să-şi creeze mecanisme de piaţă
funcţionale, economii competitive, în măsură să reziste presiunilor concurenţiale ale produselor şi
serviciilor occidentale;
- Este garantată independenţa şi suveranitatea ţărilor candidate, participarea acestora – în cadrul
PESC – la soluţionarea unor probleme importante ale lumii contemporane.

8. Costurile lărgirii Uniunii Europene.

Comisia Europeană şi grupuri de experţi independenţi au efectuat o serie de studii privind consecinţele
economice şi bugetare ale lărgirii. Concluziile generale erau următoarele:
- Europa devine tot mai conştientă de faptul că efectele pe planul stabilităţii, securităţii, păcii şi
unităţii ale lărgirii cu noile state candidate prevalează asupra aspectelor de natură economico-
financiară (care nu sunt deloc de neglijat). Se poate afirma că „nici un cost nu este prea mare
pentru asigurarea păcii pe continent”;
- În acelaşi timp, extinderea Uniunii Europene este practic imposibil de realizat fără costuri
suplimentare efectuate de ambele părţi. Noul cadru instituţional al Uniunii Europene, reformele
structurale efectuate în politicile comunitare coroborate cu eforturile ţărilor candidate, pot conduce
la diminuarea substanţială a costurilor totale ale extinderii Uniunii Europene şi, mai mult, la o
dinamică descendentă în timp a acestora pentru Uniune, pe măsură ce noile state aderente vor fi
capabile să preia din costurile respective;

41
- Estimările arată că, pe termen scurt şi mediu, Uniunea Europeană va trebui să facă eforturi
substanţiale pentru a asigura integrarea deplină a ţărilor din Centrul şi Estul Europei.
Media PIB/locuitor în ţările central şi est-europene candidate reprezenta, în 1995, doar 30 % faţă de
media PIB/locuitor în ţările membre ale Uniunii. De aceea, UE a fost nevoită să acorde fonduri suplimentare
importante pentru reducerea deosebirilor mari care există între ţările membre şi cele candidate. Este vorba, în
special, de fonduri pentru agricultură, ocuparea forţei de muncă în zonele defavorizate, dezvoltarea
infrastructurii de drumuri şi facilităţi pentru populaţie (apă, gaz, încălzire), ridicarea standardelor de mediu.
Costuri importante urmau să fie suportate şi de ţările candidate pentru :
- Înfăptuirea reformei economice, a restructurării industriei şi transporturilor şi modernizarea
agriculturii;
- Transpunerea în practică a „acquis-ului comunitar”. Nu armonizarea legislaţiei naţionale cu cea
comunitară costă mult, ci implementarea acesteia din urmă. De exemplu, numai transpunerea
integrală a legislaţiei de mediu pentru a atinge standardele UE ar costa România cca. 29 miliarde
EURO;
- Absorbţia fondurilor comunitare având în vedere că fiecare proiect este suportat, în medie, în
proporţie de 70 % de UE şi 30 % de bugetele naţionale.
Este cert că aderarea la UE costă. Dar, care ar fi oare costurile ne-aderării ? Ne-aderarea ar însemna, de
fapt, împingerea spre sub-dezvoltare. De aceea, avantajele aderării sunt cu mult mai mari decât costurile.

9. Ce va însemna reuşita actualei extinderi a Uniunii Europene ?

- Înglobarea ţărilor din Europa Centrală şi de Est în structurile politice şi economice ale Europei de
Vest, va avea un impact pozitiv în favoarea păcii, democraţiei, stabilităţii şi prosperităţii popoarelor
continentului;
- Susţinerea în ţările candidate a problematicii drepturilor omului şi deschiderea graniţelor;
- Creşterea autorităţii Uniunii Europene pe plan internaţional , îndeosebi în plan politic (în
conformitate cu ponderea sa economică şi comercială);
- Sporirea colaborării între ţările membre în domeniile justiţiei şi afacerilor interne, în lupta
împotriva terorismului, criminalităţii organizare şi ameninţării drogurilor;
- Reducerea presiunilor migraţiei prin creşterea prosperităţii în ţările candidate la aderare;
- Îmbunătăţirea standardelor de mediu în Europa Centrală şi reducerea poluării transfrontaliere de
care va beneficia întreaga Europă;
- Stimularea creşterii economice şi a competitivităţii prin sprijinirea Pieţei Unice, adăugând peste
100 milioane de consumatori;
- O mai mare rată a creşterii într-o Uniune Europeană extinsă, datorită transferurilor de tehnologie şi
accesului liber pe pieţele în expansiune;
- Posibilităţi sporite pentru consumatori de a alege produse şi servicii la preţuri mai mici, datorită
creşterii competitivităţii.
În cadrul unei reuniuni cu reprezentanţii landurilor din fosta RDG, de la începutul lunii septembrie
2000, cancelarul de atunci al RFG, Gerhard Schröder a spus: „Extinderea spre Est (a Uniunii Europene) va oferi
noi şanse: noi pieţe pentru industria noastră şi în acelaşi timp o nouă concurenţă”. În cadrul Conferinţei
ambasadorilor Germaniei, din 4 septembrie 2000, acelaşi cancelar afirma următoarele: „Extinderea va crea
oportunităţi atât în sfera politică, cât şi în cea economică. Vom beneficia de o piaţă internă mai mare în Europa.
Va beneficia, de asemenea şi securitatea Europei: a aduce în cadrul Uniunii ţările din Europa Centrală şi de Est
înseamnă a realiza un câştig decisiv în domeniul securităţii”.
Uniunea Europeană este singura structură în măsură să garanteze, pe termen lung, stabilitatea şi, mai
ales, prosperitatea popoarelor continentului nostru. În plus, după lărgire, Europa va reprezenta cea mai mare
piaţă şi cea mai importantă putere economică mondială.

42
În unele ţări ale Uniunii Europene se apreciază însă că riscurile sunt mari: va reuşi Uniunea Europeană
să asigure stabilitatea în noile state membre sau riscă să se precipite ea însăşi în destabilizare ?
Alte întrebări se pun:
- Procesul de unificare europeană va continua sub forma şi ritmul actual sau nu cumva o Uniune
Europeană – regrupând aproape o jumătate de miliard de oameni riscă, în ultimă instanţă, să se
prăbuşească din cauza gigantismului său ?
- Va fi oare posibil să se menţină coeziunea internă a acestei comunităţi internaţionale ?
- Cum va fi capabilă Uniunea să guverneze şi să acţioneze în acelaşi timp ?
Sunt întrebări la care va răspunde timpul, în conformitate cu capacitatea şi voinţa politică a ţărilor
membre.

10. Perspectiva unor noi lărgiri a Uniunii Europene.

După primirea României şi Bulgariei în UE, alte state europene speră să devină, într-o bună zi, membre
ale Uniunii. Între acestea se numără: Croaţia, Turcia, Macedonia, statele din Balcanii de Vest (Albania, Serbia,
Muntenegru, Bosnia-Herţegovina), R. Moldova şi Ucraina.
• În octombrie 2006, Comisia Europeană a lansat prima etapă a negocierilor de aderare la
Uniunea Europeană a Croaţiei şi Turciei. Această etapă a constat într-o trecere în revistă a
ansamblului normelor europene şi în evaluarea stadiului de pregătire a celor două candidate. .
Oficialii europeni au precizat că a fost vorba mai mult de un exerciţiu tehnic necesar pentru a
explica ţărilor candidate la aderare legislaţia europeană, şi pentru a înţelege care este situaţia în
fiecare ţară. Acest proces numit „screening” se încheie, de regulă, cu o recomandare a Comisiei
Europene favorabilă sau nu deschiderii propriu-zise a negocierilor de aderare, capitol cu capitol.
Situaţia Croaţiei este mai uşoară. Ea îndeplineşte, în bună măsură, criteriile de aderare se bucură de un
puternic sprijin extern din partea Austriei şi Germaniei şi se crede că va putea încheia negocierile în 2007 –
2008. În acest fel, aderarea s-ar putea produce spre 2009 – 2010. Au existat speculaţii că, chiar eventuala
amânare cu un an a aderării României şi Bulgariei s-ar fi înscris într-o logică a lobby-ului austriac şi german,
care ar fi dorit ca celor două ţări să li se alăture şi Croaţia.
În schimb, situaţia Turciei este mai dificilă. Potrivit cotidianului german „Die Welt” din 17 iunie 2006,
premierul bavarez şi lider al social-creştinilor bavarezi, Edmund Stoiber, ar fi declarat că aderarea Turciei nu
intră în discuţie, în pofida faptului că se derulează deja negocierile de aderare. „Sunt convins că nu se va ajunge
la aderarea Turciei la UE – a declarat Edmund Stoiber – având în vedere mărimea ţării, situaţia sa economică,
dar şi din punct de vedere social şi cultural, aderarea Turciei ar suprasolicita capacitatea de extindere a Uniunii
Europene”. De reţinut că Turcia are o populaţie de 69,7 milioane de locuitori, cu o înaltă rată de creştere
demografică, ceea ce ar îndreptăţi-o la un mare număr de voturi în Consiliul Uniunii, ca şi la un mare număr de
euro-parlamentari.
În plus, Turcia are de rezolvat o serie de probleme, care ţin de criteriul politic de aderare. Între acestea
se numără: relaţiile cu Republica Cipru, care este deja membru al Uniunii Europene; continuarea ocupării părţii
de nord a Insulei Cipru şi susţinerea politico-diplomatică a auto-proclamatei Republici Turce a Ciprului de
Nord, nerecunoscută de comunitatea internaţională; statutul minorităţii Kurde din Turcia şi recunoaşterea
„genocidului” populaţiei armene în timpul primului război mondial. Premierul turc a declarat că Turcia nu-şi va
deschide porturile şi aeroporturile pentru navele şi avioanele cipriote până nu se va pune capăt izolării
autoproclamatei Republici Turce a Ciprului de Nord, chiar cu riscul suspendării negocierilor de aderare.
Aceste declaraţii par să confirme opiniile exprimate de unele personalităţi, potrivit cărora pentru Turcia
importantă a fost lansarea negocierilor de aderare şi mai puţin încheierea acestora. De aceea, se consideră că
aderarea Turciei la UE nu va avea loc înainte de 2015. Trebuie reţinut şi faptul că în ţări ca Franţa şi Germania –
ţări în care trăieşte o mare comunitate de imigranţi turci – opinia publică se opune aderării Turciei. Un eventual
referendum în Franţa, de exemplu, privind aderarea Turciei ar avea, mai mult ca sigur, un rezultat incert.
• Macedonia a obţinut din partea Consiliului European statutul de ţară candidată la aderare, dar
Comisia Europeană nu a început încă negocierile de aderare. Se apreciază că, reforma
constituţională din Macedonia a reprezentat un atu în obţinerea statutului de ţară candidată.
Aderarea sa va depinde însă de funcţionarea statului de drept şi respectarea normelor democratice

43
precum şi de definirea de către Uniune a unei strategii clare privind viitoarele sale extinderi.
Posibilă dată a aderării: 2012.
• Ţările din Balcanii de Vest (Albania, Serbia, Muntenegru şi Bosnia-Herţegovina) au obţinut în
2003, cu prilejul Consiliului European de la Salonic promisiunea de a adera, în perspectivă, la UE,
dar în funcţie de capacitatea de absorbţie a acesteia. Acordurile de Stabilizare şi Asociere pe care
aceste ţări le-au semnat sau urmează să le semneze cu Uniunea Europeană constituie un prim-pas
spre obţinerea statutului de state-candidate şi, apoi, spre începerea negocierilor de aderare.
Se apreciază că dacă cele 4 ţări vor îndeplini, cu prioritate criteriile politice, respectiv respectarea
drepturilor omului, colaborarea cu Tribunalul de la Haga, combaterea corupţiei şi a crimei organizate, aderarea
ar putea avea loc în jurul anului 2015.
De altfel, preşedintele Comisiei Europene a declarat că drumul integrării ţărilor balcanice în UE este
însă foarte bun.
• Republica Moldova şi Ucraina şi-au exprimat şi ele opţiunea pentru integrarea în Uniune, dar
perspectivele pentru atingerea acestui obiectiv politic sunt îndepărtate. Oficialii Comisiei Europene s-au
oferit să sprijine Kievul şi Chişinăul pe calea reformelor, fără a permite însă integrarea lor în U.E.
Actualul preşedinte al Comisiei Europene, José Manuel Durao Baroso, a declarat – cu referire la
Ucraina – că uşa Uniunii rămâne deschisă. Viitorul Ucrainei este în Europa. Cea mai bună cale nu este cea a
discuţiilor permanente despre aderare, ci obţinerea unor rezultate concrete”. Aceste aprecieri sunt valabile şi
pentru Republica Moldova, care a început chiar armonizarea propriei legislaţii cu legislaţia comunitară şi a creat
un mecanism intern de pregătire a aderării. Dar, atât în Ucraina, cât şi în Republica Moldova mai este mult de
lucru pentru îndeplinirea criteriilor politice şi economice de aderare. Unii analişti europeni sunt de părere că
probabilitatea ca Ucraina şi Republica Moldova să adere la U.E., într-un timp previzibil, este extrem de redusă ca
urmare a gradului redus de îndeplinire a criteriilor de aderare şi creşterii curentului euro-sceptic într-o serie de
ţări importante, membre ale Uniunii.
Câteva considerente se impun:
• În Uniunea Europeană se desfăşoară un proces de reflecţie în legătură cu viitoarele lărgiri. La Consiliul
European din 15 – 16 iunie 2006, de la Bruxelles, a avut loc o discuţie în legătură cu redefinirea
strategiei de extindere de după primirea României şi Bulgariei (U.E. – 27). A predominat opinia că
viitoarele lărgiri vor trebui să ţină seama de capacitatea de absorbţie şi de funcţionare a Uniunii
Europene cu actualele sale instituţii. În „Concluziile” Consiliului se subliniază importanţa garantării că,
prin extinderile viitoare, Uniunea va fi capabilă „să funcţioneze eficient şi să aprofundeze proiectul
european”.
În susţinerea acestei concluzii, Cancelarul austriac Wolfgand Schüssel afirma că o continuare a
procesului de extindere ar putea constitui o ameninţare la adresa Uniunii. La rândul său, preşedintele Franţei,
Jacques Chirac, a pledat în favoarea continuării lărgirii, dar în cadrul unui proces „stăpânit şi mai bine înţeles”.
El a subliniat, totodată, că pe lângă capacitatea politică, financiară şi instituţională de a primi noi membri, este
important şi sprijinul cetăţenilor pentru continuarea lărgirii.
• Ideea sprijinului cetăţenilor reflectă o preocupare crescută a liderilor europeni faţă de creşterea euro-
scepticismului în legătură cu procesul de lărgire a Uniunii. Din păcate, entuziasmul cetăţenilor vest-
europeni faţă de lărgirea Uniunii din anii ’90 a pierdut teren în faţa curentului euro-sceptic, pe fondul
crizei economice din aceste ţări şi a temerilor că vor pierde „acquis-urile” sociale de care aceştia
beneficiază în prezent. Adepţii acestui curent uită însă că starea lor de bunăstare se datorează, în bună
parte, şi deschiderii pieţelor din Europa Centrală şi de Est, pentru propriile produse manufacturate.
• Scăderea optimismului faţă de continuarea procesului de lărgire ar putea fi cauzat şi se pierderea
încrederii cetăţenilor din unele ţări faţă de avantajele statutului lor de membri ai Uniunii.
Potrivit unui sondaj efectuat, în anul 2006, în cinci dintre cele mai mari ţări ale U.E., numărul celor care
se consideră dezavantajaţi – din motive economice – de statutul de membru este mai mare decât a celor care
apreciază apartenenţa la Uniune. Majoritatea pesimiştilor consideră că apartenenţa la Uniunea Europeană le-a
adus preţuri mai mari: 83% în Germania; 82% în Spania; 80% în Polonia, 72% în Franţa şi 56% în Marea
Britanie.
Mai trebuie notat că, în ciuda fondurilor uriaşe primite de la Uniunea Europeană, peste 70 milioane de
europeni – potrivit unui raport EUROSTAT – din Italia, Portugalia şi Spania trăiesc la limita sărăciei. Dintre
aceştia, 11 milioane trăiesc în zonele sărace ale Italiei.

44
• Unele state membre ale Uniunii, precum şi unii euro-parlamentari sunt de părere că viitorilor candidaţi
la aderare ar trebui să li se impună noi criterii, pe lângă cele convenite, în 1993, la Copenhaga. În
schimb, Finlanda, de exemplu a respins asemenea propuneri, subliniind că fundamental este să fie
îndeplinite cu stricteţe criteriile existente.
• Dintre temerile europenilor faţă de lărgirea, în continuare, a U.E. am putea menţiona:
- Pierderea de fonduri comunitare pentru dezvoltarea regională;
- Imigraţia masivă şi creşterea concurenţei (neloiale) pe piaţa forţei de muncă;
- Delocalizarea unor întreprinderi şi pierderea locurilor de muncă;
- Teama ca o serie de neajunsuri din pregătirea ţărilor candidate şi a unor fenomene
negative să nu se transfere asupra ţărilor membre.
• Abia după primirea în Uniune a tuturor ţărilor cu vocaţie europeană se va putea vorbi despre o Europă
Unită, lipsită de noi bariere politice şi economice. Dar, aceasta poate însemna încă o perioadă de 15 –
20 de ani.

Rezumat

Până în 1995 Uniunea Europeană a cuprins câteva lărgiri succesive. La 1 ianuarie 1973 au aderat la
Uniune Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda. A doua lărgire a avut loc în anul 1981 cu Grecia, a treia în 1986
cu Spania şi Portugalia, şi 1995 cu Ausria, Finlanda şi Suedia.
În anii următori au mai depus cereri de aderare la Uniune încă 12 state : Ungaria, Polonia, România,
Slovacia, Letonia, Estonia, Lituania, Bulgaria, Cehia, Slovenia, Cipru şi Malta. Lărgirea Uniunii Europene a
adus o serie de beneficii politice, economice, şi geostrategice.
Şi statele candidate înregistrează avantaje prin integrarea în Uniune legate de procedul tranziţiei,
beneficierea de tehnologii avansate, integrarea pe piaţa internă şi garantarea suveranităţii şi independenţei .
Lărgirea Uniunii presupune şi asumarea unor costuri din partea Comunităţii Europene cât şi din partea
statelor candidate.
În anul 1993 Uniunea a stabilit la Copenhaga un set de trei criterii pentru aderare şi anume: criteriul
politic, eonomic, şi legislativ.
Procedura de aderare este definită în art. 49 al Tratatului de la Maastricht şi prevede: cererea de
aderare, decizia de deschidere a negocierilor, negocierile de aderare pe 31 de capitole, documentele de poziţie, şi
încheierea tratatului de aderare.

Concluzii

Integrarea europeană prezintă o serie de riscuri şi avantaje atât pentru Uniune cât şi pentru statele
candidate la aderare.

Teste de autoevaluare:

1. Care sunt ţările membre ala Uniunii Europene?


2. Care sunt criteriile de aderare stabilite la Copenhaga?
3. Care sunt avantalele şi costurile lărgirii pentru Uniune?
4. Care sunt avantajele şi riscurile statelor candidate la aderare?

Teste de control:

1.Prima lărgire a Uniunii a avut loc:


a) 1970;
b) 1973;
c) 1979.

2.Statele integrate în Uniune în 1995 sunt:


a) Austria , Finlanda, Suedia;
b) Austria, Irlanda, Suedia;

45
c) Austria, Danemarca, Irlanda.

3.Criteriile de aderare au fost stabilite:


a) 1993 Copenhaga;
b) 1957 Roma;
c) 2002 Nissa.

4.Ultima lărgire a Uniunii europene a avut loc:


a) 1995;
b) 2000;
c) 2004.

5.Avantajele lărgirii pentru statele candidate pot fi:


a) sprijin în tranziţie;
b) garntarea suveranităţii;
c) beneficii tehnice avansate.

46
TEMA V - ROMÂNIA ŞI UNIUNEA EUROPEANĂ ( I )

1. Aderarea la Uniunea Europeană – obiectiv strategic al României după Revoluţia din


1989.

Încă în „Proclamaţia către ţară” a Consiliului Frontului Salvării Naţionale, din 22 decembrie 1989, era
exprimată, într-o formă implicită, dorinţa conectării României la valorile democratice şi la structurile vest-
europene. „Întreaga politică externă a ţării – se punea în punctul 9 din documentul sus-menţionat – trebuie să
servească promovării bunei vecinătăţi, prieteniei şi păcii în lume, integrându-se în procesul de construire a
unei Europe unite, casă comună a tuturor popoarelor continentului” (subl. ns.).

Deosebit de importante sunt acele puncte din program care-şi propuneau ruperea de sistemul totalitar şi
democratizarea societăţii româneşti. Prevederi precum: abandonarea rolului conducător al unui singur partid şi
statornicirea unui sistem democratic pluralist; alegeri libere; separarea puterilor în stat; elaborarea unei noi
Constituţii; renunţarea la economia centralizată şi la dogmele ideologice; libertatea de expresie în mass-media;
respectarea drepturilor omului, inclusiv ale cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale; re-evaluarea rolului
societăţii civile constituie, în fond, valori democratice cerute tuturor ţărilor candidate la aderarea la Uniunea
Europeană.

În acest fel, era exprimată clar opţiunea de reconectare a României – ţară eminamente europeană – la
valorile occidentale şi de conectare, în perspectivă, la structurile europene, care asiguraseră vestului
continentului, timp de 45 de ani, pacea, stabilitatea şi prosperitatea popoarelor sale.

În condiţiile în care Tratatul de la Varşovia şi CAER-ul nu fuseseră desfiinţate, când încă nu se


prefigura prăbuşirea imperiului sovietic, o asemenea opţiune însemna un act de curaj, dar şi de previziune
politică din partea noilor structuri de putere, instalate la Bucureşti în decembrie ’89 şi legitimate de Revoluţie.

Ulterior, aderarea României la Uniunea Europeană a devenit, în mod explicit şi oficial, unul din
obiectivele strategice ale politicii externe româneşti.

În legătură cu acest obiectiv, se impun câteva consideraţii:

1. România a fost printre primele ţări din Europa Centrală şi de Est care a iniţiat, încă din anii ’70,
demersuri pe lângă CEE pentru dezvoltarea de relaţii comerciale. Ca urmare, din 1974, România a
beneficiat de Sistemul Generalizat de Preferinţe (SGP), după care a semnat cu CEE mai multe acorduri
pentru facilitarea schimburilor comerciale.

2. În ciuda opoziţiei CAER şi a URSS, România a recunoscut de facto, în 1980, Comunitatea


Economică Europeană prin semnarea Acordului privind crearea Comisiei mixte România – CEE.
Această opoziţie s-a datorat politicii de bloc promovate, la acea dată de CAER – evident, sub presiune
sovietică – de a nu accepta recunoaşterea Pieţii Comune de către ţările membre ale CAER până la
stabilirea, mai întâi, a unor raporturi directe între cele două structuri. Ori, CEE nu dorea nici ea
recunoaşterea şi stabilirea de contacte directe cu CAER pentru a nu legitima o structură economico-
politică aparţinând blocului comunist. Prin stabilirea de relaţii cu România, Comunitatea Economică
Europeană realiza o nouă breşă în sistemul economic şi politic al fostelor ţări socialiste. De aceea, CEE
nu a respins încheierea de acorduri bilaterale cu unele ţări membre ale CAER.

3. Dincolo de dificultăţile de natură economică şi legislativă presupuse de viitoarea integrare în structurile


vest-europene, trebuie luată în considerare şi necesara schimbare de mentalitate a populaţiei. Să nu
uităm că, decenii de-a rândul, cetăţenilor români li s-a inoculat ideea că suveranitatea naţională este
„sfântă” şi că eventuala integrare economică într-o structură regională este inoportună, întrucât ar
conduce la pierderea independenţei şi suveranităţii naţionale. Prin poziţiile adoptate, România a fost un
fel de „oaie neagră” a CAER-ului, în cadrul căreia s-a detaşat prin respingerea oricărei propuneri ce
viza o „integrare socialistă” cât mai profundă. A veni, după Revoluţie, cu proiectul integrării într-o altă
structurală economică, fie ea capitalistă, însemna un act temerar, pe care noul regim politic, sprijinit de
societatea civilă şi l-a asumat.

47
În ceea ce o priveşte, atitudinea României de apropiere de CEE a fost dictată de cel puţin 3
considerente:

a) Pentru a-şi manifesta şi pe această cale independenţa faţă de URSS şi CAER. România s-a
opus, de-a lungul timpului,aşa cum aminteam mai înainte, unei integrări prea accentuate a
economiei sale într-o structură dominată de URSS şi folosită de aceasta ca instrument politic
pe plan internaţional. Este binecunoscută opoziţia României faţă de aşa-numitul „plan Valev”,
elaborat de CAER, la începutul anilor ’60, care urmărea specializarea ţării noastre doar în
agricultură, precum şi faţă de integrarea mai accentuată a ţărilor membre.

b) Pentru a profita de tehnologia occidentală de care avea nevoie în scopul modernizării


economiei, în condiţiile în care România dispunea de împrumuturi considerabile din partea
Băncii Mondiale. Era de notorietate nivelul mai redus de dezvoltare tehnologică a economiilor
ţărilor membre ale CAER, care-şi concentrau eforturile pe inovaţiile din domeniul militar, în
defavoarea celor din sectorul civil. Se ştie, doar, că transferul tehnologic din domeniul militar
în cel civil era, în CAER, extrem de greoi, dacă nu chiar imposibil din cauza „păstrării
secretului”.

c) Pentru a-şi promova imaginea de „ţară deschisă” spre lumea vest-europeană şi care desfăşura o
politică de înţelegere şi colaborare cu toate ţările lumii. O asemenea imagine, România şi-a
dobândit-o, îndeosebi, după „Declaraţia din Aprilie 1964”, dar mai ales după refuzul de a
participa, în 1968, la invazia din Cehoslovacia a celorlalte 6 ţări membre ale Tratatului de la
Varşovia şi rolul activ jucat în convocarea Conferinţei OSCE de la Helsinki. Este de la sine
înţeles că aceasta preocupare a României găsea un ecou favorabil în cele mai multe din ţările
occidentale, membre ale CEE, care-i stimulau acţiunile de independenţă şi răspundeau pozitiv
la propunerile de dezvoltare a relaţiilor economice şi comerciale.

4. Din păcate, această manifestare a independenţei politico-economice a României, faţă de tendinţele


integraţioniste promovate de Moscova – acţiune care a precedat cu aproape două decenii prăbuşirea
comunismului – n-a fost recunoscută şi apreciată cum se cuvine, după Revoluţie, de către CEE. Ne-
am fi aşteptat la o mai mare deschidere din partea CEE, mai ales că, încă de pe 7 ianuarie 1990, noile
organe provizorii ale puterii din România post-revoluţionară au adoptat o Declaraţie cu privire la
importanţa pe care ţara noastră o acordă dezvoltării relaţiilor cu CEE, stabilirea relaţiilor
diplomatice cu organizaţia de la Bruxelles şi acreditarea unui ambasador.

În martie 1990, o propunere a Guvernului României – transmisă de viceprim-ministrul Mihai


Drăgănescu, în vizită la Bruxelles – pentru semnarea unui Acord comercial, a fost respinsă de
Comisarul European pentru Relaţii Externe, Frans Andriessen. Motivul invocat a fost acela că România
nu ar respecta drepturile minorităţilor naţionale, şi în special, ale minorităţii maghiare. De notat că
vizita la Bruxelles a avut loc exact în perioada evenimentelor din martie 1990 de la Târgu Mureş, când
presa internaţională îi acuza pe români că au declanşat violenţele împotriva etnicilor maghiari, iar pe
autorităţile statului că nu i-ar fi protejat. Ulterior, au fost invocate şi atitudinea Guvernului faţă de
fenomenul „Piaţa Universităţii” şi venirea minerilor în Capitală.

5. Obiectivul aderării României la CEE era o consecinţă logică a transformărilor politice intervenite
în România, odată cu Revoluţia din Decembrie 1989, prin trecerea de la un regim totalitar, la un
sistem democratic şi la economia de piaţă.

6. România nu era singura ţară din fostul spaţiu sovietic care se angajase pe acest drum. Aceeaşi
opţiune exprimaseră şi Polonia, Ungaria, Cehoslovacia şi Bulgaria, care se simţeau stânjenite de
chingile unei structuri, respectiv CAER-ul, care-şi „trăia ultimele zile”. De altfel, în iunie 1991, prin
acordul statelor membre, inclusiv al României, CAER-ul s-a autodizolvat. În aceste condiţii
concret-istorice, era firesc ca şi România să se orienteze spre o structură care să-i asigure integrarea în
circuitul economic internaţional, sprijinind-o în restructurarea, relansarea şi modernizarea economiei. În
condiţiile globalizării, în care intrase omenirea după încetarea „războiului rece”, aderarea la CEE era
singura noastră şansă de supravieţuire.

7. Opţiunea României, ca şi a celorlalte ţări din Europa Centrală, era în consonanţă şi cu politica
ţărilor vest-europene de unificare a Europei. De aceea, CEE nu putea face abstracţie de

48
transformările produse în această parte a continentului şi de noua orientare pro-occidentală a
regimurilor democratice instalate, în aceste ţări, după prăbuşirea comunismului.

În plus, pentru CEE, prăbuşirea regimurilor comuniste în Europa Centrală şi autodizolvarea CAER-ului
reprezentau o ocazie mult aşteptată de a câştiga o piaţă promiţătoare.

2. Acordul European de Asociere a României la CEE (1 februarie 1993).

După auto-dizolvarea CAER-ului, Polonia şi Ungaria, urmate de Cehoslovacia, reunite în „Grupul de la


Vişegrad”, şi-au exprimat opţiunea de a adera la CEE. Pentru realizarea acestui proiect, ţările comunitare au
creat o formulă nouă de asociere, respectiv Acordurile Europene, care le-ar fi permis ţărilor asociate să adere, în
perspectivă, la CEE.

România nu putea rămâne înafara acestui proiect politic. De aceea, în conformitate cu Declaraţia din 7
ianuarie 1990 a Guvernului provizoriu de la Bucureşti, au fost intensificate demersurile pe lângă autorităţile
comunitare şi ţările membre, în vederea începerii negocierilor privind încheierea unui Acord de Asociere a
României la CEE.

În perioada 20 – 21 Decembrie 1991 au avut loc, la Bucureşti, discuţii exploratorii cu reprezentanţii


Comisiei Europene, după care, în perioada 19 – 20 mai 1992, a urmat prima rundă de negocieri oficiale
pentru încheierea unui Acord. După alte cinci runde de negocieri (18 – 19 iunie 1992; 16 – 17 iulie 1992, 14 –
15 septembrie 1992; 12 – 13 octombrie 1992; 3 – 4 noiembrie 1992), a fost finalizat Acordul de Asociere şi
Acordul interimar de aplicare anticipată a prevederilor privind aspectele economice şi comerciale,
prevăzute în Acordul de Asociere. Ambele Acorduri au fost parafate la Bruxelles, la 17 noiembrie 1992 şi au
fost semnate la 1 februarie 1993. Din partea României, Acordul de Asociere a fost semnat, la Bruxelles, de
primul ministru Nicolae Văcăroiu.

„Acordul European instituind o asociere între România, pe de o parte, Comunităţile Europene şi statele
membre ale acestora, pe de altă parte”, cunoscut îndeobşte sub numele de „Acordul European” sau „Acordul
de asociere” a fost ratificat de Parlamentul României prin Legea numărul 20/6 aprilie 1993. Acordul a fost
publicat în Monitorul Oficial al României, Anul V, nr. 73/12 aprilie 1993.

În urma ratificării de către cele 12 ţări membre ale Comunităţii Europene şi a Avizului favorabil primit
din partea Parlamentului European, Acordul de asociere a intrat în vigoare la doi ani de la semnare, adică la
1 februarie 1995.

În Declaraţia Guvernului publicată cu prilejul intrării în vigoare a „Acordului de asociere” se arăta că


momentul 1 februarie 1995 marchează trecerea la etapa acţiunilor concrete destinate pregătirii aderării României
la Uniunea Europeană. Reiterând opţiunea strategică fundamentală de integrare deplină şi cât mai rapidă a
României în Uniune, Guvernul îşi reafirma hotărârea de a asigura aplicarea întocmai a prevederilor „Acordului
de asociere”, de continuare şi accelerare a procesului de reformă în toate segmentele vieţii economice şi sociale.

Care sunt principalele prevederi ale Acordului ?

Semnarea „Acordului de asociere” trebuie evaluată în funcţie de natura super-centralizată, etatistă a


economiei româneşti din acea perioadă, care se afla în totală contradicţie cu economia de piaţă, capitalistă a
ţărilor comunitare.

În esenţă, Acordul prevedea un ansamblu de măsuri ce trebuiau să fie luate de România, pe


parcursul a 10 ani (redus, ulterior, la 9 ani) de reducere progresivă, până la desfiinţare, a taxelor vamale
la o serie de produse din şi spre UE. De aceea, se apreciază că Acordul a instituit o competiţie între
protecţionism şi piaţa liberă, forţând economia să se restructureze şi să se adapteze la mecanismele pieţei,
să devină competitivă în raport cu economiile statelor membre ale Uniunii, pentru a fi capabilă să se
integreze, în perspectivă, în Piaţa Internă a Uniunii.

Capitolele Acordului se referă la:

- Libera circulaţie a mărfurilor industriale, agricole şi piscicole:

49
- Circulaţia lucrătorilor, dreptul de stabilire a companiilor şi furnizarea de servicii între
Comunitate şi România;

- Efectuarea plăţilor şi concurenţa;

- Cooperarea economică;

- Cooperarea culturală;

- Cooperarea financiară.

În Acordul de asociere se prevede că, în perioada de tranziţie de 10 ani, România şi Comunitatea vor
stabili gradual o zonă de liber schimb, bazată pe obligaţii reciproce şi echilibrate. În acest sens, România şi
Comunitatea se obligau să abolească progresiv între ele, cel mai târziu până la sfârşitul celui de-al cincilea an de
la intrarea în vigoare a Acordului, orice taxă vamală la export. În acelaşi timp, Comunitatea se obliga să
desfiinţeze restricţiile cantitative la exportul în România odată cu intrarea în vigoare a Acordului, în timp ce
România urma să o facă după 5 ani. Acordul a mai prevăzut: dreptul de stabilire a companiilor; măsuri pentru
dezvoltarea cooperării economice, tehnico-ştiinţifice, culturale şi financiare; dezvoltarea regională; acţiuni de
sprijinire a armonizării legislaţiei naţionale cu cea comunitară.

Un capitol important din Acordul European de asociere se referă la dialogul politic sistematic, care
urma:

Să faciliteze integrarea deplină a României în comunitatea statelor democratice şi apropierea


progresivă faţă de Comunitatea Europeană;

Să conducă la o convergenţă crescândă în probleme internaţionale;

Să contribuie la apropierea poziţiilor în probleme de securitate, în scopul întăririi securităţii şi


stabilităţii în întreaga Europă;

Să sprijine organizarea de consultări, la cel mai înalt nivel politic.

De subliniat că Acordul de Asociere a instituit între România şi Comunitatea Europeană, un


sistem de relaţii structurale, care urmau să se desfăşoare prin:

Consiliul de Asociere, format din membri desemnaţi de Guvernul României, Consiliul


Comunităţilor Europene şi Comisia Europeană, având misiunea de a supraveghea realizarea
Acordului de Asociere. Acesta urma să se întâlnească, la nivel ministerial, de regulă, o dată pe
an pentru a examina orice probleme importante care au apărut în implementarea Acordului,
precum şi orice alte probleme bilaterale sau internaţionale de interes reciproc. Consiliul de
Asociere s-a reunit la nivelul miniştrilor de externe, de regulă la Bruxelles sau Luxemburg.

Comitetul de Asociere, la nivelul înalţilor funcţionari, care urma să se întâlnească de două ori pe
an, alternativ la Bucureşti şi Bruxelles. Delegaţia română la reuniunile Comitetului de Asociere a
fost condusă de şeful Departamentului de Integrare Europeană, iar, ulterior, de ministrul
integrării europene. Comitetul avea ca misiune şi pregătirea reuniunii Consiliului de Asociere,
scop în care avea în subordine un număr de sub-comitete (agricultură, mediu, transporturi,
sănătate, educaţie, finanţe-bănci, etc.);

Comitetul Parlamentar Mixt, compus din reprezentanţi ai Parlamentului României şi ai


Parlamentului European. Se reuneşte de două ori pe an, alternativ, la Bucureşti şi Bruxelles.
Reuniunile acestui Comitet se finalizează cu un set de „Concluzii”, adoptate îndeobşte prin
consens.

Aşadar, Acordul European de Asociere a consacrat asocierea României la UE, stabilind formele
dialogului politic şi cooperării economice între cele două părţi. Acesta a reprezentat baza legală a viitoarelor
relaţii ale României cu Uniunea Europeană.

Sintetizând, principiile Acordului şi obiectivele asocierii au fost următoarele:


50
Crearea cadrului instituţional adecvat pentru realizarea unui dialog politic permanent;

Dezvoltarea comerţului şi a unor relaţii armonioase, care să sprijine dezvoltarea economică a


României, dar şi pătrunderea firmelor occidentale pe piaţa românească;

Susţinerea eforturilor României pentru consolidarea democraţiei, trecerea la economia de piaţă şi


realizarea, în perspectivă a convergenţei economice de natură să sprijine mediul de afaceri;

Liberalizarea circulaţiei mărfurilor, serviciilor, capitalului şi persoanelor din perspectiva viitoarei


integrări în Piaţa Internă a UE;

Crearea cadrului pentru dezvoltarea cooperării în diverse domenii de activitate (economic, social,
financiar şi cultural);

Transmiterea unor mesaje încurajatoare pentru comunitatea internaţională de afaceri în ceea ce


priveşte stabilitatea politică, eforturile pentru stabilizarea economică şi credibilitatea de
ansamblu a societăţii româneşti;

Stabilirea unor instituţii adecvate pentru a face asocierea efectivă şi crearea cadrului pentru
integrarea graduală a României în Comunitate.

3. Demersurile ulterioare pentru apropierea şi pregătirea aderării la UE au fost marcate de


trei evenimente:

A. Consiliul European de la Copenhaga, din iunie 1993, care a convenit criteriile de aderare
pentru viitoarele ţări candidate:
a) Criteriul politic:
Stabilirea instituţiilor care garantează democraţia;

Statul de drept;

Drepturile omului;

Respectarea drepturilor şi protecţia minorităţilor naţionale.


b) Criteriul economic:

Existenţa unei economii de piaţă funcţională;


Capacitatea de a face faţă concurenţei şi forţelor pieţei din UE.

c) Criteriul legislativ, respectiv armonizarea legislativă şi însuşirea „acquis-ului comunitar”

Îndeplinirea acestui criteriu înseamnă capacitatea ţării candidate de a-şi asuma obligaţiile de membru,
inclusiv acceptarea obiectivelor Uniunii politice, economice şi monetare.

Consiliul European de la Madrid, din decembrie 1995, a adăugat un nou criteriu: capacitatea
administraţiei de a aplica acquis-ul comunitar, dar şi capacitatea Uniunii de a primi noi membri, fără a perturba
coerenţa internă şi funcţionarea propriilor instituţii, ceea ce presupunea necesara reformă instituţională a Uniunii
Europene.

B. Primirea României, la 7 octombrie 1993, ca membru cu drepturi depline în Consiliul


Europei, care semnifica ataşamentul nostru faţă de valorile şi principiile democratice şi întreprinderea de măsuri
concrete pentru implementarea acestora. Aceasta însemna, în fapt, îndeplinirea criteriului politic de la
Copenhaga. De aceea, se şi spune că organizaţia de la Strasbourg (Consiliul Europei) reprezintă antecamera
Uniunii Europene.

C. Consiliul European de la Essen – Germania, din decembrie 1994, care a adoptat


Strategia de pre-aderare a ţărilor potenţial-candidate. Ideea de la care s-a pornit a fost aceea că aderarea la
Uniune presupune adoptarea unor reforme structurale profunde şi că acest proces nu se poate desfăşura haotic, la
51
voia întâmplării. La reuniune au participat, pentru prima dată şi şefii de stat sau de guvern din România,
Bulgaria, Republica Cehă, Polonia, Slovacia şi Ungaria – ţări care aveau deja statutul de membri asociaţi ai UE.

Scopul Strategiei de pre-aderare de la Essen a fost acela de a furniza ţărilor asociate care se pregăteau
pentru aderare o hartă, un ansamblu de orientări ce trebuiau avute în vedere în scopul asigurării integrării lor în
Uniunea Europeană. Aceasta viza mai multe aspecte:

- Armonizarea legislaţiilor naţionale cu legislaţia comunitară, în scopul integrării în Piaţa Internă


a Uniunii;

- Punerea în aplicare a unor politici/programe în domeniul infrastructurilor şi reţelelor


transeuropene, promovarea cooperării intra-regionale, în domeniul mediului înconjurător, al
justiţiei şi afacerilor interne, al culturii, educaţiei şi formării profesionale, al politicii externe li
de securitate comună.

Aceste politici urmau să fie susţinute prin programul PHARE al Uniunii – ca instrument de finanţare pe
termen mediu.

- Stabilirea de relaţii structurale între ţările asociate şi Uniune, în scopul favorizării unui climat
de încredere reciprocă şi examinării tuturor problemelor de interes comun.

Dialogul structurat se referea la domeniile comunitare în special cele care au o dimensiune


transeuropeană (energia, mediul înconjurător, transporturile, ştiinţa şi tehnologia), politica externă şi de
securitate comună, ca şi afacerile interne şi justiţia. Se prevedea ca, înafara consiliilor de asociere prevăzute în
Acordurile Europene, să se mai organizeze:

• Reuniuni anuale ale şefilor de stat şi de guvern, în marja Consiliului European;

• Reuniuni semestriale ale miniştrilor afacerilor externe pentru examinarea progreselor


înregistrate în pregătirea integrării;

• Reuniuni anuale ale miniştrilor responsabili cu dezvoltarea pieţei interne, finanţe, economie,
agricultură;

• Reuniuni anuale ale miniştrilor transporturilor, telecomunicaţiilor, cercetării şi mediului;

• Reuniuni semestriale ale miniştrilor afacerilor interne şi mediului;

• Reuniuni anuale ale miniştrilor culturii şi educaţiei.

Parte integrantă a Strategiei de pre-aderare de la Essen a fost şi Cartea Albă „Pregătirea ţărilor
asociate din Europa Centrală şi de Est pentru integrarea în piaţa internă a Uniunii”, elaborată de Comisia
Europeană. Scopul acestei Cărţi Albe a fost acela de a ajuta ţările asociate să-şi pregătească economia pentru a
funcţiona în conformitate cu regulile Pieţei interne a Uniunii Europene.

4. Prima Strategie de la Snagov (1995)

Consiliul European de la Essen din 10 decembrie 1994 a recomandat ca, pe baza Strategiei de pre-
aderare aprobată cu acel prilej, fiecare ţară candidată să-şi elaboreze propria Strategie naţională de pregătire a
aderării.

Trebuie subliniat că, la nivelul Parlamentului României, s-a constituit, în 1993, un Consiliu Naţional
Consultativ pentru Integrare Euro-Atlantică, compus din reprezentanţi ai tuturor partidelor parlamentare.
Scopul acestui organism era acela de a crea, în opinia publică românească, un climat favorabil promovării
acestui obiectiv şi, totodată, să sprijine structurile statului în concretizarea opţiunii de integrare în structurile
politico-economice şi de securitate europene. De aceea, în reuniunea din 28 decembrie 1994, desfăşurată în
prezenţa preşedintelui României, Consiliul a adoptat o Declaraţie în care se aprecia ca fiind necesară şi urgentă
elaborarea unei Strategii naţionale de integrare a României în structurile europene şi euro-atlantice pe baza

52
dialogului politic dintre partidele politice, Preşedinţie şi Guvern, având drept obiectiv aderarea României la
Uniunea Europeană.

La 8 februarie 1995, preşedintele României, Ion Iliescu, a avut la Palatul Cotroceni o întâlnire cu
lideri ai partidelor parlamentare, primul ministru şi alţi reprezentanţi ai Executivului, inclusiv şeful
Departamentului de Integrare Europeană. A fost o primă reuniune de acest fel, în care, într-un spirit deschis,
transpartinic, a fost analizată oportunitatea elaborării unei Strategii naţionale de aderare, care să depăşească
limitele unei dispute politice. Se dorea ca această strategie să reprezinte o platformă de conlucrare între toate
forţele politice democratice pentru că – spunea şeful statului – „ guvernările se pot schimba, cei care azi sunt în
opoziţie, mâine pot fi la guvernare”, putându-se succeda tot felul de formule guvernamentale. Aceasta urma să
fie o strategie care viza politica românească şi dezvoltarea ţării pe decenii, atât în vederea integrării, cât şi în
interiorul Comunităţii Europene. Ori, aceasta era problema întregii societăţi româneşti şi, de aceea, trebuiau
angrenate în dezbatere toate forţele politice, în ciuda diversităţii de opinii.

În finalul acestei întâlniri consultative s-a stabilit ca fiecare partid parlamentar să-şi desemneze câte 2 –
3 reprezentanţi care, împreună cu reprezentanţii Guvernului şi diverşi specialişti din mediul academic, să
elaboreze, în termen de 3 luni, proiectul Strategiei naţionale.

