ION N.

OPREA

HUŞUL ÎN PRESA VREMII – DE LA

MELCHISEDEC PÂNĂ ÎN ZILELE NOASTRE –
1869-2006

Cu o postfaţă de Iorgu Burghelea

TIPO MOLDOVA
Redactori: Aurel Ştefanachi şi Constantin Huşanu
Culegere text: Constantin Huşanu, Paul Bobîrnă
Tehnoredactori: Constantin Huşanu şi Paul Bobîrnă

ISBN

© Tipografia Moldova

Iaşi, 2007

Tipărit la Tipografia Moldova

Bulevardul Carol I nr. 3-5, Iaşi
Telefon/Fax: 0232206549
E-mail: tipo@artelecom.net
 ION N. OPREA

HUŞUL ÎN PRESA VREMII – DE LA

MELCHISEDEC PÂNĂ ÎN ZILELE NOASTRE –
1869-2006

Cu o postfaţă de Iorgu Burghelea

 De acelaşi autor:

• Mari personalităţi ale culturii române într-o istorie a presei

bârlădene (1870-2003)
• Bucovina în presa vremii I Cernăuţi 1811-2004
• Bucovina pământ românesc II – Presa din Rădăuţi – 1893-2004
• Cu capul pe umărul meu… Jurnalistică împreună cu cititorii,
cuprinzând parte din publicistica autorului
• Mălin, vestitorul revoluţiei – antologie ziaristico-scriitoricească
dedicată poetului Alexandru Mălin Tacu, obiectiv informativ
al securităţii din România într-un fel de proces al
postcomunismului
• Vaslui –Capitala „Ţării de jos” în presa vremii – 1875-2005
• Dorohoi – Capitala „Ţării de Sus” în presa vremii 1874-2006
Omagiu părinţilor şi nanului meu
Gheorghe Chetroeş din Priponeşti-
Tutova care, îndreptându-mă şi spre altă
şcoală, mi-au deschis o uşă în viaţă
 Cuvânt de început
Mărturiile despre Huşi vin de departe, din timpul lui Alexandru cel Bun,
Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu, Ion Vodă cel Cumplit,
Dimitrie Cantemir. Despre Huşi şi împrejurimile sale au scris nu numai
Haşdeu, Iorga, Gh. Ghibănescu, Virgil Caraivan, ci şi Boris Gorceac, Ştefan
Bujoreanu, Avram Tudosie, Ion Alexandru Angheluş şi nu numai…
Când a apărut Huşul ca unitate istorică, teritorial administrativă, de
unde-i vine numele, cercetătorii nu şi-au spus, încă, ultimul cuvânt. Profesorul
Ştefan Bârsănescu descoperă că studentul Ioan Matei din Huşi, pe Drăslăvăţ,
prin anii 1441-1442, urma cursurile Universităţii din Cracovia. De aici, în
Credinţa Strămoşească, prof. Ion Gh. Angheluş, poate poetic, trage concluzia
că, dacă aşa stau lucrurile, atunci, neaparat, „aşezarea Huşilor trebuie să fie cu
mult mai veche”…
Descoperirile arheologice din zonă, întovărăşite şi de căutările zelosului
învăţător şi cercetător în ale muzeisticii Gheorghe Melinte, vin să susţină ideea
de mai sus şi lasă să se înţeleagă că Huşul fiinţează de pe timpul lui Alexandru
cel Bun. În ce priveşte numele său, prof. Ştefan Bujoreanu discută diferitele
ipoteze vehiculate de Haşdeu, Iorga şi Ghibănescu şi conchide că boierul
Husea, proprietar al localităţii, i-ar asigura provenienţa numelui…
Cât priveşte importanţa economică a localităţii, lucrurile devin mai
clare. Cronica lui Grigore Ureche atestă că în timpul lui Ştefan cel Mare, la
1495, voievodul a zidit Episcopia Huşilor şi i-a stabilit „hramul Sfinţilor
apostoli Petru şi Pavel” lucru care rezultă din ceea ce stă scris, în slavoneşte,
deasupra uşii din interior a lăcaşului clădit…” în Huso, pe Drăslăvăţ şi săvârşit
la anul 7003, iar al domniei 38 leat, luna noiembrie 30”. Tot Grigore Ureche
atestă că s-au clădit la Huşi curţile domneşti şi că în 1517”, la ceasul dintâi al
nopţii” a murit aici Bogdan Vodă cel grozav, feciorul lui Ştefan cel Mare; că în
anul 1548 Iliaş Vodă, feciorul lui Petru Rareş „au tăiat capul lui Vartic
hatmanul în târg la Huşi”; că însuşi Petru Rareş dăduse mai multe urice la Huşi;
că vodă Lăpuşneanu şi-a adăpostit, de mai multe ori familia aici, iar Ion Vodă
cel Viteaz „a folosit târgul Huşi ca tabără pentru adunarea oştirii moldovene în
anul 1574 pentru luptele de la Roşcani, pe Prut, împotriva turco-tătarilor…
În „Uricarul” editat la Iaşi de Theodor Codrescu se publică „sove,
ispisoce, urice şi anaforale” care probează că în perioada 1461-1854 viaţa
social-economică în zona Huşilor a fost efervescentă; aceleaşi concluzii le
aprofundează profesorul Gh. Ghibănescu în revista sa, născută ca o continuare a
celei pomenite, „Theodor Codrescu”…
„…Bietul Petru Rareş îşi petrecu domnia a doua mai mult pe la Vaslui,
Bârlad şi mai ales la Huşi, 7 kilometri departe de graniţa Bugeacului
tătărăsc”… – scrie Gh. Ghibănescu în „Opinia” prin anii 1912…

7
 De la asediul Vienei, capitală a Austriei, la anul 1683, când turcii, cu
ajutorul muntenilor şi a moldovenilor, pe timpul domniei voievozilor Şerban şi
Duca, asediaseră Viena şi o strâmtorase cu desăvârşire, când regele polon I.
Sobieski, zburase în ajutorul asediaţilor, înfruntă pe turci şi cucereşte un steag
românesc de război – dus la Cracovia, iar la 1697 August al II-lea, electorul de
Saxonia, ales de poloni rege, îl ia şi duce acest steag la muzeul din Dresda,
unde se află şi astăzi, o fotografie exactă a steagului o mai păstra, mult după
anul 1800, şcoala din Răducăneni – Huşi… Cadou de la Lascăr Rosetti, care o
căpătase de la fratele său Dimitrie Rosetti care a locuit mult timp în Dresda…
Bătălia de la Stănileşti din 1711, sub Cantemir, dă ocazia cronicarului
Ion Neculce să vadă şi el Huşul: „Departe, înlăuntrul ţării, se află Huşii, un
târguşor, dar scaunul unui episcop, altfel prin nimic deosebit, în afară de
bătălia în care Petru cel Mare, stăpânul întregii Rusii, cu oaste puţină, a
ţinut piept vitejeşte timp de patru zile atacurilor des înnoite ale turcilor”…
Documentele vremii vorbesc şi despre alte nenorociri în localitate. La
sfârşitul secolului al XVIII-lea trupele turco-tătăreşti intră în Moldova cu
Dumitraşcu Cantacuzino iar târgul Huşilor este ars şi jefuit.
La 1809 localitatea avea o populaţie de 1400 locuitori. Urmează ciuma
şi populaţia scade şi mai mult. La 1812 arhivele fac dovada că în Eparhia
Huşilor, întinsă mai mult peste Prut, la 325 comune slujeau 744 preoţi, 119
diaconi, 319 ţârcovnici – ceea ce proba înmulţirea clericilor, dar în Valahia, în
unele sate la 3 gospodării erau şi 25 de preoţi…
La 1813 alt „incendiu grozav” distruge o mare parte a târgului Huşi…
Prin aplicarea Regulamentului Organic, după 1832, târgul Huşilor
devine oraş. În 1834, după circa 100 de ani, cât capitala judeţului se
păstrează la Fălciu, este ridicat la rangul de reşedinţă a ţinutului. Urmare,
populaţia îi sporeşte, apar instituţii administrative şi gospodăreşti noi:
isprăvnicie, eforie, tribunal de ţinut, o şcoală publică. Sporesc funcţionarii
ca număr şi se înmulţesc dregătoriile domneşti.
Mişcările revoluţionare de la 1848 au ecou şi la Huşi, unde activează în
Comitetul Unionist persoane ca Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu,
profesorul Ion Galu, judecătorul Anastasie Panu. Alături de ei, alţi
revoluţionari: Grigore şi Dumitru Cuza – fraţii lui Alexandru Ioan Cuza –
Lascăr Catargiu, Nicu Catargiu, fraţii Rosetti de la Răducăneni…
Elena Cuza Vodă avea să devină şi pentru huşeni „Elena Doamna”…
De la 1848 în scaunul episcopal de la Huşi statornicea Sofronie II
Miclescu, sub el, la 1834, se mutase isprăvnicia la Huşi, cu judecătorie, eforie
şi şcoală primară, după noile norme ale Regulamentului Organic. Atunci, în
anul 1847, s-a încercat să se pună capăt nemulţumirilor târgoveţilor faţă de
episcopie provenite din actul de la 9 ianuarie 1782, când Constantin Moruzi
întărise prin hrisov deplina proprietate a Episcopiei asupra târgului Huşi…
Războiul pentru independenţă de la 1877 aduce în prim plan sacrificiile
dorobanţilor de la Iaşi, Vaslui, Bârlad şi Huşi, dar şi a populaţiei care ajută
frontul cu bani, alimente, echipamente…
8
 Nici jertfele de sânge din 1916-1918, 1940-1945 nu ocolesc Huşul. Cad
în „câmpiile de sânge” huşeni nu numai la Mărăşeşti şi Oituz, ori Cireşica, ci şi
la Ţiganca, Cotul Donului şi Stalingrad, apoi în Ungaria, Cehoslovacia…
Huşul istoric e cu ochii la vremuri. Cu ochii celor care l-au înălţat şi
i-au dat faimă: un Melchisedec Ştefănescu care, autor de manuale şi studii,
membru al Academiei Române, înălţat la 17 februarie 1861 în scaunul de
locotenent la episcopia Huşului, o păstoreşte până la 18 noiembrie 1864, iar
în 1868 devine scriitorul primei „Cronici a Huşului”; un Dosoftei,
înscăunat Episcop la Huşi la 10 mai 1658, iar peste 2 ani la Roman, după
care în 1671 Mitropolit al Moldovei, despre care Neculce nota: „Multe
limbi ştia: eleneşte, latineşte, slavoneşte şi altele. Adânc din cărţi ştia şi
deplin călugăr şi cucernic şi blând ca un miel. În ţara noastră, pe aceste
vremuri nu se află un om ca acela”; alesul lui Iacob Stamati, vrednic
înlocuitor al său în scaunul de la Huşi, un bun cărturar, fiu al Fălciului,
născut în decembrie 1768 la Roşieşti, făcut de Iacov ierodiacon al
Episcopiei la numai 16 ani, ieromonah la 19 ani, egumen la Sf. Spiridon la
20 de ani şi episcop la Huşi la 23 ½ ani – la 27 iunie 1782 -, Veniamin
Costache, devine mai apoi Mitropolit al Moldovei, unul dintre cei mai mari
cărturari şi înălţător de suflete româneşti în Moldova; unicat a fost şi
Iacov Antonovici, pretoereu şi profesor de liceu la Bârlad – a păstorit ca
episcop la Huşi între 19 martie 1924 – şi 31 decembrie 1931 – cel care la
17-18 ani, elev la Bârlad, a scris şi publicat prima Geografie a locurilor iar
apoi cea mai frumoasă şi autentică Monografie a comunei natale Bogdana,
iar mai târziu cele cinci volume de Documente bârlădene şi altele…
Lor li se alătură alte şi alte nume de referinţă: Gh. Săulescu, filolog, poet
şi publicist, Boican Ilie, culegător de folclor, Alexandru Grigore, publicist,
Râşcanu Petru, publicist şi traducător, Cireş Vasile, filolog, Vasiliu George,
poet, profesorii medici N. Hortolomei şi N. Lupu, geologii Gr. Răileanu şi
Const. Gheorghiu, profesorul Mihai Ralea, despre care George Călinescu
spunea că „aduce puţin din Barrès în facultatea de a lua repede temperatura
locului şi a o traduce în câteva planşe impresioniste”…
Huşul nu era locul în care să mergi şi prin care să treci prea repede.
Graţie daniilor domneşti şi mânăstireşti, a împroprietăririlor, a circuitului
terenurilor, a dezvoltării viticulturii şi pomiculturii, a grădinăritului şi
preocupărilor negustoreşti, el devenise un oraş care îşi invita şi oaspeţii. După
1908, când la Huşi se înfiinţează şcoala viticolă, iar mai apoi prof. ing.
Constantin Hogaş dă certificat de calitate Zghiharei şi Busuioacei de Bohotin,
coboară tot mai multe feţe alese din trenul cu linie îngustă ori din maşinile care
veneau să alerge pe şoseaua care avea să devină internaţională – Crasna – Huşi
– Albiţa, la schimburile de experienţă, la degustările de vinuri, la expoziţiile
pomi-viticole şi grădinărie.
În vinoteca de la Şcoala viticolă, la Huşi, au coborât nume celebre care
au lăsat amintiri neşterse vreodată: Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu, Emil
Racoviţă, Ion Simionescu, Simion Mehedinţi, Octavian Goga, Vasile Pârvan,
9
G. Ionescu – Siseşti, Liviu Rebreanu, Dimitrie Gusti, Păstorel Teodoreanu,
George Topârceanu, George Lesnea, Constantin Tănase, Marin Preda, Valentin
Silvestru şi mulţi, foarte mulţi alţii.

