Existenialismul - variant distinct a filozofiei existeniale - este o doctrin filozofic

i de aciune caracterizat printr-o accentuare a individualitii, propagarea libertii

individuale i a subiectivitii. Existenialismul i are originea n lucrrile lui
Kierkegaard, este dezvoltat de contribuiile lui Husserl i Heidegger, devenind faimos
dup sfritul celui de-al doilea rzboi mondial prin lucrrile lui Jean-Paul Sartre i ale
autorilor grupai n Frana n jurul revistei "Les Temps Modernes", Simone de Beauvoir,
Maurice Merleau-Ponty. Existenialismul cuprinde deopotriv un sistem ideatic, o moral
i o doctrin de aciune.

12 teme principale ale gndirii existenialiste

(dup E. Mounier, Introduction aux existentialismes, d. Gallimard, 1962.

Contingena fiinei umane Fiina uman nu este o fiin necesar; fiecare dintre
noi ar putea la fel de bine s nu fie. Omul exist, pur i simplu, este o fiin de
prisos.
Neputina raiunii. Raiunea nu i este de ajuns omului pentru a-i lumina
destinul.
Devenirea fiinei umane. Existenialismul nu este o filozofie a chietudinii; el l
invit pe om s-i construiasc viaa prin efort, printr-o transcendere de fiecare
clip a strii sale prezente.
Fragilitatea fiinei umane. Sunt mereu expus propriului meu sfrit, distrugerii
mele ca fiin uman, deoarece eu nu exist ca atare dect prin efortul meu. De aici
sentimentul de angoas care ne nsoete existena.
Alienarea. Omul n perspectiva sfritului este nstrinat de el nsui, nu mai are
nici stpnirea, nici posesiunea sinelui.
Finitudinea i urgena morii. Filozofii existenialiti reacioneaz hotrt
mpotriva tendinei noastre de a ne ascunde acest adevr fundamental, c
existena noastr e finit i se ndreapt ctre moarte.
Singurtatea i secretul. Fiecare fiin uman se simte solitar, impenetrabil
celorlali.
Neantul. Existenialitii atei subliniaz ideea c omul este o fiin-a-neantului, el
survine din neant i se ndreapt ctre el.
Devenirea personal. Omul nu trebuie s-i triasc viaa de pe o zi pe alta, n
incontien fa de destinul propriu, ci trebuie s accead la o via cu adevrat
personal i contient.
Angajarea. Omul nseamn libertate; pentru a-i construi viaa, el trebuie s
opteze, s aleag n permanen, s se angajeze n raport cu destinul su i cu al
celorlali. Alegerea fiind o necesitate (faptul de a nu alege constituie, de
asemenea, o alegere), este preferabil alegerea contient, angajarea ntr-un destin
personal alturi de ceilali.
Cellalt. Omul constat c n realitate nu este singur: el este o fiin alturi de cei
cu care e nevoit s existe; fiina uman este fiina-mpreun (Mitsein, cf.
Heidegger).

Viaa expus. Omul trebuie s acioneze, s ndrzneasc, s-i pun n joc viaa
- sub permanenta privire i judecata inevitabil a celorlali.

Introducere

Simone de Beauvoir
n Frana, Kierkegaard nu a avut la nceput influena unui revoluionar al gndirii. El
apruse mai mult ca un fel de continuator romantic al lui Maine de Biran. Husserl i
Heidegger erau puin cunoscui chiar publicului specializat. Jean-Paul Sartre a asigurat
cel dinti fenomenologiei o larg audien, la nceput prin romanul La Nause ("Greaa",
1938), apoi prin lucrarea monumental L'tre et le Nant ("Fiina i neantul", 1943).
Aceast carte masiv nu este uor comprehensibil, dar cititorii care nu s-au lsat
descurajai vorbesc despre aceast ncercare de ontologie fenomenologic cu entuziasmul
pe care alt generaie l manifestase fa de "Les Nourritures terrestres" a lui Andr
Gide. Dac Sartre nu este descoperitorul fenomenologiei, el o renoiete i o
mbogete trasndu-i liniile distinctive, cu precdere datorit metodei pentru a atinge
rdcina ontologic a fenomenelor psihologice. S-a afirmat c Marcel Proust, dac ar fi
trit, n-ar mai fi putut s scrie dup Sartre aa cum a scris dup Bergson, iar observaia
nu privete doar influena asupra epocii ci i contribuia conceptual i de viziune
general pe care gndirea lui Sartre a lsat-o.