Şedinţa inaugurală a Comisiei de elaborare a Strategiei naţionale a avut loc, la 8 martie 1995, tot
la Palatul Cotroceni. Cu acest prilej s-au convenit următoarele:

• Lucrările Comisiei, condusă de acad. Tudorel Postolache, să se desfăşoare la Snagov;

• Aria tematică a Comisiei să plece de la Strategia de pre-aderare de la Essen, dar să pună accentul pe
condiţiile concrete ale României şi pe acţiunile ce urmează a fi întreprinse pentru a face posibilă
aderarea, în perspectivă, la Uniunea Europeană;

• Strategia ce urma să fie elaborată nu trebuia să fie doar opera Guvernului, ci a ansamblului
societăţii româneşti, ceea ce înseamnă: întregul spectru politic parlamentar, instituţiile
fundamentale ale statului, lumea academică şi societatea civilă;

• Strategia va fi prezentată Uniunii Europene odată cu cererea oficială de aderare.

Pe 15 iunie 1995, Comisia a dezbătut şi convenit proiectul Strategiei naţionale. În ziua următoare,
respectiv pe 16 iunie, Strategia, împreună cu textul cererii oficiale de aderare redactată de MAE, conform
uzanţelor diplomatice, au fost adoptate de Guvern.

În sfârşit, pe 21 iunie, la Snagov, a avut loc reuniunea finală a Comisiei, însărcinată cu elaborarea
Strategiei, la care au mai participat: preşedintele României, Ion Iliescu Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,
Prea-fericitul Teoctist Primul-ministru, Nicolae Văcăroiu, preşedinţii celor două camere ale Parlamentului,
Oliviu Gherman şi Adrian Năstase, precum şi şefii celor 13 partide care au fost reprezentate la dezbaterile asupra
Strategiei. Cu acest prilej au fost adoptate două documente:

• Strategia Naţională de pregătire a aderării;

• Declaraţia politică de la Snagov, în care se arăta că obiectivul strategic naţional al aderării


României la Uniunea Europeană constituie un punct nodal al solidarităţii şi convergenţelor forţelor
politice şi sociale ale ţării.

5. Cererea oficială de aderare a României la Uniunea Europeană (22 iunie 1995).

Cererea oficială de aderare a României a fost transmisă pe 22 iunie 1995, la Paris, preşedinţiei franceze
a Consiliului Uniunii. Delegaţia Română a fost formată din ministrul afacerilor externe, Teodor Meleşcanu şi
şeful Departamentului de Integrare Europeană din Guvernul României, Ghiorghi Prisăcaru. Ceremonia
transmiterii cererii de aderare a avut loc la Quai d’Orsay, sediul MAE Francez.

Împreună cu cererea de aderare au fost transmise şi cele două documente adoptate la Snagov, respectiv:
Strategia naţională de pregătire a aderării şi Declaraţia politică.

53
Câteva considerente:

• Declaraţia politică de la Snagov reprezintă primul document oficial prin care toate partidele
parlamentare – fără excepţie – îşi exprimau consensul în legătură cu opţiunea de integrare a
României în Uniunea Europeană;

• Acest consens politic a influenţat, în timp, şi atitudinea favorabilă a opiniei publice în legătură cu
aderarea României la Uniunea Europeană. De aceea, nu este nimic straniu în faptul că, în toate
sondajele de opinie realizate în acea perioadă, peste 80% din populaţia României era în favoarea
integrării în Uniune. Este semnificativ că nici un partid parlamentar important nu s-a pronunţat
împotriva conectării ţării la Uniunea Europeană.

• Dezbaterea deschisă, în spirit de respect reciproc, a problematicii integrării cu prilejul lucrărilor


Comisiei de elaborare a Strategiei şi-a găsit consacrarea în formula „spiritul de la Snagov”, care a
însemnat toleranţă faţă de opiniile adverse şi dorinţa ca, dincolo de orientările politice diferite, să se
găsească formule care să slujească interesul naţional;

• Presa românească a considerat adoptarea Strategiei şi a Declaraţiei politice ca fiind cel mai
important eveniment politic de după Revoluţia din Decembrie ’89.

• Atât Strategia naţională, cât şi Declaraţia politică au avut un ecou pozitiv la nivelul autorităţilor
din ţările membre ale Uniunii Europene; transmiterea cererii oficiale de aderare a României la
Uniune – semnată, în numele Guvernului, de primul ministru Nicolae Văcăroiu – era expresia unei
opţiuni politice clare şi anume că orientarea României spre valorile şi structurile vest-europene era
ireversibilă. Nimeni nu mai putea spune că autorităţile statului ar fi ezitante în ceea ce priveşte
opţiunea politică.

România a fost a treia ţară din Europa Centrală şi de Est care-şi exprimase, în mod oficial, printr-un
document al Guvernului, opţiunea de aderare la Uniunea Europeană. Şi aceasta era o opţiune istorică în evoluţia
post-decembristă a României.

6. A doua Strategie de la Snagov (2000).

Ajunsă la guvernare, în urma alegerilor de la sfârşitul anului 1996, Convenţia Democrată din România
(CDR) şi-a propus reactualizarea Strategiei din 1995 şi, totodată, reconfirmarea opţiunii consensuale a societăţii
româneşti pentru integrarea în Uniunea Europeană. Se dorea, astfel, transmiterea spre exterior a unui nou semnal
politic privind continuarea demersurilor pentru aderarea la Uniune.

Strategia a fost reactualizată, în martie 2000, tot la Snagov, în urma deciziei adoptate de Consiliul
European din decembrie 1999, de la Helsinki, privind începerea, în anul următor, a renegocierilor de aderare a
României.

Această Strategie, întitulară „Strategia Naţională de dezvoltare economică a României pe termen


mediu”, a fost însoţită – după modelul adoptat în 1995 – de o Declaraţie, semnată de preşedintele Emil
Constantinescu, primul ministru Mugur Isărescu şi liderii a 16 partide parlamentare. Adoptată de Guvern,
Strategia a fost transmisă Comisiei Europene pe 20 martie 2000.

În Declaraţia politică se exprima sprijinul pentru „crearea unei economii de piaţă funcţionale,
compatibilă cu principiile, normele, mecanismele, instituţiile şi politica Uniunii Europene”. Era exprimată,
totodată, concluzia potrivit căreia existau premise ca, prin eforturi permanente şi o autentică solidaritate a
forţelor sociale, „la orizontul anului 2007, România să poată îndeplini condiţiile esenţiale de aderare”
(subl.ns.).

7. Nevoia de explicitare a opţiunii pentru aderarea la Uniunea Europeană.

Este bine de ştiut că, în această primă etapă de pregătire a aderării, eforturile autorităţilor române au fost
concentrate pe câteva direcţii importante:

54
- Să explice populaţiei că aderarea la Uniunea Europeană reprezintă pentru România o şansă
pentru consolidarea stabilităţii democratice şi funcţionarea statului de drept, pentru depăşirea
stării de sub-dezvoltare şi pauperizare a populaţiei;

- Să lanseze, în lumea specialiştilor, elaborarea unor studii complexe de cost-beneficii pe termen


mediu şi lung pentru România, care urmau să fie prezentate populaţiei pentru corectă
informare asupra costurilor şi avantajelor aderării;

- Să se arate, în mod clar, că aderarea la UE nu reprezintă nici „un cadou”, dar nici „un dictat”,
ci un parteneriat menit să asigure modernizarea şi dezvoltarea economico-socială a României,
cu sprijinul Uniunii Europene. Aceasta presupune pentru întreaga perioadă de pre-aderare o
reformare profundă a instituţiilor statului, ca şi o sincronizare a efortului propriu, materializat
în restructurare, reformă şi performanţă, cu asistenţă externă şi solidaritatea Uniunii;

- Integrarea europeană trebuie privită ca o provocare, dar şi ca o şansă pentru integrarea


economiei româneşti în Piaţa Internă a Uniunii şi în procesul de globalizare. Se ştie că unul din
fenomenele lumii contemporane, alături de globalizare, este regionalizarea sau mai precis
formarea unor blocuri regionale, mai mult sau mai puţin închise: Uniunea Europeană, NAFTA
în America de Nord, MERCOSUR în America de Sud, ASEAN în Asia de Sud-Est, CSI în
fostul spaţiu sovietic, China şi subcontinentul indian. României i s-a deschis, la începutul
anilor ’90, şansa de a lua loc la masa bogaţilor prin intermediul Uniunii Europene. Este o
perspectivă pozitivă dacă nu vrem ca, în condiţiile globalizării, să rămânem într-o zonă gri,
devenind o pradă uşoară pentru decidenţii noii ordini mondiale. De aceea, aderarea la UE nu
trebuie privită ca un scop în sine, ci un mijloc esenţial de reconectare la valorile democratice
europene, de asigurare a dezvoltării economico-sociale a ţării şi prosperitatea populaţiei.

- Realizarea de către Guvern a unei reforma economice de substanţă, prin privatizare,


restructurare, stabilitate macro-economică, dar şi promovarea unor relaţii strânse cu instituţiile
financiar-bancare internaţionale. Concomitent s-a urmărit ca reforma să fie suportată pentru
populaţie.

CAPITOLUL V – ROMÂNIA ŞI UNIUNEA EUROPEANĂ (II)

1. Constituirea mecanismului intern de pregătire a aderării.

Pornind de la experienţa altor ţări şi de la nevoia asigurării unui proces de pregătire bine coordonat, în
România a fost constituit – la sugestia Comisiei Europene – un mecanism intern de pregătire a aderării.

Trebuie reţinut, însă, că în nici-una din ţările candidate nu a existat un sistem unic de pregătire a
aderării. De exemplu, în Bulgaria, Republica Cehă şi Ungaria a fost creat, în cadrul MAE, un Secretariat de Stat
pentru integrare. În Polonia, a funcţionat un Departament pentru integrare, subordonat primului ministru –
experiment însuşit şi de România.

Pentru Uniunea Europeană (şi mai ales pentru Comisie), importantă era punerea la punct a unui
asemenea mecanism pentru a avea un interlocutor valabil şi nu neapărat forma acestuia.

Astfel, în ţara noastră, în decembrie 1992, îndată după alegerile parlamentare, a fost creat
Departamentul pentru Integrare Europeană, condus de un secretar de stat şi subordonat direct primului ministru.
Şeful Departamentului participa la şedinţele Guvernului.

După 1996, guvernele au adus o serie de modificări în funcţionarea Departamentului. Astfel, între 1996
– 2000, în timpul guvernării CDR, Departamentul a fost condus de un ministru-delegat, iar la începutul anului
2000, Departamentul pentru Integrare, cu întregul personal, a fost inclus în structura MAE, sub forma unui
Secretariat de Stat.

În sfârşit, la finele anului 2000, Guvernul PSD, instalat după alegeri, a creat Ministerul Integrării
Europene, care a luat astfel locul structurii specifice din cadrul MAE. Această structură funcţionează şi astăzi.

55
Logica acesteia se baza pe considerentul că, în acea etapă, în procesul de pregătire a aderării prevalau obiective
de politică internă şi mai puţin de politică externă. În noile condiţii, MIE urma să asigure coordonarea şi
punerea în aplicare a politicilor sectoriale consacrate pregătirilor pentru aderare, inclusiv desfăşurarea
negocierilor.

Este, însă mai mult ca sigur că după aderarea la Uniune, Ministerul Integrării se va integra din nou în
MAE sub forma unui Secretariat de Stat pentru Afaceri Europene . O asemenea structură există în toate ţările
membre ale UE.

În cursul anului 1995 a fost creat, prin Hotărâre de Guvern, Comitetul Interministerial pentru
Integrare Europeană. Preşedintele Comitetului era primul ministru, iar preşedintele executiv – şeful
Departamentului de Integrare. Avea în componenţa sa miniştri sau secretari de stat din principalele ministere cu
atribuţii în procesul de pregătire a aderării (externe, justiţie, finanţe, industrie, transporturi, agricultură, mediu,
educaţie, reformă). Comitetul ţinea reuniuni trimestriale şi adopta măsuri obligatorii pentru structurile
guvernamentale implicate în integrarea europeană.

Prin aceeaşi hotărâre, la nivelul ministerelor şi judeţelor au fost create structuri proprii (birouri, servicii)
însărcinate cu problematica specifică integrării.

În 1995 a fost creată Comisia Parlamentară pentru Integrare Europeană, formată din senatori şi
deputaţi. Din rândul acesteia se forma delegaţia pentru reuniunile Comitetului Parlamentar Mixt România –
Uniunea Europeană.

2. Provocările extinderii Uniunii Europene. Avantajele şi costurile integrării pentru


România.

Evaluarea avantajelor şi constrângerilor sau costurilor integrării României în Uniunea Europeană


trebuie să ţină seama de câteva considerente:

Care ar fi consecinţele neintegrării României, în condiţiile unei economii globalizate ? Ce şanse de


supravieţuire ar avea economia românească, ţinând seama de uriaşa forţă economică a companiilor
transnaţionale ?

Este România adepta unei dezvoltări autarhice, ruptă de legăturile cu lumea exterioară, sau este,
dimpotrivă, în favoarea dezvoltării moderne, a obţinerii de performanţe, de bunăstare, de securitate
socială sporită şi de stabilitate ?

Care sunt costurile integrării pentru Uniunea Europeană, ţinând seama de nivelul scăzut de
dezvoltare a României şi de cheltuielile Uniunii pentru a asigura o reducere a decalajelor care o
separă de actualii membrii ai UE ?

Din răspunsurile la aceste întrebări rezultă că aderarea presupune avantaje şi costuri, atât pentru UE cât
şi pentru România. În final, însă, aderarea la Uniune, este profitabilă mai ales României.

Să vedem, mai întâi, care ar fi provocările extinderii Uniunii Europene la România ?

Într-o prezentare aleatorie, problemele cele mai controversate ar putea fi considerate:

a) Agricultura, având în vedere că aplicarea principiilor Politicii Agricole Comune ar afecta


interesul unor fermieri (francezi, italieni, portughezi, polonezi). România are o importantă suprafaţă de teren
agricol, care se poate constitui, în perspectivă, într-un concurent semnificativ pentru agricultura unor ţări
europene. Cu 14,8 milioane hectare de teren agricol, reprezentând 62,2% din total, România este al doilea mare
producător agricol din Europa Centrală şi de Est, după Polonia. Atât solul cât şi clima în România ar putea
determina o producţie agricolă eficientă. Această agricultură este însă fărâmiţată, dezorganizată, având nevoie de
însemnate resurse din partea Uniunii pentru a fi „pusă pe picioare”.

Un alt factor îngrijorător pentru Uniunea Europeană este ponderea mare a agriculturii româneşti în
formarea PIB-ului (circa 20%, în 1996 şi 10% în 2001, în comparaţie cu ţările membre ale Uniunii, de 2 – 3%),
56
ca şi numărul încă foarte mare al populaţiei ocupate în agricultură (40 – 41%, faţă de 4 – 5% în UE). În alte ţări
din Europa Centrală şi de Est, sectorul agricol contribuie cu 5 – 10% la PIB, iar forţa de muncă variază de la
6.5% în R. Cehă, la 25% în Polonia.

Nu ar trebui să uităm nici faptul că agricultura României se bazează, încă prea mult, pe aşa-zisa „cultură
mare” – cultură extensivă (porumb, grâu, orz), în condiţiile în care, în ţările Uniunii, se practică o agricultură
intensivă, mecanizată, chimizată şi industrializată.

b) Repartizarea Fondurilor Structurale pentru dezvoltare regională. Unele state membre,


precum Grecia, Portugalia, Spania, Italia, sunt îngrijorate în legătură cu posibila micşorare a fondurilor
structurale, care li s-ar cuveni. Această perspectivă a fost clar subliniată în cursul dezbaterilor asupra bugetului
Uniunii pentru perioada 2007 – 2013. Fostul Comisar european pentru politică regională, Michael Barnier a
respins perspectiva ca aderarea unor noi state ar putea servi drept pretext pentru a reduce sau anula sprijinul
Uniunii faţă de regiunile mai puţin dezvoltate din ţările UE.

Aceste două domenii – agricultura şi fondurile structurale – sunt cele mai controversate, întrucât pentru
ele se consumă 80% din bugetul Uniunii. Pentru că, punerea în aplicare a PAC şi a Politicii Regionale având ca
scop diminuarea diferenţelor de dezvoltare economico-socială dintre membrii vechi şi membrii noi ai Uniunii,
înseamnă costuri apreciabile pe care ţările membre ale UE şi le asumă. Realizarea Europei Unite, fără linii de
demarcaţie economică, a unui spaţiu extins de democraţie şi stabilitate politică înseamnă pentru UE asumarea
unor costuri care sunt mai mici decât avantajele care decurg din extindere. Potrivit unor estimări ale Institutului
de Analize Economice Comparate de la Viena, costurile pentru admiterea României în Uniune se ridicau la 9,3
miliarde de dolari. După alte scenarii, costurile ar fi mult mai mari.

c) Recesiunea economică sau creşterea economică redusă din Uniunea Europeană. Cetăţenii
Uniunii Europene sunt înspăimântaţi de perspectiva reducerii locurilor de muncă ca urmare a „delocalizărilor”
unor întreprinderi economice spre ţările nou aderente, inclusiv România şi scăderii nivelului de trai. De aceea,
entuziasmul iniţial al extinderii s-a redus simţitor, făcând loc euroscepticismului.

Din păcate, liderii politici din U.E. n-au explicat propriilor cetăţeni că fără privatizările şi fără piaţa
ţărilor din Europa Centrală şi de Est, economia propriilor ţări ar fi cunoscut dificultăţi mult mai mari.

d) Politica de frontieră şi de securitate internă. Uniunea este extrem, de preocupată ca


România, să se conformeze pe deplin politicilor privind imigrarea, managementul de frontieră, cooperarea în
domeniul justiţiei şi al poliţiei având în vedere că aici se va muta graniţa răsăriteană a Uniunii Europene.

Care sunt principalele avantaje ale aderării pentru România ?

Creşterea economică durabilă; restructurarea şi retehnologizarea industriei, modernizarea


agriculturii şi transporturilor, dezvoltarea infrastructurii şi serviciilor;

Sporirea volumului de investiţii străine directe, crearea unor noi capacităţi de producţie, care să
permită fabricarea unor produse de calitate superioară conform standardelor UE şi cu piaţă de
desfacere asigurată;

Protecţia sporită a consumatorilor, fiind monitorizaţi – ca viitor stat membru – de Agenţia


Europeană pentru Siguranţă Alimentară;

Creşterea economiilor şi investiţiilor populaţiei, micşorarea fiscalităţii prin politici de impozitare


mai relaxate;

Extinderea şi modernizarea pieţei de capital;

Dezvoltarea afacerilor şi a sectorului privat, stimularea concurenţei (care duce la scăderea


preţurilor);

În domeniul agriculturii, integrarea va conduce la;

- Creşterea productivităţii agricole, îndeosebi prin accesul la FEOGA şi la tehnologii


performante;
57
- Stimularea dezvoltării exploataţiilor mijlocii (50 ha) şi mari (peste 100 ha);

- Îmbunătăţirea accesului produselor agricole pe piaţa UE şi dispariţia tuturor barierelor


comerciale;

- Încetinirea migrării forţei de muncă din agricultură spre centrele urbane şi a


îmbătrânirii populaţiei din zonele rurale;

- Diminuarea exodului forţei de muncă tinere în alte ţări ale Uniunii Europene, în
condiţiile relansării economiei româneşti şi sporirii locurilor de muncă în ţară;

- Îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă din mediul rural prin dezvoltarea lucrărilor de


infrastructură şi crearea unor unităţi de industrializare a produselor agricole.

Asistenţa financiară nerambursabilă acordată României, care se ridică în prezent la cca. 7000
milioane de Euro anual, ceea ce reprezintă cca. 2% din PIB. În perioada 2007 – 2013, România ar
urma să primească cca 30 miliarde euro.

Acces nediscriminatoriu, într-o perspectivă de câţiva ani, pe piaţa muncii din statele membre ale
UE;

Îmbunătăţirea substanţială a nivelului de trai şi a calităţii vieţii întregii populaţii a ţării;

Cetăţenia europeană va oferi dreptul de a călători, munci, a se stabili şi de a participa la alegeri în


orice stat membru.

Aderarea la UE presupune şi costuri.

Între aceste costuri, menţionăm:

Nevoia de restructurare a economiei româneşti pentru a fi capabilă să reziste forţelor concurenţiale din
economia mondială şi mai ales din Piaţa Internă a Uniunii; aceasta înseamnă privatizare, modernizare şi
retehnologizare, creşterea productivităţii muncii, reducerea subvenţiilor de la stat şi eliminarea „găurilor
negre” din economie;

Eliminarea fărâmiţării şi creşterea exploataţiilor agricole în măsură să asigure practicarea unei


agriculturii moderne de înalt randament; respectarea strictă a normelor sanitar-veterinare în producerea,
exploatarea şi comercializarea produselor etc.;

Disciplină financiară şi bugetară strictă, eliminarea evaziunii fiscale şi reducerea „economiei gri”
(subterane), scăderea inflaţiei şi asigurarea stabilităţii monedei naţionale;

Asigurarea de la buget din fondurile comunităţilor locale, prin co-finanţare, a proiectelor derulate cu
sprijinul financiar al UE;

Contribuţia României la Bugetul comunitar, care se ridică la 1,24% din PIB. În condiţiile în care
România nu va reuşi să absoarbă fondurile comunitare, ea devine, începând cu 2007, un contributor net
la bugetul comunitar, riscând să devină chiar un „sponsor” al Uniunii Europene.

Potrivit sondajelor de opinie realizate de institute româneşti şi europene rezultă că cca. 70% din
populaţia ţării se declară în favoarea aderării României la UE. Aceasta înseamnă că majoritatea populaţiei crede
că integrarea României în UE va avea mai degrabă efecte pozitive, ca aduce avantaje, în raport cu costurile
aderării.

3. Rapoartele anuale ale Comisiei Europene.

Perioada 1995 – 1997 a fost marcată de o dezbatere intensă în legătură cu modalitatea de declanşare a
negocierilor. Ţările care înaintaseră primele cereri de aderare, inclusiv România, au insistat ca negocierile să
58
înceapă simultan. Atunci erau, însă, doar 6 ţări candidate din Europa Centrală şi de Est: România, Bulgaria, R.
Cehă, Slovacia, Polonia şi Ungaria.

Ulterior, acestora li s-au adăugat încă 6 ţări: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta şi Slovenia.

În aceste condiţii, Comisia Europeană a propus şi Consiliul European a aprobat ca ţările candidate să fie
împărţite în două grupuri sau „valuri”, în funcţie de nivelul pregătirii acestora şi de capacitatea Uniunii de a
negocia.

Pentru aprecierea stadiului de pregătire a candidaţilor, Uniunea a recurs la trei măsuri:

În 1995 a solicitat ţărilor candidate să răspundă la un chestionar elaborat de Comisia Europeană,


compus din 170 de pagini de întrebări. Răspunsul Guvernului României la acest chestionar, elaborat de
o comisie inter-ministerială, transmis Comisiei în iulie 1996 a însemnat un document de 5000 de pagini,
care acoperea toate domeniile activităţii economice şi social-culturale;

Consiliul European de la Madrid, din decembrie 1996, a cerut Comisiei – în baza procedurii prevăzute
de Tratat, să elaboreze o „Opinie în legătură cu cererea României de aderare la Uniunea
Europeană”. Aceasta a fost prezentată, pe 15 iulie 1997, în faţa Parlamentului European, ca parte a
documentului „Agenda 2000”, care trasează direcţiile evoluţiei UE în perioada 2000 – 2006.

Consiliul European de la Luxemburg, din decembrie 1997 a însărcinat Comisia să evalueze – prin
Rapoarte anuale – progresele realizate de ţările candidate în pregătirea pentru aderarea la Uniunea
Europeană. Primul raport asupra progreselor înregistrate de România a fost elaborat în septembrie 1998
şi, apoi, reactualizat în fiecare an. În general, la elaborarea Raportului anual, Comisia a pus accentul pe
următoarele aspecte:

- Gradul de îndeplinire a criteriilor politice;

- Prezentarea unor informaţii detaliate în legătură cu îndeplinirea criteriilor economice;

- Stadiul adoptării pachetului de acte normative prioritare pentru obţinerea calificativului de


„economie de piaţă funcţională”;

- Capacitatea de asumare a obligaţiilor de stat membru al Uniunii;

- Prezentarea stadiului traducerii legislaţiei comunitare. În România, această sarcină a revenit


Institutului European din România. La sfârşitul anului 2003, România avea tradus întregul
„acquis” comunitar şi încheiase revizuirea sa, din punct de vedere legislativ şi juridic

Rapoarte asemănătoare a adoptat, anual, şi Parlamentul European. Doar că, în mare măsură,
rapoartele Parlamentului s-au inspirat din cele ale Comisiei şi au insistat pe aspectele de ordin politic.

Toate rapoartele prezentate de Comisie din 1998 şi până în 2003 au evidenţiat faptul că
România:

Îndeplineşte criteriile politice pentru aderare;

Au fost înregistrate progrese, dar încă nu poate fi apreciată ca având o „economie de piaţă funcţională”,
ceea ce înseamnă că nu va putea face faţă presiunilor concurenţiale din Piaţa Internă a Uniunii;

Se desfăşoară în condiţii bune procesul de armonizare a legislaţiei româneşti cu legislaţia comunitară,


respectiv de preluare a „acquis-ului comunitar”.

Raportul pe 2003 afirmă că România dispune de o economie de piaţă, dar care nu este încă funcţională.
Abia Raportul Comisiei din octombrie 2004 recunoaşte că România are o economie de piaţă funcţională.
Aceasta înseamnă că România îndeplinea, în 2004, toate criteriile de aderare stabilite, în iunie 1993, la
Copenhaga.

59
Până la aderare, în 2007, economia României trebuie însă să adopte măsuri prin care să facă faţă
presiunilor concurenţiale de pe Piaţa Internă a UE.

4. Documente programatice în sprijinul pregătirii pentru aderare.

În vederea îndeplinirii criteriilor de aderare, atât UE, cât şi România au elaborat, în timp, o serie de
documente programatice.

a) Documente elaborate de Comisie:

• Parteneriatul de aderare a reprezentat elementul esenţial al strategiei întărite de pre-


aderare, stabilind, anual, priorităţile pe termen scurt şi mediu ale pregătirilor pentru
aderare. A fost elaborat de Consiliul Uniunii, în consultare cu autorităţile române.

• Foaia de parcurs, care trasează drumul ce trebuie urmat – din perspectiva Comisiei –
pentru ca România să fie în măsură să-şi asume obligaţiile de membru, inclusiv adeziunea
la obiectivele uniunii politice, economice şi monetare

b) Documente elaborate pe plan intern:

• Programul Naţional de Aderare a României (PNAR), elaborat pentru prima dată în


1998 şi reactualizat în fiecare an pe baza observaţiilor cuprinse în Raportul periodic al
Comisiei;

• Planul Naţional de Dezvoltare economică, ca anexă la PNAR, care a cuprins obiectivele


prioritare de dezvoltare, constituindu-se într-un document integrator al strategiilor
sectoriale, regionale şi judeţene. PND a reprezentat suportul de fundamentare a cererii
României de sprijin financiar pentru programele de dezvoltare, construcţie instituţională
şi adaptarea „acquis-ului” comunitar.

• Programul Economic de Pre-aderare (PEP), ca strategie economică pe termen mediu.

Acest Program, corelat cu PNAR, este compatibil cu Programele de Stabilitate sau de Convergenţă ale
statelor membre şi se concentrează pe măsurile de politică economică necesare pentru îndeplinirea criteriilor
economice de aderare stabilite la Copenhaga.

5. Declanşarea negocierilor de aderare a României (15 febr. 2000)

Negocierea aderării la Uniunea Europeană a reprezentat un proces complex, deosebit de negocierile


clasice. Acest proces a depins de evaluarea pe care Uniunea a făcut-o în legătură cu măsura în care ţara
candidată, inclusiv România, îndeplinea setul de criterii de la Copenhaga. Secvenţialitatea lor a fost următoarea:

De îndeplinirea primului criteriu, care se referă la standardele politice, depinde momentul când se
decide începerea negocierilor. Turcia şi Croaţia n-au început negocierile de aderare până când Uniunea
a stabilit că cele două ţări îndeplinesc criteriul politic.

Al doilea este crearea unei economii de piaţă funcţionale şi capacitatea de a face faţă competiţiei din
Piaţa Internă a Uniunii. De aceea, grupul capitolelor financiare şi unele capitole economice se
negociază după ce UE constată existenţa economiei de piaţă în ţara candidată.

De îndeplinirea celui de-al treilea criteriu – asumarea obligaţiilor de stat membru – depinde decizia de
finalizare a negocierilor.

Consiliul European de la Helsinki, din decembrie 1999, a decis ca România să facă parte din al
doilea „val” şi să înceapă negocierile de aderare în anul următor. Acestea au debutat la 15 februarie 2000.

60
Acquis-ul comunitar a fost structurat în 31 de capitole care radiografiază aspecte economice, sociale,
instituţionale şi legislative din societate:

1. Libera circulaţie a mărfurilor;

2. Libera circulaţie a persoanelor;

3. Libera circulaţie a serviciilor;

4. Libera circulaţie a capitalului;

5. Dreptul societăţilor comerciale (Company Low);

6. Concurenţa;

7. Agricultura;

8. Pescuitul;

9. Transporturi;

10. Impozitarea;

11. Uniunea Economică şi Monetară;

12. Statistică;

13. Politica socială şi ocuparea forţei de muncă;

14. Energia;

15. Politici industriale;

16. Întreprinderi mici şi mijlocii;

17. Ştiinţă şi cercetare;

18. Educaţie şi formare profesională;â

19. Telecomunicaţii şi tehnologia informaţiilor;

20. Cultură şi audiovizual;

21. Politica regională;

22. Protecţia mediului înconjurător;

23. Protecţia consumatorilor;

24. Justiţie şi afaceri interne;

25. Uniunea Vamală;

26. Relaţii externe;

27. Politica Externă şi de Securitate Comună;

28. Controlul financiar;

61
29. Prevederi financiare şi bugetare;

30. Instituţii;

31. Diverse.

Pentru conducerea negocierilor a fost constituită „Delegaţia naţională pentru negocierea aderării
României la UE”, formată din delegaţiile sectoriale corespunzătoare fiecărui capitol de negociere, copreşedinţii
acestora şi adjuncţii şefului delegaţiei naţionale.

Delegaţiile sectoriale au fost formate din reprezentanţi ai ministerelor şi celorlalte instituţii ale
administraţiei publice centrale cu responsabilităţi în transpunerea şi implementarea „acquis-ului” în domeniul
respectiv.

6. Documentele de negociere.

Întrucât negocierile de aderare s-au desfăşurat în principal, prin procedura scrisă. Atât Guvernul
României, cât şi Uniunea Europeană au avut de pregătit şi supus atenţiei statelor membre o serie de documente.

Documentele de poziţie au fost documentele oficiale prin care:

- România şi-a prezentat poziţia faţă de fiecare din cele 31 de capitole de negociere;

- Stadiul adoptării „acquis-ului” comunitar;

- Măsurile şi calendarul de adoptare a „acquis-ului” care nu a fost încă implementat în


legislaţia naţională.

Angajamentele asumate prin Documentele de poziţie trebuie strict respectate după transmiterea lor către
UE. În cazul în care aceste documente nu sunt respectate, se consideră că normele comunitare au fost încălcate.

După transmiterea la Uniunea Europeană, Documentele de poziţie au fost postate pe Internat.

Dosarul de fundamentare a cuprins acte cu circuit intern. Informaţiile cuprinse în acest dosar au
stat la baza elaborării Documentelor de poziţie. Acest dosar cuprinde:

- Prevederile „acquis-ului” comunitar la capitolul respectiv:

- Concordanţa dintre legislaţia românească şi aqcuis-ul comunitar;

- Strategiile adoptate de Guvern în domeniu;

- Măsurile necesare a fi luate pentru transpunerea „acquis-ului” şi calendarul legislativ


pentru realizarea acestor măsuri;

- Necesităţile de finanţare pentru preluarea acquis-ului.

62
CAPITOLUL V – ROMÂNIA ŞI UNIUNEA EUROPEANĂ (III)

1. Desfăşurarea negocierilor de aderare (15 febr. 2000–14 dec. 2004)

În cadrul negocierilor de aderare au fost respectate mai multe principii:

Acordurile la care s-a ajuns în timpul negocierilor, chiar şi parţiale, nu vor fi considerate definitive până
când nu se ajunge la un acord final. Aceasta înseamnă că nici un capitol de negociere nu este considerat
definitiv închis până când toate cele 31 de capitole nu sunt închise;

Orice punct de vedere exprimat de oricare dintre părţi asupra unui capitol de negociere nu va influenţa
poziţia cu privire la alte capitole de negociere;

Toate statele candidate sunt parte a procesului de aderare, pe baze egale şi vor adera la UE respectând
aceleaşi criterii;

Pregătirea pentru aderare este individuală; progresul în pregătirea pentru aderare este evaluat pe baza
propriilor merite şi va condiţiona avansul în negociere, determinând data aderării; acest lucru face ca o
ţară candidată să poată recupera distanţa faţă de alte state, chiar dacă data negocierilor este diferită.

În baza acestui principiu, Cipru, Letonia, Lituania şi Slovacia, incluse iniţial în Grupul de la Helsinki au
finalizat negocierile odată cu Grupul de la Luxemburg şi au aderat la 1 mai 2004.

România şi Bulgaria au rămas în urma plutonului şi aleargă împreună spre punctul de sosire, care ar
trebui să fie 1 ianuarie 2007.

Una din problemele dificile din cadrul negocierilor a fost acordarea unor perioade de tranziţie şi
derogări.

Perioada de tranziţie reprezintă o excepţie cu caracter temporar de la aplicarea normelor


comunitare într-un domeniu precis, solicitată de un stat candidat, prin Documentul de poziţie şi
înscrisă, ulterior, în Tratatul de aderare. Perioada de tranziţie intră în vigoare de la data la care un
stat devine membru UE şi se încheie la sfârşitul duratei convenite, iar din acest moment, statului
respectiv i se aplică normele comunitare.

Orice solicitare pentru o perioadă de tranziţie trebuie însoţită, în documentul de poziţie, de un plan care
să asigure aplicarea progresivă a „acquis-ului” comunitar, astfel încât, la sfârşitul perioadei de tranziţie normele
de la care s-a solicitat exceptarea temporară să fie aplicate în întregime.

Derogarea este o excepţie permanentă într-un domeniu strict determinat: poate lua sfârşit doar
atunci când normele comunitare de la care s-a cerut derogarea sunt abrogate sau modificate, iar
derogarea devine fără obiect.

Perioadele de tranziţie şi derogările trebuie să fie foarte bine argumentate. Politica UE este de a limita
numărul şi durata perioadelor de tranziţie şi de a exclude, pe cât posibil, derogările.

Negocierile s-au desfăşurat în cadrul unor reuniuni la nivel de miniştri (şefi de delegaţii) şi de
negociatori şefi (adjuncţi ai şefilor de delegaţii). Negociatorul şef al delegaţiei române a fost prof. univ. Vasile
Puşcaş, iar adjunctul acestuia, Leonard Orban.

Conform procedurii standard, la fiecare 6 luni (în cursul unei preşedinţii a Consiliului Uniunii), a avut
loc cel puţin o reuniune la nivel ministerial şi o a doua, la nivel de adjuncţi ai şefilor de delegaţii.

Baza negocierilor de aderare a fost reprezentată de Documentul de poziţie, prezentat de


Guvernul României, împreună cu Poziţia comună a Uniunii Europene.

63
Documentele de poziţie şi Dosarele de fundamentare au fost supuse, de fiecare dată aprobării
Guvernului României. După adoptarea de către Guvern, documentele de poziţie erau înaintate Consiliului UE,
care le transmitea Comisiei Europene.

Deschiderea negocierilor a fost condiţionată de atingerea unui nivel minim necesar de adaptare şi
punere în aplicare a „acquis-ului” comunitar, coroborat cu prezentarea unor documente de poziţie care reflectă
corespunzător această stare, şi care reprezintă programe viitoare de îndeplinire a cerinţelor de aderare, bine
fundamentate şi credibile.

Pe baza Poziţiei comune propuse de Comisia Europeană asupra capitolelor pentru care gradul de
pregătire a ţării candidate permitea începerea negocierilor, Consiliul UE a adoptat, cu unanimitate, decizia cu
privire la deschiderea capitolelor de negociere următoare.

După aceasta, au urmat negocierile care s-au finalizat cu încheierea provizorie a capitolelor.

Deschiderea negocierilor, la începutul anului 2000, a găsit Guvernul României aproape complet
descoperit. În ciuda insistenţei autorităţilor de declanşare a negocierilor, „sertarele” acestora erau goale, nefiind
pregătite documentele necesare. De aceea, în anul 2000, au fost deschise negocierile la 9 capitole, dintre care
doar 6 au fost închise provizoriu. Au fost capitolele din categoria celor cu un volum de „acquis” redus , fără
probleme deosebite de implementare (externe, statistică, IMM-uri, educaţie, cercetare). În aceste condiţii, efortul
principal pentru desfăşurarea negocierilor a fost făcut în anii 2001 – 2004. Noile autorităţi instalate în urma
alegerilor de la sfârşitul anului 2000 şi-au stabilit ca obiectiv principal încheierea acestora până la încheierea
mandatului..

Un moment de cotitură pentru definirea orizontului aderării României la UE l-a reprezentat Consiliul
European de la Copenhaga, din decembrie 2002. Acest Consiliu a fost important deoarece:

• Prin adoptarea Declaraţiei „O Europă Unită”, a fost reconfirmat caracterul ireversibil, continuu şi
inclusiv al actualului proces de extindere, care cuprinde 12 state, inclusiv România. Acest fapt
presupunea desfăşurarea negocierilor de aderare pe aceleaşi principii şi reguli care au condus
negocierile anterioare;

• A fost reafirmat angajamentul Uniunii Europene de a menţine ritmul alert al negocierilor;

• Anul 2007 a fost confirmat ca anul aderării României la UE, cu condiţia continuării progreselor pe
drumul pregătirii pentru aderare.

Cu prilejul unei vizite în România, în toamna anului 2002, a unei delegaţii a Comisiei de politică
externă, securitate şi apărare a Parlamentului European, am avansat ideea ca România să fie şi ea inclusă în
grupul ţărilor care vor adera la Uniune în 2004. La câteva zile după această luare de poziţie – reflectată în presa
românească – ministrul de externe al Franţei din acea perioadă, Hubert Vedrine, a exprimat şi el opinia că
România ar trebui să adere în 2004.

Sensul propunerii avansate a pornit de la următorul raţionament:

- După primirea, în 2004, a unui grup de 10 ţări, Uniunea va motiva că procesul de


absorbţie al noilor membri este dificil şi, prin urmare, România şi Bulgaria ar trebui să fie
primite mult mai târziu;

- Croaţia şi Turcia vor face lobby pentru primirea lor concomitent cu România şi Bulgaria,
ceea ce ar fi condus automat la amânarea aderării acestora.

Premierul Adrian Năstase a fost sensibil la argumentele prezentate şi a cerut conducerii Ministerului
Integrării Europene să elaboreze o strategie de accelerare a negocierilor, care să deschidă perspectiva devansării
momentului aderării la Uniune. Din păcate, comisarul pentru extindere al Comisiei Europene, Günter
Verheugen, s-a opus unei asemenea posibilităţi. La Consiului European din decembrie 2002, această solicitare a
României nu a avut câştig de cauză, în ciuda unei susţineri ferme din partea preşedintelui Franţei Jacques Chirac.

Un moment delicat în procesul de negociere l-a constituit pregătirea Raportului pe care baroana Emma
Nicholson, raportor pentru România, urma să-l prezinte Parlamentului European în mai 2003. Între
64
amendamentele prezentate de europarlamentarul creştin-democrat olandez, Arie Östlander, susţinut de baroana
Nicholson, a fost şi propunerea de suspendare a negocierilor de aderare cu România. Unul dintre motivele
invocate pentru susţinerea acestui amendament a fost şi situaţia copiilor instituţionalizaţi din România şi legea,
în funcţiune privind adopţiile, care ar fi permis „exportul de copii în străinătate”. Se invoca astfel, un motiv
politic, care putea să conducă la suspendarea negocierilor. Din fericire, amendamentul respectiv a căzut la vot,iar
negocierile au continuat. În schimb, Guvernul Năstase a fost obligat să schimbe legea privind adopţiile,
restricţionând la maximum posibilitatea adopţiilor internaţionale.

În toată perioada 2001 – 2004 autorităţile române au acţionat pentru ca aderarea României la UE să
reprezinte, pe mai departe, un punct nodal al convergenţei între toate forţele politice parlamentare. Acestui
obiectiv i-a slujit organizarea la Bucureşti, în februarie 2003, la iniţiativa preşedintelui Ion Iliescu, a Forumului
Naţional pentru Integrare Europeană. Această manifestare s-a încheiat cu semnarea şi adoptarea unei
Declaraţii solemne prin care se exprima hotărârea ca – dincolo de deosebirile de păreri într-o problemă sau alta
– forţele politice din societatea românească să pună mai presus de orice interesul naţional, respectiv aderarea la
Uniunea Europeană.

3. Încheierea negocierilor şi semnarea Tratatului (25 aprilie 2005).

Negocierile de aderare a României la UE au fost încheiate la 14 decembrie , de Guvernul PSD.

Rezultatele negocierilor asupra celor 31 de capitole au fost încorporate într-un Tratat de aderare
elaborat de Comisia Europeană, în colaborare cu România.

Proiectul de Tratat – rezultat al unor negocieri pe text, care au început în mai 2004 – a fost supus spre
aprobare, pe 15 aprilie 2005, Consiliului UE.

Avizul Conform al Parlamentului European, a fost dat pe 13 aprilie 2005, după votul majoritar
obţinut în Comisia pentru afaceri externe. Rezultatul votului din Parlament: 497 pentru, 91 împotrivă şi 71 de
abţineri.

Semnarea Tratatului a avut loc pe 25 aprilie 2005 – în aceeaşi zi cu votul din Consiliul Uniunii –
la Luxembourg – ţara care deţinea preşedinţia Uniunii.

După semnare, Tratatul de aderare a fost ratificat de parlamentele României şi Bulgariei şi urma a fi
ratificat de parlamentele celor 25 de state membre. Potrivit Tratatului de Aderare, procesul de ratificare în
statele membre trebuie să se încheie până la sfârşitul anului 2006. În caz contrar, aderarea se amână.

În România, potrivit Constituţiei modificate în 2004, ratificare aderării a avut loc în Parlament.

3. Textul Tratatului de aderare.

Tratatul de aderare, comun pentru România şi Bulgaria, cuprinde: Tratatul propriu-zis; Actul de
Aderare şi Protocolul de aderare.

Prima parte a Tratatului conţine definiţii şi prevederi privind caracterul obligatoriu al tratatelor
fundamentale şi al actelor adoptate de instituţiile comunitare şi de Banca Centrală Europeană, anterior aderării
României şi Bulgariei la UE.

Partea a doua conţine prevederi instituţionale, care reglementează participarea celor două ţări la
instituţiile Uniunii..

Partea a treia, respectiv prevederile permanente, cuprinde obligaţia adoptării actelor introduse de
instituţiile UE în diferite domenii, precum şi precizări privind mecanismul şi condiţiile în care se va realiza
această adoptare.

Partea a patra – prevederile temporare cuprinde măsurile tranzitorii (cuprinse în anexe), prevederile
instituţionale şi prevederile financiare, precum şi clauzele de salvgardare.

65
Partea a cincia – prevederi referitoare la adaptările instituţionale – cuprinde dispoziţii referitoare la
adaptările instituţionale necesare în urma aderării României şi Bulgariei, modalităţile de aplicare a actelor
instituţionale comunitare faţă de România şi Bulgaria şi o serie de prevederi finale.

În legătură cu textul propriu-zis al Tratatului:

Art. 1 al Tratatului precizează că Bulgaria şi România devin membre ale Uniunii Europene şi,
totodată, devin părţi la Tratatul de Instituire a unei Constituţii pentru Europa şi la Tratatul de
instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice.

Art. 2 stipulează că, în cazul în care Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa nu este
în vigoare la data aderării, Bulgaria şi România devin părţi la tratatele pe care se întemeiază
Uniunea.

În Art. 4 se precizează că Tratatul se ratifică în conformitate cu normele lor constituţionale (în


Parlament sau Referendum), instrumentele de ratificare urmând a fi depuse pe lângă Guvernul
Italiei până cel târziu pe 31 decembrie 2006.

Se menţionează că, dacă instrumentele de ratificare vor fi depuse înaintea acestei date, Tratatul va intra
în vigoare la 1 ianuarie 2007.

Dacă, în schimb, unul din cele două state nu a depus instrumentul său de ratificare în timp util,
Tratatul intră în vigoare pentru celălalt stat care a depus instrumentul său.

Art. 5 precizează că textul Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa, redactat în
română şi bulgară, se anexează la Tratatul de aderare.