„Te salut oraş grădină.

Cu contururi iluzorii,
Străjuit de patru dealuri,
Încărcate de podgorii”.

Avea să clameze George Topârceanu. „Huşul e ca o strachină înflorată –

ziua şi ca un cer înstelat şi răsturnat – noaptea” avea să-l vadă Ion Minulescu şi
Claudia Millian.
„Bun îi vinul ghiurghiuliu (adică rozaliu de Bohotin), Cules toamna mai
târziu, Mai pe brumă, mai pe-omăt, Mult mai beau şi nu mă-nbăt”, avea să
declare, cu vocea sa inconfundabilă, Maria Tănase în 1939 la Expoziţia
Universală a vinului de la New York – unde vinul de Huşi n-a lipsit.
Că vinul de Huşi a fost şi a rămas „Vinul casei, vin de vorbă chibzuită şi
pitrecere tihnită”, cum îl „descântă” Ştefan cel Mare.
Busuioacei de Bohotin (B.B.H) Păstorel Teodoreanu i-a dedicat în 1927,
la vinoteca Şcolii de viticultură din Huşi, următorul catren:

„Busuioacă Bohotin,
Vin celebru, vin divin,
Am băut şi eu din el
Nota zece”
Păstorel

Faţă de cele spuse, la vinoteca de la şcoala viticolă, ori la cramele

gospodarilor din târgul Huşilor, vorba de spirit, fireşte, s-a încetăţenit. De aici,
probabil, năzbâtiile şi şotiile dintre poznaşi s-au ţinut lanţ şi s-au răspândit.
„Huşul a fost şi rămâne şi târgul metehnelor”, susţine Gheorghe Chiper,
autorul cărţii intitulate „Târgul trăsniţilor” – editată în anul 1943 la Editura
„Cartea Moldovei” din Iaşi. „Ca şi atunci, cu mulţi ani în urmă, tinerii ori
bătrânii, oamenii târgului aveau obiceiul să se strângă laolaltă, din când în când,
să discute o carte, să schimbe păreri asupra unei conferinţe, să răsfoiască o
revistă şi, printre picături, să guste un pahar cu vin”.
Aşa s-a născut, spune autorul, şi a funcţionat asociaţia cu caracter
„amical” cu numele de „Gânduri bune”, devenită, din cauza degustătorilor, puşi
pe şotii, „Gâturi bune”. Imitându-i pe vârstnici, un grup de elevi a pus temelie
asociaţiei cu scop „sugativ” numită „cu grozăvie tinerească”: „Gâtul veşnic
ud” – G.V.U., devenită şi ea, din cauza unui poliţist surd, - G.P.U., căreia i s-a
dat caracter terorist, după care, pentru descoperirea şi anihilarea ei, au alergat la
Huşi, de la Bucureşti, poliţişti de tot felul…

10
 Huşi, casă de gospodar văzută din stradă
(Aici a fost sediul Sfatului popular raional Huşi în perioada 1962-1968 când am
fost salariatul acestei instituţii)

Anexă a aceleiaşi case văzută din curte

După cum, nu pentru că huşenii ar fi fost chiar oamenii trăsnăilor, era

amintită situaţia de atunci când, în lumea justiţiei de la Fălciu era la modă
corupţia şi avantajele ei pentru unii, în paguba altora, un anume „Moş Calistru”,
în calitate de „girant responsabil” a pus bazele unei reviste „Bomba”, scoasă în
târg la Huşi de „nişte oameni foarte subţiri, în frunte cu Costache Mucalitu şi
Panaite Murgu”. Revistă care, spune Gheorghe Chiper, fecior din părţile
localităţii Arsura, şcolit la Liceul „Cuza Vodă” din Huşi, colaborator la revista
şcolărească „Zorile”, în al său „Târgul trăsniţilor”, „odată buboiul spart şi rana
vindecată, bomba lui Moş Calistru a dispărut” pentru că… „îşi făcuse pe deplin
datoria faţă de cetăţenii târgului”…
Şi mai aflăm de la Ghiţă Chiper, fiu al Huşului:

11
 „Să nu-ţi închipui cetitorule, că târgoveţii noştri sunt beţivi ordinari,
adică dintre acei care se turtesc după prima jumătăţică şi cad sub masă, nu!
Târgoveţii noştri sunt băutori cu sfertul. Bea cetăţeanul un sfert, pe îndelete,
face o pauză, apoi se apucă de al doilea şi aşa mai departe. A început să-i vâjâie
olecuţică urechile, nu-i nimic, un sfert proaspăt şi totul se întoarce de la capăt.
Pe urmă, dat fiind că de la masă nu-i lipseşte, aproape nici unuia, cana
cu vin, târgoveţii noştri sunt, cum s-ar zice, antrenaţi la gustat vinul. Ei beau
când trebuie şi cât trebuie”.
„Dar iarăşi hotărâm…: din poarta
Episcopiei până în vatra târgului şi cu
toată vatra târgului, Episcopia întru nimic
să nu se amestece, ci târgoveţii să fie
volnici a-şi face case, dughene şi alte ce
le-ar trebui, nefiind supăraţi de
Episcopie, fiindcă şed pe loc domnesc”.
Încolo, huşenii s-au dovedit a fi
oameni deştepţi. După cum am spus, de
la Huşi s-au ridicat oameni de seamă,
huşenii aducându-şi aminte şi astăzi că
„cel mai cunoscut în oraş a fost Ernest
Sihastru, un om singuratic şi teribil de
deştept, autor al unui manual de fizică,
dar şi inventator glumeţ, care îşi
construise în casa lui din strada Călăraşi,
sumedenie de dispozitive util amuzante: scripeţi ingenioşi de tras perdelele
direct din pat, instalaţie semimanuală de scărpinat pe spate, o flanelă cu
încălzitor electric la purtător, o trapă automată cu răgaz de 30 de secunde
pentru accesul pisicii în bucătărie sau mai multe capcane concepute felurit după
viteza şi isteţimea fiecărui tip de şoareci, cea mai sofisticată dintre ele având şi
o instalaţie de avertizare sonoră, pentru a semnala în cameră reuşita acţiunii de
prindere. Culmea e că, după moarte, nimeni nu a vrut să se mute în casa
inventatorului. Părea o casă bântuită – ferestrele se deschideau singure, becurile
se aprindeau cu de la sine putere, iar în podea se desprindeau trape
ameninţătoare”.
Reţinând că la Huşi s-ar fi inventat şi probat medical prima pernă
electrică, altă trăsnaie celebră în oraş este casa „cu interiorul afară”, concepută
de octogenarul Ion Frenzţ:
„Om necăjit, care a crescut şi a dat la şcoli înalte şapte copii, Moş Frenzţ
şi-a ridicat la capătul oraşului o căsuţă pe care a început să o decoreze după
inspiraţie şi posibilităţi, cu desene şi culori dintre cele mai fistichii. La streşină,
de pildă, a meşterit un portativ imens, spre disperarea soţiei, care, femeie
domoală, a început să-l certe: „Ce faci, omule? Mi-ai boit casa cu păsărele? (cu
note muzicale, adică). Ca să o îmbuneze, a doua zi, Moş Frenzţ a adăugat sub
streşină câteva versuri, la care era deosebit de iscusit: „Ţi-am pus în prag
12
plăpânde flori,/ Ca la intrare şi ieşire,/ Discret, prin zâmbet de culori/ Să îţi
vorbească de iubire”.
Domolind jarul disperării, Moşul şi-a continuat opera, ornamentând
pereţii casei cu desene inspirate din scrieri filosofice sau cosmogonice, cu un
autoportret în chip de Prometeu şi, alături, soţia sa cu cheile de la cătuşe în
mână. Plantând boltă de vie şi livadă de cireşi în curte, Moş Frenzţ a imaginat o
mică ”Academie huşeană”, organizând mese bogate în aer liber, la care invita
condeieri locali, dar şi nume sonore de la Bucureşti – de la Păunescu la Pituţ, de
la Grigore Hagiu la Ana Blandiana, unii dintre ei oprindu-se şi pe la vinoteca
Liceului agroviticol din localitate.
„Fără şcoală prea multă, uimea prin talentul său artistic (violonist şi
fluieraş fără cusur), dar mai ales prin memoria sa formidabilă, prin miile de
versuri recitate pe derost din Puşkin, Bacovia, Esenin, Eminescu, Blaga. După
moarte, casa lui (Moş Frenzţ) plină de desene şi stihuri amar-vesele (ca la
Săpânţa) s-a degradat rapid şi fără întoarcere. Din toate au mai rămas pe un
perete prăvălit, ca un epitaf pe propriul mormânt, câteva versuri: „Nucul mare
şi rotat,/ De şale se îndoaie;/ Când are rod bogat/ Atunci – la bătaie”, notează
Sorin Preda în reportajul său „Huşi – „Târgul trăsniţilor” şi al marilor
sentimentali”, Bucureşti, 10-17 mai 2004.
„Pentru că a jucat cel mai important rol în Târgul trăsniţilor, a avut
rosturi în viaţa de stat, a dispus de o trăsneală cu totul deosebită şi superioară
contemporanilor săi şi, pe deasupra, pentru că are cele mai stăruitoare accente
în amintirile” autorului Gheorghi Chiper, cartea – „Târgul trăsniţilor” începe cu
…Moş Zagreb, aşa cum îi spuneau elevii lui, care „i-au ştiut de frică dar care
nu l-au preţuit decât după terminarea şcolii”.