Fenomenologia existenial

Maurice Merleau-Ponty
Fenomenologia a dat noiunilor de intenie, de lips, de dorin o importan
preponderent. Revizuind "cogito"-ul cartezian, Husserl afirm c a spune "gndesc" nu
are nici un sens. Ar trebui spus "gndesc aceasta", pentru c principala caracteristic a
contiinei este de a se rsfrnge asupra altui lucru dect asupra ei nsei, de a avea un
coninut: ea este astfel "intenional", este contiina a ceva. Aceast tez a fost reluat
de Merleau-Ponty n Phnomnologie de la perception ("Fenomenologia percepiei",
1945).

Ontologia existenial
n filozofia sa, Sartre reconsider noiunea tradiional de fiin, prelund distincia
fundamental hegelian ntre n-sine i pentru-sine. Clasic se afirma: exist ceea ce
este!, nu se gsea n n-sine nici cel mai mic germen de dualitate, aceasta fiind fiina
tuturor fenomenelor, adic a tuturor apariiilor care au loc n lumea interioar i
exterioar, i unele i altele perfect obiective. Dar dac eu m absorb ntr-o credin, pot
eu spune c aceast credin a mea se identific cu contiina mea? Nu, deoarece
contiina mea nu este credina mea, ea este contiina credinei. Se regsete aici
principiul intenionalitii contiinei postulat de Edmund Husserl. Fiina contiinei nu
este deci n sine ci pentru-sine. Contiina nu exist dect n msura n care ea nu
coincide cu ea nsi. Astfel realitatea uman este o lips (un manque), ea este totdeauna
n urmrirea unui ideal care i este ontologic interzis. Ea aspir ctre o sintez imposibil:
n-sine-pentru-sine, sau contiina devenit substan, substana devenit cauza sa
proprie, o imposibilitate; n ali termeni, omul-dumnezeu. Astfel, se poate spune c ceea
ce red proiectul relei-credine n realitatea uman este ideea coincidenei om-dumnezeu.
Astfel, plecat de la principiul "intenionalitii" lui Husserl, constatnd c omul este o
lips, Sartre a trebuit s ajung la concluzia c aceast caren e aceea a infinitului:

"Omul este o pasiune inutil". ntre aspiraie i dumnezeire este vidul absolut,
"neantul". De aceea, soluia este ca omul s se construiasc pe sine n fiece clip.
Libertatea uman este o eviden: aciunea este prin esen intenional. Libertatea este
neantizarea n-sinelui. Suntem liberi n fiece clip, deoarece avem n orice moment
posibilitatea alegerii. Cnd nu alegem, nseamn deopotriv c am ales s nu alegem.
(Chiar i cel care este chemat la rzboi are ntotdeauna de ales ntre a merge s ucida, a
dezerta sau a se sinucide. Este la fel n orice alt situaie uman: avem ntotdeauna n faa
noastr cel puin dou opiuni alternative, de unde evidena c suntem perfect
responsabili - nu putem nvinui pe nimeni - de fiecare situaie n care suntem, i c tot ce
se ntmpl, se ntmpl nu din exterior, nici din vreo obscur "voin" a destinului sau a
celorlali - acesta este punctul de vedere al relei-credine -, ci totdeauna cu
consimmntul i responsabilitatea noastr.) Libertatea nu admite nici o determinare
anterioar. Trecutul nu poate servi drept motivaie a unui act: actul liber este gratuit.
Omul e un ansamblu de proiecte, el face (acioneaz) i se face (se construiete pe sine),
el nefiind altceva dect ceea ce face din el. Omul nu este o potenialitate, o sum de
rezerve ("cu mai mult noroc, a fi putut ajunge..."), ci exact ceea ce este.
Cellalt: nu sunt doar realitate uman privilegiat de singularitatea sa ireductibil
(Dasein), ci i o fiin alturi de ceilali, o fiin-mpreun (Mitsein, cf. Heidegger). A
tri contient de o lume bntuit de aproapele meu nseamn a m angaja ntr-un univers
ale crui complexe-ustensile pot avea o semnificaie pe care proiectul meu liber nu a
prevzut-o. Moartea mea este evenimentul vieii mele umane. Moartea are un caracter
absurd; ea nu confer un sens al vieii: sensul nu poate veni dect din subiectivitatea
nsi, (Jean-Paul Sartre, Fiina i neantul), ns fiecare aciune i fiecare proiect al
vieii mele i afecteaz deopotriv pe toi ceilali.
Dup Heidegger, Sartre reia pe seama sa postulatul lui Husserl, dup care "fenomen este
tot ceea ce - ntr-un fel oarecare - se manifest". Pentru a fi manifest, un fenomen nu
trebuie neaprat s fie "public": strile mele de contiin se manifest doar mie nsumi,
ele sunt - chiar prin excelen - materie cu descriere fenomenologic. Fenomenul nu este
expresia deformat a unui lucru ascuns, nu mai este "fenomenul" kantian opus
"numenului" su. n ontologia existenial a lui Sartre, fiina unui obiect existent nu mai
este dect ceea ce apare. Nu mai exist "fiin" la modul absolut (precum esena la
Kant), ci dou modaliti de fiin, ireductibile una la alta: fiina-n-sine, sau fiina
apariiei, i fiina-pentru-sine, sau fiina contiinei n care s-a produs aceast apariie.