Protocolul privind condiţiile şi aranjamentele referitoare la admiterea României în Uniunea


Europeană prevede, între altele:

• Dispoziţiile Constituţiei, ale Tratatului Comunităţii Europene a Energiei Atomice (CEEA) şi


actele adoptate de instituţiile europene constituite prin Constituţie, devin obligatorii pentru cele
două state;

• România şi Bulgaria aderă la deciziile, acordurile, declaraţiile, rezoluţiile sau alte luări de poziţie
ale Consiliului European şi ale Consiliului UE, vor respecta principiile şi orientările care decurg
din aceste documente şi vor lua măsuri pentru punerea în aplicare a acestora;

• Potrivit art. 5, România participă la Uniunea Economică şi Monetară de la data aderării în


calitate de stat membru, care beneficiază de derogare;

• Prin art. 6 din Protocol, România se angajează să adere la acordurile sau convenţiile încheiate sau
semnate de Uniune şi de statele membre, dobândind aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi actualele
state membre;

• România se angajează să adere la Acordul privind Spaţiul Economic European;

• De la data aderării, România se retrage din orice acord de liber schimb încheiat cu terţe ţări,
inclusiv din Acordul Central European de Comerţ Liber (CEFTA); de asemenea, la data aderării
sau cât mai repede posibil după această dată, România şi Bulgaria se vor retrage din acordurile şi
organizaţiile internaţionale din domeniul pescuitului la care Uniunea este şi ea parte;

Aderarea României şi Bulgariei la UE va însemna că în CEFTA nu vor mai rămâne decât Croaţia şi
Macedonia. De aceea, Comisia Europeană a avansat ideea primirii în CEFTA şi a ţărilor din Balcanii de Vest
(Albania, Bosnia-Herţegovina, Muntenegru şi Serbia) în scopul încheierii unui Acord Unic de Comerţ Liber.
Pentru aceasta, au fost uşurate condiţiile de aderare la CEFTA ale ţărilor candidate. România sprijină extinderea
CEFTA, pornind de la convingerea că aceasta va facilita întărirea colaborării economice între ţările membre şi va
pregăti drumul pentru o posibilă viitoare aderare la UE.

66
Ca măsuri tranzitorii, în legătură cu instituţiile şi organismele UE, Tratatul prevede următoarele:

- Art. 2: prin derogare de la numărul maxim de membri ai P.E. (732), prevăzut în Constituţie,
numărul parlamentarilor români (33) se majorează cu 2 membri, corespunzător perioadei dintre
data aderării şi începutul legislaturii 2009 – 2014 a Parlamentului European.Aşadar, România va
avea, până în 2009, 35 de parlamentari, iar P.E. va avea 736 membri.

În acelaşi articol se prevede că, înainte de 31 decembrie 2007, România este obligată să organizeze
alegeri pentru Parlamentul European, prin votul direct al cetăţenilor lor.

Se precizează, totodată că, în cazul în care alegerile sunt organizate după data aderării, membrii P.E.
care reprezintă şi România sunt numiţi, pentru perioada dintre data aderării şi data alegerii de către Parlamentul
acestui stat din rândurile sale, în conformitate cu procedura stabilită de legislaţia română.

- Voturile în Consiliu. Prin Tratat, României şi s-au acordat 14 voturi. Se modifică şi numărul
de voturi din Consiliu pentru majoritatea calificată după cum urmează:

„Actele se consideră adoptate în cazul în care obţin cel puţin 255 de voturi pentru,
reprezentând majoritatea membrilor în cazurile în care, potrivit Constituţiei, acestea
trebuie adoptate pe baza unei propuneri a Comisiei. În celelalte cazuri, hotărârile se
consideră adoptate dacă primesc cel puţin 255 de voturi pentru, reprezentând cel
puţin două treimi din membri”.

- Comisia Europeană: În conformitate cu art. 45 din protocol, România va dispune de un


membru al Comisiei (Comisar European) de la data aderării. El este numit de Consiliu, de
comun acord cu preşedintele Comisiei, după consultarea Parlamentului European. Mandatul
acestuia încetează la aceeaşi dată cu cel al membrilor aflaţi în funcţie la data aderării.

- Curtea de Justiţie: România va numi un judecător în cadrul Curţii de Justiţie şi un


judecător în cadrul Tribunalului de Primă Instanţă.

- Curtea de Conturi: România obţine un loc în cadrul Curţii de Conturi pentru un mandat
de şase ani.

- Comitetul Regiunilor: România primeşte 27 de locuri în Comitet, reprezentând organismele


regionale şi locale, care fie deţin un mandat ales în cadrul unei autorităţi regionale sau locale,
fie răspunde politic în faţa unei adunări alese.

- Comitetul Economic şi Social: se completează prin numirea a 27 de membri reprezentând


diferitele componente sociale şi economice ale societăţii civile din România şi Bulgaria.

De la data aderării, România este considerată destinatară a legilor cadru, regulamentelor, directivelor şi
deciziilor europene, dacă acestea au fost adresate tuturor statelor membre actuale.

Tratatul cuprinde o impresionantă listă de convenţii şi protocoale la care România devine parte la data
aderării inclusiv o listă a dispoziţiilor acquis-ului Schengen care urmează să devină obligatorii şi aplicabile
pe teritoriul României la data aderării, precum şi o Anexă III, cuprinzând adaptările la actele adoptate de
instituţiile Europene.

4. Despre Clauza de salvgardare

Dezvoltarea unui accentuat curent sceptic în rândul opiniei publice din unele ţări europene a determinat
Parlamentul European să ceară Comisiei includerea în Tratatul de aderare a unei „clauze de salvgardare” care să
permită amânarea cu un an a aderării efective a României şi Bulgariei. Eventuala activare a „Clauzei de
salvgardare” depinde de îndeplinirea de către guvern a unor angajamente şi cerinţe cuprinse în Anexa IX la
Protocol.

Textul „clauzei de salvgardare” este următorul:

67
(1) În cazul în care – în temeiul urmăririi de către Comisie a îndeplinirii angajamentelor asumate
în contextul negocierilor de aderare şi a rapoartelor Comisiei – există dovezi clare că stadiul
pregătirii pentru aderare şi aplicarea acquis-ului în România şi Bulgaria este de natură încât
există un risc, ca într-un număr important de domenii, oricare dintre aceste state să fie în mod
evident nepregătit să îndeplinească obligaţiile care decurg din calitatea de membru la data
aderării, 1 ianuarie 2007, Consiliul poate să hotărască, în unanimitate, la recomandarea
Comisiei, ca data aderării să fie amânată cu un an, până la 1 ianuarie 2008.

(2) Consiliul, hotărând cui majoritate calificată, la recomandarea Comisiei, poate să amâne
aderarea României până la 1 ianuarie 2008 în cazul în care sunt constatate deficienţe
semnificative în îndeplinirea de către România a unuia sau mai multora dintre angajamentele
asumate cu prilejul încheierii negocierilor, la 14 decembrie 2004.

(3) Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, la recomandarea Comisiei, şi după o evaluare


amănunţită efectuată în toamna anului 2005 a progreselor realizate de România în domeniul
politicii de concurenţă, poate să amâne aderarea României pentru 1 ianuarie 2008 în cazul în
care se constată deficienţe semnificative în îndeplinirea obligaţiilor asumate în temeiul
Acordului european de asociere sau a mai multora din angajamentele asumate la 14 decembrie
2004.

În principal, aceste angajamente şi cerinţe – cuprinse în Anexa IX la Protocol sunt:

a) În vederea asigurării unui înalt nivel al controlului şi supravegherii la viitoarele


frontiere externe ale Uniunii Europene, modernizării echipamentului şi
infrastructurii la frontieră şi punctele de trece a frontierei se va întocmi – până în
martie 2005 – un Plan unic multianual de investiţii. De asemenea, România trebuie să
accelereze planul de recrutare a 4438 de agenţi şi ofiţeri ai poliţiei de frontieră şi să
asigure un nivel de 100% în privinţa acoperirii cu personal, până la aderare de-a lungul
frontierei cu Ucraina, Moldova şi Coasta Mării Negre.

De asemenea, România trebuie să pună în aplicare toate măsurile necesare pentru a combate efectiv
emigraţia ilegală.

b) Să dezvolte şi să pună în aplicare un plan de acţiune şi o strategie de reformă a


sistemului judiciar actualizate şi integrate inclusiv principalele măsuri pentru punere
în aplicare a Legii de organizare a sistemului judiciar, a Legii privind statutul
magistraţilor şi a Legii privind Consiliul Superior al Magistraturii care a intrat în
vigoare la 30 septembrie 2004.

Ambele documente actualizate trebuie prezentate Uniunii Europene până la 1 martie 2005; trebuie
asigurate resursele financiare şi umane adecvate pentru punerea în aplicare a planului de acţiune;
România trebuie să demonstreze, până la sfârşitul lunii martie 2005 funcţionalitatea deplină a noului sistem de
distribuire aleatorie a cazurilor.

c) Să accelereze considerabil lupta împotriva corupţiei, în special împotriva corupţiei la


nivel înalt, prin aplicarea riguroasă a legislaţiei anticorupţie şi a independenţei efective a
Parchetului Naţional Anticorupţie, precum şi prin prezentarea anuală, începând cu 1
noiembrie 2005, a unui raport convingător de activităţi PNA în lupta împotriva corupţiei la
nivel înalt;

d) Să realizeze un audit independent al rezultatului şi impactului generate de actuala


Strategie naţională anticorupţie. Până la 1 martie 2005 să fie realizată o nouă Strategie
anticorupţie multianuală, însoţită de un Plan de acţiune. Strategia trebuie să includă
angajamentul de revizuire a procedurilor penale îndelungate, până la sfârşitul anului
2005, pentru a asigura că tratarea cazurilor de corupţie se face într-un mod rapid şi
transparent, astfel încât să se garanteze sancţiuni adecvate cu efect descurajator. În sfârşit,
trebuie adoptate măsuri, până la sfârşitul anului 2005, în vederea reducerii
considerabile a numărului de organisme care au atribuţii de prevenire sau
investigare a corupţiei pentru evitarea suprapunerii responsabilităţilor.

68
e) Să asigure, până la sfârşitul lui martie 2005, un cadru legislativ clar cu privire la
sarcinile jandarmeriei şi poliţiei, precum şi cooperarea dintre acestea, şi a unui plan
de recrutare a 7000 de posturi în poliţie şi 18000 posturi în jandarmerie până la data
aderării.

f) Să pună în aplicare o strategie multianuală concretă împotriva criminalităţii, pentru a


reduce statutul României de ţară de origine, tranzit şi destinaţie a victimelor traficului de
persoane.

g) Să asigure efectiv, prin Consiliul Concurenţei, identificarea oricărui ajutor de stat


potenţial, inclusiv în ceea ce priveşte ajutorul de stat sub forma reeşalonării plăţilor către
bugetul de stat ori a reeşalonării plăţilor privind furnizarea de energie.

h) Să consolideze mecanismele de monitorizare a ajutorului de stat şi să asigure un nivel


satisfăcător al monitorizării atât în domeniul politicii antimonopol cât şi în domeniul
ajutorului de stat.

i) Să prezinte, până la mijlocul lunii decembrie 2004, un plan revizuit de restructurare


a industriei siderurgice. Să respecte angajamentul de a nu acorda sau plăti, începând cu 1
ianuarie 2005 şi până la 31 decembrie 2008, nici un ajutor către combinatele siderurgice
incluse în Strategia naţională de restructurare.

Tratatul cuprinde şi un număr important de prevederi specifice referitoare la servicii, cantităţile


de produse agro-alimentare anuale alocate României, subvenţiile agricole, condiţiile de accizare etc. Astfel,
România intră în UE cu cca. 700 produse tradiţionale recunoscute, sub umbrela denumirilor de origine protejate.
Lista negociată de România include, de exemplu: 13 tipuri de ţuică, 21 feluri de palincă, cinci de vinars, şase de
lapte, trei de iaurt unul de lapte bătut, patru feluri de caş, 21 de brânză, 24 de caşcaval, opt de telemea, un tip de
salam (de Sibiu), unul de cârnaţi (de Pleşcoi, două feluri de pâine, două de covrigi, o plăcintă (Dobrogeana) şi
două magiunuri.

5. Monitorizarea

După semnarea Tratatului de aderare, Comisia Europeană – în calitate de gardian al Tratatelor – a


declanşat un proces de monitorizare a pregătirilor României pentru aderare în scopul asigurării că aceasta îşi
va îndeplini toate îndatoririle şi angajamentele asumate pentru a deveni membru cu drepturi depline al Uniunii
Europene.

În aceste condiţii, după semnarea Tratatului de aderare, Comisia nu mai elaborează pentru România, ca
şi pentru Bulgaria, un Raport anual, ci un Raport de monitorizare. Un asemenea Raport de monitorizare,
Comisia elaborează şi pentru cele 10 ţări care au aderat la 1 mai 2004.

În acest scop, Comisia a făcut public, la 25 octombrie 2005, un prim Raport de monitorizare care
prezintă evaluările Comisiei (până în septembrie 2005) asupra pregătirilor României pentru aderare. Acesta se
referă la reformele politice şi economice întreprinse de România pentru îndeplinirea cerinţelor UE şi a ordinii
juridice legale, reprezentate de „acquis-ul” comunitar, în conformitate cu angajamentele asumate prin Tratatul de
aderare..

În esenţă, Raportul din octombrie 2005 cuprinde următoarele evaluări:

• România continuă să îndeplinească criteriile politice, adoptând măsuri decisive pentru


reformarea sistemului judiciar în direcţia unei mai mari independenţe faţă de politică, îmbunătăţirii
situaţiei libertăţii mass-media, restituirii proprietăţilor, protecţiei minorităţilor şi a cuplului.

Totodată, Comisia a identificat o serie de neajunsuri:

- Reforma în administraţia publică;

- Implementarea efectivă a reformei din sistemul judiciar;

- Consolidarea efectivă a luptei împotriva corupţiei, inclusiv a corupţiei la nivel înalt;


69
- Îmbunătăţirea situaţiei persoanelor cu dizabilităţi (handicapate) şi bolnavilor mintal.

• În privinţa criteriilor economice, România continuă să îndeplinească criteriul care cerea o


economie funcţională de piaţă. Realizarea programului de reformă ar trebui să-i permită să reziste
presiunii concurenţiale şi forţelor pieţii din cadrul Uniunii Europene. România şi-a menţinut
stabilitatea macroeconomică, deşi s-au înregistrat dezechilibre. În acelaşi timp, este nevoie de
îmbunătăţiri pentru crearea cadrului juridic şi administrativ din domeniul mediului de afaceri,
inclusiv al falimentului.

• România a făcut progrese în armonizarea legislaţiei naţionale cu ordinea juridică din Uniunea
Europeană. România trebuie să fie în măsură să-şi asume obligaţiile de membru la data
prevăzută pentru aderare şi de aceea este necesar să se concentreze pe întărirea capacităţii
administrative.

Raportul a identificat 3 stadii ale pregătirilor pentru aderare

- Primul se referă la domenii în care România este pregătită sau în care pregătirile sunt
pe cale să fie definitivate, dacă ritmul este menţinut: transporturi, reglementările anti-
monopol, recunoaşterea reciprocă a calificărilor profesionale din domeniul libertăţii
de circulaţie a persoanelor;

- Al doilea cuprinde domenii în care sunt necesare eforturi: ajutorul de stat, aplicarea
regulilor vamale, asigurarea unui control financiar adecvat;

- Al treilea priveşte domenii de preocupare serioasă, care necesită acţiuni imediate


pentru ca România să beneficieze de aderarea la UE, dar şi pentru păstrarea
echilibrului Uniunii. Aceasta include: structura şi mecanismele de participare la
fondurile structurale; controlul poluării industriale, lupta împotriva corupţiei, un grad
înalt de siguranţă alimentară, în interesul cetăţenilor.

Raportul de monitorizare arată că, dacă vor exista evidenţe serioase că stadiul pregătirilor pentru
adoptarea şi implementarea ordinii juridice comunitare în România este de aşa natură încât România n-ar fi
pregătită să îndeplinească cerinţele integrării într-un număr de domenii importante, inclusiv angajamentele
asumate în domeniile Justiţiei, Afacerilor Interne şi Concurenţei, aderarea României ar putea fi amânată cu un
an.

Ulterior adoptării Raportului de monitorizare, Comisia Europeană a trimis Guvernului României, în


iunie şi noiembrie 2005, două Scrisori de avertizare. Aceste scrisori conţin, în esenţă, concluziile Raportului
de monitorizare.

De exemplu, scrisoarea de avertizare din 7 noiembrie 2005 conţine 14 motive de îngrijorare serioasă
(cartonaşe roşii) pentru România, între care:

- Lupta împotriva corupţiei, în special a corupţiei la nivel înalt;

- Intensificarea controalelor veterinare şi înfiinţarea agenţiilor de plăţi pentru


subvenţiile agricole şi regionale;

- Situaţia persoanelor cu handicap şi a bolnavilor psihic;

- Necesitatea reducerii, în continuare, a inflaţiei şi consolidarea bazei veniturilor


bugetare;

- Întărirea capacităţii de absorbţie a fondurilor comunitare în domeniul politicii


regionale;

- Aplicarea fermă a legislaţiei de mediu şi sancţionarea încălcării standardelor


comunitare;

- Adaptarea unei legi a achiziţiilor publice conformă cu „acquis-ul” comunitar;


70
- Implementarea sistemului informatic European pentru taxare şi impozitare;

- Întărirea controlului la graniţă şi combaterea imigraţiei ilegale.

Purtătoarea de cuvânt a Comisiei a declarat că dacă scrisoarea nu este folosită ca un


instrument pentru stimularea reformelor, atunci există riscul ca România să nu fie
pregătită pentru aderare la 1 ianuarie 2007, ceea ce ar presupune activarea clauzei de
salvgardare şi amânarea aderării cu un an.

În plus, Comisia poate suspenda drepturile de membru în anumite sectoare timp de 3 ani sau chiar mai
mult dacă problemele nu sunt rezolvate. De exemplu, ar putea fi interzise exporturile de animale, dacă statele
membre nu sunt mulţumite cu nivelul controalelor veterinare. Pedepsele pot fi şi financiare, prin pierderea a
miliarde de euro.

Comisia Europeană a hotărât trimiterea în România, în perioada decembrie 2005 – februarie 2006, a
unor echipe mixte de monitorizare (de la Comisie şi statele membre) pe sectoare de activitate, înaintea
elaborării unui nou Raport de monitorizare.

Al doilea Raport de monitorizare a fost făcut public pe 16 mai 2006, cu prilejul prezentării, la
Strasbourg, în plenul Parlamentului European.

Raportul a identificat 4 domenii de preocupări serioase (cartonaşe roşii), care necesitau acţiuni urgente:

• Operaţionalizarea deplină a agenţiilor de plăţi acreditate pentru efectuarea de plăţi către fermieri şi
operatori în baza PAC;

• Crearea unui sistem de Administrare şi Control (IACS) în agricultură;

• Înfiinţarea unui sistem de ecarisaj pentru colectarea şi procesarea produselor animaliere secundare,
ca şi pentru asigurarea facilităţilor de tratament, în conformitate cu „acquis-ul comunitar” al bolii
„vaca nebună”;

• Pregătirea colectării taxelor prin sistemul I.T. pentru a fi interoperabil cu celelalte sisteme din UE,
în scopul unei colectări corecte a TVA în întreaga Piaţă Internă a UE.

Raportul nu prevede activarea clauzei de salvgardare care ar fi condus Consiliul European din luna
iunie 2006 să adopte hotărârea de amânare a aderării României pentru 2008. În schimb, Raportul ia în
considerare posibilitatea unor măsuri de salvgardare, în cazul neadoptării unor măsuri adecvate de îndepărtare a
neajunsurilor semnalate, în trei domenii:

- Piaţa internă;

- Justiţie şi lupta împotriva corupţiei;

- Plăţile (anticipate) pentru fondurile UE.

Consiliul European din iunie 2006 nu a luat o decizie fermă în privinţa datei aderării României, dar a
cerut Comisiei să elaboreze un nou Raport de monitorizare pentru toamna anului 2006

Teste de autoevaluare

1.Ce este Acordul de Asociere?


2.Care a fost scopul Strategiei de la Snagov?
3.Când a fost depusă Cererea de aderare la Uniune?
4.Când ar Urma săadere România la UE?

Teste de control
1.România a încheiat Acordul European de asociere:

71
a) 1990;
b) 1992;
c) 1993.

2.România a depus cererea de aderare în:


a) 1995;
b) 1996;
c) 1997.

3.România a început negocierile de aderare în anul:


a)1999;
b)2000;
c)2001.

4.România va încheia negocierile de aderare în anul:


a) 2003;
b) 2004;
c) 2005.

5.România va adera la Uniunea Europeană în anul:


a) 2005;
b) 2007;
c) 2010.

72
CAPITOLUL VI- INSTITUŢIILE ŞI ORGANISMELE UNIUNII EUROPENE

Conţinutul capitolului

Capitolul şapte cuprinde o descriere detaliată a principalelot instituţii ale Uniunii Europene.
Principalele instituţii prezentate sunt Consiliul European, Consiliul de Miniştri, Parlamentul European, Comisia
Europeană, şi alte organisme europene.

I. Cadrul instituţional al Uniunii Europene

În conformitate cu art. 3 al Tratatului de la Maastricht (1992), Uniunea Europeană, dispune de un cadru


instituţional unic care asigură coerenţa şi continuitatea acţiunilor. Aceasta înseamnă că toate instituţiile Uniunii
intervin atât în cadrul comunitar (CE), cât şi în formele care privesc cooperarea inter-guvernamentală (PESC şi
JAI).
Principalele instituţii ale Uniunii Europene sunt:
• Consiliul European – defineşte orientările politice generale;
• Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniştri) – reprezintă guvernele;
• Parlamentul European – reprezintă popoarele statelor membre;
• Comisia Europeană – reprezintă interesele Uniunii;
• Curtea de justiţie – reprezintă legalitatea comunitară;
• Curtea de conturi – reprezintă interesele financiare.
Instituţiile comunitare se caracterizează prin:
- Sunt înfiinţate prin tratatele Uniunii;
- Sunt dotate – în domeniile lor de competenţă – cu puterea de a lua decizii obligatorii pentru
statele membre;
- Au rolul de a implementa – potrivit competenţelor ce le revin – regulile juridice de funcţionare
a Uniunii Europene.
Alături de instituţii, există un număr de organisme centralizate:
• Comitetul Regiunilor;
• Comitetul Economic şi Social;
• Banca Europeană de Investiţii;
• Banca Centrală Europeană (BCE);
• Comitetul Economic şi Financiar
• Oficiul European de Luptă împotriva Fraudei.
În sfârşit, în cadrul unor instituţii comunitare, fiinţează o serie de organisme descentralizate (agenţii,
oficii, întreprinderi şi fundaţii), dotate şi acestea cu personalitate juridică:
• Centrul european pentru dezvoltare şi formare profesională (Salonic);
• Fundaţia europeană pentru îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi viaţă (Dublin);
• Agenţia europeană pentru mediu (Copenhaga);
• Fundaţia europeană pentru formare profesională (Torino);
• Observatorul european al drogurilor şi toxicomaniei (Lisabona);
• Agenţia europeană pentru evaluarea medicamentelor (Londra);
• Oficiul pentru armonizarea pieţei interne (mărci, modele, desene) –Alicante;

73
• Agenţia europeană pentru securitatea şi sănătatea muncii (Bilbao);
• Centrul de traduceri al organismelor UE (Luxemburg);
• Observatorul european al fenomenelor rasiste şi xenofobe (Viena);
• Autoritatea europeană pentru securitatea alimentelor;
• Uniunea şi-a creat o întreprindere comună GALILEO, însărcinată cu gestionarea programului de
radionavigaţie prin satelit;
• Oficiul european de poliţie (EUROPOL).
Să vedem, în continuare, cum sunt organizate, care sunt atribuţiile şi cum funcţionează principalele
instituţii ale Uniunii Europene.

II. Instituţiile Uniunii Europene.

1. Consiliul European.

Consiliul European s-a născut din practica întâlnirilor la nivel înalt, ale şefilor de stat sau de guvern din
ţările membre ale UE. O primă întâlnire de acest gen a avut loc, la Paris, în anul 1961.
Cu prilejul întâlnirii de la Paris, din decembrie 1974, şefii de stat sau de guvern din ţările membre au
hotărât instituţionalizarea acestor contacte sub denumirea de „Consiliul European” şi reunirea sa periodică.
Consiliul European a fost, apoi, consacrat din punct de vedere juridic prin Actul Unic European din
1986, iar Tratatul de la Maastricht (1992) i-a precizat funcţiile.
Consiliul European reuneşte şefii de stat sau de guvern din ţările membre ale UE şi preşedintele
Comisiei. În principiu, se organizează 4 reuniuni ale Consiliului pe an; în cazuri excepţionale, Consiliul se poare
reuni şi în sesiuni extraordinare. Până la intrarea în vigoare a Tratatului Constituţional, când Uniunea va avea un
preşedinte, preşedinţia Consiliului European este asigurată de şeful de stat sau de guvern care asigură, pentru 6
luni prin rotaţie, preşedinţia Consiliului. Până în 2002, lucrările Consiliului European aveau loc în ţara care
asigura preşedinţia Consiliului. După intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa, reuniunile au loc, alternativ, în
ţara care deţine preşedinţia şi la Bruxelles. În condiţiile aprobării – în parlamentele naţionale sau prin
referendum-uri populare – a Tratatului Constituţional, toate sesiunile Consiliului European se vor desfăşura la
Bruxelles.
Fiecare şedinţă a Consiliului European este precedată de o discuţie cu preşedintele Parlamentului
European. Mărimea delegaţiilor naţionale este limitată la câte 20 persoane, fiecare delegaţie (inclusiv Comisia
Europeană) dispunând în sală de câte două locuri.
Lucrările Consiliului se finalizează prin „Concluzii”, care cuprind orientările politice şi deciziile luate.
Consiliul European constituie instanţa supremă a Uniunii Europene. Domeniul său de competenţe nu
este limitat, întrucât poate aborda orice problemă de interes comun, fie din cadrul comunitar, fie al cooperării
inter-guvernamentale.
Consiliul European este organul politic al Uniunii, însărcinat să fixeze marile linii ale construcţiei
europene şi să rezolve problemele în suspensie. Din 1995, odată cu intrarea în vigoare a Acordurilor Europene de
Asociere, la partea finală a reuniunii Consiliului European sunt invitaţi şi şefii de stat sau guvern din ţările
candidate la aderare.

2. Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniştri)

Reprezintă – aşa cum am subliniat mai sus – guvernele statelor membre ale Uniunii Europene şi
deţine principala forţă decizională. Prin Tratatul de la Maastricht a fost denumit „Consiliul Uniunii Europene”,
care l-a şi legitimat din punct de vedere juridic.

74
Este compus din miniştri competenţi ai statelor membre, abilitaţi să angajeze propriile guverne, în
procesul decizional.
Miniştrii se reunesc în funcţie de ordinea de zi sau de problematica ce se discută: de exemplu, miniştrii
agriculturii – pentru probleme agricole, miniştrii economiei şi finanţelor – pentru chestiuni ce privesc Uniunea
Economică şi Monetară, etc.
Formatul reuniunilor, de regulă lunare, este următorul:
- Afaceri generale şi relaţii externe;
- Afaceri economice şi financiare;
- Justiţie şi afaceri interne;
- Muncă, politici sociale, sănătate şi consumatori;
- Competitivitate (piaţă internă, industrie şi cercetare);
- Transporturi, telecomunicaţii şi energie;
- Agricultură şi pescuit;
- Mediu;
- Educaţie, tineret şi cultură.
Consiliul are un Secretariat general cu sediul la Bruxelles şi dispune de 2000 funcţionari.
Potrivit Tratatului de la Amsterdam, secretarul general al Consiliului este în acelaşi timp şi Înalt
Reprezentant pentru PESC.
Consiliul este asistat, în activitatea sa, de Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER), care
este compus din reprezentanţii permanenţi (ambasadori) ai statelor membre. COREPER asigură pregătirea
lucrărilor Consiliului şi execută mandatele pe care acesta i le încredinţează.
Consiliul de Miniştri este organul decizional principal: esenţa prerogativelor acestuia rezidă în puterea sa
normativă întrucât adoptă, singur sau împreună cu Parlamentul European, normele juridice ale Uniunii. Aşadar,
Consiliul deţine (în unele cazuri împreună cu Parlamentul European) puterea de a adopta principalele acte
normative ale Uniunii (reglementări şi directive). Asigură, apoi, coordonarea politicilor economice ale statelor
membre, încheie acorduri internaţionale în numele Comunităţilor Europene şi exercită – împreună cu
Parlamentul – puterea bugetară.
Potrivit procedurilor actuale încă în vigoare, preşedinţia Consiliului Uniunii este asigurată prin
rotaţie, ea fiind exercitată pe rând de fiecare din ţările membre, pentru o perioadă de 6 luni:
La Consiliul Afaceri Generale şi Relaţii Externe (CAGRE) din 12 decembrie 2005, s-a stabilit ordinea
preşedinţilor până în 2018, pe baza sistemului de rotaţie actual. Astfel, ordinea va fi următoarea:
• 2006: Austria şi Finlanda
• 2007: Germania şi Portugalia
• 2008: Slovenia şi Franţa
• 2009: R. Cehă şi Suedia
• 2010: Spania şi Belgia
• 2011: Ungaria şi Polonia
• 2012: Danemarca şi Cipru
• 2013: Irlanda şi Lituania
• 2014: Grecia şi Italia
• 2015: Letonia şi Luxemburg
• 2016: Olanda şi Slovacia
• 2017: Malta şi Marea Britanie
• 2018: Estonia, în prima jumătate a anului.

75
Rezultă, aşadar, că Slovenia va fi prima dintre ţările nou-intrate în Uniune (2004) care va deţine
preşedinţia rotativă a Uniunii.
România şi Bulgaria n-au fost luate în calcul, atâta timp cât data aderării lor nu este încă sigură.
Preşedintele Consiliului organizează şi conduce lucrările Consiliului. El convoacă Consiliul, stabileşte
datele pentru sesiunile acestuia, fixează ordinea de zi provizorie, etc., semnează actele adoptate de Consiliu, ca şi
procesele verbale ale şedinţelor, notifică Directivele, Deciziile şi Recomandările Consiliului, primeşte
corespondenţa adresată Consiliului, poate reprezenta Consiliul în faţa Parlamentului European.
În cadrul Politicii Externe şi de Securitate Comună, Preşedinţia asigură reprezentarea externă a Uniunii,
are în răspundere punerea în aplicare a acţiunilor comune, exprimă poziţia UE în organizaţiile şi conferinţele
internaţionale.
Preşedinţia prezidează toate reuniunile misiunilor diplomatice ale statelor membre în ţările terţe şi pe
lângă organizaţiile internaţionale.
Preşedinţia Consiliului se întâlneşte lunar cu preşedinţii Comisiei şi Parlamentului European, cu prilejul
sesiunilor PE de la Bruxelles. Odată cu introducerea procedurii de co-decizie, rolul Preşedinţiei a crescut
substanţial prin contactele informale pe care trebuie să le aibă cu structurile Parlamentului European în
vederea pregătirii reuniunilor Comitetului de Conciliere.
Între 1966 şi 1986, Consiliul a lucrat pe bază de unanimitate ca urmare a refuzului Franţei de a accepta
decizii supranaţionale. În 1986, odată cu adoptarea Actului Unic European, s-a introdus pentru câteva domenii
votul cu majoritate calificată, care s-a extins, apoi, prin Tratatele de la Maastricht şi Amsterdam.
În prezent, hotărârile în Consiliul Uniunii sa iau, în funcţie de caz, cu majoritate simplă,
majoritate calificată sau unanimitate.
Câteva exemple în care este necesară unanimitatea:
• Examinarea unei cereri de admitere în UE;
• Procedura de alegere pentru Parlamentul European;
• Fixarea sediilor instituţiilor Comunităţii Europene;
• Decizii în materie de vize, azil, imigraţie;
• Reglementări care ţin de discriminare bazate pe sex, rasă, origine etnică, religie etc.;
• Securitate socială şi protecţia socială a muncitorilor;
• Recomandări în materie de cultură;
• Stabilirea obiectivelor prioritare pentru Fondurile structurale;
• Aspecte fundamentale privind Uniunea Economică şi Monetară;
• Numiri şi demnităţi importante la nivelul instituţiilor şi organismelor Uniunii: conducerea BCE;
secretarul general şi secretarii generali adjuncţi ai Consiliului; preşedintele şi membrii Comisiei
Europene; judecătorii şi avocaţii de la Curtea de Justiţie, membrii Curţii de Conturi etc.
Pentru votul cu majoritate calificată, fiecare stat membru dispune de un număr de voturi în funcţie de
importanţa şi mărimea acestuia.
Subiectul repartizării voturilor a fost cel mai amplu disputat la Consiliul European de la Nisa
(decembrie 2000), deoarece statele mici n-au dorit să lase puterea decizională la discreţia statelor mari.
Prin adoptarea unei scale de repartizare de la 3 la 29 voturi, statele mici au fost oarecum apropiate de
cele mari. În plus, s-a obţinut ca nici un acord să nu fie încheiat fără aprobarea a 14 state din 27.
Prin Tratatul de la Nisa (2001) s-au operat unele modificări în sistemul de vot, care a intrat în vigoare la
1 ianuarie 2005:
- A fost revăzut numărul voturilor acordate fiecărui stat;
- S-a modificat pragul majorităţii. În cazul UE cu 27 membri, pragul va fi de 258 din 345;
- Au fost atribuite voturi şi ţărilor candidate, din perspectiva lărgirii Uniunii.

76
Ponderea voturilor înainte de Nisa Tratatul de la Nisa

Austria 4 10
Belgia 5 12
Danemarca 3 7
Finlanda 3 7
Franţa 10 29
Germania 10 29
Grecia 5 12
Irlanda 3 7
Italia 10 29
Luxemburg 2 4
Marea Britanie 10 29
Olanda 5 13
Portugalia 5 12
Spania 8 27
Suedia 4 10
87 237
+
Bulgaria 10
Cehia 12
Cipru 4
Estonia 4
Letonia 4
Lituania 7
Malta 3
Polonia 27
România 14
Slovacia 7
Slovenia 4
Ungaria 12
108
TOTAL: 345
În probleme care privesc politica externă, justiţie şi afaceri interne, Consiliul de Miniştri decide, de
regulă, pe bază de unanimitate.
Pentru a se evita paralizarea unei Europe extinse, voturile în unanimitate în Consiliul de Miniştri vor
deveni, totuşi, o excepţie. La Nisa s-a hotărât ca în aproape 50 de domenii să se ia decizii cu majoritate
calificată. Compromisul acceptat se referă la menţinerea vetoului complet sau parţial la unele subiecte sensibile:
fiscalitatea, justiţia, imigraţia, cultura, problemele sociale.
La summit-ul UE de la Nisa, România a fost cotată în rândul ţărilor importante din punct de
vedere demografic, acordându-i-se 14 voturi de care va dispune la luarea deciziilor de către viitorul
Consiliu de Miniştri al unei Uniuni Europene extinse la 27 de membri. Faptul că ţara noastră este plasată
într-un grup important de ţări se datorează locului pe care îl ocupă pe continent prin numărul de locuitori,
potenţialului său real, precum şi poziţiei geografice, fiind, după Polonia, a doua ca mărime între statele central şi
est-europene. Semnificativă este şi schimbarea favorabilă a numărului de voturi acordate României de la 13, cum
fusese anunţat, la 14 – aşa cum se precizează în Tratatul de la Nisa.
Sediul Consiliului se află la Bruxelles, dar sesiunile din aprilie, iunie şi octombrie se ţin la
Luxemburg.

3. Parlamentul European (PE)

Este organismul parlamentar al Uniunii Europene.

77
A fost creat în 1958, prin Tratatul de la Roma, fiind format, la vremea respectivă, din 142 de
parlamentari desemnaţi de parlamentele naţionale, reprezentând cele 6 ţări membre ale Comunităţilor Economice
Europene (CEE). Iniţial s-a numit „Adunarea Parlamentară Europeană”, iar din martie 1962 se numeşte
„Parlamentul European”.
În iunie 1979, Parlamentul European a fost ales pentru prima dată prin vot universal direct, când
au fost aleşi 410 parlamentari
Întreaga istorie a Parlamentului European a fost marcată de o luptă permanentă pentru consolidarea
prerogativelor şi sporirea competenţelor. Competenţele sale sunt:
a) Legislativă;
b) Bugetară;
c) De control asupra Executivului.
În virtutea atribuţiilor ce îi sunt conferite, Parlamentul European formulează Rezoluţii pe care le
adresează Comisiei Europene şi Consiliului de Miniştri la care acestea sunt obligate să răspundă. Comisia şi
Consiliul au obligaţia de a se consulta cu Parlamentul într-o serie de domenii, înainte de adoptarea unor decizii.
Există, de asemenea, „procedura de concertare” care impune Comisiei şi Consiliului să se coordoneze cu
Parlamentul European în problemele financiare de importanţă majoră.
a) Puterea legislativă.
Tratatele de la Maastricht (1992) şi Amsterdam (1997) au conferit Parlamentului European atribuţii
sporite în sfera deciziilor legislative, marcând transformarea lui dintr-o adunare cu rol consultativ într-o adunare
legislativă ale cărei puteri sunt comparabile, în bună măsură cu cele ale parlamentelor naţionale.
Procedura legislativă normală este co-decizia care plasează Parlamentul European pe picior de
egalitate cu Consiliul. Ca urmare, în legile comunitare se regăsesc un număr important de propuneri şi
amendamente parlamentare. Conform acestei proceduri, toate textele de lege trebuie să întrunească acordul
formal al Parlamentului European şi al Consiliului UE.
Domenii în care se aplică procedura co-deciziei: libertatea de circulaţie a forţei de muncă;
stabilitatea pieţei interne; cercetarea şi dezvoltarea tehnologică; mediul; protecţia consumatorului;
dreptul de stabilire; educaţia şi cultura, sănătatea. Rămân însă domenii importante în care Parlamentul
European dă numai un aviz (fiscalitate, preţurile agricole ş.a.).
Cu majoritate absolută, Parlamentul European îşi dă avizul conform privind: aderarea de noi membri şi
încheierea de acorduri de asociere cu terţe ţări, precum şi în alte chestiuni care privesc acordurile internaţionale
cu implicaţii instituţionale, bugetare şi legislative; constituirea de fonduri structurale; crearea fondului de
coeziune; anumite dispoziţii instituţionale în cadrul Uniunii economice şi monetare, în special cele privind Banca
Centrală Europeană.
b) Puterea bugetară.
Parlamentul European constituie, alături de Consiliu, una din cele două componente ale
autorităţii bugetare. Parlamentul European adoptă în fiecare an bugetul Uniunii, buget care nu intră în vigoare
decât atunci când este semnat de Preşedintele PE.
În 1979 şi 1985, Parlamentul European a respins bugetul Uniunii.
Parlamentul are decizia finală în ceea ce priveşte cheltuielile administrative, cele alocate dezvoltării
regiunilor (cca. 27,5 % din bugetul Uniunii), combaterii şomajului, programelor culturale şi educative,
energeticii şi cercetării. În cazul altor categorii de cheltuieli (precum cele în domeniul agricol), PE poate propune
modificări, dar decizia finală aparţine Consiliului.
Dacă Parlamentul European şi Consiliul nu reuşesc să se pună de acord asupra sumei cheltuielilor, după
două lecturi ale proiectului de buget, PE are dreptul de a respinge întreg bugetul şi procedura trebuie reluată.
Prin intermediul comisiei sale de control bugetar, PE controlează modul de gestionare a creditelor,
acţionează în vederea prevenirii, depistării şi combaterii fraudelor, evaluează efectele finanţărilor operate din
bugetul comunitar.
c) Puterea de control democratic.
Parlamentul European exercită un control democratic asupra ansamblului activităţilor comunitare
(desfăşurate la nivelul Comisiei, Consiliului, organelor de cooperare politică).

78
Parlamentul European participă la desemnarea preşedintelui Comisiei şi aprobă, prin vot,
componenţa acesteia, după audierea candidaţilor la postul de Comisar. PE are dreptul de a cenzura Comisia prin
intermediul „moţiunii de cenzură” care, odată adoptată, îi obligă pe membrii Comisiei să demisioneze.
În general, controlul PE se exercită prin intermediul unui mare număr de rapoarte lunare sau anuale
pe care Comisia are obligaţia de a i le înainta. Totodată, deputaţii pot adresa întrebări scrise şi orale.
Extinderea puterilor atribuite PE în materie bugetară şi legislativă a sporit influenţa sa asupra
Consiliului. Procedura co-deciziei a contribuit în mod special la o repartizare echilibrată a puterii legislative
între cele două instituţii.
Participarea Parlamentului European la PESC se concretizează în:
- Consultări cu preşedinţia Consiliului asupra principalelor aspecte şi opţiuni în materie;
- Informări periodice ale Comisiei pentru afaceri externe, drepturile omului, securitate şi politici de
apărare cu privire la evoluţia PESC;
- Audieri periodice ale Înaltului Reprezentant al UE pentru PESC;
- Formularea de întrebări şi recomandări în atenţia Consiliului;
- Dezbateri având ca temă progresele realizate în aplicarea PESC.
Componenţă
Nu există procedură electorală uniformă. Fiecare stat îşi determină liber regimul electoral pentru
alegerea europarlamentarilor, adoptând, în acest sens, legi electorale proprii
În baza Tratatului de la Amsterdam (1997), Parlamentul European a adoptat, în 1998, o Rezoluţie
cuprinzând o serie de principii comune pentru toate statele membre:
- Alegerea deputaţilor europeni să aibă loc pe baza scrutinului de listă, proporţional;
- Constituirea de circumscripţii electorale în statele membre cu peste 20 milioane de locuitori;
- Stabilirea unui prag de maximum 5% din sufragiile exprimate;
- Începând cu alegerile din 2009, 10% din mandatele în Parlamentul European vor fi alocate pe
baza scrutinului de listă proporţional în cadrul unei circumscripţii unice, formată din teritoriul
statelor membre ale UE;
- Mandatul de deputat în Parlamentul European este incompatibil cu mandatul de deputat sau
senator în Parlamentul Naţional (începând cu 2004). Au obţinut derogări Irlanda şi Marea
Britanie, până în 2009
Europarlamentarii sunt aleşi, la fiecare cinci ani, pe bază de scrutin proporţional, fie la nivel
regional (Italia, Marea Britanie, Belgia), fie la nivel naţional (Franţa, Spania, Austria, Danemarca, Luxemburg),
fie în cadrul unui scrutin mixt (Germania). Ultimele alegeri pentru Parlamentul European au avut loc în iulie
2004. Mandatul unui europarlamentar este de 5 ani care poate fi reînnoit.
Deputaţii europeni nu pot exercita, simultan, anumite profesii şi nu pot ocupa anumite funcţii
(magistrat, ministru, conducător al unei întreprinderi de stat,ş.a.).
Ei sunt remuneraţi la fel ca membrii parlamentului naţional din ţara respectivă. Remuneraţiile sunt
plătite de fiecare stat membru.
Numărul de deputaţi pentru fiecare stat membru este stabilit prin Tratate. PE are 732 de membri,
împărţiţi în grupuri politice (reprezentând peste 100 de partide politice naţionale, precum şi deputaţi
„neafiliaţi”).
- Grupul Partidului Popular European (creştini-democraţi) şi al Democraţilor Europeni;
- Grupul Partidului Socialiştilor Europeni;
- Grupul Partidului European Liberal, Democrat şi Reformat;
- Grupul Verzilor/Alianţa Liberă Europeană;
- Grupul Confederal al Stângii Europene Unite /Stânga Verde Nordică;
- Grupul Uniunea pentru o Europă a Naţiunilor;

79
- Grupul pentru Europa Democraţilor şi Diversităţii;
- Grupul Tehnic al Deputaţilor Independenţi (grup mixt)
Numărul minim de europarlamentari pentru a constitui un grup politic este de:
• 29, dacă aparţin unul singur stat;
• 23, dacă aparţin la două state membre;
• 18, dacă aparţin la 3 state membre;
• 14, dacă aparţin la 4 state membre.
Grupurile politice îşi ţin, de regulă reuniunile în săptămâna care precede sesiunea plenară sau în pauzele
de studiu a unor documente ce urmează a fu supuse dezbaterii Parlamentului
Tratatul de la Nisa din 26 februarie 2001, fixează numărul maxim de europarlamentari – inclusiv ai
noilor state membre – la 732. Aceasta se va realiza prin reducerea numărului de europarlamentari ai unor ţări, cu
excepţia Germaniei, care-şi va păstra numărul actual de 99. Tratatul Constituţional al Uniunii prevede că
Parlamentul European nu va putea depăşi numărul de 750 de membri.
Înainte de 2004 După aderarea noilor membri

Austria 21 17
Belgia 25 22
Danemarca 16 13
Finlanda 16 13
Franţa 87 72
Germania 99 99
Grecia 25 22
Irlanda 15 12
Italia 87 72
Luxemburg 6 6
Marea Britanie 87 72
Olanda 31 25
Portugalia 25 22
Spania 64 50
Suedia 22 18

Bulgaria 17
Cehia 20
Cipru 6
Estonia 6
Letonia 8
Malta 5
Polonia 50
România 33
Slovacia 13
Slovenia 7
Ungaria 20
Mod de lucru.
Europarlamentarii se reunesc lunar – cu excepţia lunii august - în sesiune plenară, pe durata unei
săptămâni, la Strasbourg, unde se află sediul Parlamentului European. Pot fi organizate sesiuni
suplimentare, la Bruxelles. Reuniunile comisiilor au loc, de obicei, la Bruxelles (pentru facilitatea contactelor
la nivelul Comisiei şi Consiliului), pe parcursul a două săptămâni, în fiecare lună.
Cea de-a patra săptămână a lunii este dedicată reuniunilor grupurilor politice.
În cadrul PE funcţionează 17 comisii permanente. Pot fi create sub-comisii, comisii temporare şi
comisii de anchetă.
Comisii permanente:

80
- Afaceri externe, drepturile omului, politică externă şi de securitate comună;
- Buget;
- Control bugetar;
- Drepturile şi libertăţile cetăţenilor, justiţie, afaceri interne;
- Juridică şi piaţa internă;
- Probleme economice şi monetare;
- Industrie, comerţ exterior, cercetare şi energie;
- Ocuparea forţei de muncă şi probleme sociale;
- Mediu, sănătate publică şi politica consumatorului;
- Agricultură şi dezvoltare rurală;
- Pescuit;
- Politica regională, transport şi turism;
- Cultură, tineret, educaţie, mass-media şi sport;
- Dezvoltare şi cooperare;
- Afaceri constituţionale;
- Drepturile femeilor şi egalitatea de şanse;
- Petiţii.
Fiecare comisie îşi alege un birou format din: preşedinte şi
2 – 3 vicepreşedinţi. Mandatul acestora este de doi ani şi jumătate.
O categorie distinctă de structuri este cea a Comitetelor Parlamentare Mixte (CPM) care gestionează
relaţiile cu parlamentele statelor candidate la aderare sau asociate.
Comisiile parlamentare de specialitate desemnează raportori care elaborează Rapoarte pe marginea
propunerilor primite din partea membrilor Comisiei. Rapoartele sunt dezbătute mai întâi în comisie şi apoi în
plen, unde sunt amendate şi votate. Acest vot exprimă poziţia PE faţă de problema în cauză.
Parlamentul European este singura instituţie comunitară ale cărei reuniuni şi dezbateri sunt
publice. Discuţiile, avizele şi rezoluţiile adoptate sunt publicate în Jurnalul Oficial al UE.
Preşedinţie, Birou, Birou lărgit, Conferinţa preşedinţilor.
Preşedintele este reprezentantul instituţional al PE. El asigură relaţiile externe, prezidează sesiunile
plenare şi reuniunile Biroului şi Conferinţei preşedinţilor. Preşedintele este ales pentru un mandat de 2 ½ ani prin
înţelegeri politice între grupurile politice.
Biroul este organismul de coordonare regulamentară a PE, având competenţe în ceea ce priveşte
bugetul PE şi problemele administrative. Este alcătuit din Preşedinte, cei 14 vicepreşedinţi şi 5 chestori cu
responsabilităţi în materie de statut, administrare şi alte chestiuni de ordin financiar. Membrii Biroului sunt aleşi
pentru un mandat de 2 ½ ani.
Biroul lărgit este alcătuit din membrii Biroului şi preşedinţii grupurilor politice parlamentare. Acesta
asigură funcţionarea politică a Parlamentului European.
Conferinţa preşedinţilor reuneşte Preşedintele Parlamentului European şi preşedinţii grupurilor
politice şi este organul politic al instituţiei, cu atribuţii în ceea ce priveşte stabilirea ordinii de zi a sesiunilor
plenare, a calendarului lucrărilor diferitelor organe parlamentare, a competenţelor şi numărului de membri pentru
comisiile şi delegaţiile parlamentare.
Parlamentul European acordă o importanţă deosebită dezvoltării legăturilor cu parlamentele naţionale
ale statelor europene:
• Conferinţa Parlamentarilor Comunităţii Europene, lansată, în 1989, de fostul preşedinte
francez, Françoios Mitterand. Prima Conferinţă de acest gen, ţinută la Roma, în 1990, a avut ca
temă „Fundamentele Europei”.