Casa părintească din Huşi a domnitorului Alexandru Ioan Cuza

Profesor de limba germană la liceul din Huşi, moş Zagreb a rămas peste
timp în amintirea localnicilor ca pedagog, diriginte, luptător, patriot, un om cu
păreri personale, un îndărătnic, un războinic, un trăsnit…

13
 Conu' Sandu – Văcarul, primarul târgului, dăinuie tot dintr-o trăsnaie
care a constat din săvârşirea unei pozne: pentru că cireada cu vaci a oraşului nu
era bine păstorită, vacile nu dădeau lapte, primarul se deplasează doi kilometri
de târg, găseşte văcarii dormind, le aplică Constituţia punitivă, rămâne cu
vitele, le paşte, iar seara le aduce personal la … marginea târgului.
Nae Păsărescu – cunoscut sub numele de „Nae, şăpti ouă” – profesor de
geografie, pricepător al limbii latine şi licenţiat al facultăţii de drept, dar şi fiica
lui „Cimi”, „o isterică sub toate aspectele şi manifestările”, ca şi Vasile Secure,
şef al judecătoriei mixte locale, Petrache Feodoru de la clubul liberal, amator şi
el de muncă la judecătorie dar şi de viaţă politică, client al presei locale, până la
Galiţă Posteucă, cel care „dormea ziua iar noaptea umbla prin mahala chiuind
ori zădărând câinii”, toţi nişte trăsniţi au fost şi aşa au rămas.
Ca şi Mitică Toloacă, gata oricând să fie părtaş la un chefuleţ „c-o
mămăligă de cinci mertice, c-o coadă de scrumbie pârjolită prin spuză şi lângă
vrana unei gălăţele cu vin roşu”, ori Iordache Facle care, dacă ar trăi, ar zvârli
cu toporul după cel care l-a pus în carte, el fiind tot avocat de meserie la Huşi
dar fără „a fi pledat vreodată”, erau în atenţia concitadinilor, precum şi Ileana
Manciu, Maranda şi Nastratin Drăcilă, din dosul Episcopiei – unii gazde de
elevi a căror număr „n-a fost niciodată mai mic de cincisprezece şi pentru care,
cum se asigura mâncarea şi paturile „nu avea nici o importanţă”.

Şi, cu voia ori fără voia Măriei Sale Matei Ghica Vodă, la Huşi s-au ridicat case
şi dughene, pe uliţe ca acestea…

Neculai Filon – care îl aducea în faţa localnicilor pe N. Tiron, fiu de

cântăreţ bisericesc care „îşi împlinise anii copilăriei cu toaca şi plânsetul
clopotelor” ajuns prefect al judeţului, ca şi Toma Radu – cel care îşi ciuntise
numele iniţial de Radusievici, şi care, în şcoală, se ocupa de limbile străine
alături de Ghiţă Săvestru, profesor de latină la liceul din localitate, au rămas şi
ei, cu ciudăţeniile lor, pildă sau vorbă în târgul Huşilor.
Nu mai vorbim de Osânzanu, în care huşenii îl recunoşteau pe tipograful
Corlăţeanu, cel în atelierele căruia se tipăreau toate publicaţiile timpului.