"Existena precede Esena"

n termeni filozofici, orice obiect are o esen (ansamblul constant al proprietilor lui)
i o existen (o anumit prezen efectiv n lume). La un anumit gen de obiecte esena
precede existena, de ex. o cas sau un scaun. Asemenea obiecte le putem proiecta n
minte dup ansamblul proprietilor tiute i apoi, construite sau fabricate, se realizeaz
prezena lor n lume, existena lor. Dup principiul conform cruia un obiect nu exist
dect corespunztor esenei sale, s-a ncercat s se extrapoleze acest principiu asupra
omului (ca reminiscen religioas: omul a fost creat conform unei anumite reprezentri).

n tradiia filosofilor sec. XVII i XVIII, s-a vorbit despre aa zis "natur uman",
esen comun tuturor oamenilor. Existenialismul dimpotriv afirm c la om - i
numai la om - existena precede esena. Aceasta nseamn c omul mai nti este i
doar dup aceea este ntr-un fel sau altul. ntr-un cuvnt, omul i creeaz propria
esen (nu poate face altfel), aruncndu-se n lume, suferind acolo, luptnd ca s se
defineasc puin cte puin, i definiia rmne totdeauna deschis: nu se poate spune ce
este acest om nainte de moartea sa, nici ce este umanitatea naine ca ea s fi disprut.
Existenialismul refuz s dea omului o natur fixat pentru totdeauna.

Angoas i Aciune
Angoasa (die Angst - anxietate, team nedeterminat) ocup un loc dominant n filozofia
lui Heidegger, cci prin ea se descoper neantul care caracterizeaz fiina uman n
fondul su. Omul este abandonat lumii fr un sens al existenei sale acolo, este
suspendat n spaima contingenei absurde a destinului su. n existenialismul lui Sartre,
omul este considerat ntr-o permanent activitate de definire de sine. Omul nu poate dect
s acioneze, gndurile lui sunt proiecte i angajri, sentimentele lui sunt ntreprinderi n
sensul n care viaa este unitatea conduitei sale. Atunci de unde provine angoasa
(l'angoisse)? Dac omul nu este ci se face i fcndu-se i asum responsabilitatea
ntregei specii, dac nu exist nici valoare, nici moral care s fie date a priori, dac n
fiecare caz noi trebuie s decidem singuri, fr punct de sprijin, fr ghid i totui
pentru toi, "condamnai de a fi liberi" (Sartre), cum am putea s nu resimim spaima
unui asemenea destin? La aceasta se adaug contiina tragic a faptului c noi nu
supravieuim dect prin propriul nostru efort (fie i numai acela de a respira, sau de a ne
ctiga existena). Fiecare din actele noastre pune n joc sensul lumii i locul omului n
univers; prin fiecare din aciunile noastre, chiar cnd nu o vrem, noi constituim o scar de
valori, cu responsabilitile lor. Ponge afirm c omul este viitorul omului. Acest viitor
nu este ns dat, hotrt. Fiecare din gesturile noastre contribuie la desenarea acestui
viitor. Angoasa ns, departe de a fi un obstacol n calea aciunii, i este chiar condiia de
existen. Ea devine una cu sensul acestei redutabile responsabiliti a oricruia n faa
tuturor.
n privina disperrii, este adevrat c omul are dreptul s spere; dar sperana este de
fapt cea mai mare piedic n calea aciunii. Spernd, nu avem altceva de fcut dect s
ateptm cu braele ncruciate. Omul nu poate voi dect dac a neles c nu poate conta
pe nimeni altul n afara lui nsui, c este singur pe pmnt n mijlocul responsabilitilor
sale infinite, fr ajutor, nici salvare posibil, fr alt scop dect acela pe care i-l va da el
nsui, fr alt destin dect acela care i-l va crea singur. Aceast cunotin intuitiv a
situaiei sale este ceea ce numesc existenialitii disperare: contiina seac i lucid a
condiiei umane. Tot astfel cum angoasa nu se distinge de sensul responsabilitii,
disperarea devine una cu voina de aciune. Cu disperarea ncepe adevratul
optimism, acela al omului care nu ateapt nimic, care tie c nu are niciun drept i
nimic nu-i este ndatorat, i care se bucur astfel de a conta numai pe el nsui,
acionnd n acelai timp pentru toat umanitatea. n viaa social i politic,
existenialismul este o doctrin a libertii, a refleciei radicale i a aciunii.