81
• Conferinţa Organismelor Parlamentare Specializate în Problemele Comunitare (COSAC),
care se ţine începând cu 1989, de două ori pe an şi dezbate teme majore ale integrării europene.

4. Comisia Europeană.

Aceasta este, în fapt, Guvernul Uniunii, Executivul său şi are misiunea de a reprezenta şi apăra
interesul comunitar.
Pentru că reprezintă interesul general, Comisia este independentă faţă de ţările membre ale Uniunii.
Din punct de vedere politic, ea este responsabilă doar în faţa Parlamentului European. De aceea, este percepută
în unele cercuri ca fiind încarnarea tehnocraţiei europene.
La origini, într-o comunitate de 6 state, Comisia avea 9 membri. Numărul comisarilor a crescut de la 9
la 13 când Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie au aderat în 1973 la Uniune şi la 17 după admiterea Greciei,
Portugaliei şi Spaniei.
Din 1995 Comisia a avut 20 de comisari naţionali, provenind din ţările comunitare: cele 5 ţări mari,
respectiv Germania, Franţa, Italia, Marea Britanie şi Spania, au avut câte doi comisari, iar ceilalţi 10, câte unul.
Numărul comisarilor a crescut la 25 odată cu lărgirea Uniunii în 2004, cele 5 ţări mari renunţând la al
doilea comisar.
În timpul mandatului, care durează cinci ani, comisarii sunt independenţi, atât faţă de guvernele ţărilor
de unde provin, cât şi faţă de Consiliul UE, acestea neputând demite un membru al Comisiei.
La Nisa, negocierile liderilor europeni au fost construite pe două opţiuni:
- reducerea numărului de membri ai Comisiei la unul pentru fiecare stat membru al Uniunii
Europene;
- reorganizarea Comisiei cu un număr inferior de membri numărului statelor membre
componente (prin sistemul de rotaţie bazat pe principiul egalităţii).
Delegaţii Conferinţei Interguvernamentale de la Nisa au trebuit să decidă care din aceste două opţiuni
este cea mai avantajoasă din punctul de vedere al politicii statelor membre. Zece dintre statele membre au
susţinut prima dintre cele două opţiuni exprimate, iar celelalte cinci state au optat pentru cea de-a doua variantă.
O variantă de compromis între cele două a apărut ca fiind inevitabilă: Comisia va număra mai puţini
membri într-un interval de timp de câţiva ani. S-a convenit ca din noiembrie 2004, Comisia va fi alcătuită din
câte un reprezentant pentru fiecare stat membru. Aşadar, cel de-al doilea comisar pentru cele 5 state
mari urma să fie suprimat. Subsidiar, în 2010, când UE va avea 27 de membri, Comisia va fi redusă ca
număr, iar sistemul rotaţiei statelor membre va fi bazat pe principiul egalităţii reprezentării statelor.
Summit-ul de la Nisa a decis că, în cazul unei Uniuni de 27,28 sau mai mulţi membri, se va schimba şi
structura Comisiei Europene. Ţările mari au acceptat să renunţa la cel de-al doilea comisar, pentru a
permite ţărilor mici să fie şi ele reprezentate. S-a decis ca viitoarea Comisie Europeană să aibă în principiu un
plafon „mai mic de 27” în momentul în care UE va cuprinde 27 de state membre, numărul final urmând să fie
decis ulterior „în unanimitate” de statele membre.
Până în 1983, fiecare stat îşi numea comisarul sau comisarii „săi”, ceea ce nu favoriza nicidecum
independenţa Comisiei. Prin Tratatul de la Maastricht, s-a stabilit ca preşedintele Comisiei să fie desemnat
în urma consultării Parlamentului, el fiind la rândul său, consultat pentru desemnarea celorlalţi membri
ai Comisiei. Apoi, întreaga Comisie este investită printr-un vot de aprobare în Parlament. Tot printr-un
vot, Parlamentul European poate cere printr-o moţiune de cenzură demisia în bloc a Comisiei, caz în care ea
continuă să gestioneze problemele coerente până în momentul înlocuirii sale efective.
Tratatul de la Amsterdam – intrat în vigoare în 1999 – a adus o nouă modificare în privinţa numirii
Comisiei: Parlamentul European trebuie să aprobe oficial numirea preşedintelui Comisiei (în locul simplei
consultări), ceea ce-i conferă o mai mare autoritate în desemnarea colegilor săi. Am asistat, aşadar, la un
proces de politizare a Comisiei. Comisia este numită pe cinci ani, la sfârşitul anului 2009 încetând mandatul
actualei Comisii.
Independenţa Comisiei decurge şi din principiul colegialităţii în adoptarea deciziilor şi răspunderea
pentru îndeplinirea lor. Acestea sunt imputabile colegiului şi nu fiecărui comisar luat individual.

82
Colegialitatea presupune ca responsabilitatea politică a Comisiei în faţa Parlamentului să fie colectivă.
Atunci când un comisar european, de origine franceză (dna Edith Cresson, fost prim-ministru al Franţei) a fost
acuzat de corupţie, în urmă cu câţiva ani, întreaga Comisie, condusă de luxemburghezul Jacques Santer, şi-a
prezentat demisia în faţa Parlamentului – decizie care a fost acceptată.
Competenţele Comisiei sunt enumerate în art. 155 din Tratatul de la Roma şi reluate în Tratatele de la
Maastricht şi Amsterdam:
- este gardian al Tratatului UE
- formulează propuneri, recomandări şi avize (funcţie de iniţiativă). De exemplu, pe baza Avizului,
Comisia recomandă Consiliului European începerea şi încheierea negocierilor de aderare la
Uniunea Europeană;
- exercită competenţe de execuţie pe care i le conferă Consiliul (funcţia de execuţie şi de gestiune);
- participă la adoptarea actelor de către Consiliu şi Parlament (funcţia de decizie);
- dispune de prerogative pentru a face respectate obligaţiile impuse de actele comunitare (funcţia de
control): veghează la respectarea regulilor concurenţei de către agenţii economici; face verificări şi
pronunţă sancţiuni în cauze care privesc interesele financiare ale comunităţii; statuează asupra
ajutorului de stat în ţările membre; asigură aplicarea clauzelor de salvgardare;
- îndeplineşte funcţia de reprezentare internă şi externă a Uniunii.
Comisia a deţinut, mult timp, un cvasi-monopol asupra funcţiei de iniţiativă în cadrul Uniunii Europene,
întrucât Consiliul nu putea statua în chestiuni ce ţin de competenţa comunitară decât în baza unei propuneri a
Comisiei. Acest monopol a fost contestat de Parlamentul European, care vrea să dispună de acest drept
asemenea parlamentelor naţionale. Ori, Tratatul de la Maastricht a introdus procedura de co-decizie care permite
Parlamentului să respingă textul propus de Comisie după o a treia lectură.
Preşedintele Comisiei este Jose Manuel Durao Barosso, fost prim-ministru al Portugaliei.
În privinţa organizării Comisiei, se impun câteva observaţii:
- avem de-a face cu o structură piramidal-ierarhizată;
- un mare dozaj între naţionalităţi şi zone geografice.
Comisia se reuneşte, în principiu, în fiecare miercuri (dar continuă şi joi dacă este necesar) în
formula colegială. Există şi reuniuni ale unor grupuri de membri, cu care ocazie se adoptă documente care nu
necesită prezenţa tuturor.
Pe lângă procedura orală în şedinţa plenară, mai există încă două modalităţi de luare a deciziei:
procedura de abilitare a unui comisar şi procedura scrisă.
Administraţia Comisiei se vrea pluri-naţională, sinonimă cu neutralitatea. Recrutarea funcţionarilor şi
funcţionarea administraţiei comunitare prevăd proceduri care să evite formarea unor „celule naţionale”.
Principalul pericol în funcţionarea Comisie îl reprezintă birocratizarea. Comisia are peste 15000
funcţionari permanenţi, fără a lua în calcul cei 3500 angajaţi temporar. Aşadar, o armată de funcţionari
de aproape 20000 persoane.
În preajma scandalului din martie 1999, care a zguduit Comisia Europeană – determinat de o serie de
acuzaţii de iregularităţi în gestiunea financiară a Comisiei, inclusiv acuzaţii de fraudă în acţiuni de ordin
umanitar din spaţiul ex-iugoslav, activitatea Biroului însărcinat cu programul de formare profesională „Leonardo
da Vinci” ş.a. – fostul preşedinte al Comisiei, Jacques Santer lansase un document întitulat „Pentru o cultură
politică şi administrativă Europeană”, care conţine 3 coduri de conduită: primul, stabileşte regulile de
conduită pentru comisari şi cabinetele acestora; al doilea, reglementează relaţiile dintre comisari şi serviciile
subordonate, şi al treilea, codifică regulile de conduită pentru funcţionarii de carieră.
Să spicuim puţin din primul cod de conduită care vădeşte un anumit interes pentru o reformă
comportamentală a funcţionarilor Comisiei.
În legătură cu conduita comisarilor:
- aceştia nu pot exercita în timpul mandatului lor, nici o altă activitate profesională, remunerată sau
nu. Scrierea periodică de articole pentru diferite publicaţii este considerată activitate profesională şi
nu pot fi plătite. Predarea, cu titlu gratuit, de cursuri în interesul construcţiei europene este permisă;

83
- comisarii pot publica cărţi şi pot primi drepturile de autor aferente, dar trebuie să-l informeze pe
preşedintele Comisiei;
- atunci când participă la conferinţe sau pronunţă un discurs, comisarii nu pot accepta nici un fel de
retribuţii pentru intervenţiile lor;
- comisarii pot exercita funcţii onorifice şi neremunerate în cadrul fundaţiilor sau altor organisme,
inclusiv în instituţii de învăţământ. Trebuie însă evitat riscul unui conflict d interese;
- membrii Comisiei nu pot deţine acţiuni, cote-părţi în diverse afaceri, companii, bănci. La preluarea
mandatului ei fac, împreună cu soţiile (soţii) şi copii o declaraţie de avere. Comisarii trebuie să
declare activităţile profesionale ale soţiilor (soţilor) pentru a evita orice conflict de interese;
- comisarilor le este interzis să divulge conţinutul dezbaterilor interne ale Comisiei;
- Comisarii nu pot accepta cadouri în valoare de peste 250 EURO. Dacă depăşesc această sumă, ele
sunt predate Serviciului de Protocol al Comisiei;
- Comisarii trebuie să-l informeze pe preşedinte cu privire la orice decoraţie, premiu sau distincţie
onorifică primită.
Prin Tratatul de la Nisa, Comisia a suferit importante modificări care să o facă în măsură să funcţioneze
eficient odată cu noua lărgire la Uniunii spre Europa Centrală şi de Est.
Sediul Comisiei Europene este la Bruxelles.

5. Curtea de Justiţie este curtea supremă a Uniunii. Fiecare stat membru are câte un judecător,
numit pentru o perioadă de 6 ani. La fiecare 3 ani, are loc o reînnoire parţială a judecătorilor.
Preşedintele Curţii este ales de judecători pentru o perioadă de 3 ani.
Curtea de Justiţie are rolul de a asigura respectarea legalităţii comunitare şi implementarea prevederilor
Tratatului Uniunii. Aceasta rezolvă litigiile dintre statele membre, dintre UE şi statele membre, dintre instituţiile
UE, ca şi dintre UE şi persoanele fizice. Totodată, Curtea emite avize privind acordurile internaţionale încheiate
de Comunitatea Europeană.
Curtea de Justiţie dispune de un Tribunal de Primă Instanţă, creat în 1987 dar care funcţionează „de
facto” din noiembrie 1989. Dispune de un număr de avocaţi, care trebuie să fie înscrişi într-un barou al unui stat
membru.
Acesta rezolvă litigii între UE şi angajaţii săi, recursuri împotriva Comisiei depuse de către
întreprinderi, recursuri depuse de persoane fizice şi juridice referitoare la aplicarea regulilor concurenţei şi la
subvenţii publice.

6. Curtea de Conturi a fost creată în 1977, dar nu a devenit instituţie comunitară decât după
intrarea în vigoare a Tratatului UE (1 ianuarie 1993).
Exercită, împreună cu Consiliul, funcţia de control al execuţiei bugetului comunitar, asigurând
gestiunea financiară a UE.
Membrii Curţii de Conturi sunt numiţi prin decizia unanimă a Consiliului pentru o perioadă de 6 ani,
după consultarea Parlamentului European. Ei sunt aleşi dintre personalităţi ale ţărilor membre sau dintre cei care
lucrează în instituţii de control extern ale UE şi care posedă o calificare deosebită.
La sfârşitul fiecărui an, Curtea transmite Parlamentului European şi Consiliului Uniunii raportul său
anual asupra gestiunii din exerciţiul precedent, însoţit de răspunsuri ale instituţiilor. Raportul este examinat de
Parlament şi Consiliu în cadrul procedurii de descărcare prin care Parlamentul European, în baza recomandărilor
Consiliului, se pronunţă asupra bunei gestiuni a Comisiei.

III. Organismele centralizate ale Uniunii Europene.

84
1. Comitetul Regiunilor (C.R) este un organism consultativ autonom format din reprezentanţi ai
colectivităţilor regionale sau locale. Acesta reprezintă interesele acestor colectivităţi pe lângă Consiliu
şi Comisie, cărora le furnizează avize asupra unor probleme specifice.
Comitetul cuprinde maximum 350 membri, numiţi pe 4 ani de către Consiliu pe baza listei stabilite de
fiecare stat membru. Aceştia trebuie să fie titulari ai unui mandat electoral regional sau local, ori să fie
responsabili din punct de vedere politic în faţa unei adunări alese. Aşadar, toţi trebuie să fie aleşi sau membri ai
unui executiv local.
Comitetul Regiunilor s-a instituit în martie 1994, la Bruxelles. Durata funcţionării lui este de 4 ani,
mandatul reprezentanţilor putând fi reînnoit.
Consultarea şi avizul Comitetului sunt obligatorii în probleme care privesc: educaţia şi formarea
profesională, tineretul, cultură, sănătatea publică, transporturile şi telecomunicaţiile, energia, coeziunea
economică şi socială, fondurile structurale, munca şi politica socială.
Avizul C.R. este facultativ:
- La iniţiativa Comisiei şi Consiliului;
- Din proprie iniţiativă, în cazul: promovării întreprinderilor mici şi mijlocii; turismului,
dezvoltării urbane, sănătăţii.
2. Comitetul Economic şi Social (CES) are următoarele atribuţii:
• Transmite Comisiei şi Consiliului opinia reprezentanţilor vieţii economice şi sociale cu privire la
proiectele legislative;
• Întreţine un dialog permanent cu privire la problemele economico-sociale;
• Se constituie într-un centru de informare în legătură cu iniţiativele europene.
Consultarea CES este necesară mai ales în domeniile politicii agricole, politicilor sociale,
transporturilor, mediului, cercetării, securităţii şi sănătăţii muncitorilor, pieţei interne şi fondurilor structurale.
CES a jucat un rol important în elaborarea Cartei drepturilor fundamentale ale muncitorilor, ca element
esenţial în promovarea Europei sociale.
CES se compune din reprezentanţi ai diverselor categorii ale vieţii economice şi sociale: patroni din
industrie, comerţ, transporturi; muncitori; reprezentanţi din agricultură, artizanat, cooperaţie, sănătate; liber
profesionişti; familii. Membrii CES sunt numiţi prin fotul unanim de către Consiliu pe 4 ani, mandatul lor putând
fi reînnoit şi sunt repartizaţi în trei grupe:
• Muncitori;
• Patroni;
• Activităţi diverse (profesii liberale, agricultură, cooperative, camera de comerţ, activităţi ale
consumatorilor).
Relaţiile dintre CES şi Parlamentul European au un caracter consultativ, mai ales când trebuie să se
pronunţe prin avize sau rezoluţii – asupra aceloraşi proiecte legislative.

3. Banca Europeană de Investiţii (BEI) a fost creată prin Tratatul de la Roma şi funcţionează
de la 1 ianuarie 1958 cu sediul la Luxemburg. Este o instituţie financiară de drept public cu personalitate juridică
şi are ca membri toate statele membre ale UE.
Tratatul de la Maastricht a consolidat rolul BEI în promovarea coeziunii economice şi sociale a UE.
Banca are ca misiune principală să contribuie la dezvoltarea echilibrată a Europei comunitare şi să sprijine ţările
candidate la aderare. După 1990, BEI a acordat împrumuturi ţărilor din Europa Centrală şi de Est, sprijinind
restructurarea şi modernizarea economiilor acestor ţări.
Activităţile BEI urmăresc:
- Favorizarea dezvoltării regiunilor rămase în urmă din punct de vedere economic;
- Protecţia mediului ambiant; în mediul urban, măsurile vizează transporturile şi reînnoirea
urbană;

85
- Finanţarea proiectelor de infrastructură, care reprezintă cca. 40% din activităţile băncii. Este
vorba de proiecte de modernizări şosele, autostrăzi şi telecomunicaţii de interes european;
- Dezvoltarea sistemului energetic prin amenajări hidrotehnice, geotermice şi eoliene, care să
permită refolosirea resurselor concomitent cu reducerea poluării;
- Sprijinirea investiţiilor în sectorul IMM-urilor, mai ales pentru sectoarele serviciilor.
Capitolul BEI este subscris de către statele membre din care 7,5% reprezintă capitalul vărsat, iar restul
de 92,5% constituindu-se drept capital de garanţie.
Cea mai mare parte a resurselor, se constituie din beneficii de împrumut pe pieţele de capital.
4. Banca Centrală Europeană (BCE), are sediul la Frankfurt (din 1998). Are misiunea de a
defini şi pune în aplicare, împreună cu băncile centrale ale ţărilor membre, politica monetară a Uniunii Europene.
BCE are ca sarcină principală să autorizeze emiterea biletelor de bancă şi monedele în EURO, să
exercite un control asupra băncilor centrale naţionale şi să constituie rezerve de schimb.
BCE are 3 organe de lucru:
- Comitetul Director(preşedinte, vicepreşedinte şi 4 membri;
- Consiliul Guvernatorilor;
- Consiliul General, cu atribuţii consultative.

*
* *
De la crearea primelor structuri (CECO, CEE şi EURATOM), instituţiile şi organismele
acestora au cunoscut un intens proces de adaptare la noile realităţi. Reforma instituţiilor comunitare –
cerută de lărgirile succesive ale Uniunii – s-a desfăşurat în paralel cu procesul de aprofundare a
integrării. Un ultim ţi decisiv pas pe calea acestei reforme va fi făcut după intrarea în vigoare a
Tratatului Constituţional al Uniunii Europene. Din păcate, nimeni nu ştie când se va întâmpla aceasta.
Iar până atunci se vor înregistra sincope în funcţionarea Uniunii

Rezumat

Principalele instituţii ale Uniunii Europene sunt Consiliul European, care defineşte orientările politice
generale, Consiliul de Miniştri ce reprezintă guvernele statelor, Comisia Europeană ca reprezentant al intereselor
Uniunii, Parlamentul Europeance reprezintă popoarele statelor membre, Curtea de Justiţie reprezentant al
legalităţii comunitare şi Curtea de Conturi ce reprezintă interesele financiare.
Consiliul European reuneşte şefi de stat sau de guverndin ţările membreşi preşedintele Comisiei. Se
organizează patru reuniuni de consiliu pe an, iar lucrările se finalizează prin concluzii.
Consiliul de miniştri este compus din miniştriicompetenţi ai statelor membre care se reunesc în funcţie
de ordinea de zi sau de propblematica care se discută. Consiliul are un Secretariat general cu sediul la Bruxelles
şi dispune de 2000 de funcţionari, iar activitatea sa este asistată de Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi.
Parlamentul European a fost creat în 1958 iar în prezent conţine 723 membri împărţiţi în grupuri
politice. Competenţele sale sunt legislative, bugetare, de control asupra executivului. Europarlamentarii sunt
aleşi la fiecare cinci ani şi se reunesc lunar în sesiuni plenare la Strasbourg unde se află sediul Parlamentului.
Comisia Euopeană este în fapt guvernul Uniunii şi are sediul la Bruxelles. Ea este organizată pe 20 de
comisari iar preşedintele Comisieieste în prezent Jose Manuel Durao Barosso.
Curtea de justiţie este compusă din 15 judecătoripentru şase ani asistaţi de 9 avocaţi generali. Pe lângă
Curte mai funcţionează şi un Tribunal de primp instanţă.
Curtea de conturi controlează veniturile şi cheltuielile din bugetul comunitar şi este compusă din 15
membri.
Alte organisme europene pot fi amintite: Comitetul Regiunilor şi Banca Centrală Europeană.

Concluzii

86
Uniunea Europeană dispune de un cadru instituţional unic care asigură coerenţa şi continuitatea
acţiunilor sale. Toate instituţiile intervin în cadrul Comunităţii Economice cât şi în formele care privesc
cooperarea interguvernamentală.

Teste de autoevaluare

1.Care sunt principalele instituţii ale UE?


2.Care sunt atribuţiile Comisiei Europene?
3.Care sunt sursele dreptului comunitar?
4. Cine este preşedintele actual al Comisiei europene?

Teste de control

1.Consiliul de Miniştri reprezintă:


a) guvernele statelor;
b) interesul Uniunii;
c) legalitatea comunitară.

2.Sediul Comisiei Europene se află:


a) Bruxelles;
b) Strasbourg;
c) Luxemburg.

3.Conform tratatului de la Nissa Parlamentul european va avea:


a) 642 membri;
b) 700 membri;
c) 732 membri.

4.Comisia Europeană este formată:


a) 20 comisari;
b) 15 membri;
c) 1500 membri.

5.Principiile Curţii de justiţie se referă la:


a) imediatitate;
b) aplicare indirectă;
c) prevalenţă.

87
CAPITOLUL VII - PIAŢA INTERNĂ (UNICĂ) A UNIUNII EUROPENE

Conţinutul capitolului

Capitolul nouă defineşte noţiunea de Piaţă Internă a Uniunii Europene. Sunt prezentate insuficienţele
Pieţei Comune şi Actul Unic European, Cartea Albă şi rolul lui Jacques Delors în crearea pieţei interne.
O altă problemă abordată o reprezintă libertăţile de circulaţie care definesc Piaţa Internă, achiziţiile
publice, şi legătura cu ţările candidate la aderare.

1. Noţiuni diferite, cu acelaşi conţinut


Înainte de a intra în analiza propriu zisă a acestei teme, se impune o clarificare a termenilor.
Pentru desemnarea „Pieţii Interne” în literatura de specialitate, se folosesc termeni diferiţi, având însă
acelaşi conţinut. Englezii vorbesc despre „Internal Market” (Piaţă Internă) sau „Single Market” (Piaţă Unică).
Francezii spun „Marché Interieur” sau „Marché Unique”. Pentru simplificare, noi vom folosi, în cursul de faţă
noţiunea „Piaţa Internă a Uniunii Europene” (pentru a o deosebi de piaţa internă a statelor).

2. Insuficienţele Pieţei Comune şi Actul Unic European (1986).


Obiectivul realizării unei mari pieţe pentru a creşte prosperitatea ţărilor membre ale Comunităţii
Economice Europene fusese înscris deja în Tratatul de la Roma. În art. 2 se arată: „Comunitatea are ca misiune,
prin realizarea unei pieţe comune şi apropierea politicilor economice ale statelor membre, să promoveze o
dezvoltare armonioasă a activităţilor economice în întreaga Comunitate, o expansiune continuă şi echilibrată, o
stabilitate sporită, o creştere accelerată a nivelului de trai şi relaţii mai strânse între statele pe care aceasta le
reuneşte”.
Prima sarcină de îndeplinit pentru crearea acestei pieţe era eliminarea barierelor vamale intracomunitare
şi stabilirea unui tarif vamal comun faţă de ţările nemembre. Fondatorii Comunităţii şi-au dat o perioadă de 12
ani pentru realizarea acestui obiectiv, dar au îndeplinit-o cu un an şi jumătate mai devreme (la 1 iulie 1968).
În iulie 1968, toate barierele tarifare şi restricţiile cantitative la comerţul dintre statele Comunităţii erau
eliminate. Ulterior, noi şi noi domenii, ce nu fuseseră prevăzute ca fiind direct legate de realizarea Pieţei Interne,
au fost incorporate ca părţi componente ale acesteia: achiziţiile publice, proprietatea intelectuală şi industrială,
legea firmelor (Company Law), energia, politica fiscală, sistemul de plăţi, protecţia consumatorului, politica
concurenţială.
S-a constatat însă că barierele vamale limitau doar cantitativ schimburile comerciale. Existau însă alte
obstacole sofisticate şi camuflate sub formă de reglementări care îngreunau schimburile. Acestea erau diverse
specificaţii tehnice, norme de sănătate şi securitate, de control al calităţii sau reglementări referitoare la mediu
ş.a.. Complexitatea, numărul şi diversitatea acestora le transforma în obstacole greu de trecut. Era nevoie, aşadar,
de eforturi legislative serioase şi o voinţă politică mai fermă pentru înlăturarea barierelor protecţioniste. În plus,
criza petrolieră din 1973 a accentuat tentaţiile protecţioniste în defavoarea integrării europene.
De aceea, în 1985, noul preşedinte de atunci al Comisiei Europene, francezul Jacques Delors, a propus
ca ţintă realizarea Pieţei Interne. Era însă nevoie de reformarea instituţiilor europene care să facă posibilă
înlăturarea unor bariere legislative. Aceasta s-a realizat prin Actul Unic European, semnat, la Luxemburg, în
februarie 1986 şi intrat în vigoare în iulie 1987. Actul Unic European a stabilit ca data de 31 decembrie 1992
să marcheze crearea Pieţei Interne a Uniunii Europene. Constituirea sa presupunea adoptarea a 300 de noi
reglementări. Actul Unic a permis ca, prin modificarea Tratatului de la Roma, două treimi din hotărârile necesare
creării marii pieţe să fie luate în Consiliul de Miniştri cu majoritate calificată şi nu cu unanimitate.

3. Cartea Albă: „Le cout de la non-Europe”


Îndată după adoptarea Actului Unic European, Comisia a comandat unei echipe de cercetători condusă
de Paolo Cecchini un proiect de cercetare asupra costurilor pe care le-ar avea necrearea pieţei interne („Le cout
de la non-Europe”). Concluzia studiului, terminat în 1988, este aceea că nerealizarea marii pieţe interne a „celor
12” a produs industriei europene pierderi de milioane în costuri inutile şi şanse pierdute. În schimb, crearea
acestei pieţe va asigura contextul economic necesar renaşterii industriei europene a bunurilor şi serviciilor,
aducând mai multă prosperitate popoarelor europene.

88
Studiul prevedea, între altele, accelerarea creşterii economice, crearea de noi locuri de muncă, sporirea
productivităţii şi a rentabilităţii, însănătoşirea concurenţei, o mai mare mobilitate a muncitorilor şi
întreprinderilor, stabilitate relativă a preţurilor şi o mai largă posibilitate de alegere pentru consumatori.

4. Rolul lui Jacques Delors în crearea Pieţei Interne.


Principalul autor al Pieţei Interne a fost francezul Jacques Delors, devenit încă din 1985 preşedinte al
Comisiei Europene. În prefaţa la lucrarea „1992, Le defi. Nouvelles données économiques de l’Europe sans
frontières”, Jacques Delors numeşte acest proiect ca fiind „une véritable révolution tranquille” în procesul de
construcţie a Europei. Obiectivul propus – un spaţiu unic, comun, fără frontiere pentru 320 milioane de persoane,
despovărat de multiple obstacole pentru schimburi şi cooperare între „cei 12” – a avut nu numai sprijinul clasei
politice vest-europene, dar şi al cercurilor economice, financiare şi sociale.
Data de 1 ianuarie 1993 marchează crearea Pieţei Unice a UE.

5. Ce este Piaţa Internă a Uniunii Europene ?


„Piaţa internă” este definită ca un spaţiu fără frontiere interne, în care este asigurată libera circulaţie a
mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor. Este o piaţă care are o dimensiune socială şi în care
concurenţa activă este încurajată.
Crearea „Pieţei Interne” reprezintă poate cel mai mare proiect de integrare economică adoptat vreodată.
Într-o perioadă de 7 ani (între 1985 şi 1 ianuarie 1993), Comunitatea Europeană şi statele sale membre au
transformat 12 pieţe naţionale separate într-o singură unitate. În prezent cuprinde 25 ţări.
Art.9 al Tratatului de la Roma, semnat în 1957 şi intrat în vigoare în 1958, prevedea următoarele:
„Comunitatea va avea la bază o uniune vamală, ce va acoperi întregul comerţ cu bunuri şi care va implica
interzicerea tarifelor la importul şi exportul de produse între statele membre, ca şi a altor taxe cu efect
echivalent.”
Câteva considerente:
- Această Piaţa are la ora actuală 460 milioane locuitori (la care se vor adăuga, de la 1 ianuarie 2007,
cei aproximativ 30 milioane de locuitori ai României şi Bulgariei), care dispun de libertatea şi de
mobilitatea de a lucra, a trăi şi a face cumpărături nu numai în propria ţară, ci în oricare altă ţară
membră a Uniunii Europene. În calitate de consumatori, ei profită de pe urma ofertei sporite de
bunuri, la preţuri concurenţiale. Populaţia Uniunii Europene reprezintă, în prezent, circa 7% din
populaţia totală de pe glob; comparativ, SUA au o populaţie de 290 milioane de locuitori, iar
Japonia 130 milioane;
- Piaţa Internă reprezintă unul din principalele instrumente de care dispune Uniunea Europeană
pentru a atinge o serie de obiective, precum: o creştere durabilă, echilibrată şi care să respecte
mediul înconjurător, o rată înaltă de ocupare a locurilor de muncă şi a protecţiei sociale; o mai mare
coeziune economică şi socială. Piaţa Internă îmbunătăţeşte performanţa economică a statelor
membre ale Uniunii Europene. Integrarea economică într-o piaţă fără frontiere – cum este Piaţa
Unică a UE – este mai profundă decât alte forme de cooperare economică, cum ar fi zonele de
liber-schimb, uniunile vamale şi pieţele comune care menţin frontierele fizice;
- Piaţa Internă a reprezentat fundamentul pentru faza următoare a integrării UE şi anume realizarea
Uniunii Economice şi Monetare (UEM), precum şi condiţia esenţială pentru ieşirea Europei din
recesiune şi reluarea creşterii economice;
- În ciuda obiectivului declarat de a integra economiile naţionale ale ţărilor membre, Piaţa Internă
nu urmăreşte eliminarea diferenţelor naţionale în ceea ce priveşte limba, cultura, identitatea
sau tradiţiile. Dimpotrivă, ea se bazează pe recunoaşterea de către ţările membre a reglementărilor
naţionale din orice altă ţară. Aceasta recunoaşte, de asemenea, principiul subsidiarităţii, potrivit
căruia deciziile sunt luate la nivelul cel mai apropiat de cetăţean;
- Crearea Pieţei Interne a fost un proces complex care a însemnat adoptarea unei legislaţii
detaliate într-o serie întreagă de zone de natură să ducă la îndepărtarea barierelor fizice,
tehnice şi fiscale dintre statele membre.

89
- Piaţa Internă a UE va reprezenta – în condiţiile globalizării – elementul esenţial care va face
din această structură un „actor global” (global player) în măsură să joace un rol mai important
pe scena politicii mondiale.

6. În ce constau cele 4 libertăţi de circulaţie, care definesc Piaţa Internă ?


a. Libera circulaţie a bunurilor: înseamnă eliminarea controlului la frontierele intra-comunitare. Alte
bariere netarifare au fost cu timpul identificate, impunând acţiuni comunitare în noi domenii. În momentul de
faţă, nu mai există personal vamal la frontierele intra-comunitare. Singurele verificări care se mai fac ad-hoc, în
diverse puncte sunt pentru droguri şi arme de foc.
Un important pas făcut în vederea eliminării barierelor tehnice din calea liberei circulaţii a bunurilor îl
reprezintă introducerea principiului recunoaşterii reciproce. Bazându-se pe un caz soluţionat de Curtea
Europeană de Justiţie (Cassis de Dijon), Comisia Europeană făcea publică, pe data 3 octombrie 1980, o
Comunicare cu privire la interpretarea principiul recunoaşterii reciproce (mutuale). Pricipiul prevede ca, în
toate sectoarele unde legislaţia naţională nu a fost armonizată, precum şi în domeniile unde există o armonizare
minimă sau opţională, statele membre au obligaţia de a accepta circulaţia liberă pe teritoriul lor a produselor
conforme cu normele legale în vigoare în ţare (membră) de origine. Singurele cazuri unde statele membre pot să
nu aplice acest principiu sunt cele în care siguranţa şi sănătatea publică sau protecţia mediului pot fi afectate.
Cetăţenilor, în calitatea lor de cumpărători, Piaţa Internă a UE le oferă posibilitatea de a se aproviziona
cu bunurile necesare consumului propriu în oricare din statele membre ale Uniunii, fără a plăti taxe de import
sau a trebui să îndeplinească formalităţi la frontieră. Pentru a se evita frauda, în cazul produselor supuse
accizelor, există o serie de limite în ce priveşte „consumul propriu”: 800 ţigări, 90 de litri de vin, 110 litri de
bere, 20 litri de băuturi aperitive şi 10 litri băuturi tari. Aceste limite pot fi depăşite dacă există dovada că ele
vor face obiectul consumului propriu.
Firmelor, Piaţa Unică le oferă 460 milioane de potenţiali cumpărători odată cu transformarea operaţiilor
de comerţ exterior în operaţii de comerţ interior. Marea „revoluţie” din 1989 cu privire la TVA a constat în
scutirea de obligaţia de a plăti TVA la vama fiecărui stat prin care trecea produsul, regula fiind că TVA se
plăteşte o singură dată, către autoritatea fiscală din statul în care este importat produsul. Pentru firme, aceasta a
însemnat desfiinţarea celor aproximativ 60 de milioane de documente vamale ce trebuiau întocmite într-un an
pentru astfel de operaţiuni. Actualul sistem este totuşi un sistem de „tranziţie”, având în vedere că, în mod
normal într-o piaţă unică, TVA trebuie plătit exportatorului. Sistemul definitiv, în care TVA va fi plătit în ţara de
producere şi în cea de consum, era prevăzut a fi introdus în 1997. Se prevede totodată armonizarea nivelului
TVA în statele membre, nivel care variază în momentul de faţă de la 15 % la 25 %.
b. Libera circulaţie a persoanelor
Aceasta înseamnă abolirea oricărei discriminări bazată pe naţionalitate în privinţa angajării, stabilirii
salariilor şi condiţiilor de muncă. Excepţii erau prevăzute doar în cazul funcţionarilor publici, sau în cazuri
justificate de argumentul securităţii sau sănătăţii publice. În momentul de faţă n-ar mai trebui să existe control al
identităţii la frontierele intracomunitare. Eforturi se mai depun încă pentru armonizarea politicilor sociale,
recunoaşterea diplomelor, repatrierea, drepturilor la asistenţă socială, a pensiilor, etc.
Progresul cel mai mare s-a înregistrat în domeniul sănătăţii şi siguranţei la locul de muncă. O directivă
generală a fost introdusă din 1993 pentru a stabili un set de principii obligatorii pentru toate statele membre. De
asemenea, au fost adoptate directive specifice, privind durata săptămânii de lucru, folosirea echipamentului de
protecţie, etc. Toate statele membre, cu excepţia Marii Britanii, au adoptat în 1989 Carta Socială a drepturilor
fundamentale ale lucrătorilor şi au subscris la Capitolul Social din Tratatul de la Maastricht, adoptând în 1994
Directiva privind crearea Consiliilor Muncii în firmele transnaţionale. Acestea au obligaţia de a informa şi
consulta lucrătorii firmei în legătură cu deciziile care le-ar putea afecta viitorul.
„Carta Socială sau „Carta Comunităţii privind drepturile sociale fundamentale ale muncitorilor” este
o declaraţie solemnă adoptată de şefii de stat şi de guverne din 11 ţări membre ale Comunităţii Europene la
Consiliul European de la Strasbourg din decembrie 1989. Marea Britanie s-a asociat mai târziu, odată cu venirea
la putere a Partidului Laburist (social-democrat).
Ea proclamă drepturi fundamentale în următoarele domenii:
- Libertatea de deplasare a forţei de muncă;
- Locuri de muncă salarizate;
- Condiţii de viaţă şi muncă;

90
- Protecţie socială;
- Libertatea de asociere şi de negociere colectivă;
- Pregătirea profesională;
- Tratament egal femeilor şi bărbaţilor;
- Informarea, consultarea şi participarea lucrătorilor;
- Protejarea sănătăţii şi siguranţa la locul de muncă;
- Protejarea copiilor şi adolescenţilor;
- Drepturile persoanelor în vârstă;
- Drepturile persoanelor cu infirmităţi.
Pentru a încuraja libera circulaţie a persoanelor, Comisia Europeană a iniţiat lansarea mai multor programe
ce au ca scop facilitarea mişcării libere a tinerilor:
„Youth” („Tineretul pentru Europa”) - a fost demarat în primăvara anului 2000 şi are ca scop
încurajarea şi dezvoltarea schimburilor de tineri, publicul ţintă având vârste cuprinse între 15 şi 25
de ani;
„Socrates” - program al Uniunii Europene pentru colaborarea în domeniul educaţiei, domeniile
vizate fiind: schimburi de elevi, studenţi şi preofesori, prin componentele Comenius şi Erasmus,
învăţarea şi predarea limbilor străine (Lingua), învăţământul deschis şi la distanţă, etc; în anul
universitar 2003/2004, 135000 de studenţi au fost beneficiari ai programului Erasmus (comparativ
cu cei 3200 de studenţi beneficiari ai programului în anul universitar 1987/1988);
„Leonardo da Vinci” - destinat îmbunătăţirii pregătirii profesionale a tinerilor, dezvoltării de
parteneriate între universităţi şi companii în vederea pregătirii tinerilor, formarea profesională
continuă.

c. Libera circulaţie a serviciilor


Prevăzută în art. 52 şi 54 ale Tratatului de la Roma, această a treia libertate a însemnat că firmelor dintr-
o ţară comunitară le este suficientă licenţa de operare din ţara de origine, pentru a putea opera pe întreg teritoriul
UE.
Deşi sectorul serviciilor este cel ce ocupă cea mai mare parte a forţei de muncă din UE (60%),
progresele în liberalizarea acestui sector sunt mai mici decât cele înregistrate în cazul circulaţiei bunurilor. În
domeniul serviciilor financiare, de exemplu, numai serviciile bancare erau pe deplin liberalizate la 1 ianuarie
1993. Serviciile de asigurări au intrat pe deplin în Piaţa internă la 1 iulie 1994, iar cele privind investiţiile, la 1
ianuarie 1996. În momentul de faţă se lucrează la liberalizarea a două sectoare esenţiale ale serviciilor :
telecomunicaţiile şi transporturile.
În 1994 a fost adoptată o directivă pentru a oferi garanţii depunătorilor şi investitorilor, în cazul unui
faliment internaţional de proporţii, precum cel al Băncii de Credit şi Comerţ Internaţional, când mii de
depunători europeni şi-au pierdut banii economisiţi. Directiva prevede ca într-un astfel de caz, depunătorii să fie
despăgubiţi cu până la 20.000 de ECU.
d. Libera circulaţie a capitalului.
Implică abolirea controlului asupra tranzacţiilor de capital. Ea trebuie să meargă mână în mână cu
armonizarea taxelor naţionale pe capital, pentru a asigura o concurenţă corectă între ţările cu fiscalitate redusă şi
cele cu fiscalitate ridicată.
Liberalizarea mişcării de capital a fost prima din cele patru libertăţi realizate. O directivă de desfiinţare
a controlului pe capital a fost adoptată în 1998. Ea a fost urmată de alte directive pentru liberalizarea serviciilor
bancare şi financiare. Un element esenţial, încă nefinalizat datorită divergenţei de opinii între statele membre, se
referă la modul de impozitare a economiilor.

7. Achiziţiile publice şi Piaţa Internă

91
În fiecare an, instituţiile publice din UE achiziţionează bunuri şi servicii echivalente cu cca. 10-15% din
produsul intern brut al UE. Proporţia furnizorilor din altă ţară decât cea în care se făcea achiziţia a rămas
marginală, antrenând, potrivit unor estimări, costuri suplimentare egale cu 0,5 % din PIB comunitar.
În mod tradiţional, o serie de domenii ale achiziţiilor publice (energie, apă, transporturi,
telecomunicaţii) erau „rezervate” furnizorilor naţionali: sub 5 % din valoarea furniturilor legate de procurarea
acestor utilităţi revenea altor resortisanţi decât cei naţionali, iar prezenţa acestora în cadrul efectuării lucrărilor
publice legate de aceste utilităţi era practic neglijabilă. Acestor domenii le revine circa o jumătate din valoarea
totală a achiziţiilor publice efectuate în UE.
Acest deziderat a putut fi îndeplinit cu începere de la 1 ianuarie 1993 (respectiv 1 ianuarie 1996 în cazul
Greciei, Spaniei şi Portugaliei). De la această dată, instituţiile achizitoare trebuie să aplice proceduri competitive
de adjudecare a contractelor care depăşesc o anumită valoare, respectiv:
- 400.000 ECU pentru furnituri (600.000 în cazul telecomunicaţiilor);
- 500.000 ECU pentru lucrări publice.
Caietele de sarcini trebuie întocmite într-o manieră care să nu excludă de facto furnizorii străini. În
acest scop vor fi utilizate în mod obligatoriu standarde tehnice europene, acolo unde ele există. Instituţiile
achizitoare au latitudinea de la refuza ofertele care nu îndeplinesc condiţia ca un minimum de 50 % din valoare
să fie de origine comunitară. De asemenea, furnizorii comunitari sunt îndreptăţiţi să beneficieze de o marjă
preferenţială de 3 % faţă de concurenţii din afara UE.