14
 Dar „oamenii ale căror metehne” le-am pomenit, nu-s cu nimic deosebiţi
de cei mai din vremea noastră decât prin aceea că lor „le plăcea să spună
lucrurilor pe nume”… Pe vremea aceea, gospodinele la Huşi aveau găini şi
cocoşi care cântau dimineaţa de săreau uşile din balamale, nu ca acum când în
târguri, gospodinele, nu toate, au, în loc de găini, câini, cu care înlocuiesc în
gospodărie tot: de la copil până la aparatul de radio”, de la bărbat la televizor.
Încolo, „oamenii târgului, cei care s-au dus, desigur,… au fost, înainte
de toate, dreptcredincioşi, temători de Dumnezeu şi orânduirile sale; statornici
în prietenie şi îndrăgostiţi foarte de târgul lor. Poate de aceea au avut un fel
aparte de a trăi, de a gândi, de a petrece, de a se închina, de a lupta cu greutăţile
vieţii, de a se afirma”…
Cu ei, nu se termină hora trăsniţilor de la Huşi: factorul poştal Ciobanu,
care căra corespondenţa cu şareta şi adormea sus pe capră de-l ducea calul
acasă de la crâşma lui Balan, unde-şi ingurgitase „porţia”; întemeietorul primei
ambulanţe din România de către Carp Azril – „medicul săracilor şi doctorul
fără de arginţi” de la Huşi; birjarul Matei, care era atât de leneş încât, oricine,
urcat în trăsura lui, precis pierdea trenul, oricât de devreme ar fi plecat de acasă
şi oricât s-ar fi „grăbit” dl Matei; vestiţii lăutari locali Coraşcă şi Munteanu
care, de şi-ar fi rupt arcuşurile în nopţile de petrecere, mai ales toamna, în
aromele cramelor proprietarilor de vii de la Ochi, Sara Sacă, Dobrina ori
Moţoc, n-ar fi dus nici lipsa petrecerilor, nici a căsătoriilor; plutăritul pe Prut şi
plimbarea din deal în vale a legumelor şi zarzavaturilor, a tuturor pomăturilor
dar şi a vinurilor pentru împrospătarea şi revigorarea comerţului – toate erau
treaba trăsniţilor de la Huşi.
După cum, în zona trăsnăilor, categorisesc unii, ar fi şi ordinul pe care,
tot de la Huşi, din gara Fălciu, l-a dat Antonescu: „Ostaşi, vă ordon treceţi
Prutul!”
„Cu forma unui fund de cazan, din care „răsar, strălucind în soare,
bisericile evlaviei creştine”, târgul Huşi, privit de pe creştetul Coţoiului, ori de
pe coama Dobrinei, ca pe un fel de „buze” ale cazanului amintit, la fapt de
seară, când din trenul care te aduce şi face ocol furnicarului din vale, îi priveşti
de sus luminile care îl populează, parcă te îndeamnă să te grăbeşti să cobori
repede-repede, că-ţi ies în întâmpinare gazdele… la gară. Aici, la Huşi în
„târgul vieţii neprefăcute”, prieteniile sunt mai statornice şi poate cântecul
privighetorilor este mai altfel, mai altfel pădurea, viile, întinderile vii, şi
pământurile, grădinile, casele gospodarilor sunt binecuvântate într-un fel anume
– de lumea altarelor…
„…Casele acestea, cu acoperişurile ninse de teii nădejdilor, adăpostesc
suflete blajine, cu temere de Dumnezeu şi încredere în viaţă”…
„…Nicăieri, poate, ca în târgul nostru, sentimentul despotic nu a fost
mai bine păstrat, prin chiar aşezarea caselor; izolate de vecini, cu garduri
frumos construite şi porţi cu tainice zăvoare; cu grădiniţe din care trandafirii
suie cerdacul până la ferestre spre a-şi cădelniţa parfumul în calea tinereţii
visătoare”…
15
 Huşul este oraşul cu cea mai însemnată vinotecă din ţară, locul unde
„crama a fost şi a rămas cel mai prietenos bârlog, iar butoiul… tovarăşul
care niciodată nu a trădat”…
Dar cine îşi mai aduce aminte de cramele sau casele care adăposteau
budanele brumate în plină lună a lui cuptor şi către care se îndemnau însetaţi
invitaţii, prietenii la şuetele şi petrecerile organizate: la „Nicolau”, la
„Hortolomei”, la „Patraş”, la „Balan”, la”Petrăchescu”, la „Leondar”, la
„Chelibac”, la „Hogaş” sau „Gheorghiu” – la… Vinotecă?
Iubitori şi păstrători ai tradiţiei, la muzeul viticol al şcolii din Huşi, dar
şi la şcolile din teritoriu, precum şi în gospodăriile localnicilor, uneltele
tradiţionale pentru prepararea vinurilor sunt încă la mare cinste: teascul şi
şuruburile sale, budanele, linul în care se pun strugurii şi se zdrobesc, ba şi
mustuitorul, ciubărul, deja, din lemn de dud sau de stejar, nu se pregătesc
toamna, ci din timp sunt revăzute, gospodărite, păpurite, strânse în chingi şi
păstrate… pentru noua recoltă.
E un semn al perenităţii.
După cum susţin localnicii, adevărata viaţă a huşenilor a fost, şi poate
mai este, în afara oraşului, la pădure, pe dealuri, în inima podgoriilor, a
livezilor, la grădinărit ori tot sus, la Coţoiul, la Moţoc… Acolo, în pâlcurile de
salcâmi, lângă tufele de soc, liliac şi sălcioară, lângă nucii cei bătrâni, în
mijlocul zarzacanelelor, a toporaşilor, zambilelor, lalelelor, a stânjineilor şi
trandafirilor imperiali, după ce ai străbătut aleele şi podeţele, ai escaladat
pârleazurile şi ai înghiţit cu flămânzire aleasă aerul primăverii, al verii, ori
toamnei, în căldarea neterminată a parfumurilor- huşenii se simt la ei acasă.
„Vinul de Huşi e uşor şi chiar antialcoolic, deoarece are o tărie mică
şi o aciditate mare şi nu se bea fără mâncare” – spunea Dimitrie Gusti cu
ocazia unei degustări la vinoteca Liceului de specialitate din Huşi.
Huşenii ştiu asta şi întovărăşesc vinul, indiferent de soiul lui, cu
păstrămioară, cu şunculiţă afumată, cu muşchiuleţul făcut ghiuden, sărat şi
ardeiat, fie că provine de la purcelul din curte, fie de la vânatul din pădure, dar
şi cu plăcinte poale în brâu ori cozonaci pufoşi, cu nucă şi stafide, ca la mama
acasă… Într-o altă fază li se alătura chişca şi bulgurul făcut din pasat,
murăturile, în care se strecoară harbuzul, merele şi prunele de un anumit fel,
precum şi boabele de struguri; când nu se mai ştie a se despărţi mâncarea de vin
şi nici face deosebirile, sunt bune şi dulceţurile de caise sau alte fineţuri, din
struguri şi gogonele, pepene roşu ori nuci verzi, cireşe amare şi vişine – de tot
felul…
Oameni iubitori de viaţă înţeleaptă, se respectă între ei şi când este vorba
de un pahar, dar şi la treabă; păstrători autentici ai costumului, cântecului şi
jocului popular huşenii sunt vestiţi în Moldova şi în întreaga Românie, ba şi
peste hotare, în exprimarea şi promovarea tradiţiilor la diferite festivităţi – pe
scenă deschisă – dar şi la horele satului, la nunţi şi botezuri, indiferent că
locuiesc la Răducăneni, Bazga, la Podoleni ori Şchiopeni, la Rânceni sau
Berezeni, Fălciu ori Târzii.
16
 Înmormântările sunt prilej de tristeţe şi de rememorare a faptelor
repauzaţilor în întreaga localitate, preotul şi odoarele bisericeşti fiind la mare
cinste, indiferent de confesiune.
Nostalgicii au şi ei bucuriile lor. Ieşirile la podgorii pentru ei de abia se
reînnoadă – după o perioadă în care accesul a fost mai liber mai mult la Ochi
ori la Moţoc; au dispărut multe din casele ce făceau fala târgului şi au apărut
blocurile. Unii se plâng că au cam dispărut merele creţeşti, pâlcurile de năut şi
mâncarea de bob, prunele avrame, cireşele amare albe, iar cele negre, ca şi
tufele de liliac, parcă-s mai rare. Nici mirosul florii de salcâm nu mai are, într-
un fel, damful şi prospeţimea de altădată, pentru că copacii de un asemenea soi
au devenit şi ei o raritate, ca şi teii de pe marginea străzilor, de după garduri de
unde se mai iţiiau până mai ieri. Sălcioara s-a îmbrăcat şi ea în haină de ospeţie,
iar pădurea Făcăului, câtă a mai rămas, e tot mai departe. Cea de la Dobrina –
din ce în ce mai inaccesibilă, ca şi trenul care îi ducea şi îi aducea pe dr. Lupu
ori pe profesorul Mihail Ralea.
Octavian Cotescu, Alexandru Giugaru, Anton Holban, Nicolae Malaxa,
academicianul Victor Atanasiu, Costache Olăreanu, tot valori ale Huşului au
rămas…
Este în Huşi vreun bust, vreo placă comemorativă, vreo inscripţie, alt
semn de respect pentru cei care i-au clădit şi întreţinut veşnicia?...
Melchisedec – cu a sa „Chronica Huşilor” n-ar merita să-şi aibă locul
său în târgul locotenenţei sale? Apropo, Giugaru – de la drumurile raionale, o fi
mai populând cu „ciurda” lui, cantonul de la care a fost nelipsit o viaţă de om?
Dar Brânzan – „burtosul” – care străjuia porţiunea de drum naţional de la
Crasna – Albiţa, urcând chiar până dincolo de Răducăneni?
Huşenii sunt oamenii grupurilor, al întovărăşirii. Ei nu suportă
singurătatea. Dar când s-a întâmplat să o aibă, şi au rămas doar cu
gândurile, au luat prilejul drept o bună ocazie de împăcare cu lumea.
Trecută, prezentă sau viitoare. Atunci, cu gândurile domolite, reamintindu-şi
că şi clericii sunt oameni, cu păcate pe măsura înălţimii cuvioşiei lor, şi-au spus
rugăciunile, şi-au evocat înaintaşii, şi, tot la un pahar cu vin sau de ţuică,
slobozind din el picăturile cuvenite celor călătoriţi întru Domnul, au rămas în
răgaz şi au vorbit cu… Dumnezeu. Pe care l-au găsit bun sau rău, cumpătat sau
lacom în împărţirea mântuirii lor, funcţie de tăria vinului.
Pentru parfumul viilor, a locurilor de la Huşi, pentru înţelegerea că totuşi
„Târgul trăsniţilor” nu-i decât literatură, dar veridică, iar oamenii lui, de când s-
a ridicat pe Drăslăvăţ primul locaş de închinăciune, trebuinţă de spirit
voievodal, când în Huşi nu prea existau case, şi până astăzi, s-au înmulţit şi au
supravieţuit atât de armonios, ei merită să fie şi să rămână aşa cum au scris cei
ce au făcut-o despre ei şi faptele lor…
Pentru că, după cum observa unul dintre marii noştri scriitori, trecători
prin pivniţele Huşului, dacă „există la ţară şi Hamlet şi Tartuffe; există Avarul
lui Moliere, există Othello; toate figurile complicate şi toate marile pasiuni care