Programul literar
Programul literar a fost expus (vezi Jean-Paul Sartre, Les Temps modernes, Prezentare,
editorial) n manifestul revistei "Les Temps Modernes" aprut n 1945, creat de un grup
de scriitori n jurul lui Jean-Paul Sartre, Simone de Beauvoir i Maurice Merleau-Ponty.
Corespunznd filozofiei existenialiste, ideea fundamental este aceea a
responsabilitii scriitorului fa de societatea creia i aparine. Scopul ndeprtat ar fi
eliberarea scriitorului de complexul inutilitii artei sale i, indirect, eliberarea omenirii
de disperarea n faa destinului su. Se preconizeaz un om total, "total angajat i total
liber", pentru ca n orice circumstan el s poat alege viaa, angajarea,
responsabilitatea.

Trsturi "existenialiste" n filozofia romneasc

Petru P. Ionescu

Pornind de la Heidegger i de la Kierkegaard, face "filozofie existenial", interesndu-se

de "esena" tririi imediate, determinnd destinul omului i relevnd frica originar
(Angst), tragica "goliciune" a individului (n Ontologia uman i cunoaterea).

Mircea Eliade

Este interesat mai mult de "trire", de asimilare i cretere. Trirea, n nelesul nalt al
cuvntului, este o funcie a personalitii, fugind de scheme i de orice dependen a
unui moment atins. Unul din sensurile "existenei" este de "a o epuiza contient i
glorios, de a o mplini continuu..." (n Soliloquii)

D.D. Roca

n "Existena tragic" face procesul cunoaterii tiinifice i metafizice, ajunge la un

agnosticism total i la pesimism.

Emil Cioran

Gnditorul alege eseul i aforismul ca forme privilegiate de exprimare a ideilor sale.

Condamnai la o singularitate contingent, "singuri pe lume", cu sufletul tnjind intuitiv
dup absolut, luciditatea noastr ne livreaz pe "culmile disperrii". Soluia nu este
investigaia ("m mir faptul c unii se mai preocup de teoria cunoaterii"), ci trirea
intens i lucid. "Trirismul" - variant romneasc a unui existenialism de nuan
cretin i mistic - l recunoate n perioada interbelic drept unul din cei mai notabili
reprezentani ai si. Ieirea din condiia tragic a omului ar fi cu putin prin dou
atitudini fundamentale: "cea naiv i cea eroic" (n Pe culmile disperrii, 1934). Stabilit
din 1937 n Frana, abandoneaz "trirismul" cu nuane radical mistice, abhornd
angajarea n secol i orice aciune ca pe o nefericire; important rmne doar
contemplaia lucid. Reuita, ca i eecul, reprezint forme moderne de manifestare a