8. Semnificaţia creării Pieţei Interne


Se ştie că integrarea europeană este, înainte de toate, un proces politic. Dar integrarea economică este
un mijloc folosit pentru atingerea acestui scop în Uniunea Europeană timp de peste 30 de ani. Piaţa Internă este
manifestarea economică a acestui proces de integrare. Nu este un rezultat incidental al integrării, ci modelul
economic pe care ţările membre l-au conceput împreună şi au cooperat mulţi ani pentru a-l crea.
Conceptul este simplu: să se asigure libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalului
pe întreaga întindere geografică a Uniunii. Piaţa Internă n-a reprezentat un sfârşit, ci mijlocul prin care să se
realizeze performanţa economică între participanţi. Beneficiile economice ale creării unei singure pieţe rezultă
dintr-o mai eficientă alocare a factorilor de producţie, economii la scară mare, stimularea competiţiei şi costuri
reduse pentru operatorii economici.
Care au fost consecinţele creării Pieţei Interne a Uniunii Europene? Studiile realizate, în ultimii ani,
au scos în evidenţă că înfiinţarea Pieţei Interne a avut efecte benefice asupra economiilor ţărilor membre:
- Comerţul dintre cei 25 de membri ai U.E. reprezenta, în anul 2004, două treimi din totalul
operaţiunilor de comerţ exterior ale statelor membre (66% din total, la nivelul U.E. 25, doar 44%
fiind orientate către restul lumii);
- Comerţul intra-UE 15 reprezenta în 2004 aproximativ 34% din PIB-ul cumulat la nivel de grupare,
faţă de 26% în 1993;
- Absenţa controalelor mărfurilor la frontierele interne a determinat o îmbunătăţire a livrărilor trans-
frontaliere, prin scăderea costurilor şi a duratei de efectuare a livrării;
- din 1997, investiţiile directe între ţările membre au crescut de 7 ori;
- unele sectoare economice au înregistrat creşteri spectaculoase, un astfel de exemplu fiind cel al
transporturilor aeriene, liberalizate în prima jumătate a anilor ’90. Faţă de anul 1993, în 2000
numărul de pasageri a crescut cu 66% (de la un număr de 133 de milioane pasageri, la 221
milioane);
- a sporit concurenţa în marea majoritate a ramurilor industriale, efectele economiei de scală şi de
gamă făcându-se vizibile în creşterea competitivităţii produselor europene pe pieţele externe; astfel,
în 2004 ponderea exporturilor U.E 25 în totalul exporturilor la nivel global ajungând să reprezinte o
cincime (18%), faţă de 12% cât reprezintă exporturile chineze sau americane, şi 9% cele japoneze;
- de-a lungul Europei, preţurile bunurilor de consum s-au aliniat; consumatorii au mai mari
posibilităţi de a alege;
- inflaţia a scăzut, ajungând în 2004 la 2.0%;

92
- nivelul locurilor de muncă a sporit considerabil, rata şomajului înregistrând o scădere de la un nivel
de la aproape 10.5% în 1996, la 7.8% în 2005 (estimare).
Sursa: EUROSTAT, 2006, „EU integration seen through statistics”
Se poate aprecia că Piaţa Internă a Uniunii a produs o creştere economică susţinută şi echilibrată,
respectând mediul înconjurător, un înalt nivel de angajare a forţelor de muncă şi de protecţie socială, standarde
de viaţă şi de calitate a vieţii mai bune, precum şi coeziunea socială în ţările membre.

9. Provocări pentru Piaţa Unică în contextul actual.


Aderarea de noi membri. O Carte Albă referitoare la Piaţa Unică a fost adoptată în iunie 1995, cu
scopul de a sprijini ţările asociate să devină compatibile cu Piaţa Internă a UE. Pe lângă Acordurile
Europene (AE) de asociere şi dialogul structurat între aceste ţări şi instituţiile UE, acest document
a reprezentat unul din componentele strategiei de pre-aderare la UE.
Cartea Albă s-a dorit a fi un ghid al măsurilor pe care ţările asociate la UE ce aspiră să adere la aceasta
trebuiau să le adopte pentru a fi capabile să participe la o componentă primordială a UE, Piaţa Internă.
Cartea Albă a stabilit care sunt caracteristicile fundamentale ale Pieţei Interne ce au dus la eliminarea
barierelor fizice, tehnice, fiscale şi tarifare dintre statele membre ale UE. Pentru a adapta pieţele naţionale
ale ţărilor asociate astfel încât ele să poată face piaţă unică cu aceea a UE în perspectiva aderării lor, Cartea
Albă a prevăzut domeniile în care aproximarea legislaţiei este o condiţie obligatorie pentru realizarea Pieţei
Interne, precum şi măsurile/instituţiile de implementare şi control al respectării acestei legislaţii. Cartea a
oferit un ghid cu ordinea logică de prioritate în armonizarea legislaţiei în diferite sectoare ce concură la
crearea Pieţei Interne.
În fine, Cartea a reprezentat fundamentul programelor finanţate prin UE – PHARE, de sprijinire a
ţărilor asociate în efortul lor de asimilare a unei părţi a legislaţiei comunitare, cea referitoare la piaţa unică.
România şi Bulgaria şi-au armonizat în bună măsură legislaţia naţională cu cea comunitară în domeniul
Pieţei Interne. Dificultatea principală este însă punerea în aplicare. De aceea Uniunea nu mai pune accent pe
procesul de armonizare a legislaţiei, cât mai ales pe implementarea acesteia. Noii membri ai UE au fost
supuşi deja unui strict proces de monitorizare în privinţa respectării acestei legislaţii.
O mai bună implementare şi respectare a legislaţiei comunitare. Transpunerea greoaie a directivelor
comunitare în legislaţia naţională a statelor membre a creat goluri majore în cadrul Marii Pieţe Unice.
Este necesară o mai bună colaborare între Comisia Europeană şi statele membre pentru aplicarea, la
timp şi corectă, a legislaţiei U.E.. Printre domeniile unde transpunerea incorectă a legislaţiei
comunitare a creat probleme pot fi amintite: industria muzicală întâmpină dificultăţi datorită incorectei
aplicări, în unele state membre, a directivei privind comerţul electronic; în industria alimentară
producătorii şi-au exprimat nemulţumirile privind nerespectarea de către statele membre a Directivei
privind Ambalarea.
Un cadru legislativ mai eficient. Birocraţia excesivă, volumul enorm de „legi” comunitare, au
determinat critici din partea mediului de afaceri european. Camera de Comerţ a Austriei a elaborat un
studiu ce releva faptul că legiferarea excesivă aduce costuri suplumentare de circa 4-6% procente din
PIB-ul cumulat la nivelul U.E..
O mai mare atenţie acordată de organismele comunitare pentru asigurarea pe Piaţa Unică a unui
mediu „prietenos” atât pentru inovaţie cât şi pentru accesul unor noi actori. Asigurarea unui mediu
concurenţial autentic la nivelul Pieţei Unice este o condiţie esenţială pentru redresarea procesului de
atingere a obiectivelor Strategiei de la Lisabona, prin care Uniunea Europeană îşi propune să devină cea
mai puternică economie a lumii bazată pe cunoaştere.
Asigurarea unui răspuns adecvat la transformările globale. Organismele comunitare trebuie să ţină
seama de noile coordonate ale mediului global, astfel încât legislaţia U.E. asupra Pieţei Interne să nu
creeze dezavantaje competitive pentru societăţile transnaţionale europene ce au o dimensiune mondială.

Rezumat

93
Piaţa Internă cunoaşte mai multe modalităţi de exprimare ca Internal Marchet sau Marche Unique.
Prima sarcină de îndeplinit pentru crearea acestei pieţe era eliminarea barierelor vamale intracomunitare şi
stabilirea unui tarif vamal comun.
Autorul Pieţei este considerat preşedintele Comisiei din 1985 Jacques Delors care a realizat acest
proiect prin Actul Unic European.
Piaţa Internă este definită ca un spaţiu fără frontiere interne în care este asigurată libertatea de circulaţie
a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor, acestea din rmă fiind de fapt cele 4 libertăţi fundamentale ce
definesc Piaţa Internă a Uniunii.
Instituţiile publice ale Uniunii achiziţionează bunuri şi serviciiatât de la furnizorii naţinali cât şi din
afara Comunităţii. Aceste achiziţii se realizează pe baza unor proceduri competitive de adjudecar a contractelor.
Pentru ca ţările asociate la Uniune să facă faţă integrării în Piaţa Internă , a fost emisă o Carte Albă
referitoare la Piaţa Unică în 1995.

Concluzii

Piaţa Internă reprezintă cel maI mare proiect de integrare economică adoptată vreodată de Uniunea
Europeană. Comunitatea a reuşit să transforme 12 pieţe naţionale separate într-o singură unitate, în prezent
cuprinzând 25 de ţări.

Teste de autoevaluare

1.Ce este Piaţa Internă?


2.Care sunt libertăţile de circulaţie?
3.Ce este Cartea Albă referitoare la Piaţa Internă?
4. Cine este aautorul Pieţei Interne?
5.Când a fost adoptată crearea Peţei Interne?

Teste de control

1.Autorul Pieţei Interne este:


a) Jacques Delors;
b) Romano Prodi;
c) Jean Monnet.

2.Cele patru libertăţi constau în:


a) informaţiei;
b) persoane
c) mărfuri;
d) capitaluri;
e) servicii.

3.Caietul de sarcini în achiziţiile publuice trebuie:


a) să excludă furnizorii străini;
b) să nu excludă furnizării străini;
c) nu prevede această problemă.

4. Cartea Albă a fost adoptată:


a) 1995;
b) 1975;
c) 1985.

5.Statele candidate la aderare au reuşit să armonizeze legislaţia în domeniul Pieţei Interne:


a) în mare măsură;
b) în mică măsură;
c) deloc.

94
CAPITOLUL VIII- UNIUNEA ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ (UEM) TRECEREA LA EURO

Conţinutul capitlului

Capitolul zece defineşte Uniunea Economică şi Monetară. Sunt prezentate de asemenea necesităţile
UEM, Condiţiile edificării UEM şi criteriile de convergenţă, principalele componente, calendarul constituirii şi
instituţiile şi organismele Uniunii economice şi Monetare.

1. Primii paşi către uniunea monetară


Evoluţiile negative petrecute la scara economiei mondiale spre sfârşitul anilor ’60 şi începutul anilor
’70 au condus, în final, la prăbuşirea Sistemului de la Bretton Woods. Constituirea unor rezerve în dolari la
băncile centrale din ce în ce mai consistente, creşterea fără precedent a deficitului înregistrat în tranzacţiile
curente americane dar şi diminuarea stocului de aur al SUA sunt fenomenele ce au determinat o scădere
accentuată a încrederii faţă de dolar în perioada menţionată.
În Europa de Vest, marca germană şi francul francez cunoşteau evoluţii oscilante, stabilitatea celorlalte
monede europene fiind astfel ameninţată.
Pe acest fond, deşi Tratatul de la Roma nu cuprindea nici o prevedere cu privire la unificarea monetară,
la nivelul Comunităţii Economice Europene se conturează pentru prima dată ideea unei uniuni economice şi
monetare.
Planul Barre (februarie 1969) şi apoi raportul Werner (1970) constituie primii paşi către uniunea
monetară. Interdependenţa între integrarea economică şi cea monetară, convergenţa performanţelor economice,
coordonarea politicilor bugetare şi monetare sunt principalele prevederi ale Planului Barre (Raymond Barre
îndeplinea la momentul respectiv funcţia de Comisar european al economiei şi finanţelor, fiind în acelaşi timp
vicepreşedinte al Comisiei Europene).
Reacţionând la provocările de pe plan mondial, Comunitatea Economică Europeană solicită unui
comitet de experţi, condus de prim-ministrul luxemburghez Pierre Werner, să realizeze un raport la nivel înalt
care să analizeze posibilitatea creării unei uniuni monetare. Publicat în 1970, Raportul Werner susţinea ideea
realizării unei Uniuni Monetare Europene, aceasta urmând a fi realizată în trei etape, până în 1980. Printre
principalele concluzii ale Raportului pot fi amintite:
mişcările de capital între statele membre trebuie să fie totale şi fără restricţii;
crearea unei monede comune;
fixarea totală şi irevocabilă a parităţilor între monede.
Schimbările profunde în plan monetar la nivel internaţional (suspendarea, de către administraţia Nixon,
la data de 15 august 1971, a covertibilităţii în aur a devizei americane), ce au condus, în final, la colapsul
Sistemului de la Bretton Woods, au creat o conjunctură nefavorabilă punerii în aplicare a concluziilor Raportului
Werner.
Ca urmare, singurul rezultat a fost crearea "sistemului european al limitelor înguste ale cursului
valutar", supranumit şi "şarpele valutar", prin care statele membre îşi luau angajamentul de a nu permite
fluctuaţii ale cursurilor valutare reciproce mai ample de +/- 2,25 procente. Evoluţia oscilantă, marcată de intrările
şi retragerile succesive din sistem ale statelor membre (cele mai notabile fiind cele două retrageri ale francului
francez), s-a încadrat în starea de stagnare generală a procesului de integrare europeană manifestată la sfârşitul
anilor '70, cunoscută şi ca perioada de "euroscleroză".
Pe acest fundal de stagnare, reluarea procesului de integrare monetară a fost considerată de către
autorităţile politice marcante ale Europei de Vest din acea perioadă (cancelarul german H. Schmidt şi
preşedintele francez V. Giscard D'Estaing) ca fiind necesară pentru ieşirea din impas. Demersurile franco-
germane au condus, în 13 martie 1979, la crearea Sistemului Monetar European, al cărui obiectiv principal îl
constituia crearea unei zone de stabilitate monetară în Europa. Pricipalele componente ce urmau să stea la baza
Sistemului au fost:
Mecanismul ratelor de schimb, o continuare a "şarpelui monetar existent", autorităţile monetare
ale statelor membre obligându-se să intervină în cazul în care fluctuaţiile monedelor ameninţau să
depăşească marja de fluctuaţie de +/- 2,25%;

95
ECU (European currency unit) - folosit ca bază pentru exprimarea cursurilor centrale ale
monedelor statelor participante la Sistem. Creat în 1975, ca urmare a deciziei Consiliului de
Miniştri, ECU avea ca echivalent media ponderată a valorii monedelor dinţările membre de la acea
dată. Scopul iniţial căruia ECU îi fusese destinat a fost acela de a putea exprima valoric ajutoarele
acordate ţărilor din ACP (Africa, Caraibe, Pacific). În cadrul SME, ECU avea un rol multiplu: activ
de rezervă (statele membre depuneau la FECOM - Fondul European de Cooperare Monetară
20% din rezervele lor în aur şi USD contra ECU); bază de calcul pentru indicatorul de divergenţă
a cărui funcţie era de a se putea determina dacă una dintre monedele participante devenea
"divergentă", caz în care autorităţile monetare din ţara respectivă trebuiau să ia măsuri
(nespecificate cu precizie, însă); instrument de exprimare a operaţiunilor de creditare a statelor
membre.
Mecanismele de creditare în ECU pentru statele membre.

Perioada de stabilitate ce a caracterizat evoluţia Sistemului Monetar European la sfârşitul anilor '80 a
detrminat un nou avânt în rândul promotorilor integrării monetare. Un rol esenţial în acestă direcţie l-a jucat
preşedintele Comisiei Europene de la acea vreme, Jacques Delors. Raportul Delors prevedea realizarea unei
uniuni economice şi monetare, ca o continuare firească a împlinirii Marii Pieţe Unice, în trei etape. Pe baza
acestui Raport, se stabilea ca prima etapă să înceapă la data de 1 iulie 1990, fapt ce coincidea cu liberalizarea
completă a mişcării capitalurilor. A doua fază a Uniunii Economice şi Monetare, în care se prevedea crearea
Institutului Monetar European, a fost prevăzută să înceapă, de către Consiliul European de la Roma (1990), în
ianuarie 1994. Cea de-a treia fază urma să coincidă cu introducerea monedei unice şi realizarea stadiului de
Uniune Economică şi Monetară (UEM).

2. Ce presupune UEM ?
În expresia sa cea mai sintetică, UEM se reduce la înfiinţarea şi utilizarea de către membrii săi a unei
monede unice, care să înlocuiască monedele naţionale. În practică, atingerea acestui obiectiv final trebuia
susţinută de un ansamblu mai vast de măsuri:
- Promovarea unei politici monetare unice, prin intermediul unei singure autorităţi monetare – Banca
Centrală Europeană – dotată cu un grad substanţial de independenţă;
- Urmărirea de către ţările participante, a unor linii directoare comune de politică economică, pe baza
recomandărilor Consiliului Uniunii Europene;
- Gestionarea, în fiecare ţară membră, a finanţelor publice de o manieră compatibilă cu asigurarea
stabilităţii macroeconomice.

3. Necesitatea UEM.
Realizarea Uniunii Economice şi Monetare nu a constituit un scop în sine, ci doar mijlocul de a genera
efecte benefice în plan economic şi financiar. Prin aceasta s-a urmărit:
• Eliminarea fluctuaţiilor în evoluţia cursurilor de schimb.
Prin trecerea la o monedă unică, dispare definitiv incertitudinea legată de evoluţiile cursurilor de
schimb ale monedelor naţionale din interiorul UE. Această incertitudine poate transmite semnale eronate în
funcţie de care sunt orientate deciziile investiţionale ale agenţilor economici. Un climat de siguranţă are, de
asemenea, efecte benefice în sensul reducerii costului capitalului (prin reducerea primelor de risc).
Chiar dacă o anumită stabilitate a cursurilor de schimb fusese obţinută prin intermediul mecanismului
de cursuri fluctuante în cadrul unor marje foarte înguste, mecanism pus la punct în cadrul Sistemului Monetar
European (SME), caracterul irevocabil al unei monede unice conferă agenţilor economici o siguranţă
incomparabil superioară. Sunt astfel eliminate orice posibilităţi de manifestare a speculaţiilor valutare, care pot
determina devieri serioase ale cursurilor de schimb de la nivelurile justificabile de fundamentele
macroeconomice.
Trecerea la o monedă unică avea în vedere şi economisirea unor importante sume plătite cu titlu
de comisioane bancare pentru efectuarea conversiei dintr-o monedă în alta.

96
Adoptarea unei singure monede este, totodată, opţiunea economică cea mai raţională în contextul
deja createi Piaţe Interne, care asigură deplina libertate de mişcare în interiorul UE. Într-adevăr,
stabilitatea cursurilor de schimb ale monedelor naţionale nu poate fi apărată împotriva presiunilor speculative
neîngrădire de restricţii impuse transferurilor internaţionale de capital. De asemenea, posibilitatea fluctuaţiilor
cursurilor valutare într-o piaţă unică a bunurilor şi serviciilor ar putea genera tentaţia recurgerii la deprecierea
unor monede (prin politici monetare naţionale relaxate) în scopul ameliorării competitivităţii propriilor produse,
ceea ce poate distorsiona concurenţa în spaţiul comunitar şi chiar determina apariţia riscului unor măsuri
protecţioniste de răspuns.
• Asigurarea stabilităţii preţurilor
Contractarea presiunilor inflaţioniste este mai lesnicioasă dacă formularea politicii monetare este
încredinţată unei bănci centrale, ale cărei obligaţii legate de asigurarea stabilităţii preţurilor sunt consacrate
printr-un tratat internaţional. Caracterul multilateral al acestor obligaţii reduce riscul exercitării de presiuni
asupra autorităţii monetare în sensul relaxării măsurilor antiinflaţioniste.
• Ameliorarea competitivităţii UE la scară mondială.
O monedă comună înlătură segmentarea naţională a pieţelor de capital, încurajând dezvoltarea unei
singure pieţe de capital, de vaste dimensiuni. Ţinând seama de importanţa deosebită a UE în producţia şi
comerţul mondial, o asemenea piaţă face ca un mare volum de titluri de valoare, exprimate în alte monede (în
principal, dolarul SUA) să fie exprimate în moneda comunitară. O mai mare proporţie a portofoliului mondial de
active lichide exprimate în moneda comunitară se traduce într-un nivel mai mic al dobânzilor în Europa, cu
corolarul obţinerii unei dinamici economice superioare, potenţial creatoare de locuri de muncă.
• Întărirea identităţii europene.
O singură monedă la scara Uniunii Europene dă cetăţenilor săi un sentiment mai pronunţat al unei
apartenenţe comune, în ciuda faptului că vorbesc limbi diferite şi nu împărtăşesc aceeaşi memorie istorică.

4. Condiţiile edificării Uniunii Economice şi Monetare (UEM). Criteriile de convergenţă.


S-a apreciat că realizarea UEM este de natură să creeze un mediu economic fără precedent în istorie.
UE devine un spaţiu economic cu o singură monedă şi pieţe interne – inclusiv pieţele de capital – absolut libere.
Un asemenea grad de interdependenţă între economiile naţionale coexistă însă cu menţinerea unei largi
independenţe în formularea politicii economice a fiecărei ţări membre, cu deosebire în domeniul fiscal.
Această combinaţie reclamă atingerea prealabilă a unui grad ridicat de convergenţă între economiile ce
se integrează UEM, atât în ce priveşte situaţia indicatorilor macroeconomici, cât şi sub aspectul promovării unor
politici fiscal-bugetare naţionale compatibile între ele şi supuse unor discipline comune.
Cu alte cuvine, înainte de a intra în UEM, economiile naţionale trebuie să fie pregătite spre a face faţă
tuturor exigenţelor sale. Această pregătire urmează să fie apreciată în funcţie de o serie de criterii (numite
„criterii de convergenţă”). Principala raţiune de existenţă a acestor criterii o constituie evitarea posibilităţii
ca Uniunea Economică şi Monetară să fie destabilizată, ca urmare a admiterii premature a unei ţări ale
cărei fundamente economice nu sunt încă compatibile cu o monedă stabilă.
Tratatul asupra Uniunii Europene a stabilit următoarele „criterii de convergenţă”:
a. Deficitul bugetar să nu depăşească 3 % din Produsul Intern Brut (PIB);
b. Datoria publică să nu depăşească 60 % din PIB;
c. Rata inflaţiei să nu depăşească cu mai mult de 1,5 % media ratelor inflaţiei a celor trei membri UE
cu cele mai slabe preţuri;
d. Dobânda pe termen lung să nu depăşească cu mai mult de 2 % media dobânzilor corespunzătoare
înregistrate în cele trei ţări cu cea mai redusă rată;
e. Moneda naţională să fie integrată în Sistemul Monetar European şi să fi rămas timp de cel puţin 2
ani în limitele marjelor de fluctuaţie ale acestuia.
Toate aceste criterii urmăresc garantarea echilibrelor şi asigurarea stabilităţii monedei unice, care
reprezintă faza finală a Uniunii Economice şi Monetare. Pentru a le respecta, statele membre sunt nevoite să
procedeze la reduceri bugetare drastice şi să promoveze o disciplină financiară fermă.

97
Consiliul European este instituţia îndreptăţită să judece gradul de îndeplinire a acestor criterii şi
stabileşte lista ţărilor capabile să treacă la moneda unică. Această decizie ţine însă seama şi de situaţia altor
indicatori, faţă de care nu există cerinţe exprese (cum ar fi costul orar al mâinii de lucru sau situaţia contului
curent din balanţa de plăţi externe), ca şi de progresele făcute în punerea în aplicare a măsurilor legate de
desăvârşirea Pieţei Interne.
Consiliul acţionează în baza recomandărilor făcute de Comisia Europeană.
Evaluarea criteriilor de convergenţă nu este bazată pe un set rigid de condiţii. De altfel, însăşi
formularea acestor criterii este făcută de o asemenea manieră încât o anumită flexibilitate este posibilă, atunci
când credibilitatea măsurilor de convergenţă întreprinse de ţara în cauză este apreciată pozitiv. Astfel, un deficit
bugetar, chiar excesiv în raport cu procentul de 3 % din PIB, poate fi acceptabil dacă el „s-a diminuat în mod
substanţial şi continuu şi a atins un nivel apropiat de cel de referinţă”. De asemenea, o datorie publică
echivalentă cu peste 60 % din PIB nu interzice accesul la UEM dacă ea „se diminuează în mod suficient,
apropiindu-se de nivelul de referinţă într-un ritm satisfăcător”. Belgia şi Italia au avut o datorie publică
echivalentă cu 129 % din PIB.
Consiliul miniştrilor economiei şi finanţelor (ECOFIN) este abilitat să evalueze programele întocmite
de fiecare ţară pentru a satisface criteriile de convergenţă.
Perioada de stagnare economică şi şomaj în creştere, traversată de economiile europene a afectat
capacitatea lor de a menţine stricta disciplină bugetară pe care o implică condiţiile stringente impuse situaţiei
finanţelor publice. Trebuie însă menţionat că un „derapaj” bugetar nu exclude automat ţara în cauză de la
intrarea în UE;, cu condiţia ca această evoluţie să fie strict temporară şi determinată de o conjunctură
nefavorabilă.
Mai importante decât „fotografierea” rezultatelor dintr-un singur an, sunt tendinţele care pot fi
depistate în evoluţia acestor indicatori şi credibilitatea programelor de măsuri adoptate în ţările candidate în
vederea respectării condiţiilor de admisibilitate. Judecând lucrurile prin această prismă dinamică, Comisia
Europeană considera, în noiembrie 1985, că doar 8 ţări membre aveau perspectiva de a îndeplini criteriile de
convergenţă înaintea lansării fazei finale de construire a UEM.
Prima examinare oficială a măsurii în care membrii UE îndeplinesc criteriile de convergenţă s-a făcut în
1996. Majoritatea ţărilor membre nu răspundeau în totalitate acestor criterii, ceea ce a determinat amânarea
intrării în ultima fază a UEM până la începutul anului 1999. Pentru a determina care ţări satisfac condiţiile
intrării în UEM, o a doua evaluare formală a avut loc în 1998.

5. Principalele componente ale UEM


a. Autoritatea monetară unică.
Obiectivul principal al autorităţii monetare – Banca Centrală Europeană -, stabilit prin Tratatul de la
Maastricht, este asigurarea stabilităţii preţurilor. În acest scop, este garantată deplina ei independenţă faţă de
instituţiile şi organismele comunitare, ca şi faţă de orice guvern sau altă instituţie naţională.
Banca Centrală Europeană împreună cu băncile centrale participante compun „Sistemul European al
Băncilor Centrale (SEBC). Termenul „Eurosistem” face referire la sistemul alcătuit din Banca centrală
Europeană şi băncile centrale ale statelor care au aderat la zona euro.
Politica monetară curentă este pusă în aplicare de Consiliul Executiv compus din 6 persoane
independente (un preşedinte, un vicepreşedinte şi patru membri), numite de Consiliul European pentru un
mandat (nereînnoibil) de 8 ani. Membrii Consiliului Executive sunt aleşi dintre personalităţile recunoscute în
domeniul financiar-bancar.
Componenţa Consiliului Director*

Jean- Claude Trichet Preşedinte (începând cu 1 nov. 2003), Franţa


Lucas Papademos Vicepreşedinte, Grecia
Lorenzo Bini Smaghi Membru, Italia
Jose Manuel Gonzalez-Paramo Membru, Spania
Jurgen Stark Membru, Germania

98
Gertrude Tumpel-Gugerell Membru, Austria
* septembrie 2006

Strategia monetară de ansamblu este formulată de Consiliul Guvernatorilor, compus din membrii
Consiliului Executiv şi din guvernatorii băncilor centrale din ţările participante la UEM. Mandatul membrilor
Consiliului Guvernatorilor este de minimum 5 ani, ceea ce presupune că, în ţările unde guvernatorul băncii
centrale este numit pentru o perioadă mai scurtă, reglementările respective trebuie modificate.
Deciziile Consiliului Guvernatorilor sunt luate, în majoritatea cazurilor, prin majoritatea simplă a
membrilor săi.
Cosiliul Guvernator se întruneşte, în mod regulat, de două ori în fiecare lună, la sediul BCE din
Frankfurt. În prima întrunire a lunii se iau decizii în ceea ce priveşte rata dobânzii de referinţă pentru zona euro,
decizii ce sunt explicate într-o conferinţă de presă de către conducerea BCE. În cea de-a doua întrunire lunară,
membrii Consiliului Guvernator au pe agenda de lucru probleme referitoare la: sistemele de plăţi, stabilitatea
financiară, statistică, etc..
Consiliul General reuneşte preşedintele şi vicepreşedintele Consiliului Executiv şi pe cei 25 de
guvernatori ai băncilor naţionale din statele membre ale Uniunii Europene, participante, sau nu, la zona euro.
Banca Centrală Europeană nu are dreptul să crediteze autorităţile publice, fie ele comunitare, naţionale
sau regionale.

b. Politica cursului de schimb.


Aceasta este determinată de Consiliul UE, dar cu consultarea Băncii Centrale Europene. Atribuţiile
Consiliului în acest domeniu se referă, în principal, la încheierea de acorduri privind eventualele sisteme ce leagă
moneda comună de monedele terţe. Încheierea unor asemenea acorduri necesită întrunirea votului unanim al
Consiliului, dar pentru modificarea ulterioară a parităţilor dintre moneda comună şi cele terţe este suficientă
majoritatea calificată.
c. Rolul de reglementare şi supraveghere a sistemului bancar. Atribuţiile specifice în materie ale
Băncii Centrale Europene sunt definite de Consiliul UE, prin decizii unanime pe baza propunerilor formulate de
Comisia Europeană. Băncile centrale naţionale continuă să deţină prerogative importante în materie de
reglementare şi de aplicare a normelor prudenţiale.
Faptul că, în domeniile susmenţionate, BCE împarte responsabilităţile cu alte entităţi are unele influenţe
şi asupra politicii monetare promovate de aceasta. Astfel:
- Politica monetară promovată de BCE trebuie să fie compatibilă cu menţinerea parităţii la care
moneda unică este legată de monedele terţe;
- Atribuţiile legate de asigurarea sănătăţii sistemului bancar pot uneori să slăbească caracterul
antiinflaţionist al politicii monetare (de exemplu, practicarea unor dobânzi înalte poate antrena, în
anumite circumstanţe, reducerea calităţii portofoliilor băncilor comerciale, în măsura în care clienţii
acestora întâmpină dificultăţi în rambursarea creditelor primite).
d. Moneda comună.
În urma deciziei Consiliului European întrunit la Madrid (decembrie 1995) moneda unică a UEM urma
să fie denumită „EURO”.
În expresia fizică, ea trebuia să-şi înceapă circulaţia la 1 ianuarie 2002 şi să devină singurul mijloc legal
de plată în ţările participante la UEM.
Introducerea monedei unice a însemnat o serie de operaţii pregătitoare legate de soluţionarea unor
probleme logistice şi de creşterea gradului său de utilizare din momentul definirii sale ca monedă de sine
stătătoare, substitut perfect al monedelor naţionale pe teritoriul ţărilor participante la UE.
Problemele logistice au fost destul de complicate şi au necesitat o pregătire timpurie şi amănunţită.
Ele se referă la:
- Tipărirea bancnotelor şi producerea monedei metalice divizionare în cantităţi suficiente;

99
- Modificarea instrumentelor de plată (cecuri, cărţi de credit) şi a sistemelor informatizate de plăţi;
- Desfăşurarea unor campanii vaste de informare şi conştientizare a publicului larg.

6. Finanţe publice sănătoase şi disciplină bugetară strictă.


Deşi participarea la UEM antrenează automat dispariţia posibilităţii de a monetiza deficienţele bugetare
(finanţarea lor prin emisiunile de monedă de către banca centrală, cu cert impact inflaţionist), instrumentele
politicii fiscale vor rămâne aproape în întregime naţionale. Frontierele naţionale vor continua să determine
limitele geografice în care sunt percepute impozite diferite şi se produce cea mai mare parte a cheltuielilor
bugetare.
Din aceste motive, o uniune monetară stabilă reclamă o coordonare strânsă între politicile fiscale
naţionale şi o restrângere a deficitelor şi a datoriei sectorului public.
Comprimarea, în limitele definite prin criteriile relevante de convergenţă, a deficitelor bugetare şi a
datoriei publice este absolut crucială în contextul unei UEM.
O reducere substanţială a deficitelor publice după intrarea în UEM devine potenţial periculoasă
deoarece diminuarea datoriei publice în termeni reali prin creşterea inflaţiei nu mai este posibilă, lăsând ca
singură alternativă sporirea impozitelor aplicate asupra factorilor de producţie (munca şi capitalul) cu consecinţa
migrării acestora în alte ţări ale UE, cu regimuri fiscale mai atractive.
Deşi pieţele financiare impun o anumită disciplină asupra finanţelor publice (prin adăugarea unor
„prime de risc” dobânzilor la creditele acordate autorităţilor publice care depăşesc un anumit grad, considerat
suportabil, de îndatorare), ele tind să reacţioneze prea târziu, şi atunci când o fac generează mişcări de panică. O
eventuală criză financiară de proporţii în care s-ar putea afla o ţară participantă la UEM ar antrena aşadar un cost
excesiv al capitalului pentru toate celelalte ţări membre, care s-ar găsi astfel obligate să suporte o parte din costul
unei politici fiscale imprudente a uneia singure.
Pentru a preveni apariţia unor astfel de situaţii, îndeplinirea criteriilor de convergenţă este necesară, dar
nu şi suficientă. Disciplina fiscală trebuie menţinută şi în perioada funcţionării UEM, atât prin
coordonarea politicilor fiscale naţionale, cât şi – dacă este cazul – prin penalizarea statelor care au
tendinţa de a promova politici fiscale prea expansioniste. Consiliul UE este împuternicit să avertizeze din
timp ţările care se îndepărtează de la disciplina bugetară şi să aplice sancţiuni, a căror severitate este modulată în
funcţie de gravitatea situaţiei:
- Interzicerea accesului la credite din partea Băncii Europene de Investiţii;
- Instituirea unui depozit obligatoriu, nepurtător de dobândă, de către statul în cauză, până la
corectarea problemei;
- Aplicarea de amenzi.
Coordonarea politicilor fiscale naţionale nu este necesară doar în scopul de a evita apariţia unor situaţii
de criză. Ea este cel mai bun mijloc de a optimiza constituirea şi utilizarea resurselor bugetare naţionale.
Într-adevăr, în contextul liberei circulaţii a factorilor de producţie, aceştia se orientează în funcţie de
activitatea regimurilor fiscale naţionale.

6. Calendarul constituirii UEM. Trecerea la moneda unică – EURO.


Trecerea la UEM nefiind o simplă formalitate, Tratatul de Maastricht a prevăzut trei etape în care
această uniune să se desăvârşească.
- Prima a debutat în 1990 prin coordonarea politicilor economice ale statelor membre şi
asigurarea liberei circulaţii a capitalurilor;
- A doua etapă a început la 1 ianuarie 1994, în care statele trebuiau să facă eforturi pentru a
îndeplini criteriile de convergenţă şi să ia măsuri pentru asigurarea independenţei băncilor
centrale naţionale. A fost creat Institutul Monetar European (IME) cu misiunea de a pregăti
trecerea la cea de a treia etapă a constituirii UEM, de a asigura suprareglarea Sistemului Monetar
European şi coordonarea politicilor monetare ale statelor.;
- Cea de a treia etapă a fost declanşată la 1 ianuarie 1999. Tratatul de la Maastricht stabilise data de
1 ianuarie 1997 pentru trecerea la moneda unică, dacă majoritatea statelor îndeplinesc criteriile de

100
convergenţă. În caz contrar aceasta urma să se petreacă, în mod automat, la 1 ianuarie 1999 doar
pentru acele state care îndeplineau respectivele criterii. Consiliul European extraordinar din 3 mai
1998 a stabilit lista ţărilor admisibile în faza a III-a a UEM. Situaţia statelor membre era
următoarea:
11 state îndeplineau criteriile;
Grecia, care, în 1998, nu îndeplinea condiţiile, a recuperat întârzierea şi a prins din urmă
grupul „celor 11” în 2001;
Danemarca, Marea Britanie şi Suedia au refuzat să participe la moneda unică.
Cea de a treia fază a UEM se defineşte prin două elemente:
A instaurat o monedă unică: EURO. Aceasta devine moneda statelor participante şi
înlocuieşte ECU în cadrul comunitar. Un EURO a devenit echivalentul a 6,55957 Franci
francezi.
Bancnotele şi monedele, în EURO şi eurocenţi au fost puse în circulaţie la 1 ianuarie 2002 şi au
înlocuit monedele naţionale ale ţărilor respective.
A creat un Sistem European al Băncilor Centrale (SEBC) format din Banca Centrală
Europeană, care înlocuieşte Institutul Monetar European, şi băncile centrale naţionale.
Cea de-a treia fază a UEM avea ca obiectiv şi crearea sistemului de plăţi TARGET
(TransEuropean Automated Real-time Gross settlement Express Transfer).

1. Instituţiile şi organismele Uniunii Economice şi Monetare


Instituţiile comunitare care au dreptul de a interveni în cadrul UEM sunt Consiliul European şi Consiliul
de Miniştri.
Consiliul European:
- Decide asupra listei ţărilor care îndeplinesc criteriile de convergenţă şi pot trece la EURO;
- Fixează marile orientări ale UEM;
- Numeşte pe preşedintele şi directorul Băncii Centrale Europene.
Consiliul de Miniştri:
- Asigură coordonarea politicilor economice şi monetare ale statelor participante;
- Fixează ratele de schimb definitive;
- Adresează recomandări statelor membre şi poate adopta amenzi în cazul nerespectării disciplinei
bugetare.
Tratatul de la Maastricht a statuat şi crearea unor instituţii proprii ale UEM şi anume:
- Institutul Monetar European şi Comitetul Monetar (pentru etapa a II-a);
- Banca Centrală Europeană şi Comitetul Economic şi Financiar pentru faza finală a UEM.
Banca Centrală Europeană are, începând cu 1 iunie 1998, sediul la Frankfurt. Aceasta are misiunea
de a defini şi pune în aplicare politica monetară a Comunităţii, urmărind totodată la stabilitatea preţurilor.
BCE îndeplineşte următoarele atribuţii:
- Conduce operaţiunile de schimb şi gestionează rezervele de schimb, autorizează emiterea biletelor
la bancă şi a monedelor în EURO;
- Exercită puterea de control asupra băncilor centrale naţionale;
- Asigură colectarea de informaţii statistice;
- Are dreptul de a aplica sancţiuni întreprinderilor care nu-şi respectă obligaţiile decurgând din
reglementările şi hotărârile Băncii.
Comitetul Economic şi Financiar este compus din câte maximum două persoane desemnate de statele
membre, Comisia Europeană şi Banca Centrală Europeană.

101
Rezumat

Consiliul european de la Madrid din 1989 a subliiat necesitatea creării unei Uniuni Economice şi
Monetare. Prin Tratatul de la Maastricht , UEM a căpătat o consacrare juridică conferind programului un
caracter ireversibil.
UEM reprezintă sintetic untilizarea unei monede unice. Prin crearea UEM s-a urmărit eliminarea
flictuaţiilor în evoluţia cursurilor de schimb, creşterea stabilităţii preţurilor, ameliorarea competitivităţii la scară
mondială, întărirea identităţii europene.
Înainte de intrarea în UEM, economiile naţionale trebuie să îndeplinească o serie de criterii de
convergenţă legate de deficitul bugetar, datoria publică, rata inflaţiei, dobânzile pe termen lung şi integrarea
monedei în Sistemul Monetar European.
Principalel componente ale UEM sunt: Autoritatea monetară unică reprezentată de Banca Centrală
Europeană, politica cursului de schimb, rolul de reglementare şi supraveghere a sistemului bancar, şi moneda
comună.

Concluzii
Realizarea UEM nu a constituit un scop în sine ci doar un mijloc de a genera efectele benefice în plan
economic şi financiar.

Teste de autoevaluare

1.Ce este Uniunea Economică şi Monetară?


2.Care sunt cele cinci criterii de convergenţă?
3.Care sunt principalele componente ale UEM?
4.Daţi exemple de instituţii şi organisme ale UEM.
Teste de control

1.UEM a căpătat consacrare juridicăprin tratatul de la :


a) Roma;
b) Maastricht;
c) Amsterdam.

2.Autoritatea Monetară Unică este reprezentată de:


a) Consiliul Executov;
b) Consiliul Guvernatorilor;
c) Banca Centrală Europeană.

3.Rolul principal al BCE este:


a) supravegherea conturilor;
b) emiterea de monedă;
c) controlul bănilor naţionale.

4.Moneda EURO a început să circule fizic:


a) ianuarie 2000
b) ianuarie 2001;
c) ianuarie 2002.

5.Criteriile de convergenţă sunt următoarele:


a) deficitul bugetar să nu depăşească 3% din PIB
b) datoria publică să nu depăşească 60% di PIB
c) rata inflaţiei să nu depăşească 2% media ratelor celor trei state cu cele mai slabe preţuri;
d) dobânda pe termen lung să nu depăşească 1,5% media dobânzilor celor trei state cu cea mai redusă rată a
inflaţiei;
e) moneda naţională să fie integrată în Sistemul Monetar European.

102
CAPITOLUL IX- AGRICULTURA ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ. POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ
(PAC)

Conţinutul capitolului

Capitolul prezintă problema agriculturii în Uniunea Europeană, mai concret Politica Agricolă Comună.
În legătură cu PAC s-au dezbătut problemele dezvoltării economice şi a agriculturii, pricipalele reforme în
decursul a 40 de ani, impactul acestor reforme, situaţia României privind agricultura.

1. Despre sectorul agricol al Uniunii Europene

Securitatea alimentară este o problemă care a preocupat dintotdeauna lumea. Iar agricultura este singura ramură
de producţie care poate asigura securitatea alimentară pentru om, disponibilităţi pentru export şi completarea
rezervelor naţionale. Constituind una din ramurile principale de producţie materială, nivelul realizărilor din
agricultură determină în mod nemijlocit şi progresul economic şi social al lumii în care trăim.
În acest context trebuie privit şi sectorul agricol al Uniunii Europene. Faptul că, înainte de ultima lărgire, în
2004, 15 milioane de persoane (fără forţa de muncă ocazională) îşi desfăşurau activitatea în cca. 8 milioane
exploataţii agricole, cuprinzând peste 135 milioane ha de teren agricol şi asigurau hrană pentru 350 milioane
locuitori este o dovadă a importanţei agriculturii în Uniune.
Zonele rurale ocupau, înainte de 2004, 80% din teritoriul Uniunii Europene – spaţiu în care locuia 20% din
populaţia celor 15 state membre(3% în Belgia, dar 40% în Irlanda, Grecia, Spania şi Portugalia). Suprafaţa
agricolă la nivelul UE – 15 era de aproximativ 40% din suprafaţa totală (cu maxime de 50 – 60% în Franţa,
Olanda, Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie), iar populaţia ocupată în agricultură era de 8,6% din populaţia
rurală.
De menţionat totodată, că agricultura UE – practicând metode intensive şi mecanizarea modernă – deţine un
rol important în producţia agricolă mondială: 16% din producţia mondială de grâu; 15% din producţia de
zahăr; 25% din producţia de lapte; 20% din producţia de carne de vită, porc şi pasăre; 70% la vin. Uniunea a
devenit un concurent important al Statelor Unite ale Americii pe piaţa produselor agricole.
Agricultura ocupă un loc de seamă şi în totalul schimburilor comerciale ale Uniunii. Încă înaintea ultimei
lărgiri din mai 2004, produsele agricole şi alimentare reprezentau la export cca. 8,5%. Cele mai importante
produse la export sunt: cerealele, brânzeturile, carnea, vinurile, berea, legumele şi fructele. Balanţa comercială a
UE este excedentară la cereale, carne, lapte, ouă, peşte, tutun şi este deficitară la oleaginoase boabe, nutreţuri,
lemn, legume şi fructe.
Pentru dezvoltarea schimburilor comerciale cu produse agricole, UE a încheiat acorduri bilaterale cu peste 120
de ţări şi face parte din 30 convenţii internaţionale.
Veniturile realizate în sectorul agricol al UE sunt, în general, mai reduse în raport cu cele obţinute în
sectoarele industriale sau a serviciilor. Deşi preţurile produselor agricole sunt în creştere, acestea cresc într-un
ritm inferior produselor din alte sectoare ale economiei.
În cursul ultimelor decenii, forţa de muncă din agricultură a fost redusă, numărul agricultorilor care au
părăsit acest sector de activitate crescând considerabil. Acest proces a avut ca rezultat abandonarea unor
regiuni din Uniune şi suprapopularea unor centre urbane. Şi în ceea ce priveşte folosirea pământului, în ultimele
două decenii s-a înregistrat o reducere cu cca. 4,5 milioane la (0,3% pe an), îndeosebi ca urmare a transferului
de terenuri agricole spre alte utilizări (drumuri, construcţii). La acestea se adaugă 5 milioane ha supuse regimului
de „îngheţare” a terenurilor cultivate, adică restricţii de cultivare în baza reformei PAC din 1992.
Rezultatele de azi ale agriculturii din Uniunea Europeană sunt rezultatul unor eforturi susţinute, iniţiate încă prin
Tratatul de la Roma, care prevedea crearea unei pieţe agricole unice europene. Obiectivul final al acestui
demers era să permită consumatorilor Comunităţii să-şi procure hrana zilnică la preţuri accesibile, asigurând, în
acelaşi timp, agricultorilor o remunerare echitabilă, care să le recompenseze eforturile făcute.
În cele 6 ţări fondatoare ale CEE, la mijlocul anilor ’50, pe 65 milioane ha arabile lucrau cca. 17,5 milioane
persoane. Spre deosebire de America şi Australia unde predominau marile exploataţii agricole extensiv
mecanizate, în ţările Comunităţii preponderentă era mica exploataţie familială. Aceste exploataţii trebuiau
sprijinite printr-o politică coordonată care a fost Politica agricolă comună (PAC). Această politică a contribuit
decisiv la crearea pieţei agricole comune şi la transformarea Uniunii într-un furnizor de produse agricole şi
alimentare pentru întreaga lume.