17
clocotesc jos, în adâncime”, de ce n-ar exista şi nu s-ar manifesta, zicem noi, tot
atât de fidel, şi trăsniţii Huşilor?...
De târgul Huşi, cu trăsniţii şi vinurile lui, nu te poţi despărţi niciodată şi
dacă o faci vremelnic, nu poţi să nu laşi loc zâmbetelor, amintirilor… deoarece
dacă i-ai cunoscut locurile şi oamenii, despărţirea devine imposibilă!
Iar pentru că am ajuns la Sfârşit de Cuvânt, ca cel care ani de zile am
locuit cu familia şi am muncit la Huşi – unde am cunoscut şi m-am identificat
cu binele şi relele zonei – stau şi mă întreb, răscolitul ziarelor şi revistelor, cu
dorinţa de a readuce în faţă persoane şi fapte ale meleagurilor, n-o fi tot o
meteahnă, proprie celor care, din simpatie şi consideraţie eternă, li s-au zis
trăsniţi? La drept vorbind, năzbâtii, şotii sau pozne s-au întâmplat şi la case mai
mari.
Dar mai bine, haidem să-i cunoaştem şi pe huşeni, mai îndeaproape, la ei
acasă!
Nu însă înainte de a ne referi şi la unele adevăruri de importantă mărime
care privesc şi perspectivele.
Reţinând ceea ce spunea Nicolae Iorga că „numai atunci când fiecare
sat, fiecare comună, fiecare colţ de ţară vor avea scrise istoria lor, vom
avea în întregime scrisă istoria patriei noastre”, însufleţiţi în lucru şi de
zicerile lui Ion Creangă „Iubite cetitoriu, Multe prostii ăi fi citit de când
eşti. Ceteşte, rogu-te, şi ceste şi, unde-i vedé că nu-ţi vin la socoteală, ie
pana în mână şi dă şi tu altceva mai bun la iveală, căci eu atâta m-am
priceput şi atâta am făcut”, şi coborând în realitatea prezentului, subliniată de
un cercetător actual, Dan Răvaru, că asistăm la o strădanie a cărturarilor locali,
benefică şi care ilustrează un fenomen care, din fericire, se instituţionalizează –
acela al localismului creator în ştiinţă, cultură şi artă, asupra ultimului, care se
conjugă armonios cu observaţiile titanilor citaţi, merită să ne oprim. Într-
adevăr, este foarte bine că şi în publicistica de după 1989, în multe localităţi,
fiinţează pe lângă primării, biserici, şcoli, cămine culturale, alte instituţii, o
salbă de publicaţii. Printre acestea le-aş aminti pe „Elanul” de la Giurcani,
„Vutcani” de la Vutcani, „Orizonturi” de la Chirceşti, „Prutul” de la Huşi,
„Muguri de viitor” de la Sărăţeni-Murgeni, „Visătorii” de la Puieşti,
„Cuvântul” de la Cozia, „Ecouri răducănene” şi „Vestea Bună” de la
Răducăneni, cu condeie harnice şi pricepute în cercetare şi scriere, precum
cunoscuţii Marin Rotaru şi Gheorghe Gherghe, Costin Clit, Ion Diaconu, Elena
Olariu, Florin Varvara, Andrei Petru (Petruş) ş.a. care duc cu succes ceea ce au
început şi creat, într-o altă perioadă, nume de înaltă cultură – Costache
Calligari, Virgil Caraivan, Gh. Ghibănescu, Iacob Antonovici, Ghenuţă Coman
ş.a.
Unele dintre publicaţiile citate, cum sunt „Orizonturi” de la Chirceşti,
revistă de cultură şi informaţie a şcolii „Ion Creangă”, „Visătorii”, revistă
literară a cenaclului „Visătorii” – Grupul şcolar agricol Puieşti Vaslui, prin
producţiile puse în pagini, nu numai că infirmă ceea ce se vehiculează tot mai
insistent că „tinerii nu mai au timp sau răbdarea să mai şi citească”, ci prin ceea
18
ce fac şi publică vin să probeze căci activează nu numai ca nesătui consumatori
de literatură, ci, adesea, sunt creatorii ei, cum s-a întâmplat, oricând, atunci
când şcoala, biserica, părinţii dar şi instituţiile coordonatoare au ştiut să-şi facă
datoria.
De aceea, apăsăm şi noi pe ceea ce se numeşte presă, ca mijloc de
comunicare, şi ţinem să vedem că factorii cu chemare ştiu să fructifice şi să
ofere societăţii aceste importante schimburi de mesaje, purtătoare de ştiinţă,
cultură, de informaţie în general.
Continuăm însă să semnalăm ceea ce mereu am subliniat. Nu toate
publicaţiile din teritoriu sunt cuprinse în fondul documentar şi arhivistic al
bibliotecilor din centrul de judeţ, dar mai ales din cele ale capitalei culturale a
Moldovei care este Iaşul. Este vorba mai ales de publicaţiile de după 1989 care
nu sunt expediate instituţiilor citate, nu sunt cunoscute la nivelul conducerilor
instituţiilor judeţene cu rol coordonator şi îndrumător în cultură, învăţământ şi
cercetare, şi chiar a celor care răspândesc şi ar trebui să susţină cultura
religioasă. Bibliotecile judeţene au un sector ce se ocupă de bibliotecile
comunale, dar la Iaşi de exemplu, nimeni nu cunoaşte ce publicaţii sunt editate
la comunele şi satele unde se deplasează (!) coordonatorii, deşi, în unele locuri,
bibliotecarii sunt sufletul revistelor. Nici schimbul dintre publicaţii nu se mai
practică, cum făceau odată revistele şi ziarele care apăreau la Bârlad, Vaslui şi
Huşi, lăsându-ne o zestre preţioasă, deşi incompletă, în arhivele de specialitate.
Faţă de cele spuse îmi stăruie în minte spusele învăţătorului,
profesorului de gimnaziu, profesorului de liceu, directorului şcolar,
inspectorului şcolar, deputatului şi fecundului publicist Petru Bejinariu de la
Rădăuţi care semnala că „perspectiva integrării europene nu înseamnă
renunţarea sau anularea valorilor naţionale, pentru că acestea mai curând
sunt o zestre cu care se va îmbogăţi Europa unită”, că „în plan educativ,
şcoala, biserica, familia şi organizaţiile nonguvernamentale au datoria
conservării cu mare grijă şi apoi a perpetuării valorilor culturale şi morale
naţionale” (vezi volumul „Libertăţi şi Constrângeri”, Editura Bucovina, Iaşi,
2006, p. 202).
Numai că, spune Petru Bejinariu în alt loc (p. 220) România, candidată
la Clubul ţărilor europene, „nu a început nici cu învăţământul, nici cu
educaţia”, cum normal ar fi fost, ci cu „prospectarea şi exploatarea
cărbunelui, producerea oţelului”, cu problemele politice şi militare, când,
cunoscut este, transformarea şi dezvoltarea celor de mai sus, puse în operă,
prioritar, presupun în primul rând educaţia, pregătirea oamenilor care vor
iniţia şi promova anatomiile şi fiziologiile de tip european. Învăţarea
acestora presupune nu numai priorităţi şi eforturi, ci stăruinţă, depusă nu prin
şoc ci în timp, pregătită, mai ales că la noi cultura ca şi învăţământul au tare
conservatoare, nu suportă modificările şi îmbunătăţirile rapide, luate pe
loc. De aceea şi fondurile PHARE şi SAPARD rămân necheltuite, pentru că nu
avem proiecte, nu am pregătit cadrele, care, totuşi încasează şomajul fără a fi
„dirijate”, pregătite şi folosite către munci utile, de perspectivă, dar şi imediate.
19
 „Esenţial în cazul României rămâne valorificarea şi promovarea în
noile anatomii şi fiziologii şcolare şi universitare a valorilor şcolii
tradiţionale româneşti”, imperativ sesizat şi folosit la timp de către Centrul
pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Vaslui care a pus în
circulaţie până acum, într-o primă fază, printr-o ediţie anastatică 3 volume din
ceea ce a fost şi este ediţia iniţială a revistei „Ion Creangă” de la Bârlad,
apărută în anii 1908-1921. Lucru care s-a întâmplat în 1996 şi la Rădăuţi cu
„Iconar” din perioada anilor 1935 – 1938, argumente suficiente ca actualele
publicaţii să fie primite şi tratate cu deferenţă.
Plecând de la europenizare către globalizare, cel invocat ne atrage
atenţia şi în altă privinţă: „instituţiile noastre culturale, de la Bibliotecă şi
Căminul Cultural sătesc şi până la Uniunea Scriitorilor, calendarul anual
al obiceiurilor şi tradiţiilor româneşti, manifestările culturale specifice pe
zone şi localităţi etc. sunt structuri şi forme care trebuie menţinute,
promovate şi consolidate în spaţiul spiritual românesc” (p. 262).
Despre ce fel de perpetuare a valorilor, ce fel de tratament deferenţios
faţă de opere, obiceiuri şi tradiţii poate fi vorba, în cazul de faţă, când nici cei
din cultură, nici cei din învăţământ, nici chiar biserica nu-şi cunosc schimburile
din domeniile în care profesează, dacă în numele independenţei şi a
nesubordonării publicaţiilor din teritoriu, acestea nu sunt cunoscute nici măcar
ca fenomen istorico-literar şi religios?
În acest caz, publicaţiile de care aminteam, neidentificate, neînscrise
într-o evidenţă, lăsate în necunoscut ori făcându-şi singure finanţarea şi
publicitatea, cu ocazia diferitelor simpozioane publice, cum bine şi corect
procedează cele din zona Vaslui, nu devin şi rămân un fel de copii ai nimănui,
ca să nu le spunem direct copii ai străzii, deşi, multe dintre ele, sunt adevărate
bijuterii care înmagazinează istorie, cultură, etnografie şi folclorul local? Se
înţelege, cei plătiţi pentru promovarea culturii, ştiinţei şi învăţământului, a
culturii religioase în teritoriu, nu trebuie să rămână indiferenţi faţă de valorile
amintite, chiar dacă factorii de la centru, în bâjbâielile lor tehnico-financiare,
mai ales de interes personal, nu le-au stabilit sarcini de serviciu specifice. Lipsa
de idei locale în conservarea, dar mai ales în valorificarea noului, care se
dovedeşte înmagazinator de carate, fac din noi, populaţia, dar mai ales din
cititorii de mâine, copiii, nepoţii şi strănepoţii noştri, adevăraţii pierzanţi.
Căutarea vinovatului atunci, cum se întâmplă de obicei, rămâne tardivă. Mulţi
vor fi vecinii care ne vor fi depăşit şi în această direcţie.