Neantului. Viaa nu are nici o valoare, este numai o soluie de necesitate pentru cei ce nu
gsesc alt ieire din impasul tririi (De l'incovenient d'tre n, 1973). Contemplarea,
luciditatea, detaarea i o stare permanent de hiper-contiin ar putea atenua ntr-o
via, pentru om, dramatismul provocat de contiina neantului su i al lumii (vezi art.
Emil Cioran).
Cel mai important lucru pentru Sartre nu consta in distinctia dintre esenta si existenta, ci
in absenta divinitatii. Pentru cei ca Sartre, absenta divinitatii are o importanta mult mai
mare decat metafizica creatiei:<<Fara divinitate nu exista scop, valoare sau sens in
lume>>. Aceasta este fundatia existentialismului
lume fara scop, fara valori, fara sens, goala si fara speranta, o lume care, folosind un
termen existentialist indragit, e <<absurda>>. O lume fara valori si fara sens, e o lume
fara standarde comportamentale. Nimeni nu mai poate judeca actiunile ca fiind
<<bune>> sau <<rele>>, deoarece aceste cuvinte sau actiunile corespunzatoare lor, nu
mai inseamna nimic. Un citat in acest sens il ofera Fyodor Dostoevsky in Fratii
Karamazov: <<Fara Dumnezeu, totul e permis>>.
ar adevarata valoare a existentialismului e ca experiment mental filozofic pentru
intelegerea consecintelor derivate din existenta unei asemenea lumi. Ar fi un cosmar. O
lume absurda al carei continut ar fi gol si fara rost.
Dar de ce <<iadul=ceilalti oameni>>?
Daca ne traim vietile doar datorita deciziilor complet libere si autonome pe care le facem,
inseamna ca nu avem nimic in comun cu ceilalti oameni. Daca adoptam un lucru care
vine din partea altcuiva, un lucru care ne-ar permite sa stabilim o conexiune cu aceea
persoana, acel lucru nu ar fi autentic. Daca pur si simplu se intampla ca decizia noastra sa
coincida cu a altuia, atunci avem o conexiune autentica, dar foarte volatila. Pe masura ce
luam noi decizii, probabilitatea conexiunilor autentice cu altii scade in mod dramatic.
Propria noastra autonomie e cea care ne izoleaza. Valorile si deciziile altora, autentice sau
nu, devin straine si iritante.
Ideile traditionale despre responsabilitatea morala dispar daca nu mai exista acele lucruri
importante fata de care sa te simti responsabil. Sartre a incercat sa compenseze aceasta
pierdere prin introducerea unui nou simt intarit al responsabilitatii. Filozofia lui Sartre
spune ca o persoana e responsabila de totalitatea consecintele actiunilor sale, indiferent
daca aceste consecinte pot fi prevazute sau nu.
Albert Camus
Albert Camus in eseul sau Mitul lui Sisif ne infatiseaza deznadejdea si absurditatea
lumii lui Sartre. Sisif sfideaza zeii, iar acestia il pedepsesc. Pedeapsa lui consta in urcarea
unui bolovan mare pe varful unui munte, de fiecare data cand ajunge acolo, bolovanul se
rostogoleste la baza muntelui, iar Sisif isi reia sarcina la nesfarsit.
Aceasta e pedeapsa lui Sisif, un nesfarsit exercitiu de inutilitate. Dar daca lumea si
continutul ei sunt inutile, inseamna ca si corvoada lui Sisif e identica cu toate lucrurile pe
care le facem pe durata vietii. Noi nu suntem diferiti de Sisif, dar in cazul lui pedeapsa se