2. Peste 50 de ani de Politică Agricolă Comună

Obiectivele PAC au fost definite de articolul 39 al Tratatului de la Roma şi anume :

103
a) Creşterea productivităţii agricole, încurajând modernizarea exploataţiilor;
b) Garantarea unui standard de viaţă echitabil populaţiei agricole la paritate cu alte sectoare de
activitate, mai ales, prin creşterea veniturilor celor care lucrează în agricultură;
c) Stabilizarea pieţelor produselor agricole evitând alternanţa dintre creşterea şi prăbuşirea
preţurilor;
d) Garantarea securităţii aprovizionării cu alimente, la preţuri rezonabile pentru consumatori.
Obiectivele PAC au fost concepute atât în interesul producătorului, cât şi al consumatorului. Dar cum
acestea se situează adesea în opoziţie, cum este şi cazul diferitelor interese naţionale, PAC a fost
realizată pe baza compromisului.
Trei principii fundamentale stau la baza Politicii Agricole Comune:
a) Crearea şi menţinerea unei singure pieţe şi a unor preţuri comune (o singură piaţă în care
produsele agricole circulă liber);
b) Respectul noţiunii de preferinţă comunitară (în comerţul agricol se manifestă preferinţa
pentru mărfurile produse în interiorul Comunităţii, cumpărătorii de produse necomunitare
trebuind să plătească un supracost). Prin aceasta se urmărea protejarea pieţei interne împotriva
importurilor masive şi la preţuri scăzute a produselor agricole originare din alte ţări;
c) Solidaritatea financiară (statele membre participă împreună la constituirea resurselor şi la
ansamblul cheltuielilor legate de PAC). Pentru a finanţa cheltuielile PAC, în 1992, a fost creat
Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA)
O strânsă relaţie există între cele trei principii, nici unul neputând să existe independent.
De-a lungul timpului, aplicarea celor trei principii a adus mari servicii Comunităţii, astfel că:
- securitatea aprovizionărilor a fost asigurată pentru principalele categorii de mărfuri alimentare;
- milioanele de agricultori din Uniunea Europeană sunt, astăzi printre cei mai productivi din lume;
- ei produc bunurile alimentare esenţiale pentru întreaga Uniune. În acelaşi timp, prin exporturile comerciale,
prin intermediul ajutorului alimentar, contribuie la hrănirea unui număr important de persoane din alte părţi ale
globului.
Graţie PAC, Uniunea Europeană a devenit o putere agricolă, iar ameninţarea penuriei alimentare a
dispărut pentru consumatorul comunitar.
PAC nu numai că a confirmat şi a dezvoltat vocaţia agricolă a Europei, dar în Europa occidentală a contribuit
esenţial la menţinerea unui anumit echilibru între oraş şi sat, pe de o parte, şi între interesele
agricultorilor şi cele ale consumatorilor, pe de altă parte. Mai mult, ea a menţinut pe loc o populaţie
agricolă dinamică şi a încetinit exodul rural către marile aglomeraţii urbane. Toate acestea ar fi fost mult
mai dificil de realizat fără PAC.
Definite prin Tratatul de la Roma şi explicitate prin Conferinţa de la Stressa, obiectivele PAC au
fost puse în aplicare treptat între 1958 şi 1968, perioada realizării pieţei unice a produselor agricole.
Primele produse au fost supuse reglementărilor pieţei comune în 1962. Preţurile comune însă, au fost aplicate
începând din 1968.
În vederea finanţării unitare a PAC, în ianuarie 1962 Consiliul a instituit Fondul European de Orientare
şi Garanţii Agricole (FEOGA). FEOGA cuprinde toate creditele destinate Politicii Agricole Comune,
constituind un capitol special şi cel mai mare în bugetul UE. Până în urmă cu câţiva ani, FEOGA reprezenta
peste 50% din bugetul Uniunii.
Fondul are două secţiuni distincte şi anume:
- secţiunea “orientare”, destinată ajustării structurilor agricole şi modernizării agriculturii;
- secţiunea “garanţii” ce reprezintă peste 90% din FEOGA şi este destinată transpunerii în practică a celor trei
principii fundamentale.
FEOGA finanţează în întregime:
- mecanismele de susţinere a preţurilor;
- restituirile la export şi intervenţia publică de piaţă;
- fondurile structurale destinate dezvoltării rurale (parţial).
În scopul înfiinţării pieţei unice a produselor agricole, preţurile acestora au fost unificate. Pentru a evita însă ca
agricultorii din ţările cu preţuri ridicate să fie obligaţi să accepte reducerea acestora, preţurile unice au fost
stabilite pentru fiecare produs la cel mai înalt nivel existent. În felul acesta, preţurile mondiale la majoritatea
produselor agricole s-au situat sub preţurile unice comunitare, iar diferenţa dintre acestea nu a încetat să crească.
Respectarea principiului preferinţei comunitare presupune ca produsele comunitare să rămână mai
ieftine decât produse similare importate, astfel încât produsele comunitare să fie preferate celor din afara
Comunităţii. În acest scop, importurile au fost supuse unei taxe de intrare cunoscută sub numele de prelevare la
import, egală cu diferenţa dintre preţul la frontieră şi un preţ de referinţă la intrare (preţ prag, preţ de intrare,

104
preţ ecluză, etc.). conducând la scumpirea produselor extra comunitare peste nivelul preţurilor interne ale
produselor comparabile. În paralel, un sistem de subvenţionare a exporturilor (restituiri la export) a fost pus la
punct pentru a permite produselor comunitare să fie competitive pe piaţa mondială.
La rândul său, principiul solidarităţii financiare se realizează prin utilizarea bugetului comunitar ca
principal instrument financiar pentru gestionarea PAC. Statele membre nu-şi mai sprijină direct proprii
agricultori. Ele contribuie direct la constituirea bugetului comunitar, din care se suportă toate costurile implicate
de aplicarea mecanismelor PAC.
Piaţa agricolă unică a reprezentat fără îndoială un succes. Schimburile agricole intracomunitare au crescut în
mod semnificativ. Consumatorii comunitari au avut cel mai mult de câştigat. Ei pot opta astăzi pentru o gamă de
produse greu de imaginat cu ani în urmă. În ciuda creşterii preţurilor, procentul din bugetul de familie pe care o
familie medie îl alocă alimentaţiei în UE a scăzut în ultimii douăzeci şi cinci de ani de la 28% la 20%.
Eficienţa şi productivitatea agriculturii s-au ameliorat continuu. Pe măsură ce Comunitatea a atins, iar pe
urmă a depăşit nivelul de autosuficienţă, numărul exploataţiilor agricole şi al agricultorilor s-au redus. Cele şase
ţări fondatoare ale CEE numără astăzi cu 50% mai puţini agricultori decât acum patruzeci şi cinci de ani.
Contribuţia agriculturii la Produsul Intern Brut, chiar dacă redusă, nu este totuşi de neglijat, aceasta
atingând în medie 2,4%. Sub această medie se situează Marea Britanie, Germania, Belgia şi Luxemburgul, iar
peste ea celelalte ţări membre şi, în special, Irlanda şi Grecia. Odată cu aderarea ţărilor din Europa Centrală şi de
Est, acest procent creşte.
În ciuda preferinţei comunitare, PAC nu a împiedicat creşterea importurilor agricole din afara
Comunităţii. De altfel, astăzi UE importă mai multe produse agricole decât exportă, fapt care face ca balanţa sa
comercială cu restul lumii să fie deficitară.
Ca şi Uniunea Europeană, şi celelalte ţări din grupul celor mai industrializate – fie că este vorba de SUA,
Japonia sau ţările vest europene nemembre – practică un nivel ridicat de subvenţionare a agriculturii lor.
Stabilirea acestui nivel ridicat de susţinere a agriculturii a fost de neevitat în momentul când guvernele ţărilor
respective au decis să asigure securitatea alimentară a popoarelor lor şi dezvoltarea echilibrată a zonelor urbane
şi rurale.
Aceste două opţiuni strategice au fost plătite scump. De asemenea, veniturile agricole au trebuit să poată susţină
comparaţia cu salariile din celelalte sectoare ale economiei.
Fără îndoială, complexitatea şi rigiditatea acestor sisteme de sprijinire a agriculturii au contribuit la apariţia unor
probleme serioase cărora Uniunea Europeană şi celelalte state trebuie să le facă faţă astăzi. Pe de o parte, PAC
a constituit un veritabil succes, însă dacă analizăm prin prisma costurilor, a excedentelor şi a ajutorului
acordat acelor agricultori ce ar avea cea mai mare nevoie, bilanţul nu este atât de pozitiv.

3. Lecţiile trecutului

Ca orice politică dinamică, PAC a suferit de-a lungul timpului ajustări şi modificări atât în scopul adaptării la
noile circumstanţe şi priorităţi, cât şi datorită evoluţiilor pieţei şi a tehnologiilor. Au fost făcute eforturi
însemnate, în special pentru limitarea producţiei excedentare, reducerea costurilor bugetare şi
împiedicarea prăbuşirii veniturilor agricole. Primele măsuri de reformă însă s-au lovit de rigiditatea
funcţională a sistemului creat de PAC. Sistemul de subvenţionare, bazat pe garantarea preţurilor de producţie, a
dat naştere la dependenţe structurale greu de ajustat.
Prima modificare a PAC a fost operată în 1979, însă schimbări importante au fost introduse între 1984 şi
1988. Reamintim că sistemul garantării preţurilor de producţie constituia miezul PAC.
Înainte de aplicarea modificărilor menţionate, agricultorii primeau un preţ minim pentru produsele lor, chiar dacă
aceste produse erau excedentare şi contribuiau la mărirea stocurilor comunitare de intervenţie ce trebuiau ulterior
exportate pe piaţa mondială apelând la subvenţii.
Totuşi sistemul de susţinere a preţurilor a permis Comunităţii să atingă gradul de autosuficienţă la
majoritatea produselor agricole. În 1973, nevoile comunitare de cereale, carne de vită, produsele lactate,
carne de pasăre şi legume erau asigurate în proporţie de 100% din producţia proprie.
Uniunea Europeană producea înainte de 1993 cu 20% mai multe cereale decât avea nevoie. Chiar dacă
luăm în considerare exporturile şi stocurile strategice, excedentul rămas este destul de important. Fără o acţiune
concertată de reformă, acest dezechilibru crescând al pieţei s-ar fi agravat. Înainte de 1993, producţia agricolă
a Comunităţii Europene creştea în medie cu 2%, în timp ce cererea stagna sau chiar era în scădere.
În anumite sectoare ale agriculturii, progresul ştiinţei şi tehnologiei a permis agricultorilor o sporire remarcabilă
a randamentelor, ceea ce a contribuit la mărirea excedentelor. Între 1970 şi 1990 randamentele cerealiere s-au
dublat în Franţa şi Olanda. În acelaşi timp, randamentele la lapte în aceste două ţări, precum şi la zahăr în Italia
au crescut cu 505.
Schimburile înregistrate în gustul consumatorului, precum o scădere a atracţiei pentru carnea roşie sau pentru
produsele lactate au accentuat dezechilibrul între cerere şi ofertă. Pe de altă parte, produse importate, în
particular oleaginoasele şi aşa numitele produse de substituţie a cerealelor, ce nu sunt în totalitate acoperite de

105
taxe vamale sau de prelevări la import, continuă să fie mai avantajoase decât cerealele în furajarea animalelor.
Aceste produse câştigă noi segmente pe piaţa europeană, deoarece acestea rămân în continuare competitive.
Lacunele PAC le dă posibilitatea evitării rigorilor principiului preferinţei comunitare concurând în felul acesta
cerealele comunitare şi substituindu-le în consumul animalelor.
În ciuda eforturilor făcute pentru a împiedica o nouă creştere a costurilor bugetare aferente PAC, sumele din
bugetul comunitar consacrate agriculturii nu au încetat să crească; de la 26 miliarde ECU în 1988, acestea s-au
ridicat la 36 miliarde în 1992, continuând să crească în ciuda reformei întreprinse în 1992. Anul financiar 1994 a
fost primul an în care efectele bugetare ale reformei au fost simţite. Proporţia bugetului comunitar consacrată
agriculturii s-a diminuat în termeni relativi. Dacă în 1988 aceasta era de 63%, în 1994 ea s-a redus la 49,7%.
Această situaţie însă nu este decât reflectarea creşterii cheltuielilor consacrate altor politici, în special celor
referitoare la dezvoltarea socială şi regională.
Dacă până în 1993 sumele suplimentare erau în principal absorbite de acumularea stocurilor excedentare şi de
subvenţiile necesare desfacerii lor pe pieţele mondiale, după 1993 acestea au fost canalizate către compensarea
pierderilor rezultate din reducerea susţinerii preţurilor.
În 1991, PAC se găsea în situaţia în care nu mai aducea un sprijin indispensabil agricultorilor, nici micilor
exploatări şi nici celor situate în regiunile defavorizate ale Comunităţii. Practic, resursele financiare
comunitare erau prost repartizate. Încercările pentru operarea unor modificări substanţiale vizând reducerea
costurilor şi comprimarea excedentelor au fost temperate. Pentru cea mai mare parte a produselor, garanţiile
acordate au fost supuse unor plafoane. În felul acesta agricultorii ce nu respectau plafoanele erau obligaţi
să suporte o taxă de prelevare necesară desfacerii excedentelor rezultate. Cu toate acestea bugetul comunitar
nu a încetat să crească. În acelaşi timp consumatorul comunitar trebuia să suporte creşterea preţurilor cu
amănuntul la alimente. Între 1985 - 1991 indicele preţurilor agricole a crescut cu 17,9%, în timp ce preţurile
alimentare cu amănuntul au crescut cu 30% în aceeaşi perioadă.
Înainte de 1992, PAC se găsea cu siguranţă într-un impas, deoarece în timp ce agricultorii
făceau sacrificii, eforturile erau puţin benefice consumatorilor şi contribuabililor. Mai mult,
până în momentul declanşării reformei, PAC a evoluat de aşa manieră încât 205 din agricultorii
Comunităţii erau beneficiarii a peste 80% din buget. Aceştia reprezentau în general exploatările
cele mai mari şi cele mai eficiente. Micile exploatări însă au beneficiat cel mai puţin de ajutorul
acordat prin PAC, nefiind în măsură să profite pe deplin nici de noile tehnologii sau de metodele
intensive de producţie.
Importul de furaje ieftine a câştigat segmente importante de piaţă în detrimentul cerealelor europene, ale căror
excedente au dat naştere la stocuri uriaşe devenite de acum structurale. În anumite părţi ale Comunităţii supra
exploatarea terenurilor, prin folosirea de îngrăşăminte şi pesticide, a condus la o creştere fără precedent a
randamentelor, în timp ce regiunile agricole marginale erau afectate de exodul rural şi deşertificare. O acţiune
energică se impunea de urgenţă.

5. Nevoia de reformă a PAC. Reforma Mc Shary (1992

a. Primele etape
Primele reacţii ale comunităţii la efectele negative ale PAC au apărut la sfârşitul anilor ‘70. Deşi modeste, în
1979 au fost operate primele schimbări la sistemul preţurilor nelimitat garantate. S-a decis astfel, să se introducă
o taxă de coresponsabilitate la producţia de lapte, cu scopul transferării asupra producătorilor a unei părţi din
cheltuielile de stocare şi a subvenţiilor necesare exportării pe piaţa mondială a excedentelor acumulate. În scurt
timp însă, taxa de coresponsabilitate stabilită s-a dovedit insuficientă pentru stoparea creşterii producţiei de lapte.
Anul următor însă, miniştrii agriculturii au recunoscut în principiu că PAC trebuie să ia în considerare o
anumită limitare a producţiei. Pentru a restrânge oferta la nivelul cererii (consumul interior plus export), în
1984 a fost introdus sistemul cotelor la producţia de lapte. În 1988 au fost operate schimbări radicale în PAC.
În această direcţie, consiliul Miniştrilor a decis să plafoneze cheltuielile agricole suportate pe viitor de
comunitatea Europeană. Creşterea cheltuielilor agricole trebuia să rămână net inferioară ritmului de creştere a
PIB în comunitate. S-a instituit astfel o “linie directoare” obligatorie, fixând un plafon, prin care rata creşterii
cheltuielilor pentru agricultură nu mai putea să depăşească 74% din rata de creştere a PIB-ului comunitar.
“Cei doisprezece” au decis atunci să aplice plafoane pentru garanţiile acordate principalelor produse
comunitare, excepţie făcând laptele, pentru care sistemul cotelor fusese stabilit în 1964, şi zahărul, ce fusese
dintotdeauna supus regimului cotelor la producţie. Aceste limitări, denumite stabilizatori, erau mecanisme
destinate a controla cheltuielile comunitare aferente organizării comune a pieţei. Stabilizatorii funcţionau pe baza
unuia şi aceluiaşi principiu fundamental: dacă producţia depăşea un nivel determinat (cantitatea maximă
garantată, CMG), atunci sprijinul acordat agricultorilor se reducea automat. Această reducere se aplica
ansamblului producţiei şi nu numai asupra părţii ce depăşea CMG. Pentru cereale, CMG a fost fixat la 160
milioane tone pe an. În cazul depăşirii acestui plafon, se proceda la reducerea preţului cu 3% pe parcursul anului

106
următor recoltei luate în considerare. Reducerile de preţ fiind cumulative, orice producţie care depăşea CMG
pentru a doua oară dădea naştere unei noi reduceri de preţuri de 3%.
Stabilizatorii au avut un succes limitat. Acumularea excedentelor, în special în sectoarele cărnii de bovine şi
lapte, continuau să cântărească greu în bugetul comunitar. În acelaşi timp, preţurile pe pieţele cerealiere
mondială, reflectând devalorizarea dolarului în raport cu monedele comunitare, antrenau o creştere a costului
subvenţiilor la export. Conjunctura internaţională a condus la pierderea de către Comunitate a unor pieţe
tradiţionale de export, precum republicile din fosta URSS şi anumite regiuni din Orientul Mijlociu.
Toate aceste evoluţii au făcut ca trei ani mai târziu, reforma din 1988 să se dovedească deja inadaptată. Există
totuşi un sector în care PAC s-a dovedit eficace: dezvoltarea rurală în ansamblul său.
PAC a dispus dintotdeauna de fonduri pentru sprijinirea modernizării şi restructurării sectorului agricol. Primul
program finanţat de secţiunea “orientare” a Fondului European pentru Orientare şi Garanţii Agricole a demarat
în 1972.
Începând din 1988, Comunitatea a mobilizat simultan secţiunea “orientare” din FEOGA, Fondul
European de Dezvoltare Regională (FEDER) şi Fondul Social European (FSE), într-o acţiune concertată
în beneficiul dezvoltării rurale. Obiectivul acesteia este diversificarea activităţilor economice din zonele rurale
şi dezvoltarea infrastructurilor aferente acestora, în scopul susţinerii sectorului agricol ce va continua să
constituie temelia Europei rurale.
În toate regiunile care au nevoie de ajutorul său, secţiunea “orientare” din FEOGA, încurajează investiţiile
destinate să amelioreze competitivitatea exploatărilor agricole, prin intervenţii sub forma proiectelor de
modernizare, instalarea tinerilor fermieri, instituirea unor programe de pensionare anticipată sau de ajutoare
destinate agriculturii din zonele de munte şi din zonele defavorizate.
De asemenea, acţiunile întreprinse în acest sens contribuie în egală măsură la finanţarea proiectelor menite să:
- reducă producţiile excedentare;
- amelioreze transformarea şi comercializarea produselor agricole şi silvice;
- amelioreze folosinţa neagricolă a terenurilor arabile;
- protejeze mediul înconjurător şi să încurajeze împădurirea terenurilor.
În 1991 comunitatea a lansat o nouă iniţiativă destinată în principal regiunilor rurale. Această iniţiativă denumită
“Leader2” este un program de auto-asistenţă a regiunilor periferice sau a colectivităţilor rurale numărând între
5.000 şi 100.000 locuitori. „Leader” finanţează proiectele dezvoltate de asociaţiile locale şi alte grupuri în
vederea diversificării bazei economice a zonelor rurale, promovării asistenţei tehnice, furnizării de consultanţă.
Aceste elemente ale programului de dezvoltare rurală în curs de desfăşurare în Uniunea Europeană au constituit
precursorii măsurilor de acompaniere conţinute în reforma decisă în 1992 şi destinată susţinerii agricultorilor.

b. Modificarea decisivă: Reforma McShary (1992)


Conştientă de nevoia unei restructurări substanţiale, Comisia a înaintat noi propuneri de reformă în 1991.
În aceste propuneri de reformă, comisia a declarat că singura opţiune viabilă oferită agriculturii comunitare pe
termen lung rezidă într-o politică de preţuri competitive. Numai această formulă permite comunităţii să facă
faţă unei concurenţe inevitabile, atât pe piaţa internă, cât şi pe pieţele mondiale. Reforma politicii agricole
trebuie să-i incite pe agricultori să recurgă la metode de producţie mai puţi intensive, reducând astfel impactul
negativ asupra mediului şi excedentele de producţie agricole.
Scopul noii politici agricole era să asigure corelarea ofertei cu cererea, fără a afecta viaţa fermierilor din
mediul rural. Numai instrumentele financiare se vor schimba. Orice scădere a preţului va fi acoperită printr-un
sistem de compensări directe.
După mai mult de un an de discuţii şi negocieri, Consiliul de Miniştri a adoptat oficial în iunie 1992, reforma
cea mai radicală şi mai ambiţioasă pe care agricultura europeană a cunoscut-o în cei treizeci de ani ce s-au
scurs de la instituirea PAC. Această reformă a fost inevitabilă pentru o comunitate ce dorea să spargă cercul
vicios: preţuri agricole ridicate – supraproducţie.
Aşa cum s-a văzut, remediile mai puţin radicale întreprinse până în 1992 au eşuat. Reforma din 1992,
cunoscută sub numele de McShary, constituie piatra unghiulară a unei strategii vizând plasarea PAC în
centrul strategiei de dezvoltare rurală a Uniunii Europene.
Obiectivele sale esenţiale sunt în număr de cinci:
- menţinerea Comunităţii în rândul producătorilor şi exportatorilor de produse agricole, prin
creşterea competitivităţii agricultorilor săi, atât pe pieţele interne, cât şi pe pieţele de export;
- reducerea excedentelor prin reducerea producţiei la nivelul cererii manifestate pe piaţă;
- diminuarea preţurilor la consum şi concentrarea ajutorului asupra agricultorilor ce au cea mai
mare nevoie de sprijin;

107
- încurajarea agricultorilor să nu-şi abandoneze terenurile;
- protejarea mediului şi dezvoltarea potenţialului natural al satelor.
Elementul central al pachetului reformei constă în reducerea preţurilor la produsele cheie şi scoaterea
din cultură a terenurilor arabile. Pentru compensarea pierderilor pe venit rezultate din aceste două măsuri,
agricultorii vor primi compensaţii directe. Reforma McShary se referă înainte de toate la cereale oleaginoase,
plante proteice şi carne de bovine.
Preţurile minime garantate ale cerealelor se diminuează cu 295 în decurs de trei ani începând cu campania
agricolă 1993/94. Prin această reducere, preţurile cerealelor comunitare se vor apropia de nivelul celor de pe
piaţa internaţională. Pentru menţinerea unei limite rezonabile (aproape 40%) a preferinţei comunitare, un preţ
minim la import se aplică importurilor de cereale pe piaţa comunitară. Mai mult, o cantitate determinată din
suprafaţa arabilă destinată cerealelor va fi retrasă din cultură, în funcţie de crearea estimată pe piaţă. În primul
an suprafaţa retrasă din cultură reprezintă 15% din suprafaţa cerealieră a UE.
Obligaţia de îngheţare a terenurilor nu se aplică micilor producători de cereale din Comunitate, adică fermierilor
ce cultivă aproximativ mai puţin de 20 ha (media comunitară). Terenurile retrase din cultură pot fi utilizate în
scopuri productive nealimentare, spre exemplu pentru producerea de cereale destinate fabricării de biocarburanţi.
Producătorilor de cereale li se compensează direct şi integral pierderea pe venit rezultată din reducerea
preţurilor garantate. Compensarea este condiţionată de retragerea din cultură a 15% din suprafaţa cultivată cu
cereale, oleaginoase şi plante proteice. Plăţile compensatorii directe pentru susţinerea veniturilor sunt calculate
pe baza randamentelor medii ale fiecărei regiuni agricole din UE. Pe aceeaşi bază se calculează şi plăţile
compensatorii destinate să acopere pierderile de venit rezultate ca urmare a retragerii din cultură a terenurilor.
Micii producători însă, primesc compensaţii fără obligaţia de îngheţarea a unui procent din suprafaţa cerealieră.
Trecerea de la sistemul de garantare a preţurilor la un sistem de sprijinire directă a veniturilor agricultorilor are
darul să alinieze sectorul cerealier la principiile aplicate celorlalte produse, precum oleaginoasele, legumele
transformate, uleiul de măsline şi tutunul.
Un alt domeniu important al reformei McShary îl constituie reducerea preţurilor garantate la carnea de
bovine. Pe parcursul aceloraşi trei ani, preţurile lor vor fi reduse cu 15%. Pentru crescătorii de animale
această reducere va fi compensată în două moduri :
- Agricultorii ce folosesc păşunatul liber primesc o primă suplimentară pe cap de animal, destinată încurajării
acestui tip de creştere extensivă a bovinelor în defavoarea creşterii intensive în sistem industrial.
- Primele nu sunt acordate şi crescătorilor ce-şi cresc animalele în grajd, dar ei pot fi compensaţi pentru
pierderile rezultate din reducerea preţurilor la carnea de bovine prin utilizarea de cereale furajere ieftine pentru
hrana animalelor. Mai mult, primele existente pentru boi şi pentru vacile de lapte au fost majorate. În loc să
piardă bani în cadrul sistemului reformat, agricultorii ce practică creşterea extensivă a animalelor vor avea de
câştigat. Acest lucru este valabil şi pentru micii producători de cereale, care nu sunt obligaţi să apeleze la
retragerea din cultură a terenurilor. În cadrul noului sistem, veniturilor lor brute pot să crească.
Schimbarea mecanismelor pieţei pentru o serie de produse individuale este însoţită de măsuri de acompaniere
adiacente, care sunt destinate încurajării metodelor de cultură menite să protejeze mediul înconjurător (bazate pe
utilizarea în mică măsură a îngrăşămintelor şi pesticidelor), finanţării programelor de împădurire a terenurilor şi
asigurării gestionării terenurilor retrase din cultură.
Mai mult, UE co-finanţează regimul de pensioare anticipată mai avantajos pentru agricultorii cu vârste
peste 55 ani, lăsând astfel locul tinerilor agricultori.
Reforma McShary, chiar dacă radicală, nu încetează să se sprijine pe principiile fundamentale ale PAC. Ea dă
agricultorilor asigurarea că UE nu şi-a schimbat angajamentul său fundamental în ceea ce îi priveşte. Chiar dacă
preţurile sunt scăzute, preferinţa comunitară este respectată. Piaţa unică a produselor agricole şi aplicarea
preţurilor unificate pe tot teritoriul Uniunii au fost menţinute. Ca şi în cazul susţinerii preţurilor, costul
ajutoarelor directe plătite agricultorilor sunt suportate din bugetul comunitar, fără să apară fisuri în ceea ce
priveşte solidaritatea financiară. Datorită faptului că acordul din 1992 integrează aceste ajutoare în categoria
cheltuielilor obligatorii, cărora Uniunea trebuie să le facă faţă cu prioritate absolută, agricultorii sunt protejaţi
contra riscului reducerii eventuale a nivelului compensaţiilor.

5. Impactul reformei din 1992

În urma reformei din 1992 (McShary), costul PAC a devenit mult mai suportabil pentru guvernele
Statelor membre, lucru ce nu ar fi fost posibil prin continuarea sistemului anterior. Cea mai mare parte a acestui
buget va servi plăţii ajutoarelor directe pentru agricultori, iar o parte mai puţin consistentă va continua să
gestioneze excedentele şi să subvenţioneze exporturile pe pieţele mondiale. Graţie reducerii preţurilor garantate,
agricultorii comunitari au devenit mai competitivi, atât pe pieţele interioare, cât şi pe cele mondiale.
Natura reformei a avut darul să schimbe modul de funcţionare a sistemului de susţinere a agriculturii. Pentru
prima oară reforma a prevăzut niveluri diferite de compensare în diferitele regiuni ale Uniunii, având ca bază de

108
calcul statisticile privind producţia şi randamentul. Mai mult, suma compensaţiilor vărsate nu va depinde numai
de preţ, ci şi de cantitatea produsă.
Pentru cereale, compensările vor depinde de numărul de hectare cultivate şi de localizarea acestora. Ajutorul
acordat crescătorilor de bovine va depinde de mărimea şeptelului şi de metoda de creştere practicată.
În sistemul anterior, bazat pe susţinerea preţului fără impunerea de limite la cantităţile de produse, în momentul
când preţurile erau îngheţate, agricultorul nu avea altă posibilitate de ameliorare a situaţiei sale decât prin
creşterea randamentelor şi deci, producând mai mult. În prezent, el primeşte o compensare de venit integrală,
fără a fi obligat să producă mai mult.
Acest sistem de susţinere directă a veniturilor nu mai creează o dependenţă a fermierului faţă de o anumită formă
de asistenţă publică. Sistemul de susţinere a preţului aplicat anterior, le acorda de facto subvenţii care chiar dacă
erau mai puţin vizibile nu erau mai puţin reale. Un sistem care consta în vânzarea directă către depozitele
frigorifice ale comunităţii, la preţuri dinainte garantate, a produselor ce nu aveau nici un fel de şansă de a fi
competitive pe pieţele mondiale nu avea mai nimic în comun cu principiile pieţei libere. În cazul sistemului
reformat cea mai mare parte a veniturilor agricultorilor provine de pe piaţă. Ajutorul pentru susţinerea veniturilor
va constitui un supliment.
Reforma va permite o stabilizare a producţiei la un nivel mai apropiat de consumul comunitar. Ea va frâna
în mod sigur creşterea viitoare a producţiei, fără să antreneze totuşi reduceri majore ale nivelurilor ei actuale.
Singura raţiune de creştere a producţiei în viitor va fi găsirea de noi pieţe de desfacere. Aceste pieţe vor fi
însă aprovizionate prin exporturi concurenţiale şi nicidecum prin exporturi subvenţionate. Graţie
reducerilor de preţ, în mod normal produsele ar trebui să fie mai ieftine pentru consumatorul final.
Consumatorii ar trebui să profite de aceste reduceri de preţ, dar nu integral. Preţurile bunurilor alimentare vor
creşte cu siguranţă mai încet pe parcursul anilor următori decât rata generală a inflaţiei pe ansamblul economiei
europene.
Există cu siguranţă un domeniu în care consumatorii au de câştigat: calitatea. Din 1985, Comisia Europeană
propune ca o parte integrantă a PAC să fie criteriile de calitate. Produsele de calitate ar trebui să beneficieze de o
bonificare în raport cu produsele de masă. S-au introdus noi reguli în materie. Ele prevăd utilizarea etichetelor
speciale şi a certificatelor de garantare a calităţii, pentru informarea consumatorului că este vorba de un produs
de calitate. S-a adoptat o reglementare privind metodele de producţie biologică a produselor agricole şi a
mărfurilor alimentare. O nouă directivă protejează denumirea de origine controlată.
S-a avut în vedere o calitate superioară, fixarea unor norme de igienă severă pentru bunurile alimentare ale UE şi
furnizarea de informaţii adecvate consumatorilor despre valoarea dietetică a alimentelor.
O atenţie deosebită se acordă specialităţilor regionale fabricate potrivit procedeelor tradiţionale, precum brânza
pe bază de lapte nepasteurizat, vinurile locale, carnea afumată sau sărată. UE trebuie să asigure respectarea
regulilor de igienă obligatorie în momentul vânzării acestor produse.
Reforma recompensează modelele mai puţin intensive de cultură şi creştere a animalelor. Sistemul anterior de
susţinere a preţurilor pentru un nivel nelimitat al producţiei a încurajat nu numai recurgerea masivă la
îngrăşăminte şi pesticide, dar şi creşterea producţiilor cu randament ridicat. În fapt, confruntaţi cu o îngheţare a
preţurilor, producătorii nu aveau alt mijloc de creştere sau cel puţin de menţinere a nivelului anterior de venit
decât producând mai mult pentru acelaşi preţ. Mai mult, agricultorii pot acum să rămână în agricultură lucru care
nu era posibil în sistemul anterior. Până în prezent, numărul exploatărilor agricole s-a redus într-un ritm de 3%
pe an.
Dacă era puţin probabil că reforma va inversa complet această tendinţă, ea trebuia cel puţin să încetinească acest
proces. Practic, ajutorul financiar va fi canalizat şi se va adresa în particular categoriilor de agricultori celor mai
vulnerabile şi modelelor extensive de cultură şi creştere a animalelor.
Pentru toate aceste raţiuni, şi graţie faptului că reforma a pus accent pe măsurile de sprijin ecologic şi social,
programul reformei a fost chemat să devină pivotul strategiei de piaţă a UE în vederea unei dezvoltări rurale
echilibrate.

Reforma PAC şi mediul înconjurător

Reforma a implicat participarea activă a agricultorilor la protecţia mediului. Operaţiunile de împădurire


sau de gestiune a suprafeţelor forestiere sunt remunerate la fel ca oricare altă activitate economică.
Păstrarea patrimoniului rural al Uniunii şi al satelor europene va avea mult de câştigat.
Noua PAC dinamizează eforturile pe care le desfăşoară în vederea ajutării zonelor rurale să-şi menţină un nivel
de activitate economică suficientă pentru menţinerea dinamismului colectivităţilor locale. Aceasta nu ar fi fost
posibilă în cadrul PAC anterioare. Exodul agricultorilor ce părăseau satul pentru oraş nu făcea altceva decât să
accelereze spirala declinului unui sector agricol cu infrastructură insuficientă şi servicii neadecvate.

109
Impactul internaţional al Reformei McShary

Uniunea a avut şansa de a-şi exporta produsele la un nivel de subvenţionare mai scăzut, sau chiar fără să apeleze
la subvenţii, şi de a juca un rol mai activ şi pozitiv în evoluţia schimburilor internaţionale. Pe termen mediu
scăderea preţurilor va permite diminuarea nivelului de suport direct vărsat agricultorilor.
Aceasta este una din modalităţile prin care comunitatea a contribuit la facilitarea progresului în negocierile
GATT din cadrul Rundei Uruguay. Programul de reformă devenise indispensabil datorită costurilor excesive ale
excedentelor şi incapacităţii UE de a asigura un nivel adecvat pe venit pentru anumite categorii de agricultori.
Mesajul lansat de reformă partenerilor UE a fost clar : Uniunea se asociază mişcării ce tinde către un mai mare
grad de liberalism în schimburile mondiale, dar ea nu abandonează nici principiile şi nici instrumentele de bază
ale PAC.
În ciuda scăderii preţurilor, datorită menţinerii unei producţii destul de importante, Uniunea va continua să joace
rolul său de furnizor de ajutor alimentar de urgenţă ţărilor care au nevoie. Dar ea nu vrea să se transforme în
donator pe termen lung faţă de ţările care sunt capabile să-şi dezvolte propriul lor sector agricol productiv.

6. Agenda 2000 şi obiectivele PAC.

În conformitate cu Agenda 2000, obiectivele PAC sunt următoarele:


- Continuarea proceselor de reformă începute în 1992 prin reducerea preţurilor şi creşterea
valorii plăţilor compensatorii;
- Îmbunătăţirea competitivităţii produselor din UE prin scăderea preţurilor;
- Garantarea siguranţei şi calităţii alimentelor pentru consumatori prin îmbunătăţirea procesării
şi marketingului produselor agricole;
- Îmbunătăţirea sistemului de producţie prin protejarea mediului înconjurător şi respectarea
condiţiilor de bunăstare pentru animale printr-o politică mai exigentă în acest sens;
- Integrarea componentei de mediu în instrumentele şi obiectivele politicii agricole comune;
- Introducerea în cadrul PAC a unei politici complexe de dezvoltare rurală, care să permită
asigurarea unor venituri stabile şi a unui standard de viaţă echitabil pentru populaţia ocupată în
agricultură, să creeze oportunităţi şi alternative de angajare a fermierilor şi familiilor lor;
- Simplificarea legislaţiei;
- Flexibilitate în domeniul alocării sprijinului PAC în statele membre.

7. Reforma Fischler din 2003

În septembrie 2003, Consiliul Uniunii a adoptat o nouă reformă a PAC, cunoscută sub denumirea de „Reforma
Fischer”, după numele comisarului pentru agricultură al UE. Scopul esenţial al respectivei reforme a fost
asigurarea unui mai bun echilibru pentru susţinerea mediului rural, prin transferarea unor fonduri din Pilonul 1
al PAC – Agricultura, în Pilonul 2 – Dezvoltarea rurală. Prin această reformă s-a urmărit crearea condiţiilor ca
fermierii să aibă libertatea de a produce ceea ce se cere pe piaţă.
Obiectivul general al acestei reforme l-a constituit, aşadar, orientarea cu precădere spre cerinţele pieţei,
sprijin mai puţin distorsionat pentru comerţul agricol şi centrarea activităţii mai mult pe calitate şi mai
puţin pe cantitate.
Obiectivele specifice ale noii politici agricole comune sunt:
- Susţinerea atât a intereselor consumatorilor, cât şi pe cele ale producătorilor agricoli;
- Protejarea în mai mare măsură a economiei rurale şi a mediului;
- Menţinerea disciplinei financiare, prin încadrarea strictă în baremurile de cheltuieli;
- Facilitatea negocierilor cu OMC privind comerţul cu produse agricole;
- Stimularea competitivităţii fermierilor pe piaţa internă şi externă;
- Stimularea aplicării tehnologiilor „prietenoase faţă de mediu”;
- Orientarea producţiilor spre calitate şi spre beneficiul regional;

110
- Păstrarea specificităţii zonelor rurale. Principala schimbare adusă de reforma din 2003 se
referă la modul de acordare a subvenţiilor agricole, care vor fi decuplate, ceea ce înseamnă că
cea mai mare parte a acestora va fi plătită independent de volumul producţiei.
Reforma din 2003 a PAC a avut ca obiectiv şi întărirea politicii de dezvoltare rurală, prin măsuri de protecţie a
mediului şi de a îmbunătăţi ajutorul acordat tinerilor agricultori pentru investiţii.
Prin Acordul de la Luxemburg, din iunie 2003, s-a decis ca noua Politică Agricolă Comună să se bazeze pe
următoarele principii:
- O mai mare orientare spre cerinţele pieţii;
- Amplificarea măsurilor de dezvoltare rurală;
- O susţinere mai puţin birocratizată;
- Schimbarea unor instrumente de politică de piaţă comună’.
Din păcate, ultima reformă dezavantajează ţările nou aderente la UE, îndeosebi Polonia, România şi Bulgaria, a
căror agricultură deţine o pondere importantă în producerea PIB şi au nevoie de un sprijin mai susţinut pentru
restructurare şi modernizare.

8. Rolul Politicii Agricole Comune în viitor.

Reformele PAC adoptate în 1992 şi 2003 nu rezolvă toate problemele agricole ale Uniunii Europene.
Aplicarea mecanismelor adoptate necesită un anumit număr de ani. Eficacitatea unora, precum reducerea
preţurilor garantate, depinde de evoluţia preţurilor mondiale, asupra cărora Uniunea nu are decât un control
foarte limitat. În acelaşi timp, PAC conţine un număr important de contradicţii. Pe de o parte, se încurajează
tehnologia şi ingineria genetică, toate acestea dând naştere unor randamente mult mai ridicate la lapte şi
conducând la apariţia unor soiuri de cereale mult mai productive. Pe de altă parte, Uniunea încearcă să
reglementeze producţia şi să limiteze dreptul de a produce.
Dacă Uniunea vrea să aibă un sector agricol performant, producând bunuri de consum într-o economie
modernă, ea trebuie să accepte regulile pieţei, şi în particular regulile concurenţei. Ori, UE vrea, de
asemenea, ca agricultorii să-şi asume o funcţie de serviciu public în materie de gestiune şi conservare a satelor.
Aceasta implică cu siguranţă noi costuri.
Tehnologia va câştiga încă în importanţă şi va furniza metode de producţie mult mai complexe şi specii de
animale şi soiuri de plante cu randamente superioare. Dar tehnologiile nu se vor limita a fi un simplu mijloc de
productivitate sau un garant al uniformităţii producţiei. Ele vor contribui, de asemenea, la promovarea metodelor
extensive de producţie.
În ciuda reformei, va continua tendinţa de concentrare a activităţii agricole în regiunile cele mai favorabile
ale UE. Suprafaţa totală cultivată va fi redusă în continuare, chiar dacă au fost făcute eforturi în favoarea
culturilor extensive şi a creşterii animalelor în stabulaţie liberă.
Terenurile scoase din producţie nu vor fi totuşi abandonate. Reforma PAC a pus la punct programe de împăduriri
şi de gestiune a terenurilor, crearea de parcuri şi rezervaţii naturale, etc.
Chiar dacă producţia se va stabiliza, aceasta nu înseamnă totuşi că agricultorii nu vor putea să câştige mai mulţi
bani adoptând o întreagă gamă de noi produse, în special cele cu valoare adăugată ridicată.
Deşi nivelul alimentaţiei tinde să se stabilizeze în Europa, ca de altfel, peste tot în lume, nevoia de a răspunde
gusturilor rafinate ale consumatorilor va stimula apariţia noilor produse şi va încuraja noi nivele de calitate
pentru produsele existente.
Nu există nici o îndoială că numărul agricultorilor va continua să scadă în UE în anii viitori. Structura
actuală a anumitor ţări în care partea agriculturii din PIB este superioară mediei europene trebuie să se
schimbe. Amploarea schimbărilor viitoare este totuşi dificil de prevăzut. Rămâne de văzut modul în care vor
reacţiona agricultorii la solicitările societăţii europene postindustriale, care le cere să-şi depăşească rolul lor
tradiţional de furnizori de alimente. Rolul marginal pe care l-au avut până acum în protecţia mediului va deveni
mult mai important.
Agricultorilor li se va cere să joace un rol deosebit în dezvoltarea altor activităţi, la care unii dintre ei
participă deja: agroturismul, artizanatul şi atelierele de producţie industrială la scară mică.
Chiar dacă poate părea paradoxală, încurajarea pensionării anticipate a agricultorilor acordă tinerilor
posibilitatea să îmbrăţişeze profesia de agricultor şi să menţină astfel tinereţea şi dinamismul satului,
asigurând o viaţă liniştită şi decentă agricultorilor pensionari. Pe de o parte, pensionarea agricultorilor
vârstnici eliberează terenurile, care regrupate cu cele ale micilor exploatări înconjurătoare permit crearea de
exploatări viabile pentru tinerii agricultori. dimensiunea acestora fiind insuficientă, nici una din cele două
categorii de exploatări nu ar fi viabilă luată separat. Pe de altă parte, tinerii agricultori se confruntă în zilele
noastre cu numeroase probleme, motiv pentru care ei au vădită nevoie de ajutor. Ei trebuie să facă faţă
dificultăţilor ţinând de dreptul de proprietate în momentul în care trebuie să cumpere pământ. Probleme de

111
moştenire pot interveni atunci când trebuie să-şi compenseze fraţii sau surorile pentru a păstra în integralitate
exploatarea familială. De asemenea, ei au nevoie de un nivel de pregătire care să răspundă noilor tehnologii şi
metode moderne de gestiune şi de contabilitate. Tinerii sunt dornici de cunoaştere. Soarta agriculturii europene
se află în mâinile lor.

10. PAC şi lărgirea UE. Spre Europa Centrală şi de Est.


Situaţia României

Decizia de extindere a Uniunii Europene către Est necesită ajustări de ambele părţi ale continentului, pentru a
face din procesul integrării un succes. Preocupările în acest sens sunt legate în primul rând de ajustarea
politicilor agricole. Aşa cum am văzut, PAC reprezintă cea mai costisitoare politică a UE. Creşterea numărului
ţărilor membre de la 15 la 27 şi aplicarea instrumentelor actuale ale PAC noilor membri va conduce la o creştere
semnificativă a bugetului comunitar. Ambiguităţile şi exagerările în acest domeniu au determinat Comisia
Europeană să pregătească şi să prezinte Consiliului European de la Madrid din decembrie 1995 o Strategie
agricolă în perspectiva lărgirii UE. Prin aceasta, UE evaluează posibilităţile ajustării în continuare a PAC,
ţinându-se cont de continuarea tendinţei de liberalizare a comerţului mondial cu produse agricole, începută de
runda Uruguay, şi de acceptarea de noi membri. Această ajustare s-a realizat prin ultima reformă din 2003.
PAC a ocupat un loc important şi în timpul discuţiilor asupra bugetului Uniunii pentru perioada 2007 . 2013.
Franţa – principalul beneficiar al fondurilor asigurate de PAC – a fost principalul susţinător al capitalului
destinat agriculturii din viitorul buget.
Cele 10 ţări care au aderat la 1 mai 2004 au încheiat negocierile la sfârşitul anului 2002. În cadrul
negocierilor s-a încercat intrarea în vigoare, la data aderării, a celei mai mari părţi din legislaţia comunitară.
Totuşi, au fost negociate perioade de tranziţie, fie pentru a da noilor ţări membre timp de adaptare, fie pentru a
evita şocurile excesive în vechile state membre. Aceste perioade de tranziţie ce reprezintă derogări limitate în
timp de la dreptul comunitar, au fost fie acordate (în cazul achiziţiilor de terenuri agricole), fie impuse noilor
state aderente (menţinerea restricţiilor la libera circulaţie a muncitorilor).
Câteva exemple de perioade tranzitorii acordate unor ţări care au aderat la 1 mai 2004:
- Autorizarea menţinerii unor ajutoare de stat (Slovacia – 2006, Slovenia – 2009, Malta – 2015);
- Derogare referitoare la conţinutul minim în grăsime al laptelui integral (Cipru, Ungaria,
Letonia, Lituania, Malta, Polonia – 2009);
- Organizarea pieţei interne a cărnii de vită (Cipru – 2009);
- Alimentaţia albinelor (Letonia, Lituania – 2005);
- Derogarea de la dispoziţiile comunitare privind diferite produse vini – viticole (Slovenia –
2007; Malta – 2008; Ungaria – 2014);
- Lupta contra bolilor cartofului (Lituania – 2005; Polonia, R. Cehă, Slovenia – 2009);
- Organizarea comercializării unor tipuri de seminţe (Cipru, Letonia, Malta, Slovenia – 2009);
- Amânarea aplicării unor reguli cu privire la producţia şi comercializarea produselor lactate
(Polonia – 2006; Malta – 2009);
- Neaplicarea regulilor privitoare la producţia şi comercializarea piersicilor (Polonia, Slovacia –
2006;
- Derogare de la aplicarea exigenţelor aplicabile la sub-produsele animale, nedestinate mediului
urban (Letonia – 2004).