Autorul

20
 Anuarul Eparhiei Huşilor

Anuarul, într-adevăr, începea cu

„Istoricul Eparhiei Huşilor”, date despre
episcopii şi vicarii care au păstorit în Eparhia
Huşilor, informaţii despre structura „Bisericii
autocefale ortodoxe a României”, păstoria în
teritoriu şi parohiile pe cele trei judeţe – Fălciu,
Vaslui şi Tutova la care, ulterior, se adaugă
„Partea literară” a publicaţiei.
Anuarul pe anul 1935, cuprinzând 114
pagini, este tipărit la Atelierul Zanet
Corlăţeanu din Huşi, cel pe anul 1936 – cu 174
pagini, şi pentru anul 1938 – care era dedicat şi
împlinirii a cinci ani de păstorie (11 martie
1934-1939) a P.S. Episcop Nifon Criveanu, în 362 pagini – la Tipografia
George Cerchez – Huşi – ultimele două întocmite de pr. Anton I. Popescu,
consilier referent la Eparhie.
Cu Anuarul în mână, iată ce aflăm despre trecutul Eparhiei Huşilor:
„Biserica episcopală e cu un veac mai veche decât Eparhia. Spre
sfârşitul veacului în care a domnit, Ştefan cel Mare a înălţat lângă casa
domnească din Huşi un sfânt locaş – Catedrala de astăzi a Sf. Episcopii.
În toamna anului 1491 când Vodă Ştefan a sfinţit biserica domnească de
la curte, Huşul nu era decât o biată mică aşezare sub codrul care se întindea din
dealul Lohanului spre răsărit. Atât de mic şi de neînsemnat era Huşul, încât
ctitorul a trebuit să însemne în pisania săpată în piatră, deasupra uşii bisericii,
însemnarea: „In Husso, pe Drăslăvăţ.” Deci era mai cunoscut pârâiaşul
Drăslăvăţ decât aşezarea huşenilor.
După o sută de ani de dăinuire a bisericii din curtea domnească a luat
fiinţă la Huşi Episcopia, cea mai de jos Eparhie a ţării.
La data înfiinţării Eparhia Huşilor era formată din următoarele judeţe,
aflăm din Anuarul din 1934: Fălciu, Lăpuşna, Orheiul şi Soroca, autorul
explicând şi motivul înfiinţării eparhiei – teritoriul Ţării Moldovei fiind prea
întins nu putea fi îngrijit cu înlesnire de cele trei eparhii în fiinţă, Iaşi, Roman şi
Rădăuţi, iar teritoriul Basarabiei, dobândit de la turci, avea nevoie de conducere
duhovnicească mai apropiată, ceea ce a dus la înfiinţarea Eparhiei Huşilor.
Ulterior, turcii şi tătarii reiau stăpânirea a o bună parte din Basarabia,
care trece şi bisericeşte de la eparhia Huşi la Mitropolia Proilaviei (Brăilei), iar
între 1769-1774, când Principatele revin sub stăpânirea rusească, porţiunea în
discuţie revine iarăşi la Eparhia Huşilor – dar după 1774, odată cu reînfiinţarea
Mitropoliei Proilaviei teritoriul rămâne în stăpânire turcească. Ca în 1812,
21
Basarabia fiind alipită la Rusia, eparhia Huşilor să rămână formată numai din
teritoriul judeţului Fălciu.
Moldova avea patru eparhii: Mitropolia, episcopiile de Roman, Rădăuţi
şi, acum, la Huşi, pentru că, sub Aron Vodă, în alianţă cu Mihai Viteazul, ţara
îşi luase înapoi sudul Basarabiei, iar „aici, la Huşi, erau moşii ale domniei, ce
puteau fi dăruite şi pentru că în oraş se afla o bună biserică veche, de la Ştefan
cel Mare”, spune Nicolae Iorga în „Istoria bisericii române”, ed. II, vol. I,
p. 240.
Anul precis al înfiinţării Episcopiei de Huşi nu se poate şti exact dar
episcopul Melchisedec, în „Cronica Huşilor”, arată că a fost înfiinţată de Aron
Vodă – fără a avea şi timp să o înzestreze cu danii.
Hirotonia celui de al IV-lea Episcop al Moldovei a fost făcută de
Mitropolitul Gheorghe Movilă, iar înzestrarea ei cu moşii a fost făcută de
Ieremia Movilă Voievod, actul de înzestrare fiind de la 1592, crede
Melchisedec, când episcop ar fi fost Ioan, cel dintâi Episcop de Huşi, document
pe care Iorga îl consideră că poartă data din „ultimele luni ale anului 1604, din
1605 sau din cele dintâi luni ale lui 1606”.
Oricare ar fi data actului citat, vechimea Episcopiei de Huşi se situează
între anii 1597-1599, timp în care Ieremia Vodă a cerut Patriarhiei de la
Constantinopol şi a obţinut recunoaşterea Mitropoliei Moldovei ca
„Arhiepiscopie canonică şi că în vederea acestei recunoaşteri se crezu de
cuviinţă a-i mai da un sufragent noului Arhiepiscop” (N. Iorga). Acest nou
„sufragent” era episcopul de Huşi.
1. Ioan de Huşi, împreună cu ceilalţi trei ierarhi ai Moldovei –
Mitropolitul Gheorghiu, Episcopii Agafon de Roman şi Teodosie de Rădăuţi –
erau fugiţi cu Ieremia Vodă la Hotin, când la 2 iunie 1600 Mihai Viteazul
cuprinde Moldova şi convoacă un sinod la Iaşi pentru stabilirea conducătorilor
de biserică.
Atunci, se pare, a fost numit la Huşi Episcop – Filotei.
După 26 iulie, când Ioan îşi reia scaunul Episcopal de la Huşi, Filotei a
fost nevoit să se retragă la vreo mănăstire, căutând să facă dovadă de credinţă
faţă de stăpânirea revenită. Aşa se explică de ce la începutul anului 1606, când
Ioan e avansat, pentru devotamentul său faţă de Movileşti, la scaunul Episcopal
de la Rădăuţi, la Huşi, „după aşteptarea de pocăinţă”, este înscăunat Filotei.
În „Tabla cronologică de episcopi a Eparhiei Huşilor”, la pagina 461,
din „Cronica Huşilor” Melchisedec notează, în dreptul numelui episcopilor şi
a anilor în care aceştia au stat în scaun, şi numele Domnilor, ceea ce vom trece
şi noi în paranteză, când vom vorbi de fiecare prelat.
Ioan I figurează în „Cronica Huşilor” ca înscăunat în anul 1592, în
timpul său fiind Domni: Aron tiranul, Ştefan Răzvan şi Ieremia Movilă.
2. Filotei (iunie-septembrie 1600; 1605 – 1607 august) păstoreşte
concomitent cu domnitorul Simion Movilă.
Uricul lui Ieremia Movilă, publicat de Episcopul Melchisedec în
„Cronica Huşilor”, ca act de înzestrare a Episcopiei de la Huşi, unde este
22
hramul Sfinţilor întru tot lăudaţii apostoli Petru şi Pavel, cuprindea satele:
„Plopenii, Coziecii şi Răşeştii şi Siliştea Creţeştii şi Spăriaţi, ce sunt la ţinutul
Fălciului şi Căcăcenii la ţinutul Lăpuşnei, şi cu mori la Pănoasa, ce sunt la gârla
Prutului”…
3. Efrem, al treilea Episcop a stat în scaun la Huşi în anii 1607-1609. La
1617 era la Rădăuţi, avansat de la Huşi, în locul lui fiind numit…
4. Iosif, care a avut o scurtă păstorie – 1617; referindu-se la timpul
episcopiei lui Efrem şi Iosif, Melchisedec notează: timpul episcopiei lor este
obscur.
5. Mitrofan I (1617-1622) este văzut de Melchisedec – care se referă la
un zapis de la 1617 – ca un bun caligraf. A fost şi un bun gospodar, spune
Anuarul. Intervenind deseori la domnie, el a căpătat cărţi de scutire pentru
diferiţi meşteri; porunci către „ureadnicii de Huşi şi Stănileşti” (1618), ori către
„ureadnicul, şoltuzul şi pârgarii din Huşi” (16 aprilie 1619) ca să lase în pace
satele şi scutelnicii Sf. Episcopii.
Mitrofan, pomenit pentru întâia oară la Huşi la 25 martie 1616, a
cumpărat de la un oarecare Antonescu, satul Bratuleşti, cu 250 zloţi, pe care
apoi l-a dăruit metaniei sale Secu.
Ordinul domnitorului Gaşpar, din 1621, pomeneşte de moşiile fălciene
ale Episcopiei ocrotite de administraţie: Plopenii, Hrubenii, Cărligaţii, Creţeştii,
Rânzeştii, Coziacii şi Podenii.
La 8 ianuarie 1622, Domnul ţării, Ştefan Tomşa, anunţa pe conducătorii
administrativi că „a scutit de alte angării… pe doi fântânari, anume Ilaş şi
Polcău, ce sunt de treabă fântânari domneşti” : „bine să ştiţi - încheia Vodă, că
dacă se va strica fântâna, apoi capetele voastre vor şti.”
Fântâna era în curtea Sf. Episcopii. În timpul lui Mitrofan I-iu au fost
domni Radu Michail, Gaşpar Cratian, Alexandru al IV-lea, Ştefan Tomşa a
doua oară.
6. Pavel (1622-1627), pe timpul domniei lui Radu Michail a doua oară
şi Miron Barnovski.
7. Mitrofan al II-lea (1627-1633) este descris ca un bun gospodar.
Când hotarele moşiei Broşteni au fost încălcate, Mitrofan s-a plâns Domnului,
care a poruncit vel căpitanului Ionaşcu Cehan „să stâlpească satul Broşteni,
împreună cu alţi oameni buni şi bătrâni.” După depunerea mărturiei de
hotărnicire din 19 noiembrie 1629, Alexandru Vodă dă hrisovul de hotărnicie
definitivă, scrie Melchisedec în „Cronica Romanului”, II, p. 227.
„…Şi se începe hotarul satului Broşteni, spune cartea domnească, din
sus de gura drumului ce vine din Lohan” (poate de la gara de astăzi) apoi drept
peste dealul Dobrinei, trece Lohanul în sus până la Valea Popii (loc numit astfel
şi azi) până la obârşia lui (fundul Ochiului de azi), apoi peste Recea până în
Vlăcineasa, unde se împreună cu hotarul Chiriţeştilor”(Creţeştii de azi). „Şi am
întărit, porunceşte Vodă, pre acel hotar pe unde sau stâlpit să aibă a ţine
părintele şi rugătorul nostru Mitrofan, Episcopul de Huşi, acel sat ce se cheamă
Broşteni, cu mori şi cu tot venitul neclintit niciodinoară în veci şi să aibă a
23
asculta acel sat de părintele Mitrofan, Episcopul de Huşi şi alt să nu se
amestece înaintea cărţii Domniei Mele”.
Ca ultim act gospodăresc al Vlădicăi Mitrofan este amintit în Anuar
„reînnoirea cărţilor de scuteală ale satelor Episcopiei”, la 8 aprilie 1632, act în
cuprinsul căruia este menţionată şi avansarea sa la Episcopia Roman. Au
domnit în timpul păstoriei sale Alexandru Robu şi Moisi Movilă.
8. Gheorghie (Georgie) 1632-1645) este pomenit pentru prima dată ca
pastor al Huşilor la 20 septembrie 1632 (în timpul lui Alexandru Ilaşcu, Moisi
Movilă a doua oară şi Vasile Lupu) şi a păstorit până la 1645, când a fost nevoit
să demisioneze, domnitorul Vasile Lupu trimiţând la Huşi în aprilie 1645 pe
omul său de încredere, pe Vlădica…
9. Ghedeon I (1645 – 1656). „M-am milostivit Domnia Mea şi am
miluit cu acel scaun de acolo pe rugătorul nostru Ghedeon Episcopul” spunea
cartea domnească din 11 aprilie 1645, cu care a venit la Huşi trimisul
Domnitorului.
În vremea lui Ghedeon, la 24 februarie 1649, se dă actul domnesc prin
care se porunceşte că preoţii nu pot fi judecaţi de altcineva decât de Episcopul
respectiv. Ghedeon n-a rămas credincios domnitorului Vasile Lupu. Când
domnitorul a fost detronat, numai Episcopul de Huşi a stat lângă noul Domn, l-
a miruit în ziua de 13 aprilie 1653, iar la 8 mai, când Vasile Lupu şi-a reluat
tronul de la Ştefan Vodă, pribegia lui Gheorghe Ştefan a fost şi pribegia lui
Ghedeon de la Huşi.
După ce Vodă Vasile şi-a pierdut definitiv scaunul, Ghedeon – unul
dintre cărturarii timpului „de vreme ce a fost agentul lui Gheorghe Ştefan la
Moscova” – avea să devină, pe la 1655, Mitropolit, în locul lui Varlam, căruia
i s-a impus demisia. Deci Ghedeon a fost înscăunat în timpul domniei lui Vasile
Lupu, iar apoi a fost domn Georgie (Gheorghe) Ştefan. În locul de la Huşi avea
să fie numit Episcop…
10. Sava I (1656), călugăr de la Secu şi ucenic al Mitropolitului Varlam.
Peste un an Sava este avansat la Rădăuţi, iar scaunul de la Huşi este ocupat
de…
11. Iorest (1656-1657), pomenit la Huşi în hrisovul lui Gheorghe Ştefan
din 5 aprilie 1656. Trece la Rădăuţi, pe scaunul său aflându-se la 8 martie
1658…
12. Teofan. La 13 martie 1658 domnia lui Gheorghe Ştefan sfârşindu-
se, noul domn, Gheorghe Ghica face schimbări în ierarhia ţării, iar pe Teofan îl
duce la Rădăuţi, Huşii primind în scaun pe un ierarh care avea să lase urme
adânci în istoria bisericească şi în cultura română…
13. Dosoftei (1658-1659) care este înscăunat la Huşi la 10 mai 1658, iar
peste doi ani la Roman, iar mai apoi (1671) Mitropolit al Moldovei. Despre
Dosoftei, Melchisedec notează:”timpul episcopiei lui e scurt şi obscur”.
„Cea mai fericită parte din viaţa lui au trebuit să fie acei mulţi ani din
tinereţe, din bărbăţie pe care i-a petrecut în liniştea munţilor şi a pădurilor,
scăldat în aer limpede la Probota, la Neamţ, la mânăstirile de la poalele
24
munţilor Carpaţi. Aici a scris, fără îndoială, tot ce a tipărit în urmă când
domnitorii stăteau gata să-l ajute. Şi ce n-a isprăvit aici a desăvârşit pe timpul
mai tot aşa de paşnic şi priincios, când a fost Episcop la Roman, scrie Nicolae
Iorga în „Istoria Literaturii Române”, vol. I, p. 373, Iar cronicarul Neculcea
notează: „Multe limbi ştia: eleneşte, latineşte, slavoneşte şi altele. Adânc din
cărţi ştia, şi, deplin călugăr şi cucernic, şi blând ca un miel. În ţara noastră, pe
aceste vremuri nu se afla un om ca acela”.
El e călugărul care a dat românilor cea dintâi liturghie în româneşte, la
1679, traducând-o din greceşte, „ca un dar limbii româneşti”, completează
autorul Anuarului Eparhiei Huşilor a anului 1938.
14. Serafim (1659-1667) este episcopul care, din cauza greutăţii
vremurilor şi a sărăciei Episcopiei, s-a plâns noului domn, Dabija Vodă, care,
prin carte domnească, datată de Melchisedec din 1662 – aduce la cunoştinţă
autorităţilor huşene că „a învoit Episcopului de Huşi a aduce coloni din ţări
străine şi a-i aşeza în satul Plopeni şi că-i scuteşte de toate dările în curs de 4
ani”.
Plopenii era un sat, azi mahala a oraşului Huşi, locuită de bulgari,
colonii aduşi de Serafim.
„…Venit-au părintele şi rugătorul nostru Seramfim, Episcopul de Huşi,
şi s-a jeluit cu jalbă, zicând că au slăbit şi au sărăcit Sf. Episcopie mai de tot şi
au scăzut din toate bucatele, pentru destule nevoi şi prade şi au rămas fără
nimic”, scrie hrisovul lui Dabija. De aceea a şi dat Domnitorul Episcopiei
„zeciuială din vin şi pâine din tot venitul acelui sat Broşteni”, azi mahala a
Huşilor.
La 20 iunie 1665, Serafim scoate carte domnească de stăpânire a siliştei
Râşeştilor din ţinutul Fălciului. „A fost episcopul care s-a interesat şi a obţinut