aplica pe durata vietii de apoi, care se transforma in iad pentru el, pe cand noi deja traim
acel
iad.
Se presupune ca Sisif nu poate scapa de sarcina sa prin sinucidere. Dar daca noi putem,
atunci
de
ce
nu?
Nu exista nici un argument care sa fie contrar acestei actiuni, dar cu toate acestea
sinuciderea nu e un raspuns tipic existentialist. Deci ce poate face Sisif ca sa isi faca viata
mai
suportabila?
Poate sa <<decida>> ca are sens si valoare. Valorile si scopurile care nu exista in lume,
pot fi restaurate printr-un simplu act de vointa. Camus il descrie pe Sisif singur pe stanca
lui, surprizndu-i o psihologie de condamnat. Singura forma de revolta care si este
permisa, in situatia lui absurda, este curajul de a-si spune ca e fericit. Spre deosebire de
el, omul revoltat nu este singur, de vreme ce se revolta impotriva celorlalti, iar finalitatea
acestei atitudini poate fi reparabila atat in existenta, cat si in arta: arta este o manifestare
care
exalta
si
neaga
in
acelasi
timp.
Pentru ca cineva sa isi traiasca viata, mai intai trebuie sa isi exercite libertatea de a-si
creea una. Simpla acceptare a valorilor conventionale si uitarea absurditatii lumii nu e
autentica. Autenticitatea e data de exercitarea liberului arbitru si de alegerea a activitatilor
si scopurilor care au valoare pentru subiect. Din acest punct de vedere, chiar si Sisif se
poate
simti
satisfacut
in
privinta
vietii
lui.
Romanului Strainul ofera o fundamentare teoretica a povestii unui exil printre oameni.
Definind absurdul ca un rau al spiritului, Camus considera ca ratiunea prezentei
acestuia in existenta este contrastul dintre strigatul fiintei si tacerea ilogica a lumii.
Camus ne vorbeste de o barbat a carui mama moare, iar el nu suporta sa stea la priveghiul
ei. Plecarea lui jigneste comunitatea, care o considera lipsa sa de respect. Povestea are loc
in Algeria, iar personajul descris e francez. Din diverse motive, aceeasi persoana ucide un
arab. Acest lucru, in mod normal, nu e luat in serios de sistemul judiciar francez al
vremii, dar opinia locala a fost jignita de plecarea de la priveghi, asa ca e condamnat.
Absurditatea
acestei
povesti
e
si
esenta
ei.
Un existentialist va fi mereu un strain pentru altii si nu va avea niciodata rabdarea si
tactul necesar pentru a asista si a sustine conventiile sociale, cum ar fi priveghiul unui
mort sau de ce nu, legile impotriva crimei. Izolarea produsa de valoare deciziilor
existentialistilor explica de sunt asa de putini cei care accepta numele. Sa numesti pe
cineva <<<Existentialist>> inseamna sa ii impui o anumita esenta, sa le spui ce sunt.
Acest lucru violeaza autonomia si libertatea lor absoluta si ii face sa para ca au ceva in
comun cu alti oameni, alti <<existentialisti>>. Acest lucru e intolerabil.

Existentialismul
Arta si Cultura
1
2
3
4
5

Existentialismul, in termeni simpli, este o filozofie care se ocupa de problematica gasirii

sinelui si a sensului vietii prin liberul arbitru, alegere si responsabilitate personala.
Doctrina este ca oamenii cauta sa afle cine si ce sunt pe tot parcursul vietii in timp ce fac
alegeri bazate pe experiente, credinte si conceptii. Iar optiunile personale devenin unice
fara a fi necesara o forma obiectiva a adevarului. Un existentialist considera ca o
persoana ar trebui sa fie fortata sa aleaga si sa fie responsabil, fara ajutorul legilor,
regulilor
etnice
sau
al
traditiilor.
Pentru a intelege existentialismul trebuie sa intelegeti si alte coordonate dintre care:

Contextul social in care a aparul existentialismul

A devenit popular la scurt timp dupa al doilea razboi mondial. Trecand prin cel mai rau si
mai crud razboi din istorie, si asistand la violenta de care oamenii au fost in stare, e de
inteles ca oamenii au inceput sa creada ca viata era lipsita de sens si sa se indoiasca de
veridicitatea existentei lui Dumnezeu si de ideea filozofiilor anterioare ca universul este
drept si cinstit.

Propozitia Existenta precede esenta"

Filozofii anterioare, si mai multe religii, postulau ca exista o forma umana ideala sau
unele naturi umane inerente, care exista de mai presus de individ si catre care individul
trebuie sa aspire. Existentialismul postuleaza exact opusul - nu exista nici un scop mai
inalt sau esenta" a existentei, cu exceptia a ceea ce facem noi cu ea. Cu alte cuvinte, noi
ne facem propriu nostru scop. Existenta care precede esenta presupune ca nu exista
Dumnezeu sau alte divinitati care aduc o forma de ordine dreapta in cosmos aceasta
este, in general, o declaratie ateista
A defini filosofia numit existenialist este un demers destul de dificil, dac privim
existenialismul n mod comparativ cu alte curente de gndire. Din perspectiv istoric
existenialismul nu poate fi ncadrat foarte bine, dei majoritatea istoricilor ai filosofiei
origineaz existenialismul n scrierile lui Sren Kierkegaard. De asemenea, majoritatea
filosofilor sunt de acord c faza de manifestare a existenialismului a fost cuprins ntre
anii imediat urmtori primului rzboi mondial i anii imediat urmtori celui de-al doilea.
nceputurile existenialismului s-au evideniat n Germania i apogeul a fost atins n
Frana anilor 50 cu Sartre i Marcel. Dar cu toate acestea, dac ar fi s urmm definiia
sintetic dat de Colin Brown existenialismului , vom observa c n sensul respectiv
existenialiti au aprut i vor aprea tot timpul pentru c totdeauna vor exista critici
asupra sistemelor filosofice clasice i atitudinea aceasta de continu analiz i critic n
scopul evoluiei gndirii va fi permanent, de vreme ce aceasta este o caracteristic
ontologic a omului, dorina sa de a cunoate i schimbarea perspectivelor cunoaterii.
Astfel c, n afara filosofilor considerai i recunoscui de ctre toat lumea ca
existenialiti, mai muli gnditori pot fi ncadrai aici, fie c sunt atei sau teiti. De altfel,
chiar Colin Brown vine i clarific acest lucru cu referire, de pild, la Paul Tillich:

L-am inclus pe Tillich n categoria general a existenialismului, deoarece o mare parte

din opera lui se ocup cu probleme ce in de existen, dar, n acelai timp, o mare parte
a ei reactualizeaz conceptul de Spirit Absolut din secolul al XIX-lea. Astfel, Tillich nu
este pur i simplu un existenialist, ci am fi mai aproape de adevr dac l-am descrie
drept un idealist n haine existenialiste. (Brown 2000:203)
Deci, dac dup Brown cei care se ocup cu predilecie n filosofia lor de problema
existenei, mai degrab de analiza stilului subiectiv al existenei, prin aceasta impregnnd,
de fapt, nota subiectiv a modelului lor de gndire asupra existenei, am putea spune c i
gnditori precum cei imediat enumerai pot fi ncadrai n limitele filosofiei
existenialiste: Nietzsche, Jaspers, Miguel de Unamuno, Papini, Dostoievski i exegeii
lui Berdiaev i Lossky, iar dintre romni, Mircea Vulcnescu, Nae Ionescu, Mircea
Eliade, Petre uea, Daniel (Sandu) Tudor. Alii, chiar dac nu pot fi definii ca filosofi
existenialiti s-au manifestat ca i cnd ar fi fost existenialiti. n primul rnd Andr
Scrima, dar chiar i Printele Dumitru Stniloae sau Printele Nicolae Steinhardt au
cochetat cu ideile existenialiste. Att teologii ct i scriitorii i filosofii din cadrul
grupului cunoscut sub numele de Rugul Aprins au fie i numai vagi idei cu nuane
existenialiste.
Existenialismul, spre deosebire de ideile deiste ale filosofiei iluministe, cunoate att
filosofi teiti (Dostoievski , Bultmann, Tillich, Berdiaev, Stniloae) ct i filosofi atei sau
agnostici (Sartre, Marcuse). Ambele direcii, att teitii ct i ateii, au scos n eviden
necesitatea tririi i punerii n practic a propriului sistem de valori pentru c fiecare
fiin uman este unic i irepetabil, dar fiecare a neles aceast necesitate de a se
manifesta din punctul de vedere propriu. Caracteristica general a existenialismului, fie
teist, fie ateu, este o declarat lupt mpotriva tuturor sistemelor facil de ncadrat. Prin
aceasta existenialismul este caracterizat i de o delimitare fa de raionalismul extremist
al iluminismului. Dei Nietzsche este foarte greu de ncadrat ntr-un curent filosofic
anumit, gndirea sa are i ceva n comun cu existenialismul, aa cum i gndirea marelui
Dostoievski are (dar ntr-o alt manier):
Un alt scriitor care poate fi numrat, fr teama de a grei, printre patriarhii
existenialismului este romancierul Feodor Dostoievski (18211881), ale crui scrieri ne
reveleaz propria sa eliberarea de sub vraja umanismului raionalist. Pentru el,
Universul este lipsit de sens, ordinea sa aparent fiind neltoare. Individul este aruncat
n aceast lume neospitalier n care se lupt pentru supravieuire ntr-un rzboi
dinainte pierdut. Teme asemntoare au fost abordate i de filosoful german Nietzsche
ale crui scrieri se ocup de problemele existenei umane care se ridic inevitabil dac
pornim de la premisa c Dumnezeu a murit. (Brown 2000:186187)
BIBLIOGRAFIE:
Brown, Colin. 2000. Filozofia i credina ortodox. Oradea: Editura Cartea Cretin.