Situaţia României

În procesul de tranziţie la economia de piaţă, agricultura românească a suferit transformări majore :


restituirea proprietăţii private asupra pământului, liberalizarea preţurilor factorilor de producţie şi a produselor
agricole, spargerea monopolului statului în comerţul cu produse agricole, restructurarea şi privatizariea
serviciilor de stat pentru agricultură. Deocamdată, aceste măsuri sunt insuficiente pentru ca piaţa să constituie
principalul factor regulator al procesului.
În plus, modul de restructurare a agriculturii româneşti după 1989 complică şi mai mult sarcina decidenţilor
politici în rezolvarea acestor probleme. Structurile agricole au fost excesiv fărâmiţate, subdezvoltarea sistemului
bancar au accentuat gradul de decapitalizare a sectorului, ritmul lent al pătrunderii capitalului străin au menţinut
ineficienţa şi lipsa de dinamism a sectorului din avalul agriculturii.

112
Ajustarea politicii agricole româneşti în perspectiva aderării la UE trebuie să ţină cont de creşterea gradului de
competitivitate pe pieţele mondiale de produse agricole şi mai ales pe piaţa europeană.
Analizele Uniunii Europene şi ale experţilor români, efectuată în ultimii ani, au dus la identificarea unor aspecte
pozitive, dar şi a unor probleme de soluţionat, în domeniul agriculturii şi dezvoltării rurale, din perspectiva
integrării României în Uniune.
Între tendinţele pozitive menţionăm;
a) România are un potenţial agricol important, dar neexploatat la nivel optim. După
suprafaţa terenurilor agricole, România este pe locul al doilea după Polonia în cadrul ţărilor
Central şi Est Europene şi pe locul 7 în UE – 27. În plus, atât solul, cât şi condiţiile climatice
sunt favorabile agriculturii.
b) Importanţa agriculturii în economia românească a fost semnificativă, în ultimii ani. În
perioada 1999 – 2002, de exemplu, aportul agriculturii în PIB a fost de 10,7 – 13%.
c) Majorarea ponderii sectorului animal în structura producţiei agricole (2002 – 2004).
d) Productivitatea la cultura grâului dur depăşeşte nivelul mediu din UE.
e) Trend pozitiv la producţia de lapte.
f) Integrarea tot mai activă a comerţului agricol în comerţul european (peste 60% din exporturile
agricole merg pe relaţia UE şi CEFTA;
g) Importanţa eco-turismului. Conform unui studiu olandez, România este a patra ţară ca
preferinţă pentru turiştii din UE, care apreciază autenticitatea tradiţiilor din spaţiul rural
(căruţele, oieritul şi agricultura tradiţională), precum şi activităţile ecoturistice (călărie, etc.).
h) Existenţa zonelor montane este un avantaj şi nu un handicap.
i) Tendinţa favorabilă în dezvoltarea agriculturii organice (de la 18.690 ha la 140.000 ha).
Dintre problemele de soluţionat menţionăm:
a) Dinamica PIB-ului agricol şi a populaţiei ocupată în agricultură au avut, până în 2004,
un trend neconcordant cu tendinţele din UE. PIB-ul agricol a scăzut la 11%, iar populaţia
ocupată în agricultură a crescut de la 28% în 1990, la 40% în 2001.
În UE, ponderea agriculturii în PIB a fost, în 2001, de 1,7%, iar populaţia din agricultură de 4,2%.
b) Terenurile agricole sunt excesiv fragmentate, ceea ce determină productivitatea scăzută
a sectorului, în lipsa aplicării lucrărilor mecanizate.
În România existau, în 2003, 4.759.229 exploataţii agricole cu o suprafaţă medie de 2,9 ha, în timp ce, în UE,
media suprafeţei agricole utilizate este de 18,7 ha.
c) Acces limitat la servicii şi imput-uri datorat lipsei de resurse financiare şi decapitalizării
sectorului agricol.
În anul 2004, în România, încărcătura pe un tractor era de 53,8 ha, iar pe combină de 86,7 ha. La sfârşitul anului
2003 ha, iar pe combină de 86,7 ha. La sfârşitul anului 2003, din 169.147 tractoare, un număr de 121.170 îşi
îndepliniseră norma de serviciu.
În anul agricol 1999/2000, consumul de îngrăşăminte chimice a fost de 23,9 kg substanţă activă la ha, ceea ce
înseamnă că, în Olanda, era de 21 de ori mai mare, în Marea Britanie de 14 ori, în Franţa şi Germania de 10 ori,
în Grecia de 5 ori, în Italia de 6,8 ori, în Polonia de 4,4 ori, în Slovacia de 2,4 ori.
d) Activităţile din agricultură au un caracter preponderent de subzistenţă şi
semisubzistenţă.
În anul 2001, contravaloarea consumului de produse din surse proprii reprezintă 57,6% din totalul cheltuielilor
gospodăriilor de agricultori; numai 12,8% din cheltuielile totale erau destinate cumpărării de mărfuri
nealimentare şi 5,4% pentru plata serviciilor.
La nivelul anului 2001, venitul mediu lunar al unei gospodării de agricultori era de aproximativ 165 euro, ceea
ce reprezenta cu 60% din venitul mediu lunar al unei gospodării de salariaţi, depăşind doar cu 3,4% venitul unei
gospodării de pensionari şi cu 12,5% pe cel al unei gospodării de şomeri.
e) Productivitatea scăzută a sectorului agricol: în 2001, productivitatea a fost de 2200
euro/persoană ocupată, ceea ce reprezenta doar 6% din valoarea înregistrată în UE.
Valoarea producţiei agricole/ha a fost, în 2002, de 248 euro/ha comparativ cu 2000 euro/ha în UE.
La lapte, productivitatea este de 3000 l/cap de vacă, faţă de 5800 l media înregistrată în UE.
f) Gradul redus de competitivitate al produselor agricole prelucrate a transformat
România într-o piaţă de desfacere pentru produsele agro-alimentare din import.
113
Din acest motiv, în ciuda potenţialului natural şi uman din agricultură, România este net importatoare de produse
agro-alimentare. În schimb, România exportă materii prime agricole şi produse cu grad mare de prelucrare:
animale vii, cereale, oleaginoase, vin, ciuperci de pădure, trufe şi nuci.
Dimensiunile mici ale exploataţiilor agricole, caracterul comercial restrâns al producţiei agricole, preţurile mici
ale produselor agricole influenţează asupra veniturilor agricultorilor, a puterii de cumpărare şi a capacităţii
investiţionale a acestora.
g) România este net importatoare de produse agro-alimentare.
h) Slaba dezvoltare a economiei rurale neagricole şi lipsa de alternative de ocupare şi venit
pentru populaţia agricolă determină:
- Migraţia tinerilor din mediul rural spre alte ţări sau spre mediul urban, care are ca efect o
îmbătrânire accentuată a populaţiei rurale;
- Nivelul scăzut al ratei de ocupare a populaţiei rurale;
- Ponderea scăzută (doar 43%) a persoanelor care aveau, în 2002, garanţia obţinerii unui
venit lunar, având statutul de salariaţi;
- Ponderea ridicată (41%, în 2002) a populaţiei ocupate în gospodăriile proprii, pe fondul
reducerii sectorului public în totalul ocupării;
- Tendinţa de degradare a situaţiei economice a gospodăriilor: mai mult de jumătate din
numărul total al gospodăriilor din mediul rural fie nu au, în componenţa lor, nici o
persoană activă, fie au o singură persoană activă ;
i) Nivelul redus al infrastructurii rurale fizice (reţele de drumuri, de comunicaţii) şi a
infrastructurii sociale (unităţi şcolare şi poziţionarea lor faţă de domeniul copiilor).
În 2001, doar 10% din drumurile judeţene şi comunale erau modernizate; din totalul de 3,85 milioane locuinţe
din mediul rural, în anul 2002, doar 42,8% erau dotate cu instalaţii de alimentare cu apă rece (14% din reţeaua
publică), 0,6% din instalaţii de alimentare cu apă caldă şi 14% cu instalaţii de alimentare cu apă caldă şi 14%
cu instalaţii de canalizare.
Am asistat la o creştere a decalajelor dintre mediul rural şi cel urban în ceea ce priveşte accesul la o formă de
instruire a tinerilor: doar 48% din populaţia în vârstă de 15 – 19 ani şi 7,7% din populaţia în vârstă de 20 – 24 de
ani din mediul rural mai frecventa o formă de învăţământ, comparativ cu 67,6% şi 24,6% în mediul urban.
j) Degradarea solului afectează calitatea a cca. 12 milioane ha de teren agricol, din care 7,5
milioane ha sunt teren arabil. Este vorba de eroziunea solului produsă de apă sau de vânt;
umiditatea crescută; salinizarea solului; deteriorarea şi compactarea solului, deteriorarea
chimică; managementul inadecvat al deşeurilor; abandonarea terenurilor, diminuarea excesivă
a suprafeţelor împădurite şi a pajiştilor.
k) Întârzieri importante în crearea instituţiilor pentru preluarea „acquis-ului comunitar” şi
accesarea fondurilor comunitare. Din cele 4 cartonaşe roşii cuprinse în Raportul de
monitorizare al Comisiei Europene din 15 mai 2006, 3 se refereau la întârzieri în domeniul
agriculturii şi dezvoltării rurale.
Toate aceste considerente ne conduc la concluzia că agricultura românească reprezintă una din marile provocări
pentru aderarea la Uniunea Europeană. În fapt, agricultura va reprezenta cel mai complex şi mai dificil proces
integrator în structurile şi politicile europene.

Rezumat

Fundamenul Politicii Agricole Comune îl reprezintă Piaţa Agricolă Unică enunţată prin Tratatul de la
Roma.
La baza PAC stau obiectivele stabilite prin art 39 al tratatului de la Roma şi principiile fundamentale
.Cele din urmă vizează menţinerea unei singure pieţe şi a unor preţuri comune, respectul noţiunii de
preferinţăcomunitarăşi solidaritate financiară.
Finanţarea unitară se realizează încă din 1962 prin intermediul Fondului European de Orientare şi
Garanţii Agricole ( FEOGA).
PAC a suferit în timp ajustări şi modificări, prima dintre ele având loc în 1979, dar au mai fost
schimbări importante şi în perioada 1984-1988. Principala reformă însă o reprezintă reforma MCShary din 1992

114
care a avut ca obiective reducerea preţurilor la produsele cheie, scoaterea din cultură a terenurilor arabile,
compensarea directă a agricultorilor pentru pierderile realizate.
În urma acestei reforme, costul PAC a devenit mult mai suportabil pentru guvernele statelor membre.

Concluzii

Tendinţa de globalizare e economiei mondiale, şi de liberalizare a cmerţului mondial a necesitat


regândirea Politicilor agricole în sensul înlăturării acelor măsuri de politică agricolă menite să distorsionaze
funcţionarea normală a pieţelor naţionale şi internaţionale.

Teste de autoevaluare

1.Care sunt principiile fundamentale ce stau la baza PAC?


2.Ce este FEOGA?
3.Care au fost principalele reforme PAC?
4. Ce prevede reforma McShary?

Teste de control

1.Obiectivele PAC au fost stabilite :


a) art 39 al T. de la Roma;
b) art.53 T. Maastricht;
c) art 39 T Nissa.

2.FEOGA a fost creată în anul:


a) 1962;
b) 1986;
c) 1992.

3.Reforma McShary constă în:


a) reducerea preţurilor la produsele cheie;
b) introducerea în cultură a terenurilor arabile;
c) pensionarea anticipată.

4.Principiile fundamentale ce stau la baza PAC sunt:


a) menţimerea pieţei şi a preţurilor comune;
b) solidaritate financiară;
c) preferinţă comunitară.

5.FEOGA conţine două secţiuni:


a) orientare;
b) cooperare;
c) garanţii.

115
CAPITOLUL X - POLITICA REGIONALĂ A UNIUNII EUROPENE. OPORTUNITĂŢI PENTRU
ROMÂNIA

Conţinutul capitolului

Capitolul prezintă politica regională a Uniunii Europene atât ca evoluţie în timp cât şi conţinut. Politica
Regională se realizează prin Fondurile Structurale şi Fondul de Coeziune în urma împărţirii Uniunii pe regiuni.
România beneficiează de asemenea de o serie de Fonduri de ajutor altele decât statele membre ala Uniunii.

1. 1. Politica regională a UE. Conţinut şi evoluţii


Conceptul de politică regională este definit în Uniunea Europeană ca fiind ansamblul de politici
structurale menite să asigure reducerea şi eliminarea, în perspectivă, a disparităţilor dintre diferitele
regiuni ale statelor membre. Obiectivul esenţial al Politicii Regionale îl constituie realizarea coeziunii
economice şi sociale a Uniunii Europene.
În lume, ca şi în Europa, există diferite tipuri de regiuni: regiuni istorice, regiuni naturale, regiuni aglomerate,
regiuni subdezvoltate, regiuni geografice, regiuni în declin, regiuni de planificare etc. În cazul nostru, conceptul
de regionalizare consideră regiunea ca fiind esenţială în procesele de planificare şi dezvoltare.
În Europa, obiectivul dezvoltării regionale s-a manifestat, de-a lungul timpului, în principal, la două
niveluri:
• Al fiecărui stat european;
• Al Uniunii Europene.
În Europa occidentală, politica naţională de dezvoltare regională are o tradiţie mai veche decât cea
comunitară. Prima politică regională a fost elaborată în Marea Britanie cu mai bine de 70 de ani în urmă,
respectiv în anii 1934 şi 1937, odată cu legile pentru Zonele Speciale. Aceste legi urmăreau să asigure
reabilitarea zonelor industriale, afectate de şomajul ridicat. Dar, cele mai multe politici naţionale de dezvoltare
regională au fost promovate după ultimul război mondial, când s-a urmărit – prin intervenţia guvernelor centrale
– dezvoltarea mai accentuată a „regiunilor problemă” odată cu sprijinirea investiţiilor în infrastructură. Începând
cu anii ’70, intervenţia statului s-a redus treptat, fiind înlocuită prin politici de liberalizare economică, de
reglementare şi privatizare; sprijinul direct acordat firmelor a fost înlocuit cu forme indirecte de asistenţă:
reduceri ale nivelurilor de impozitare, suport pentru formarea profesională, consultanţă, servicii.
În prezent, politicile naţionale de dezvoltare regională, promovate în ţările Uniunii Europene beneficiază de:
- Granturi pentru investiţii şi stimulente fiscale;
- Încurajarea iniţiativelor tehnologice;
- Creşterea mobilităţii forţei de muncă;
- Sprijin acordat IMM-urilor, în scopul adaptării acestora la mediul economic, în condiţiile
globalizării;
- Încurajarea dezvoltării reţelelor de cooperare.
La nivel european, politica regională s-a dezvoltat în jurul conceptului de coeziune economică şi socială, care
constituie – alături de uniunea economică , monetară şi politică – unul din obiectivele majore ale Uniunii.
Coeziunea este definită şi se referă la reducerea decalajelor în ceea ce priveşte nivelul de dezvoltare a regiunilor
şi sprijinirea regiunilor rămase în urmă să recupereze decalajul care le separă de regiunile dezvoltate ale Uniunii
Europene.
Principalul instrument folosit de UE pentru promovarea politicii sale de dezvoltare regională îl constituie
Fondurile Structurale (FS). Aceste fonduri sunt rezultatul contribuţiei financiare a statelor membre,
proporţional cu nivelul lor de dezvoltare economică, exprimată în valoarea PIB-ului, redistribuite apoi către
acele ţări şi regiuni ale UE, rămase în urmă din punct de vedere economic şi social.
Încă prin Tratatul de la Roma, cele 6 state fondatoare ale Comunităţii Economice Europene îşi propuneau „să
refacă unitatea economiilor lor şi să garanteze o dezvoltare armonioasă care să conducă la reducerea decalajelor
dintre diferite regiuni şi a rămânerii în urmă a celor mai puţin favorizate”. Pentru atingerea acestui obiectiv, prin
Tratatul de la Roma, a fost creat primul fond structural şi anume Fondul Social European (FSE). Prin acest
fond, au fost co-finanţate acţiuni pentru:
- Crearea de noi locuri de muncă;
- Integrarea şomerilor de lungă durată şi a categoriilor sociale expuse excluderii de pe piaţa
muncii;
- Promovarea şanselor egale de acces la muncă;

116
- Reconversia şi îmbunătăţirea pregătirii educaţionale şi profesionale.
Aşadar, Fondul Social European a urmărit, în principal, diminuarea consecinţelor sociale ale restructurării
economice prin sprijinirea ocupării forţei de muncă.
Punerea în aplicare a Politicii Agricole Comune s-a realizat printr-un instrument financiar special, instituit în
1964, întitulat Fondul European pentru Orientare şi Garantare pentru Agricultură (FEOGA) cu scopul de
a susţine acţiunile în favoarea fermierilor. FEOGA are două secţiuni:
a) Cea de garantare care nu este un fond structural, ci un instrument financiar al PAC;
b) Cea de orientare, care este un fond structural şi este destinat:
• Sprijinirii acţiunilor din zonele defavorizate, în special montane;
• Susţinerii tinerilor fermieri;
• Organizării de asociaţii rurale şi agricole;
• Reparcelării fermelor şi pădurilor;
• Dezvoltării infrastructurii rurale, legate de dezvoltarea agriculturii şi silviculturii;
• Îmbunătăţirii calităţii păşunilor, irigaţii, restaurării potenţialului agricol afectat de dezastre
naturale (inundaţii, incendii, alunecări de teren etc.);
• Încurajării agro-turismului şi a meşteşugurilor la sate;
• Protecţia valorilor rurale.
Abia începând cu 1970, Uniunea Europeană şi-a elaborat şi implementat o politică regională comună.
Promovarea unei asemenea politici a devenit mai acută odată cu creşterea disparităţilor dintre regiuni ca urmare
a primei lărgiri, din 1972, a Uniunii, prin admiterea Marii Britanii, Irlandei şi Danemarcei. În aceste condiţii, în
anul 1975, a fost creat cel de-al treilea fond structural, denumit Fondul European pentru Dezvoltare
Regională (FEDER). Se consideră că instituirea F.S. a reprezentat o măsură compensatorie pentru Marea
Britanie, în calitate de cel mai important contributor la bugetul Uniunii. Obiectivul Fondului îl reprezenta
corectarea „dezechilibrelor regionale din cadrul Comunităţii, rezultate, în particular, din preponderenţa
agriculturii, schimburile industriale şi şomajul structural” prin „finanţarea unor investiţii în activităţi industriale,
meşteşugăreşti şi servicii, care să asigure crearea unor noi locuri de muncă sau protejarea celor existente”.
Crearea FEDER a avut în vedere susţinerea investiţiilor productive şi în infrastructură (pentru transporturi,
telecomunicaţii, energie, ocuparea forţei de muncă), pentru dezvoltarea locală şi sprijinirea IMM-urilor.
Când Grecia, Portugalia şi Spania au intrat în Comunitatea Europeană, dezechilibrele inter-regionale din cadrul
acesteia au crescut dramatic şi au condus la dublarea populaţiei din zonele cele mai defavorizate. Statele membre
au văzut în creşterea dezechilibrelor regionale un pericol pentru realizarea, în perspectivă, a Pieţei Unice (Single
Market). De aceea, în 1988, s-a realizat o reformă a Fondurilor Structurale în scopul creşterii eficienţei acestora
şi asigurării coeziunii economice şi sociale în cadrul Comunităţii, în conformitate cu prevederile Actului Unic
European (1986). Această reformă s-a realizat într-o perioadă de 5 ani, între 1989 şi 1993. Prin această reformă,
rolul statelor membre în utilizarea fondurilor alocate s-a diminuat în favoarea Comisiei Europene, care şi-a
propus promovarea unei autentice Politici Regionale Europene Comune.
În plus, în 1993, Uniunea a decis crearea celui de-al patrulea fond structural, respectiv, Instrumentul Financiar
pentru Orientarea în domeniul Pescuitului (IFOP). Prin crearea acestui fond s-a urmărit:
- Sprijinirea sectorului piscicol, al acvaculturii şi al industriei de prelucrare a produselor marine;
- Restructurarea şi modernizarea flotei de pescuit;
- Dezvoltarea pescăriilor şi protecţia anumitor zone maritime;
- Identificarea de noi pieţe pentru produsele piscicole.
Prin crearea acestui Instrument se avea în vedere realizarea unui echilibru între resurse şi exploatarea acestora,
întărirea competitivităţii şi îmbunătăţirea aprovizionării populaţiei cu peşte.
Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene (1992) a făcut din coeziunea economică şi socială unul
din pilonii de bază ai construcţiei europene, alături de Piaţa Internă/Unică şi de Uniunea Economică şi Monetară,
care a condus la introducerea Euro.
Articolul 130 A al Tratatului prevede următoarele : “Pentru a-şi promova dezvoltarea globală armonioasă,
Comunitatea va dezvolta acţiunile sale conducând către întărirea coeziunii sale economice şi sociale. În
particular, Comunitatea va avea ca obiectiv reducerea disparităţilor dintre nivelele de dezvoltare ale diverselor
regiuni şi a rămânerii în urmă a regiunilor celor mai puţin favorizate, incluzând zonele rurale”.
Tratatul a decis crearea unui Fond de Coeziune, destinat realizării de proiecte în domeniul
mediului şi al reţelelor trans-europene pentru infrastructura din transporturi.
117
Fondul a fost creat în 1993, a intrat în vigoare în 1994 şi a fost destinat celor 4 ţări mai puţin
dezvoltate din acea perioadă: Grecia, Irlanda, Portugalia şi Spania. Acest fond trebuie să ajute
statele beneficiare să atingă criteriile de convergenţă prevăzute în Tratatul de la Maastricht şi
necesare pentru a participa la Uniunea Economică şi Monetară
“Agenda 2000. Pentru o Uniune mai puternică şi mai largă”, lansată în iulie 1997 de Comisia
Europeană, subliniază limpede că promovarea coeziunii economice şi sociale trebuie să
reprezinte, pe mai departe, o prioritate politică majoră a Uniunii. Perspectiva lărgirii cu noi
membri din Europa Centrală şi de Est al căror nivel de dezvoltare este foarte inegal, face să crească
această necesitate. “Solidaritatea europeană va fi cerută mai mult ca oricând pentru a realiza
obiectivul major de reducere a decalajelor de dezvoltare, aşa cum este prevăzut prin art.130 A”.
Aceasta va reprezenta o contribuţie importantă la stabilitatea Uniunii şi la promovarea unui nivel
ridicat de folosire a forţei de muncă. Acţiunea Fondurilor Structurale trebuie să favorizeze
pretutindeni în Uniunea Europeană o dezvoltare competitivă, o creştere durabilă şi creatoare de noi
locuri de muncă, precum şi promovarea unei mâini de lucru calificate şi adaptabile.

2. Cine beneficiază de Fondurile Structurale ?

De Fondurile Structurale dispun acele regiuni al căror PIB/locuitor se situează, în ultimii trei ani, sub
75% din media PIB-ului Uniunii Europene. În momentul instituirii lor, au beneficiat de aceste fonduri ţări
întregi, precum Irlanda, dar şi regiuni din Italia, Germania (Berlinul de Răsărit şi cele 5 landuri din fosta RDG),
Marea Britanie, Danemarca, Belgia, Olanda, Grecia, Spania sau Portugalia.
În ceea ce priveşte Fondul de Coeziune, acesta era destinat ţărilor membre al căror PIB/locuitor este inferior
procentului de 90% din media comunitară (Grecia, Irlanda, Spania şi Portugalia). Îndată ce ţara beneficiară
depăşeşte media europeană de 90%, aceasta pierde dreptul de a beneficia de susţinerea Fondului pentru noi
proiecte.
Fondul de coeziune finanţează 80 – 85% din costul proiectelor realizate în domeniul mediului şi al reţelelor
trans-europene în materie de infrastructură a transporturilor. Restul de 15 – 20% este asigurat de ţările
beneficiare.
În perioada 1993 – 2006, resursele fondului au fost utilizate după cum urmează:
- Spania (52-58 procente)
- Grecia şi Portugalia (16-20 procente)
- Irlanda (7-10 procente)
Vocaţia naţională a Fondului de coeziune permite o acţiune comunitară la nivelul întregului teritoriu al ţărilor
membre mai puţin prospere în domeniile protecţiei mediului şi dezvoltării transportului. Cu titlu de exemplu,
este interesant de văzut cum au folosit două din cele patru ţări beneficiare, în 1996, resursele provenind din
Fondul de Coeziune.
• Jumătate din asistenţa acordată Spaniei a fost folosită pentru 40 de proiecte vizând aprovizionarea cu apă şi
tratarea apelor uzate în regiunea Madrid, insulele Baleare şi insulele Canare, precum şi pentru îmbunătăţirea
mediului urban şi împădurirea unor zone afectate de eroziunea solului şi deşertificare. În domeniul
transporturilor, asistenţa s-a îndreptat spre finanţarea autostrăzii care leagă Galiţia de sistemul spaniol de
autostrăzi, precum şi de Franţa.
• Două treimi din asistenţa pentru proiecte de mediu în Grecia au fost alocate tratamentului apelor uzate.
Celelalte proiecte au vizat aducţiuni de apă potabilă. În domeniul transporturilor, sumele alocate s-au
îndreptat spre reţeaua de drumuri, în special pentru autostrada Patras-Atena-Salonic-Evzoni, precum şi spre
modernizarea unor aeroporturi.
Cele 4 fonduri Structurale şi Fondul de Coeziune reprezintă instrumentele structurale pentru promovarea de către
UE a Politicii sale Regionale.
Importanţa acordată de Uniunea Europeană promovării unei politici regionale coerente decurge şi din
volumul fondurilor alocate: în perioada 1993 – 1999 au fost prevăzute 200 miliarde ECU, ceea ce reprezintă
aproape 32% din bugetul Uniunii sau 0,46% din PIB-ul Uniunii Europene.
Pentru perioada 2000-2006, Uniunea şi-a prevăzut în buget 210 miliarde Euro pentru acţiuni structurale. Aceasta
înseamnă că Fondurile Structurale şi de Coeziune reprezintă al doilea mare consumator al Bugetului
Uniunii (cu 31,9 %), după Politica Agricolă Comună, care consumă 49,5% din buget.

3. Alocarea fondurilor. Principii şi obiective.

Punerea în aplicare a politicii regionale a UE se bazează, începând cu 1988, pe un număr de principii,


între care menţionăm:
118
- statele membre trebuie să prezinte planuri de dezvoltare pentru obiectivele prioritare pentru o
perioadă de 3 sau 5 ani şi să explice cum vor fi utilizate resursele comunitare;
- programele se realizează pe bază de parteneriat, prin strânse consultări între Comisia Europeană,
autorităţile naţionale, regionale şi locale precum şi partenerii economici şi sociali;
- adiţionalitatea măsurilor comunitare, ceea ce presupune că guvernele naţionale trebuie să contribuie
cu cheltuieli proprii şi că fondurile UE nu pot fi folosite ca substitut pentru fonduri provenind din surse
naţionale, regionale sau locale. Pentru asigurarea acestui principiu al adiţionalităţii, fiecare stat trebuie
să menţină fondurile sale publice destinate acţiunilor structurate cel puţin la acelaşi nivel ca în perioada
premergătoare programării;
- concentrarea resurselor asupra regiunilor mai puţin dezvoltate şi care se confruntă cu cele mai
mari dificultăţi, prin asigurarea co-finanţării de către UE şi autorităţile naţionale;
- ţinând cont de criticile adresate de unele ţări privind lipsa de transparenţă în procesul de alocare a
fondurilor, Comisia este obligată să asigure o transparenţă totală asupra proiectelor ce beneficiază
de asistenţă comunitară;
- asigurarea unei coordonări adecvate între toate tipurile de finanţări care converg spre dezvoltarea
regională.
Cu prilejul reformei fondurilor structurale, au fost identificate 3 tipuri de regiuni care să fie ajutate şi
anume :
- regiuni rămase în urmă (înapoiate) din punct de vedere al dezvoltării;
- regiuni industriale în declin;
- zone rurale.
Toate aceste tipuri de regiuni cunoşteau un şomaj ridicat şi o emigraţie în creştere.
Iniţial, fondurile structurale se stabileau în funcţie de următoarele obiective:
Obiectivul 1: Dezvoltarea regiunilor structural-înapoiate.
Erau regiuni care se confruntau cu cele mai mari dificultăţi în materie de venituri, locuri de muncă, sistem
productiv şi infrastructură. De regulă, nivelul de şomaj era cu 60% superior mediei comunitare. Pentru unele
regiuni, şomajul se ridica la un sfert din populaţia activă.
Pentru includerea în acest obiectiv, principalul criteriu trebuie să fie un PIB/locuitor, în ultimii 3 ani, mai mic de
75% faţă de media comunitară.
Acest obiectiv a acoperit 26,6% din populaţia comunitară : întreaga Grecie, Irlanda, Portugalia, mari părţi din
Spania şi Italia, Irlanda de Nord, Corsica şi Departamentele franceze de peste mări. Pentru a recupera întârzierile
în dezvoltare, aceste regiuni trebuiau să se doteze cu infrastructuri moderne (transport, comunicaţii, energie), să-
şi îmbunătăţească formarea profesională şi să-şi creeze întreprinderi competitive.
Obiectivul 2 privea reconversia economică şi socială a regiunilor aflate în declin industrial. Este vorba de zone
aflate în mutaţie economică (industrie şi servicii), de zone rurale în declin sau de zone în criză dependente de
pescuit sau de cartiere orăşeneşti în dificultate. Toate aceste zone se confruntau cu probleme structurale care se
traduc prin dificultăţi de reconversie economică, un şomaj important sau prin depopularea spaţiului rural. În
aceste zone trăiau peste 50 milioane persoane.
Scopul acestor programe era diversificarea şi modernizarea bazei industriale tradiţionale a respectivelor regiuni,
odată cu promovarea de investiţii în domeniul educaţiei şi al formării profesionale.
OBIECTIVUL 3 SE REFERĂ LA DEZVOLTAREA RESURSELOR UMANE ŞI FACILITAREA
INTEGRĂRII ÎN PIAŢA MUNCII.
Conform orientării imprimate de Comisia Europeană, acest obiectiv acorda prioritate accesului la
muncă, educaţiei permanente şi promovării iniţiativelor locale în favoarea muncii. Scopul urmărit, de a sprijini
statele membre să-şi adapteze şi modernizeze sistemele lor de educaţie, de formare şi de muncă.
Obiectivul 4 era consacrat combaterii şomajului, şi în special a efectelor negative de pe piaţa muncii ca urmare a
creşterii competitivităţii ce decurge din restructurare. Avea în vedere facilitarea adaptării muncitorilor la
schimbările industriale, asigurând o pregătire profesională adecvată, recalificare, consultare şi orientare pe piaţa
muncii, inclusiv pentru slujbe alternative.
Obiectivele 5 (a) şi (b) priveau ajustarea sectorului agricol, inclusiv a celui piscicol, precum şi dezvoltarea
zonelor rurale, în care se remarca un procent ridicat al şomajului, venituri agricole reduse, depopularea şi
scăderea nivelului de dezvoltare social-economică.
Obiectivul 6 era destinat regiunilor ultraperiferice, aparţinând unor ţări ale UE, cu o foarte slabă densitate a
populaţiei : departamentele franceze de peste mări, insulele spaniole şi portugheze din Atlantic.
Una din problemele dificile întâmpinate de ţările membre mai sărace în utilizarea Fondurilor
Structurale a fost asigurarea co-finanţării. Potrivit reglementărilor, rata asistenţei comunitare nu
trebuia să depăşească 75% din costul total al măsurilor prevăzute pentru Obiectivul 1 – Regiuni şi
50% în alte cazuri. Totuşi “în cazuri excepţionale şi bine justificate”, contribuţia UE putea merge

119
până la 80% dacă este vorba de ţări beneficiare ale Fondului de coeziune (Spania, Portugalia,
Irlanda şi Grecia) sau chiar la 85% pentru regiuni care se aflau sub handicapul distanţei.
“Agenda 2000”, lansată în a prevăzut o reformă a Fondurilor Structurale, care a intrat în
vigoare la începutul anului 2000.
Ideea forţă a acestei reforme o reprezintă concentrarea resurselor asupra regiunilor cele mai defavorizate, ceea ce
va conduce la reducerea, de la 6 la 3, a numărului de obiective, dintre care două regionale şi unul orizontal:
- Obiectivul 1 cuprinde regiunile slab dezvoltate al căror PIB/locuitor (măsurat în puterea de
cumpărare) este mai mic de 75% faţă de media comunitară. Circa 20% din populaţia UE urma să
beneficieze de aceste fonduri. Toate cele 5 landuri din fosta Germanie de Răsărit au fost incluse. De
altfel, trebuie menţionat că Landul Brandeburg, cu un PIB/locuitor de 57% din media comunitară, se
numără printre regiunile cele mai sărace ale Uniunii Europene. În schimb, o serie de regiuni, precum
Lisabona (Portugalia), Valencia (Spania), Corsica şi regiunea Valencienne (Franţa), Sardinia (Italia),
Hainant (Belgia), Flevoland (Olanda), întreaga Irlandă, precum şi Irlanda de Nord şi Scoţia nu vor mai
fi eligibile pentru acest obiectiv.
- Obiectivul 2 cuprinde zone industriale (10% din populaţie), rurale (5%), urbane (2%) sau
dependente de pescuit (1%) aflate în reconversie economică şi socială. Aceasta înseamnă că, circa
18% din populaţia Uniunii va beneficia de acest obiectiv. Principalul critic al noilor criterii prevăzute
pentru includerea unor zone în acest obiectiv este Marea Britanie, care cere alocarea fondurilor în
funcţie de nivelul naţional al PIB-ului şi nu pe regiuni (Marea Britanie se consideră a fi cea de a patra
ţară cea mai săracă a Uniunii Europene şi riscă să piardă, dacă accentul va fi pus pe rata şomajului).
- Obiectivul 3 se axează pe dezvoltarea resurselor umane. Comisia Europeană consideră aşadar, că
pentru creşterea eficacităţii politicii sale regionale, sunt necesare o concentrare a eforturilor asupra unui
număr mai mic de regiuni şi un procent mai redus al populaţiei care beneficiază de aceste resurse (de la
51% în prezent, la 35-40%). În plus, gestiunea Fondurilor Structurale va fi descentralizată şi
simplificată, prin promovarea unui parteneriat între Comisie şi autorităţile regionale şi locale.
O altă măsură prevăzută de “Agenda 2000” vizând reforma fondurilor structurale o reprezintă reducerea
“Iniţiativelor comunitare”, care sunt de competenţa Bruxelles-ului.
Cele 13 “iniţiative”, care cuprind circa 400 de programe (cam tot atâtea cât toate celelalte acţiuni structurale
reunite) au fost reduse la 3 domenii:
A) cooperarea trans-frontalieră, trans-naţională şi inter-regională, vizând o armonizare echilibrată a
teritoriului;
B) dezvoltarea rurală;
C) resursele umane în contextul egalităţii şanselor.
Iniţiativele comunitare reprezintă 5% din Fondurile Structurale.

4. Împărţirea regiunilor în Uniunea Europeană

Unităţile teritoriale utilizate pentru calculul disparităţilor dintre nivelele de dezvoltare ale diverselor regiuni, se
bazează pe aşa – numitul Nomenclator al Unităţilor Teritoriale pentru Statistică (NUTS) şi a fost stabilit de către
Oficiul pentru Statistică al Comunităţilor Europene. Nomenclatorul împarte fiecare stat membru într-un număr
de NUTS 1, care la rândul lor se divizează într-un număr de NUTS 2 şi care în sfârşit se divizează într-un număr
de NUTS 3.
Nivelul NUTS 2 reprezintă nivelul la care se aplică Planul de Dezvoltare Regională în ţările UE. Dimensiunea
medie a regiunii NUTS 2 este de 2 milioane persoane şi 13.000 km2.
Uniunea Europeană, cu 15 membri, cuprindea, de exemplu, 71 NUTS 1, 183 NUTS 2 şi 1044 NUTS 3.
Câteva exemple:
Belgia cuprinde : 3 NUTS 1 (regiuni), 9 NUTS 2 (provincii) şi 43 NUTS 3 (arondismente).
Grecia cuprinde ; 4 NUTS 1 (grupuri de dezvoltare regională), 13 NUTS 2 (regiuni de dezvoltare) şi 51
NUTS 3.
Spania cuprinde: 7 NUTS 1 (grupuri de comunităţi autonome), 18 NUTS 2 (comunităţi autonome) şi
52 NUTS 3 (provincii).
Franţa cuprinde : 9 NUTS 1, 26 NUTS 2 (regiuni) şi 96 NUTS 3 (departamente).
Irlanda cuprinde : 1 NUTS 1, 1 NUTS 2 şi 9 NUTS 3 (regiuni de planificare).
Germania , cea mai mare ţară din UE cu 82 milioane locuitori, are 42 MUTS 2.

5. Teama faţă de noii candidaţi la aderare

120
Cine a beneficiat, până acum, de Fondurile Structurale şi de Coeziune ? Din prezentarea anterioară
rezultă că, într-o măsură sau alta, au beneficiat toate statele membre ale Uniunii.
Desigur, cele mai multe fonduri – urmare nivelului scăzut de dezvoltare economică - au primit Irlanda, Grecia,
Spania şi Portugalia.
Irlanda, de exemplu, este considerată ca fiind o singură regiune din punctul de vedere al Fondurilor Structurale,
iar asistenţa primită reprezintă între 3 şi 4 procente din PIB.
Marea Britanie a primit, între 1989 – 1993, peste 6 miliarde ECU ca fonduri structurale, pentru Irlanda de Nord
(Obiectivul 1 – regiune), Scoţia (Vestul Scoţiei şi Estul Scoţiei – Obiectivul 2) şi Ţara Galilor (cu 2 regiuni).
Sume însemnate a primit şi Italia pentru regiunile sale din Sud, mai ales până la introducerea unui control mai
riguros asupra folosirii fondurilor acordate de Uniunea Europeană.
Aceasta constituie, de altfel, una din cauzele pentru care din partea acestor ţări nu s-a manifestat un prea mare
entuziasm faţă de lărgirea Uniunii Europene. În condiţiile în care media PIB/locuitor reprezintă abia 25% din
media PIB/locuitor din Uniunea Europeană, toate cele 10 state din Europa Centrală şi de Est sunt eligibile, ca
entităţi, pentru “Obiectivul 1 – regiuni” al Fondurilor structurale. De aici, teama actualilor membri, pentru o
eventuală diminuare a fondurilor, pe seama transferării lor spre noile ţări candidate la aderare.
În realitate, Uniunea şi-a propus să menţină, nivelul Fondurilor Structurale la nivelele actuale, în termeni reali,
ceea ce este de natură să elimine temerile ţărilor respective.
La rândul lor, ţările bogate precum Germania, care singură contribuie cu 30 % din bugetul Uniunii, au arătat
limpede că nu sunt dispuse să-şi mărească contribuţia, dând de înţeles chiar că intenţionează să şi-o reducă. Dar,
nici această din urmă eventualitate nu va afecta nivelul Fondurilor Structurale.
Comisia Europeană a prevăzut, prin “Agenda 2000”, pentru perioada 2002-2006 o sumă de 45 miliarde Euro ca
Fonduri Structurale şi de Coeziune pentru aceste ţări. Din această sumă, 1 miliard Euro/an se află la dispoziţia
acestor ţări sub forma unui ajutor pre-aderare. De acest ajutor beneficiau la început toate ţările candidate, după
care el a fost la dispoziţia ţărilor mai întârziate, respectiv a Bulgariei şi României. Acest ajutor este destinat, în
principal, apropierii ţărilor candidate de normele comunitare în materie de infrastructură, mediu şi transporturi –
proiecte similare celor care sunt finanţate din Fondurile de coeziune. Totodată, el permite familiarizarea ţărilor
candidate cu modalităţile de punere în aplicare a acţiunilor structurale.

6. Oportunităţi pentru România

Actuala structură administrativă din România este în vigoare din 1968 şi se bazează pe judeţe, oraşe şi comune.
Studiile realizate în ultimii ani au scos în evidenţă existenţa unor diferenţe semnificative în privinţa nivelurilor
de dezvoltare economică şi socială între judeţe, precum şi în cadrul judeţelor.
Evidenţa dezechilibrelor regionale în România constituie o moştenire a perioadei interbelice, când activitatea
industrială a fost concentrată în doar câteva zone, dependente de accesul la resursele minerale şi energetice,
precum şi la reţelele de transport (Bucureşti, Valea Prahovei, Braşov, Hunedoara, Reşiţa, Brăila, Valea Jiului,
Constanţa şi Galaţi).
Perioada comunistă s-a caracterizat printr-o politică economică centralizată, având ca scop echilibrarea
dezvoltării teritoriale printr-un proces de industrializare şi urbanizare forţată. Această politică a avut ca rezultat
dezvoltarea mai rapidă a unor zone importante din nord-estul şi sud-estul ţării. După 1989 tocmai aceste zone au
avut cel mai mult de suferit, ca urmare a procesului de restructurare economică. În consecinţă, decalajele
economice regionale s-au accentuat, îndeosebi în privinţa producţiei industriale şi a ocupării forţei de muncă,
precum şi al veniturilor populaţiei şi resurselor financiare ale gospodăriilor. De aceea, după 45 de ani de
dezvoltare centralizată din perioada comunistă, cele mai slab dezvoltate zone ale ţării au rămas Moldova şi Sud-
Estul Câmpiei Române, iar cele mai dezvoltate român Bucureşti, Constanţa, Centrul şi Vestul ţării.
În 1998, în baza Legii nr. 151 privind politica de dezvoltare regională, au fost create 8 regiuni de dezvoltare
social-economică, care reprezintă nivelul statistic NUTS 2 şi care grupează judeţe şi zone cu niveluri diferite de
dezvoltare. Din acest motiv se poate considera că nivelul disparităţilor în România nu este prea ridicat şi că
întreaga ţară ar putea fi considerată subdezvoltată în comparaţie cu nivelul de dezvoltare al UE.
Datele referitoare la PIB indică o tendinţă de creştere a decalajelor dintre regiunile cele mai dezvoltate şi cele
mai puţin dezvoltate. Zonele mai puţin dezvoltate manifestă o puternică dependenţă de o singură industrie, slaba
atractivitate a localităţilor, utilităţi insuficiente şi infrastructură slab dezvoltată.
Disparităţile regionale în România au crescut în condiţiile politicii de investiţii a ultimilor ani, întrucât nivelul
investiţiilor a fost mai favorabil regiunilor dezvoltate. În 1999, regiunea Bucureşti Ilfov, având doar 10,2% din
populaţia ţării, a atras 25% din totalul investiţiilor, în timp ce regiunile Nord-Est şi Sud cu 17% şi 15,5% din
populaţie, au beneficiat de 10,2 şi 9,1% din totalul investiţiilor.
Toate datele indică faptul că o regiune sau un judeţ sunt cu atât mai sărace, cu cât respectivele zone sunt mai
rurale. În plus, zonele rurale sunt puternic dependente de agricultură şi înregistrează o lipsă acută de populaţie
tânără şi educată, urmare migrării acestora spre zonele urbane sau emigrării spre ţări din Uniunea Europeană.