multe scutiri şi danii domneşti de la toţi domnii care s-au succedat la tron în
vremea păstoriei sale”, – spune Anuarul, care explică şi de ce „Huşii au o
populaţie împestriţată: români, bulgari, unguri, evrei, ţigani etc. – bulgarii şi
ţiganii fiind aduşi aici de Episcopie. Domni în Moldova în acea perioadă au
fost: Ştefan Lupu, Eustratie Dabija, Duca, Ilaşu, Alexandru.
De la Huşi, Episcopul Serafim a trecut la Rădăuţi, de unde a demisionat
pe la 1682. În locul lui păstorea la Huşi, la 20 mai 1667…
15. Ioan al II-lea (1667-1674) la data de 20 mai 1667 întăreşte cu
pecetea Episcopiei (cu chipul Sfinţilor Apostoli, sub care a semnat vlădica
„Ioan Episcop Husschi” după care urma ordinea ierarhică a slujitorilor: dichiul,
adică avocatul Episcopiei, eclesiarhul, preoţii şi diaconii) actul de vânzare a
unei vii din Plopeni.
La 1673 Vlădica Ioan se plânge Domnului că târgoveţii încalcă moşia
Plopeni. Îndată se restabilesc hotarele, iar prin carte voievodală, Episcopia
capătă şi zeciuiala viilor plătită de târgoveţi pe acea moşie, cum avea şi pe
moşia Broşteni.
La 1674, după bătălia de la Gura Bohotinului, unde Dumitraşcu Vodă
Cantacuzino, cu ajutor de la turci, iese biruitor şi ocupă scaunul lui Petriceicu
25
(a păstorit în timpul domniei: Duca Vodă a doua oară, Ştefan Petriceicu şi
Dumitraşcu Cantacuzino), Mitropolia Moldovei fiind vacantă prin fuga în
Polonia a lui Dosoftei, este înălţat în scaun Teodosie de Roman, iar la Roman
avansează îndată gazda de la Huşi a domnitorului – Ioan al II-lea, la Huşi
urmând a păstori…
16. Sofronie I (1674-1678) s-a bucurat de favoarea noului domn
Antonie Ruset, şi pe lângă „scutiri de vamă pentru oamenii Episcopiei”, a
obţinut, prin actul din 31 martie 1674 titlul de proprietar definitiv asupra moşiei
Broşteni. El obţine la 12 ianuarie 1675 şi dreptul de a popula Cârligaţii şi
Creţeştii cu „colonişti străini” – ceea ce explică existenţa a destui ţigani aici.
Episcopia sub Sofroni I a primit de la monahia Doroteia şi 3 dughene în
Chişinău (Cronica Huşilor, p. 471).
17. Calistru, după unele documente, păstoreşte ca Episcop la Huşi, la 26
aprilie 1678, dar e pomenit aici şi în 1677, în actul de închinare către Sf.
Mormânt a Mânăstirii Probota – existenţă care poate fi pusă – spun cronicile
locale – în legătură cu evenimentul de la 1677, când Duca Vodă (a treia oară la
domnie) l-a înlocuit la tron pe Antonie Ruset.
De numele lui Calistru e legată primirea, de către Episcopie, a moşiei
Topor de peste Prut, ca danie de la Alexandru Ramandi (după alţii – Iamandi),
prin actul de la 1680 întărit cu pecetea domnească a lui Duca Vodă.
Calistru a fost Episcop al Huşilor până către sfârşitul anului 1682 –
începutul anului 1683, când demisionează. Prin 1688 gira afacerile la
Mitropolia ţării ca „proin al Huşilor”.
18. Mitrofan al III-lea (1683 – 1691), ucenic al Mitropolitului
Dosoftei, la 11 ianuarie 1683 era instalat la Huşi – el fiind „unul din puţinii
ierarhi ai vechimei noastre renumiţi prin învăţătura lor”, cum îl caracterizează
Melchisedec în a sa „Cronica Huşilor”.
La 1686, când Mitropolitul Dosoftei a fost nevoit să fugă în Polonia,
Mitrofan a luat şi el calea, dar în jos, a trecut în Ţara Românească, unde a fost
din plin întrebuinţat, el lucrând la marele monument al literaturii bisericeşti –
Biblia lui Şerban, unde, în epilog, stă scris: „A tot meşteşugul tipografiei şi
îndreptării cuvintelor româneşti ostenitor, de Dumnezeu iubitorul Mitrofan,
Episcopul de Huşi”. În septembrie 1688 Mitrofan avea să aibă bucuria să vadă
cea dintâi biblie românească ieşită şi din mâinile lui. Poate şi pentru aceasta,
Brâncoveanu avea să-l răsplătească, făcându-l la 10 iunie 1690 episcop de
Buzău – unde a păstorit până la 1702. La Huşi el a păstorit în timpul domniei
lui Dumitraşcu pentru a doua oară şi a lui Constantin Cantemir.
19. Varlaam I a fost urmaşul lui Mitrofan la Huşi, păstorind mult
(1691-1709), dar pentru care istoria nu are cuvinte de laudă, Melchisedec
considerându-l, în „Cronica Huşilor”, p. 148, un om mânat de grija de „a-şi
forma o mânăstire a sa”. În acest scop, se spune, a înfiinţat schitul Brădiceşti,
l-a înzestrat cu danii, începând cu cea a logofetesei Maria, care îi dăruieşte
siliştea Brădiceştilor la 28 decembrie 1691. Atât de mult s-a ocupat de
Brădiştea încât, se arată, uitând de mila creştină, atunci când o văduvă, Irina, a
26
fost „luată de grumaz de un turc ca s-o ducă la casa lui”, pentru că soţul ei îi
datora 7 lei, Varlaam, primind plângerea femeii, acesta a plătit turcului 7 lei,
dar văduva i-a dat partea soţului ei, „moşia din Dolheşti, pentru Brădiceşti lui
Varlaam („Cronica Huşilor”, p. 166).
Kogălniceanu, în letopiseţele sale, ed. 1872, tom. II, p. 55, redă scrisul
cronicarului Neculce, privitor la Varlaam: la un Divan, Cantemir Vodă i-ar fi
strigat episcopului: „Popo, ce nu gândeci drept când îţi vin cărţile mele? Ţi-oi
rade pletele!” Atunci vlădică Varlaam, ieşind de la Divan, cu „lacrimi
plângând, rău l-a blestemat”.
În timpul lui s-au perindat mulţi la domnie: Constantin Duca, Antioh
Cantemir, Constantin Duca a doua oară, Mihai Racoviţă, Antioh Cantemir a
doua oară şi Mihai Racoviţă a doua oară.
Varlaam a demisionat la 8 ianuarie 1709, s-a retras la Brădiceşti şi a
lăsat schitul rudeniei sale – Gavril Miclescu.
20. Sava al II-lea, călugăr de la Pângăraţi avea să fie ales noul Episcop
al Huşilor (1709-1713).
Cartea domnească a lui Vodă Mihaiu Racoviţă glăsuieşte în această
privinţă:
„…Scriem domnia mea la toţi orăşenii din târgu de Huşi, vă dăm ştire
tuturor… Iată că domnia mea am socotit cu tot soborul Sf. Biserici de am pus
acolo episcop la Huşi pre cinstit rugătorul nostru prea Sfinţia Sa părintele Kyr
Sava. Pentru aceea, dacă veţi vedea cartea domniei mele, voi cu toţii orăşenii să
aveţi a-l asculta întru toate obiceiurile cele vechi, ca pre un arhiereu… şi să fiţi
ascultători, precum vă poruncim. Că de a veni vreo jalbă la domnia mea să ştiţi
bine că unii ca aceia vor fi de mare certare de la domnia mea”. („Cronica
Huşilor”, p. 178).
Sava a găsit Episcopia distrusă pentru că „cine a fost şi Episcop n-a grijit
pre giur de dânsa nimic” („Cronica Huşilor”, p. 176).
Ce a făcut între timp noul episcop pentru îmbunătăţirea situaţiei
gospodăreşti, au distrus „hoardele păgâne”, pentru că „biruind la Stălineşti
(1711) au prădat şi ars din nou Episcopia – dezbrăcând-o de toate ce a avut”.
La jeluirea Episcopului, noul domn Nicolae Mavrocordat constatând că
Sfânta Episcopie a ajuns „la mare slăbiciune”, i-a acordat scutire de dări pentru
20 de oameni, la 31 mai 1712, iar la 26 august s-a „milostivit dintr-a sa
deosebită milă” şi i-a dăruit bucata de loc domnesc, numit Pleşa. Tot în 1712,
Sfatul arhieresc al ţării, găsind dreaptă cererea Episcopului de Huşi, a anulat
testamentul lui Varlam către ruda sa Gavril Miclescu şi a dat Brădiceştii să-l
chivernisească Episcopia.
Pus episcop de Mihai Vodă Racoviţă, a mai avut ca domnitori pe:
Nicolae Mavrocordat, Dimitrie Cantemir, perioada alianţei Cantemir – Petru cel
Mare la 1711, pe Nicolae Mavrocordat a doua oară. De cu toamnă, 1713, Sava
trecând la Roman, în locul lui vine la Huşi…
21. Iorest (1714-1728), călugăr de la Secu – unde stăreţise 20 de ani,
care capătă altă scutire domnească pentru „nouă oameni străini angajaţi în
27
serviciul Episcopiei” – la 10 martie 1716, după care, la puţin timp, încă pentru
alţi 12 „oameni străini din olatul turcesc şi dintre alte părţi de loc”. A păstorit
sub Matei Racoviţă a doua oară şi Grigore Ghica.
22. Ghedeon al II-lea (1728-1734) este Episcopul care i-a succedat lui
Iorest – care nu se ştie cum a părăsit scaunul – şi a obţinut de la Gheorghe
Ghica hrisov de stăpânire asupra Brădiceştilor, făcându-l metoc al Episcopiei,
iar la 6 mai 1733 de la Constantin Mavrocordat scutire şi drept de a-şi aduce
„zece oameni străini”.
La 8 iunie 1734 Ghedeon era instalat Episcop la Roman – el fiind
ctitorul schitului Sihăstria Secului – iar la Huşi îi urmează…
23. Varlaam II (1734), care, după o păstorire foarte scurtă, trece la
Rădăuţi, scaunul de la Huşi fiind ocupat de…
24. Teofil, fost egumen la Neamţ. În vremea lui (1735-1743), în 1740 a
fost prădată Episcopia de tătari, luându-i până şi hrisoavele Episcopiei –
asigurate la Brădiceşti.
Teofil, plângându-se la domnie, Vodă în hrisovul din 12 septembrie
1740 îşi îngăduie „a nu părăsi mila noastră deasupra Sf. Episcopii. Şi ştiind noi
că se află la mare lipsă între cele trebuitoare… i-am dat acest hrisov cu carele
să aibă a scuti pururi la vremea văcăritului 100 vaci cu boi.” De asemenea,
„scutire pentru 30 cai, 500 stupi, 500 oi şi 20 liuzi (oameni) ce-ar afla Sf. Sa
Părintele Episcopul oameni străini, fără bir”.
Domni în timpul lui Teofil au fost: Grigore Ghica, ocupaţia rusească de
la 1739 şi Constantin Mavrocordat a doua oară.
Vodă Mavrocordat l-a „miluit” pe Teofil avansându-l ca Episcop la
Mitropolia din Roman, iar la Huşi este adus călugărul de la Putna…
25. Iroteiu (1744-1752) de care este legată participarea sa la Sfatul
domnesc convocat de Grigore Ghica pentru a fixa Aşezământul şcolilor din
Moldova, când prin hrisovul din 25 decembrie 1747 s-a hotărât să se „aşeze trei
şcoli slavoneşti şi româneşti, la trei Episcopii: la Roman, Rădăuţi şi Huşi,
pentru care să aibă purtare de grijă Sf. Sale Episcopii”.
Dintr-un alt document din timpul lui Iroteiu se desprinde că schitul
Creţeşti era închinat Episcopiei, căruia în 1748, un oarecare Ioan, i-a dăruit
„partea sa din siliştea Creţeştilor”.
În perioada sa s-au perindat la domnie: Ioan Mavrocordat, Grigore
Ghica a treia oară, Constantin Mavrocordat a doua oară şi Constantin Cehan
Racoviţă.
La 10 mai 1752, vlădica Iroteiu a demisionat iar scaunul huşean l-a
ocupat…
26. Inochentie (mai 1752 – 1 octombrie 1782) unul dintre cei mai
distinşi ierarhi, putnean cu metania, fost dichiu al Episcopiei de Rădăuţi – de
unde Mitropolitul Iacov Putneanu l-a adus la Huşi – fiind ales la 27 mai de
Arhiereii Ţării.
După cum spune Melchisedec, Inochentie s-a ocupat de toate, că
Episcopia era săracă şi datoare, dar s-a distins „cu osebire prin o mare activitate
28
gospodărească. A îmbogăţit Episcopia cu mai multe bogăţii şi-o a îmbogăţit cu
biserică nouă şi cu case” („Cronica Huşilor”, p.228).
Asigurându-se de ajutorul domnitorului Matei Ghica, Episcopul a privit
către Biserica Episcopală care durase 271 de ani, a găsit-o crăpată şi ruinată,
fără turnuri, n-a mai putut-o suferi aşa şi a pus la 1755 de a „risipit-o până în
temelii şi a ridicat alta, mai mare şi mai frumoasă decât vechiul paraclis al curţii
domneşti”.
La cele făcute pentru biserică de către Inochentie s-a adăugat mila
domnului Matei Ghica Voievod care, la 9 ianuarie 1756, în hrisovul emis
aminteşte că „răposatul Ştefan Vodă cel bun, ziditorul acestei Sfinte Episcopii
(adică a bisericii), nu numai că nu a înzestrat-o cu altele, ci încă nici locul pe
care este zidită nu este al ei”, drept care hotărăşte: „Îi dăm danie locul domnesc
pe care este ridicată Episcopia, cu tot locul cât cuprinde ograda mânăstirii”.
„Mai dăm danie Sfintei Episcopii din locul domnesc ce este din dosul
ogrăzii Episcopiei înspre apus, care umblă în lung şi'n lat după hotarnica ce s-a
făcut din porunca domniei mele de către… ispravnicul de Fălciu şi de către…
vornicul de Poartă ca să fie acest loc dreaptă ocină şi moşie de la domnia mea;
pe care loc câţi oameni vor şedea din posluşnicii Episcopiei să nu aibă nici un
amestec cu târgoveţii Huşului, ci să aibă a-şi plăti birul lor deosebi… să aibă a
posluşi Episcopiei după obiceiul celor ce şed pe moşie mânăstirească”.
„Dar iarăşi hotărâm domnia mea şi aceasta: din poarta Episcopiei până
în vatra târgului şi cu toată vatra târgului, Episcopia întru nimic să nu se
amestece, ci târgoveţii să fie volnici a-şi face case, dughene şi alte ce le-ar
trebui, nefiind supăraţi de Episcopie, fiindcă şed pe loc domnesc”.
„Aşişderea m-am milostivit domnia mea cu Sfânta Episcopie şi i-am dat
danie toată dijma, câtă se va face pe locul domnesc; însă numai dijma, nu şi
pământul”…
Vlădica Inochentie a avut multe bucurii de la domnie, dar i-au părut rău
de vestea că la 1 martie 1756 ocrotitorul său – Matei Ghica a fost schimbat de
la domnie.
Însă şi urmaşul acestuia, Constantin Racoviţă i-a arătat înţelegere şi
bunăvoinţă – scrie în Anuar: „Văzând că Episcopia este mai slabă şi mai lipsită
decât altele, ne-am milostivit domnia mea şi din osebită milă a noastră o am
miluit cu o bucată de loc, gospod din hotarul Târgului Huşilor, care loc taie în
curmeziş 56 de stânjeni, mai jos de poarta Episcopiei” – ceea ce însemna o
parte din actualul cartier Corni al Huşului.
Episcopul capătă întărire domnească la 9 septembrie 1756 pentru
hotărnicia moşiilor Râşeştii şi Hrubenii, iar peste două luni obţine o parte din
locul domnesc din Soroca – ce ţinea de Episcopia Huşilor. Tot atunci i s-a dat şi
venitul podului de peste Nistru, de la Soroca.
Şefii administrativi ai ţinutului fiind cantonaţi la Fălciu unde la 1756 era
capitala judeţului şi încercând să se mute la Huşi, vlădica plângându-se
domnitorului, acesta, la 20 noiembrie, le-a poruncit mutarea grabnică înapoi. La