121
De aceea, problema rurală şi îndeosebi a sărăciei din zonele rurale constituie o mare provocare pentru politica de
dezvoltare regională. Sărăcia din aceste zone se manifestă şi la nivelul educaţiei, îngrijirilor medicale şi
serviciilor publice locale.
În România a avut loc, abia în ultimii ani, o dezbatere de fond, în legătură cu politica regională a Uniunii
Europene. Uneori s-a acreditat temerea că prin promovarea de către România a unei asemenea politici, ar exista
pericolul desprinderii din trupul ţării a unor provincii istorice.
Evident, că o asemenea abordare nu corespunde nici pe departe realităţii, dar nu este mai puţin adevărat că
politica regională a Uniunii invită guvernele la creşterea descentralizării şi la sporirea rolului şi atribuţiilor
organelor administrative teritoriale şi locale. De altfel şi acum se manifestă o serie de tensiuni între ţările
membre şi Comisia Europeană în legătură cu rolul guvernelor naţionale şi a structurilor consacrate acestui scop.
Dar, cu toate că au primit însemnate fonduri de la Uniunea Europeană, Sardinia a rămas parte componentă a
Italiei, după cum Ţara Galilor sau Scoţia au rămas regiuni componente ale Marii Britanii.
Alteori s-a făcut, probabil din necunoaştere, o mare confuzie între politica Uniunii Europene de dezvoltare
regională, inclusiv prin proiecte de cooperare trans-frontalieră (cross-border co-operation), pe de o parte, şi
politica Consiliului Europei de creare a “Euro-regiunilor” , pe de altă parte. În timp ce euro-regiunile urmăresc
mai degrabă colaborarea politico-culturală prin atenuarea unor eventuale tensiuni, inclusiv de natură inter-etnică,
în zonele de frontieră, politica regională a Uniunii Europene are ca obiectiv esenţial eliminarea disparităţilor
între nivelele de dezvoltare economico-socială ale diverselor regiuni din state suverane ale Uniunii.
Chiar proiectele de tip “cooperare trans-frontalieră” dintre ţările membre şi ţările candidate la aderare au un
profund caracter economic, fiind destinate cu precădere domeniilor infrastructurii, protecţiei mediului şi
amenajării teritoriului. Din această cauză, anumite rezerve existente într-o anumită perioadă în legătură cu Euro-
regiunile şi mai ales cu modalităţile de constituire, de organizare şi funcţionare ineficientă a acestora s-au
răsfrânt, în mod nejustificat şi asupra politicii Uniunii Europene în acest domeniu.
Este important de subliniat că, în România, Constituţia din 1991, ca şi Legea privind administraţia publică
locală modificată în 1996 atribuie competenţe largi consiliilor judeţene şi Consiliului municipal Bucureşti,
definesc conceptul de amenajare a teritoriului si de dezvoltare economică. România posedă un cadru juridic,
administrativ şi operaţional pentru amenajarea teritoriului.
Dezvoltarea regională se înscrie printre obiectivele principale ale planului de amenajare a teritoriului, care
vizează cu prioritate reducerea disparităţilor regionale prin combaterea întârzierilor în dezvoltarea economico-
socială a unor regiuni şi punerea în aplicare a programelor de amenajare a teritoriului. Aceste competenţe au fost
consolidate, în 2003, prin amendamentele aprobate la Constituţia din 1991.
Trebuie, de asemenea, subliniat că, în 1995- în contextul elaborării Strategiei naţionale de pregătire a aderării
României la Uniunea Europeană – au fost adoptate strategii de dezvoltare regională, la nivelul judeţelor. Acestea
se referă atât la dezvoltarea economică regională, cât şi amenajarea teritoriului.
Începând cu anul 1996, Guvernul României a beneficiat de un program PHARE privind dezvoltarea regională,
program care – printre alte obiective – îşi propunea să realizeze şi identificarea disparităţilor de dezvoltare dintre
judeţele ţării. A fost întocmit un prim raport asupra disparităţilor regionale, care prin cumularea matematică a
disparităţilor economice, demografice, în infrastructură şi în standardul de viaţă a calculat un indice global al
dezvoltării regionale. Pe baza acestui indice, judeţele au fost grupate în 6 categorii în funcţie de gradul de
dezvoltare : foarte scăzut, scăzut, relativ scăzut, relativ ridicat, ridicat şi foarte ridicat.
Se poate aprecia că, în România, politica de dezvoltare regională există din anul 1998, odată cu elaborarea
primelor rapoarte anuale ale Comisiei Europene.
În 1999 Parlamentul a adoptat “Legea privind dezvoltarea regională în România”, care a oferit cadrul
legislativ necesar pentru crearea, la nivel naţional şi teritorial, a organismelor în măsură să asigure
implementarea politicii regionale a Uniunii Europene, inclusiv gestionarea fondurilor structurale şi de coeziune.
Fără îndoială că România va deveni, pe deplin, beneficiară a acestor fonduri numai după ce aceasta va adera la
Uniunea Europeană.
Este cert că, dezvoltarea regională ar putea constitui o pârghie importantă în demersurile României pentru
aderare, iar crearea cadrului instituţional adecvat o face capabilă să preia, din timp, gestionarea asistenţei pe care
aceasta o va primi prin fondurile structurale şi de coeziune. Elaborarea de politici şi proiecte privind dezvoltarea
regională, îi va spori, cu siguranţă, accesul la noile surse de finanţare europeană.
În ultimii ani, în România, s-a desfăşurat o dezbatere controversată în legătură cu regiunile. În fapt, a fost
confundată împărţirea administrativ-teritorială a ţării cu politica regională a Uniunii Europene. Cert este că UE
nu se interesează de primul aspect, ci doar de crearea mecanismelor şi a instituţiilor care să permită absorbţia
fondurilor ce decurg din politica regională a Uniunii.
România a închis, în anul 2003, negocierile la capitolul 21 privind politica regională.
Rezumat

Politica Regională reprezintă amsamblul politicilor structurale menite să asigure realizarea şi eliminarea
disparităţilor dintre diferite regiuni ale statelor membre.

122
Principalele fonduri structurale sunt: Fondul European de Dezvoltare Regională creat în 1975, Fondul
Social European, Fondul European de Orientare şi Garanţii Agricole, Instrumente Financiare pentru Orientarea
Pescuitului. De fondurile structurale dispun acele regiuni al căror PIB/loc. Se situează în ultimii trei ani sub 75%
din media PIB UE.
Fondul de Coeziune este inovaţia Tratatului de la Maastricht şi este destinat ţărilor membre al
căror PIB/loc. este inferior procentului de 90% din media comunitară.Fondurile sunt alocate pe baza unor
obiectiveşi anume: dezvoltarea regiunilor structural înapoiate, reconversia economică şi socială a regiunilor
aflate în declin industrial,dezvoltarea resurselor umane, ajustarea sectorului agricol şi piscicol.
Agenda 2000 a prevăzut o reformă a Fondurilor Structurale care a intrat în vigoare la începutul
anului 2000.
Uniunea Europeană este împărţită pe regiuni conform Nomenclatorului Unităţilor Teritorial
Statistice, respectiv: 71 NUTS!, 183NUTS2 şi 1044 NUTS3.

Concluzii

Pentru dezvoltarea armonioasă Comunitatea Europeană dezvoltă acţiuni pentru întărirea coeziunii
economice şi sociale având ca obiectiv reducerea disparităţilor dintre nivelurile de dezvoltare a diverselor
regiuni.

Teste de autoevaluare

1.Care sunt Fondurile Structurale?


2. Ce este Politica Regională?
3. Ce este fondul de coeziune?
4. Care sunt obiectivele în alocarea fondurilor?

Teste de control

1.Reforma iniţiativelor comunitare presupune reducerea acestora de la :


a) 13 la 3;
b) 10 la 5;
c) 7 la 3.

2.NUTS este:
a) Nomenclatorul Unităţilor Teritoriale Statistice;
b) Normele şi Uzanţele de Administrare a Teritoriului;
c) Normele Utilizării Statistice a Teritoriului.

3.Reforma Fondurilor s-a realizat prin Agenda:


a) 1999;
b) 2000;
c) 2001.

4.UE este structurată în prezent :


a) 71 NUTS 1;
b) 183 NUTS 2;
c) 144 NUTS 3.

5.Legea privind dezvoltarea regională în România a fost adoptată de guvern în anul:


a) 1999;
b) 2000;
c) 2004.

123
CAPITOLUL XI - COOPERAREA POLIŢIENEASCĂ ŞI JUDICIARĂ ÎN MATERIE PENALĂ

Conţinutul capitolului

Pilonul trei al Tratatului asupra Uniunii Europene este Cooperarea poliţienească şi judiciară în materie
penală. Capitolul prezintă elemente legate de cooperarea între forţele de poliţie şi autorităţile vamale, mijloacele
de acţiune, organele Uniunii abilitate să elaboreze şi să pună în aplicare cooperarea poliţienească şi spaţiul
Shengen.

1. Despre pilonul III al Tratatului asupra Uniunii Europene

Cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală se regăseşte în Titlul VI al Tratatului asupra


Uniunii Europene. În acest domeniu, Uniunea se bazează, în principal, pe cooperarea interguvernamentală.
Al treilea pilon al Uniunii Europene, aşa cum rezulta din Tratatul de la Maastricht din 1992 se referea la
cooperarea în domeniile justiţiei şi afacerilor interne. Aceasta cuprindea cooperarea în următoarele domenii:
- politica de azil;
- regulile privind trecerea frontierelor exterioare ale statelor membre şi controlul acestei
treceri;
- politica de imigrare;
- condiţiile de intrare şi de circulaţie ale cetăţenilor unor terţe ţări pe teritoriul statelor
membre;
- lupta împotriva toxicomaniei;
- lupta împotriva fraudei de dimensiuni internaţionale;
- cooperarea judiciară în materie civilă;
- cooperarea judiciară în materie penală;
- cooperarea vamală;
- cooperarea poliţienească.
Tratatul de la Amsterdam a procedat la comunitarizarea (integrarea) unei mari părţi a problemelor care
relevau de cel ce-al treilea pilon, ceea ce înseamnă că le-a inclus în Tratatul Comunităţii Europene.
În aceste condiţii, Titlul VI asupra Uniunii Europene (fost „Cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor
interne”) a fost redus la :
o cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală;
o cooperarea între forţele de poliţie şi autorităţile vamale (direct sau prin intermediul EUROPOL);
o cooperarea între autorităţile judiciare, apropierea regulilor de drept penal între statele membre.
Obiectivul principal al Uniunii Europene în acest domeniu este crearea unui spaţiu de libertate, de
securitate şi de justiţie, în care cetăţenii să se bucure de un nivel înalt de protecţie. Pentru realizarea acestui
obiectiv, Uniunea şi-a propus să lupte împotriva :
o criminalităţii şi îndeosebi a terorismului;
o comerţului cu fiinţe umane şi a crimelor comise împotriva copiilor;
o traficului cu droguri şi cu arme;
o corupţiei şi fraudei.
În acest scop, „acquis-ul Schengen” a fost integrat în cadrul Uniunii Europene.
Să vedem, în continuare, cum se realizează cooperarea instituită pe baza celui de al III-lea pilon.

2. Cooperarea între forţele de poliţie şi autorităţile vamale

Aceasta se realizează în mod direct între autorităţile competente ale statelor membre sau prin
intermediul Oficiului European de Poliţie (EUROPOL). Acţiunea în acest domeniu acoperă îndeosebi:
o Cooperarea operaţională între autorităţile competente (servicii de poliţie, de vamă, servicii
represive specializate în prevenirea şi detectarea infracţiunilor penale, ca şi a anchetelor);
o Colectarea, stocarea, tratarea, analiza şi schimbul de informaţii, în special prin intermediul
EUROPOL;
o Cooperarea şi iniţiative comune în domeniul formării, a schimbului de ofiţeri de legătură, de
detaşamente, de utilizare a echipamentelor de cercetări criminalistice;
o Evaluarea în comun de tehnici de anchetă privind detectarea formelor grave de criminalitate
organizată.
Programe de formare, de schimburi şi cooperare au fost puse în aplicare în probleme de documente de
identitate pentru persoane responsabile de luptă împotriva comerţului cu fiinţe umane şi exploatarea sexuală a
copiilor, între serviciile represive, în favoarea persoanelor responsabile de lupta împotriva crimei organizate.

124
Consiliul a luat o iniţiativă pentru a facilita identificarea, depistarea, îngheţarea şi confiscarea
instrumentelor şi produselor crimei, a creat un sistem informaţional european asupra caracteristicilor
documentelor autentice şi a falsurilor constatate. De asemenea, Consiliul a desfăşurat mai multe acţiuni pentru a
lupta împotriva folosirii şi a traficului de stupefiante (stabilirea de acorduri între poliţie şi vămi, lupta împotriva
narco-turismului în interiorul Uniunii Europene; măsuri pentru combaterea şi distrugerea culturilor şi producerii
ilicite de droguri în Uniunea Europeană; schimburi de informaţii asupra caracteristicilor chimice ale drogurilor,
precum şi a evaluării riscurilor noilor droguri de sinteză).

3. Cooperarea între autorităţile judiciare

Această cooperare urmăreşte, înainte de toate, facilitarea şi accelerarea conlucrării dintre ministere şi
autorităţile judiciare în materie de procedură şi de executare a deciziilor :
o Punerea la punct a „Programului Grotius” de cooperare şi schimburi în favoarea practicienilor
din justiţie;
o Crearea unei unităţi de cooperare judiciară, EUROJUST, compus din procurori, judecători şi
ofiţeri de poliţie pentru a întări lupta împotriva formelor grave de criminalitate organizată;
o Îmbunătăţirea întrajutorării judiciare în materie penală;
o Instituirea unei reţele europene de prevenire a criminalităţii.

De asemenea, cooperarea are ca scop să faciliteze extrădarea şi totodată să asigure compatibilitatea între
regulile aplicabile în statele membre, prevenind conflictele de interese între acestea.

4. Apropierea regulilor de drept penal a statelor membre

Consiliul a adoptat măsuri menite să instaureze reguli minimale relative la elementele constitutive ale
infracţiunilor penale şi sancţiunilor aplicabile în domeniile criminalităţii organizate, terorismului şi traficului de
droguri.
În acest sens au fost adoptate o serie de texte pentru:
o Infracţiunile grave în materie de trafic de droguri, de contrafacerea mijloacelor de plată şi
falsificării banilor;
o Incriminarea participării la o organizaţie criminală sau pentru corupere activă ori pasivă în sectorul
privat;
o Statele s-au angajat ca actele de complicitate să fie pasibile de sancţiuni penale efective şi ca
persoanele morale să poată fi făcute responsabile de infracţiuni.
Consiliul a fixat şi condiţiile în care autorităţile poliţieneşti şi judiciare pot să intervină pe teritoriul unui
stat membru, în legătură şi în acord cu autorităţile acestuia.

5. Mijloace de acţiune

Consiliul Miniştrilor dispune de 4 competenţe pentru realizarea cooperării în acest domeniu. El poate :
o Stabili poziţii comune care definesc atitudinea Uniunii faţă de o problemă determinată. Statele
membre sunt obligate să apere aceste poziţii comune în organizaţiile internaţionale şi conferinţele
internaţionale la care participă;
o Să ia hotărâri - cadru în scopul apropierii dispoziţiilor legislative şi reglementare ale statelor
membre. Acestea leagă statele membre în privinţa rezultatului de atins, lăsând instanţelor naţionale
libertatea de a alege forma şi mijloacele;
o Să adopte decizii, obligatorii dar fără efect direct decât pentru apropierea dispoziţiilor legislative
ale statelor membre;
o Să stabilească convenţii pe care le va recomanda pentru adoptare de către statele membre potrivit
regulilor constituţionale respective (de ex. Convenţia din 26 iulie 1995 cu privire la crearea
EUROPOL-ului; Convenţia privind extrădarea din 27 septembrie 1996; Convenţia din 29 mai 2000
cu privire la întrajutorarea judiciară în materie penală).

6. Organele Uniunii Europene abilitate să elaboreze şi să pună în aplicare cooperarea poliţienească şi


judiciară

Ca şi pilonul II (PESC), cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală recurge, în


principal, la proceduri interguvernamentale.

125
a. Consiliul Miniştrilor este singurul organ de decizie şi lucrează, în principiu, pe bază de unanimitate.
Acesta defineşte poziţiile comune, adoptă hotărârile – cadru, deciziile şi stabileşte convenţiile.
Consiliul este asistat de un Comitet de coordonare
compus din înalţi funcţionari. Acesta formulează avize pentru Consiliu şi contribuie la pregătirea
lucrărilor acestuia.
b. Comisia este asociată pe deplin lucrărilor Consiliului. Aceasta dispune, împreună cu statele membre,
de dreptul la iniţiativă.
c. Parlamentul European este consultat înaintea adoptării deciziilor-cadru sau a convenţiilor. Avizul
acestuia nu este obligatoriu. În schimb, Parlamentul este ţinut permanent la curent de către Comisie şi
Preşedinţia Consiliului. Poate adresa întrebări şi formula recomandări la adresa Consiliului. Anual,
Parlamentul procedează la o dezbatere asupra progreselor realizate în acest domeniu.
d. Tratatul de la Amsterdam a prevăzut şi competenţele Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene în
problematica pilonului III. În acest sens, Curtea de Justiţie este competentă pentru :
o a statua asupra validităţii şi interpretării deciziilor-cadru şi a deciziilor, asupra interpretării
convenţiilor şi a validităţii lor, precum şi asupra validităţii măsurilor de aplicare;
o a controla legalitatea deciziilor – cadru şi a deciziilor;
o a statua asupra oricărui diferend între statele membre privind interpretarea sau aplicarea
actelor şi convenţiilor adoptate de consiliu în cadrul acestei cooperări.

7. Oficiul European de Poliţie (EUROPOL)

Cooperarea poliţienească în materie de luptă împotriva criminalităţii organizate se realizează prin


Oficiul European de Poliţie (EUROPOL), cu sediul la Haga.
Precursorul EUROPOL-ului a fost Unitatea de Droguri Europol (UDE) creată de miniştri de
interne, în 1993. Scopul acesteia era asigurarea între părţi a schimbului de informaţii asupra anchetelor privind
stupefiantele şi spălarea banilor. În 1996, mandatul UDE a fost extins asupra comerţului cu fiinţe umane.
EUROPOL-ul a fost creat prin Convenţia din 26 iulie 1995, intrată în vigoare la 1 octombrie 1998 şi
funcţionează începând din 1 iulie 1999.
EUROPOL are ca principale atribuţii prevenirea şi lupta împotriva :
o Traficului ilicit de stupefiante;
o Activităţilor de spălare a banilor;
o Traficului de materiale nucleare şi radioactive;
o Filierelor de imigraţie clandestină;
o Comerţului cu fiinţe umane;
o Traficului de vehicule furate;
o Altor forme de criminalitate organizată cum sunt : atentatele la viaţa, la integritatea
fizică şi la libertatea persoanelor;
o Daunelor provocate patrimoniului şi bunurilor publice;
o Furturilor organizate şi traficului ilicit de bunuri culturale;
o Escrocheriilor, fraudelor şi extorcării de fonduri;
o Contrafacerii şi piratajului de produse;
o Falsificării documentelor administrative;
o Falsificării banilor şi a mijloacelor de plată;
o Criminalităţii informatice;
o Corupţiei şi traficului ilicit cu arme, cu specii ameninţate şi substanţe hormonale.
EUROPOL-ul lucrează prin detaşarea de ofiţeri de legătură de către autorităţile naţionale şi crearea de
fişiere informatice, conţinând datele cu caracter personal asupra persoanelor căutate. Oficiul este abilitat să ceară
statelor membre angajarea, conducerea sau coordonarea de anchete în cazuri precise.
O autoritate de control a Europol-ului este compusă din membri sau reprezentanţi ai autorităţilor
naţionale de control. Aceasta este însărcinată să supravegheze activitatea Oficiului pentru a se asigura stocajul,
tratarea şi utilizarea datelor de care dispune Europolul nu atentează la libertatea persoanelor.

8. Spaţiul Schengen

Crearea „Spaţiului Schengen” face parte din ceea ce Tratatul de la Amsterdam, (1999) numeşte
„cooperare întărită” (cooperation renforcée) introducând astfel un anumit grad de flexibilitate în realizarea
integrării. Prin conceptul de „cooperare întărită” a fost consacrată „Europa cu geometrie variabilă” sau „Europa
cu mai multe viteze”.

126
„Spaţiul Schengen”, care viza libera circulaţie a persoanelor în cadrul Uniunii, a fost construit pe baza a
două Tratate:
- Acordul de la Schengen privitor la suprimarea graduală a controalelor la frontierele comune,
semnat la 14 iunie 1985, de Germania, Belgia, Franţa, Luxemburg şi Olanda. A intrat în vigoare la 2 martie
1986.
- Convenţia de aplicare a Acordului de la Schengen, semnat tot la Schengen, la 19 iunie 1990.
Primelor 5 state li s-au adăugat : Italia (1990), Spania şi Portugalia (1991), Grecia (1992), Austria (1995),
Danemarca, Finlanda şi Suedia (1996). Doar 2 state membre ale Uniunii Europene nu fac parte din Acordul
Schengen : Marea Britanie şi Irlanda. Norvegia şi Islanda, deşi nu fac parte din Uniune, sunt membri asociaţi ai
Acordului de la Schengen.
Convenţia precizează :
- exercitarea controlului doar la frontierele exterioare;
- instituirea unor politici comune în materie de vize şi azil;
- o cooperare mai strânsă în materie de poliţie şi justiţie.
Spaţiul Schengen a devenit realitate abia în 1995, după mai multe amânări a intrării în vigoare a
Convenţiei din cauza dificultăţilor în punerea în aplicare a „Sistemului de informare Schengen”.
În ce constă conţinutul cooperării Schengen ?
În primul rând în suprimarea controalelor la frontierele interioare comune între statele membre.
Convenţia din 1990 stipulează că „Frontierele interioare pot fi trecute în orice loc fără ca un control al
persoanelor să fie efectuat”.
De libera circulaţie în Spaţiul Schengen beneficiază toate persoanele, indiferent de naţionalitate sau de
statutul acestora (adică nu numai muncitorii).
Străinii care nu aparţin unei ţări comunitare şi care trăiesc pe teritoriul unui stat parte la Convenţie pot
circula liber cu obligaţia de a se anunţa la intrarea pe teritoriul acestora sau într-un interval de 3 zile.
Totuşi, pentru necesităţi care privesc ordinea publică sau securitatea naţională, statele pot să
restabilească temporar controlul la frontierele comune sub rezerva consultării sau, în caz de urgenţă, a informării
celorlalte state părţi.
Acordurile de la Schengen conţin, de asemenea, prevederi pentru facilitarea circulaţiei şi transportului
mărfurilor.
În al doilea rând acordurile de la Schengen conţin prevederi referitoare la coordonarea controalelor
la frontierele exterioare ale statelor membre.
Pentru coordonarea acestor controale a fost necesară punerea în aplicare a unei politici comune în
materie de vize şi de azil.
Deşi controlul la frontierele exterioare revine fiecărui stat, acesta se exercită potrivit unor principii
uniforme, ţările cooperând între ele prin intermediul schimburilor de informaţii şi a funcţionarilor de legătură. A
fost elaborat un manual comun, care conţine procedurile de urmat şi informaţiile de cerut cu prilejul controalelor.
Statele au convenit o politică comună în privinţa vizelor pe termen scurt (maximum 3 luni), care
presupune o listă comună cu ţările a căror cetăţeni au nevoie de viză pentru a intra şi circula în spaţiul Schengen.
Vizele pe termen lung sunt, în continuare, de competenţa autorităţilor naţionale.
Ţările membre ale acordurilor de la Schengen permit tranzitul pe teritoriul lor pentru a se ajunge în ţara
de destinaţie, precum şi libera circulaţie pe teritoriul Schengen pe o durată de maximum 3 luni.
În materie de azil, adică pentru refugiaţi, Convenţia de la Schengen a prevăzut că orice solicitare de azil
va fi tratată – prin respectarea Convenţiei de la Geneva din 1951 asupra refugiaţilor – de către un singur stat-
parte.
Pentru a lupta împotriva imigraţiei clandestine, Convenţia de la Schengen a impus transportatorilor
aerieni, maritimi sau rutieri care transportă străini, să se asigure că aceştia dispun de documente care-i
autorizează să intre pe teritoriul Schengen şi să se oblige să-i transporte înapoi pe cei a căror intrare le-a fost
refuzată. Cei care transportă pasageri clandestini, adică fără documente în bună regulă, sunt sancţionaţi.
În al treilea rând, Spaţiul Schengen înseamnă şi cooperare poliţienească şi judiciară.
Cooperarea poliţienească are în vedere prevenirea şi constatarea infracţiunilor în cadrul luptei împotriva
criminalităţii organizate. În acest sens:
o Convenţia a prevăzut dreptul de observare/cercetare transfrontalieră. Aceasta
înseamnă că, în cadrul unei anchete judiciare, agenţii unui stat – parte care au sub
observaţie în ţara lor o persoană bănuită să fi participat la o infracţiune pasibilă de
extrădare, pot continua cercetarea pe teritoriul altui stat, dacă acesta i-a autorizat pe
baza unei cereri de întrajutorare judiciară.
În cazul unor infracţiuni grave (viol, crimă, sechestrare de persoane, răpiri, trafic de
stupefiante, falsificare de bani), agenţii pot pătrunde pe teritoriul altui stat chiar fără o
autorizaţie prealabilă. În acest caz, ei nu pot însă interpela sau aresta persoana respectivă.

127
Cooperarea judiciară are în vedere, mai ales, o procedură de extrădare simplificată, cu acordul persoanei
interesate, precum şi posibilitatea pentru o persoană condamnată într-un stat la o pedeapsă privativă de libertate
şi a evadat către un alt stat-parte să poată executa pedeapsa în acel stat.

În sfârşit, acordurile de la Schengen au pus la punct un „Sistem de informare Schengen”.


Acesta este un fişier informatizat, o bancă de date, a cărui corp central se află la Strasbourg.
Are ca obiect să permită autorităţilor însărcinate de controlul la frontiere şi autorităţilor poliţieneşti, să
pună împreună informaţiile relative la persoane şi obiecte, fiind în măsură să beneficieze în comun de aceste
semnalmente.
În acest sistem sunt cuprinşi:
- persoanele căutate pentru a fi arestate sau extrădate;
- străinii semnalaţi pentru ne-admitere;
- persoanele dispărute sau pentru a fi plasate în siguranţă;
- martorii şi persoanele citate pentru a compara în faţa unui tribunal;
- persoanele citate sau supuse unui control;
- obiectele, vehiculele, armele de foc, documentele de identitate furate sau pierdute, biletele de bancă
înregistrate.
Pentru cererile de azil a fost pus la punct un sistem de informaţii specifice.

Rezumat

Obiectivul principal al Uniunii Europene în acest domeniu este crearea unui spaţiu de libertate, de
securitate şi de justiţie, în care cetăţenii să se bucure de un nivel înalt de protecţie. Pentru realizarea acestui
obiectiv, Uniunea şi-a propus să lupte împotriva : criminalităţii şi îndeosebi a terorismului; comerţului cu fiinţe
umane şi a crimelor comise împotriva copiilor; traficului cu droguri şi cu arme; corupţiei şi fraudei.
Cooperarea poliţienească în materie de luptă împotriva criminalităţii organizate se realizează prin
Oficiul European de Poliţie (EUROPOL), cu sediul la Haga.
Crearea „Spaţiului Schengen” face parte din ceea ce Tratatul de la Amsterdam, (1999) numeşte
„cooperare întărită” (cooperation renforcée) introducând astfel un anumit grad de flexibilitate în realizarea
integrării.

Concluzii

Ca şi pilonul doi PESC şi pilomul al treilea a înregistrat un progres mai scăzut recurgându-se în
principal la priceduri interguvernamentale.

Teste de autoevaluare

1.Ce este Spaţiul Shengen?


2.Ce este EUROPOL?
3.Câd a fost stabilit acest pilon?
4.Care sunt organele abilitate so pună în aplicare cooperarea poliţienească?

Teste de control

1.Cooperarea poliţieneasă a fost stabilită prin tratatul de la :


a) Roma;
b) Paris;
c) Maastricht.

2.Cooperarea între forţele de poliţie şi autorităţile vamale se face prin:


a) direct între autorităţi
b) prin EUROPOL;
c) Ministerul de Justiţie.

3.Sediul EUROPOL se află la :


a) Haga;
b) Bruxelles;
c) Londra.

128
4.Spaţiul Shengen a fost creat prin tratatul dela :
a) Roma;
b) Paris;
c) Amsterdam.

5.Spaţiul Shengen a devenit o realitate începând cu anul:


a) 1994;
b) 1995;
c) 1996.

129
Test de verificare finală

1. Consecinţele trecerii la moneda unică sunt:


a) dispare incertitudinea legată de evoluţiile cursurilor de schimb ale monedelor naţionale din interiorul UE;
b) determină creşterea cheltuielilor cu sumele plătite cu titlu de comisioane bancare pentru efectuarea
conversiei monetare;
c) asigură o mai bună implementare a Pieţei Interne Unice , o libertate de mişcare a bunurilor, persoanelor şi
capitalurilor;
d) se înlătură segmentarea naţională a pieţelor de capital;
e) cetăţenii vor avea un sentiment de apartenenţă comună.

2. Criteriile de convergenţă pentru aderarea la UEM sunt:


a) rata inflaţiei să nu depăşească cu mai mult de 1,5 puncte procentuale media ratelor inflaţiei a celor trei
membri UE cu cele mai stabile preţuri;
b) dobânda obligaţiunilor de stat pe termen mediu şi lung nu trebuie să depăşească 2 puncte procentuale
media dobânzilor celor trei ţări membre UE cu cea mai redusă rată a inflaţiei;
c) deficitul bugetar să nu depăşească 60% din PIB;
d) datoria publică să nu depăşească 3% din PIB;
e) moneda naţională să fie integrată în SME şi să nu fie afectată de tensiuni severe pe o perioadă de cel
puţin 2 ani anteriori momentului integrării în UEM .

3. Gradul de îndeplinire a criteriilor de convergenţă este verificat de :


a) Consiliul European;
b) Comisia Europeană;
c) Parlamentul European;
d) Banca Centrală Europeană.

4. Principalele instituţii ale Uniunii Europene sunt:


a) Comisia Europeană;
b) Parlamentul European;
c) Consiliul Europei;
d) Curtea Europeană de Justiţie;
e) Curtea Europeană de Conturi.

5. Uniunea Europeană este o structură:


a) militară;
b) politică;
c) economică şi politică.

6. Consiliul Europei este o organizaţie:


a) politică;
b) economică;
c) militară.

7. Sediul Parlamentului European este la:


a) Paris;
b) Strasbourg;
c) Bruxelles.

130
8. Sediul Comisiei Europene este la :
a) Bruxelles;
b) Strasbourg;
c) Paris.

9. Tratatul de la Roma a fost semnat în :


a) 1992;
b) 1957;
c) 2000.

10. Tratatul de la Maastricht a fost semnat în:


a) 1992;
b) 1957;
c) 1997.

11. Uniunea Europeană are:


a) 6 membri;
b) 15 membri;
c) 25 membri.

12. România a semnat Acordul de asociere la UE în :


a) 1990;
b) 1993;
c) 1995.

13. România a adresat cererea de aderare la Uniunea Europeană în:


a) 1993;
b) 1997;
c) 1995.

14. România a început negocierile de aderare la UE în:


a) 1999;
b) 2000;
c) 2001.

15. “Foaia de parcurs” aprobată de Consiliul European din decembrie 2002 prevede ca România să încheie
negocierile de aderare în:
a) 2004;
b) 2005;
c) 2007.

16. “ Foaia de parcurs” prevede ca România să adere la Uniunea Europeană în:


a) 2005;
b) 2007;
c) 2009.

17. La 1 mai 2004 au aderat la Uniunea Europeană:


a) 8 ţări;
b) 10 ţări;
c) 12 ţări.

131
18. Preşedintele Comisiei europene este:
a) G. Verheugen;
b) Romano Prodi;
c) Javier Solana.

19. Care ţară din cele trei este membru al Uniunii europene?
a) Rusia;
b) Turcia;
c) Franţa.

20. Moneda Unică a Uniunii Europene se Numeşte:


a) dolar;
b) ecu;
c) euro.

21. Moneda Unică a fost pusă în circulaţie la :


a) 1 ianuarie 2000;
b) 1ianuarie 2001;
c) 1 ianuarie 2002.

22. Sediul Băncii Centrale Europene se află la:


a) Frankfurt;
b) Paris;
c) Londra.

23. După aderare România va avea în Parlamentul European:


a) 15 membri;
b) 25 membri;
c) 33 membri.

24. Politica Agricolă Comună promovată de UE:


a) a avut consecinţe nefavorabile asupra agriculturii ţărilor membre;
b) a sprijinit dezvoltarea agriculturii în UE;
c) nu a avut nici un efect.

25. NATO a fost înfiinţat în :


a) 1949;
b) 1947;
c) 1953.

26. Sediul NATO este la :


a) Berlin;
b) Paris;
c) Bruxelles

27. Instanţa supremă a Uniunii Europene este:


a) Comisia Europeană;
b) Consiliul European;
c) Consiliul de Miniştri.

132
28. Parlamentul European reprezintă interesele :
a) guvernelor statelor membre;
b) cetăţenilor;
c) Uniunii Europene.

29. Comisia Europeană reprezintă interesele:


a) comunitare;
b) guvernamentale;
c) ale cetăţenilor.

30. Consiliul de Miniştri al UE reprezintă interesele:


a) guvernelor statelor membre;
b) comunitare;
c) cetăţenilor.

31. Care din cele trei domenii este complet integrat:


a) justiţie şi afaceri interne;
b) economic;
c) politică externă şi de securitate.

32. Curtea de Justiţie reprezintă :


a) interesele financiare;
b) legalitatea comunitară;
c) interesele guvernelor.

33. Piaţa Internă a luat fiinţă în:


a) 1993;
b) 1985;
c) 19967.

34. Prin Programul PHARE, Uniunea Europeană acordă:


a) fonduri nerambursabile;
b) credite rambursabile;
c) împrumuturi cu dobândă mică.

35. Părinţii fondatori ai UE sunt:


a) R. Shuman;
b) A. Marshal;
c) J. Monnet;
d) R. Prodi;

36. Membrii Parlamentului European sunt grupaţi :


a) în funcţie de naţionalitate;
b) pe comisii;
c) pe grupuri politice;
d) în funcţie de data alegerii.

37. Crearea Pieţei Interne a fost Stabilită prin:


a) Tratatul de la Roma;
b) Cartea Albă;

133
c) Actul Unic European.

38. Care sunt cei trei piloni ai UE stabiliţi prin Tratatul de la Maastricht?
a) Comunitatea Economică Europeană;
b) Politica Agricolă Comună;
c) Politica Externă şi de Securitate Comună;
d) Uniunea Economică şi Monetară;
e) Justiţie şi Afaceri Interne.

39. De Fondurile Structurale dispun:


a) regiunile a căror PIB/ locuitor se situează în ultimii cinci ani sub 70% din media PIB comunitară;
b) regiunile a căror PIB/ locuitor se situează în ultimii trei ani sub 75% din media PIB comunitară;
c) ţările al căror PIB/ locuitor este inferior procentului de 90% din media comunitară.

40. Criteriile de aderare la UE au fost stabilite:


a) iunie 1993 la Maastricht;
b) iulie 1994 la Bruxelles;
c) iunie 1993 la Copenhaga.

41. Ţările care au devenit membre ale UE în 1995 sunt:


a) Danemarca , Irlanda , Marea Britanie;
b) Austria, Danemarca, Suedia;
c) Finlanda, Irlanda, Suedia;
d) Austria, Finlanda, Suedia.

42. Consiliul Uniunii Europene este:


a) forul democratic al popoarelor;
b) organul executiv al UE;
c) principala instanţă de decizie.

43. Autorul Pieţei Interne a fost:


a) J. Delors;
b) J. Monnet;
c) R. Prodi.

44. Cartea Albă a fost adoptată :


a) în 1995 pentru sprijinul ţărilor sărace;
b) în 1995 pentru sprijinul ţărilor comunitare;
c) în 1995 pentru sprijinul ţărilor candidate la aderare.

45. Actul Unic European a fost adoptat la:


a) Luxemburg 1985;
b) Bruxelles 1992;
c) Strasbourg 2000.

134
Testul de verificare finală
1. a,c,d,e;
2. a,b,e
3. a.
4. a,b,d,e
5. c
6. a
7. b
8. a
9. b
10. a
11. c
12. b
13. c
14. b
15. a
16. b
17. b
18. b
19. c
20. c
21. c
22. a
23. c
24. b
25. a
26. c
27. b
28. b
29. a
30. a
31. b
32. b
33. a
34. a
35. a,c
36. c
37. c
38. a,c,e
39. b
40. c
41. d
42. c
43. a
44. c
45. a

135
ABREVIERI

AE - Acorduri Europene
AELS – Asociaţia Europeană a Liberului Schimb
ANDIN - Pact de colaborare al ţârilor din America Latină
ASEAN - Asociaţia Statelor din Asia de Sud Est
BCE - Banca Centrală Europeană
BERD - Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare
BEI - Banca Europeană de Investiţii
CE - Comisia Europeană
CEE - Comunitatea Economică Europeană
CAER - Consiliul de Ajutor Economic Reciproc
CECO - Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului
CEDO - Curtea Europeană a Drepturilor Omului
CED - Comunitatea Europeană de Apărare
CIG - Conferinţa Inter - Guvernamentală
CUE - Consiliul Uniunii Europene
COREPER - Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi
CGM - Cantitatea Maximă Garantată
EURATOM - Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
EURO - Unitate monetară
ECOSOC - Comitetul Economic şi Social
EUROPOL - Poliţia Europeană
ECU - Unitatea monetară înainte de EURO
ECOFIN - Consiliul Uniunii Europene al Miniştrilor Economiei şi Finanţelor
FEOGA - Fondul European de Orientare şi Garanţii Agricole
FEDER - Fondul European de Dezvoltare Regională
FSE -. Fondul Social European
FIMAI - Facilităţi pentru Investiţii de Mare Anvergură în Investiţii
FERR- Forţa Europeană de Reacţie Rapidă
GRUPUL LOME - Grupul de Colaborare între ţări din America Latină şi UE
GATT - Acordul General pentru Tarife şi Comerţ
IME - Institutul Monetar European
IMM - întreprinderi Mici şi Mijlocii
IFI - Instituţii Financiare Internaţionale
ISPA - Instrument Structural de Pre - Aderare
JAI - Justiţie şi Afaceri Interne
JO - Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
JOP - Programul pentru Societăţi Mixte
MERCO SOUR - Acord de colaborare unele ţări din America Latină
MCS - Mecanismul Cursurilor de Schimb
NAFTA - Asociaţia de Comerţ Liber din America de Nord
OSCE - Organizaţia Europeană pentru Cooperare Economică
OCDE - Organizaţia Europeană pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică
OECE - Organizaţia Europeană pentru Cooperare Economică
ONG Organizaţii Non-Guvernamentale
PC - Piaţa Comună
PESC - Poliţia Externă şi de Securitate Comună
PIB - Produsul Intern Brut
PUE - Piaţa Unică Europeană
PAC - Politica Agricolă Comunitară
PE - Parlamentul European
PA - Parteneriat de Aderare
PHARE - Polonia şi Ungaria, Asistenţă pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare
PNAA -Programul Naţional de Aderare a Acquis-sului
PESA - Politica Europeană de Securitate şi Apărare
PFP - Parteneriatul pentru Pace
PESAC - Politica Europeană de Securitate şi Apărare Comună
RCC - Registrul Central de Consultanţă

136
SME - Sistemul Monetar European
SAPARD - Asistenţă de Pre-Aderare pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală
SIGMA - Sprijin pentru îmbunătăţirea Guvernării şi Managementului
SEBEC - Sistemul European al Băncilor Centrale
SETM - Strategia Economică pe Termen Mediu
TVA - Taxă pe Valoarea Adăugată
TECE - Ţările Europei Centrale şi de Est
TAIEX - Birou de Schimburi de Asistenţă şi Informaţii
TACIS - Asistenţă Tehnică pentru Comunitatea Statelor Independente
UE - Uniunea Europeană
UEO - Uniunea Europei Occidentale
UEM - Uniunea Economică şi Monetară

BIBLIOGRAFIE

***, ACORD EUROPEAN instituind o asociere între România, pe de o parte, Comunităţile Europene şi statele
membre ale acestora, pe de altă parte. Ratificat de Parlamentul României prin Legea nr. 20/6 aprilie 1993,
apărută în Monitorul Oficial al României, anul V,nr.73/12.04.1993
*** Actul Unic European, 1986
***, Cartea Albă „Pregătirea ţărilor asociate din Europa Centrală şi de Est pentru integrarea în Piaţa Internă
a Uniunii", Bruxelles, 3 mai 1995, COM/95/163, publicată de Delegaţia Comisiei Europene în România, tipărită
în România, Bucureşti, 1996
***, De la Essen la Cannes, Itinerariul strategiei româneşti de integrare europeană, (culegere de documente).
Ed. Academiei Române, Buc., 1995
***, Legal Drqftsman's Guide to the European Union. Guidelines for drafting national legislation, Ministry for
Foreign Affairs, Helsinki, Finland, september, 1997
***, Manualul NATO, Office of information and Press, NATO – 1110 Brussels / Belgium, 2001
***, Romania - NATO. 1990 – 1992, Centrul de Studii Strategice de Securitate, Editura Academiei de Înalte
Studii Militare, Bucureşti, 2002
***, Romania and the European Union in „Romanian Journal of International Affairs", vol. II. Bucharest, no.
4/1996
***, Tratatul de la Amsterdam, 2 octombrie 1997
***, Tratatul de la Maastricht, 7 februarie 1992
***, Tratatul de la Roma, 25 martie 1957
***, Ţările din Europa Centrală şi de Est în drumul spre Uniunea Europeană - Raport privind problemele şi
perspectivele de integrare, 1996, Fundaţia Bertlesmann
Berindei, Dan, La Roumanie et le Plan Briand, vol. „Le Plan Briand d'Union Federale Europeenne, Perspectives
nationales et transnationales, avec documents". Actes du colloque international tenue a Geneve du 19 au 21
septembre 1991, edité par Antoine Fleury
Bolintineanu Al., Năstase A., Drept instituţional contemporan, Monitorul Oficial, IRS, 1995
Boudart, Joel, Gounelle Max, Les Grandes Dates de l'Europe communautaire, Larousse, 1989
Boulouis, Jean, Droit institutionel de l'Union Européenne, ediţia a 6 - a, Montchrestien, 1997
Brimmer, Esther, ed., The EU’s Search for a Strategic Role: ESDP and Its Implications for Transatlantic
Relations, Washington D.C., Center for Transatlantic Relations, 2002
Burban, Jean-Louis, Le Parlement Europeenn. Que sais-je?, 1991
Cohen-Tanugi, Laurent, L'Europe en danger, Fayard, Paris, 1992 .
Cordellier, Serge, Le nouvel état du monde. Les idées – forces pour comprendre les nouveaux enjeux
internationaux, Editions La Déconverte &Syros, Paris, 2002.
Delors, Jacques (préface), 1992. Le Defi. Nouvelles donnees économiques de l'Europe sans frontieres,
Flammarion, 1992, pg. 250.
Doutrieux, Yves, Le Traité sur l'Union Européenne, Colin, 1992
Filipescu I., Fuerea A., Drept instituţional comunitar european, Ed. Actami, 1996
Fontaine, Pascal, Dieci lezioni sull'Europa, Documentazione EUROPEA, Bruxelles, 1995
Fontaine, Pascal, L'Union Européene. Bilan et perspectives de l'integration communautaire, Editions du Seuil,
1994
Fontaine, Pascal, Malosse Henri, Les Institutions Européennes, Ed. Retz, 1992
Gardels, Nathan, Schimbarea ordinii globale (văzută de marii lideri ai lumii), Editura Antet, pg. 264
Gerbet, Pierre, La Naissance du Marché Commun, Bruxelles, Complexe, 1987
Iliescu, lon, Alocuţiune rostită la şedinţa Consiliului Consultativ pentru Integrare Euro - Atlantică, Bucureşti,
28 dec. 1994, în vol. „De la Essen la Cannes", Bucureşti, 1995

137
Iliescu, lon, Declaraţie cu prilejul intrării în vigoare a „Acordului de Asociere a României la Uniunea
Enropeană", în vol. „De la Essen la Cannes", Bucureşti, 1995
Isaac, Guy, Droit communautaire général, ediţia a 5 - a, Armand Colin, 1997
Isaac Guy, Droit cominunautaire general, ediţia a 2 - a, MASSON, 1989
Jinga, Ion, Uniunea Europeană - Realităţi şi perspective, Ed. Lumina Lex, 1999
Jinga ,Ion, Popescu Andrei, Integrarea europeană - Dicţionar de termeni comunitari, Lumina Lex, 2000
Kagan, Robert, La puissance et la faiblesse. Les Ėtats – Units et l’Europedans la nouvel ordre mondial, Edition
Plon, Paris, 2003
Kissinger, Henry, La nouvelle puissance americaine, Fayard, 2003
Kulesza-Mietkowsky, Ewa, Au Centre et a l'Est: ombres et lumieres du „retour l'Europe", RAMSES-IFRI,
1993, p. 56-66
Lipatti, Valentin, Integrarea europeană - prioritate în politica externă a României, Editura Fundaţiei
„România de Mâine", Bucureşti, 1996
Maior, George Cristian, Concepte de drept public european. Naţional şi european în jurisprudenţa Curţii
Europene de la Strasbourg, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1997
Manolache, Octavian, Drept comunitar, Ed. ALL, 1999
Middlemas, Keith, Orchestrating Europe. The informal politics of European Union 1973, Fontana Press, 1995,
pg. 821
Mitchell, Gay, Twenty Questions on the European Union, Dublin, Nov. 1995
Moisi, Dominique, L'Amerique face a ses nouveau defis, RAMSES-IFRI, 1993, pg. 42-49
Monnet, Jean, Memoires, Fayard, Paris, 1976
Moussis, Nicolas, Accès à l'Europe. Manuel de la politique communautaire, Ed. Eur, Bruxelles, 1992
Munteanu R., Drept european, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1996
Rousselet, Kathy, A l'Est, la fin d 'un empire, RAMSES-IFRI, 1993, pg. 86-99
Sachs, Jeffrey D., Crossing the Valley of Tears in East European Reforms, „Challenge", September - October,
1991
Savu, Dana Victoria, Integrarea Europeană, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1996
Suian, Pavel, Integrarea vest-europeană, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1977
Stewart, Thomas A., The new face of American power, “Fortune", July 26, 1993
Ştefănescu, Brânduşa, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc.,
1979
Thurow, Lester, La Maison Europe, superpuissance du XXI siecle, Calmann-Levy, 1992
Todd, Emmanuel Après l’Empire. Essai sur la dècomposition du systèeme amèricain, Ėditions Sallimard, 2002
Tizzano, Antonio, Vignes Daniel, Code de l'Union Européenne, Brylant, Bruxelles, 1996, pg. 914
Ţinca, Ovidiu, Drept comunitar general, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1999
Vedrine, Hubert, Les cartes de la France à l'heure de la mondialisation, Fayard, 2000
Weidenfeld, Werner, Ţările din Europa Centrală şi de Est în drumul spre Uniunea Europeană. Raport privind
problemele şi perspectivele de integrare - 1996, Fundaţia Bertlesmann şi Fundaţia EURISC, Bucureşti, 1997
Weidenfdd, Werner, Janning Josef, Europe in global change. Strategies and options for Europe, Bertlesmann
Foundation Publishers, Gutorsloh, 1993
Weidenfeld, Werner, Wessels Wolfgang, L'Europe de A a Z, Institut fur Europaische Politik, Bonn, 1997

138