29
15 septembrie 1757 porunca domnească s-a repetat şi sub noul domn – şi aşa a
rămas până la 1834.
Ca un bun gospodar, vlădica Inochentie, spune pr. Anton I. Popescu, în
documentarul său din Anuar, a hotărnicit bine moşiile Episcopiei, „a căpătat
danii multe, le-a îngrijit, le-a apărat, a schimbat moşiile îndepărtate cu altele
mai apropiate, ca Stănileşti şi Volosenii (1761), a oprit prin carte domnească
tăierea samavolnică a pădurii Brădiceşti”.
El a cumpărat satul Săratu la 10 ianuarie 1758, hotărniceşte la 1
noiembrie 1757 moşia de la Toporu, de peste Prut, obţine loc pentru metoc şi
casă la Soroca şi un alt asemenea loc şi la Iaşi, iar la 1767 când se retrage de la
reşedinţa sa din Huşi şi se aşează vremelnic la Brădiceşti, în lipsa lui, Palatul
Episcopal cade prăzii şi i se fură „toate actele de proprietate ale Episcopiei”,
pentru care aleargă la Iaşi, de unde scoate la 20 ianuarie 1768 noi hrisoave de
întărire a vechilor proprietăţi”.
Urmare a ocupării principatelor de către ruşi, care însemna scăparea
românilor de urgia păgânească – în noiembrie 1769 părintele Inochentie, ales
de „Sfatul cel de obşte”, se alătură delegaţiei munteneşti – condusă de
mitropolitul Grigorie – şi pleacă la Petrograd să mulţumească împărătesei
Ecaterina pentru binele făcut.
Călătoria a fost grea şi îndelungată, Inochentie revenind acasă „după o
lipsă de aproape un an”. După căderea lui Grigore Ghica, el scoate noi întăriri
de hotărnicie a moşiilor Episcopiei, astfel că la 1778 este stăpân peste Obilenii
din ţinutul Lăpuşnei, dar şi pentru cele de la Fălciu: Leoştii, Vârâtul sau
Zugravul, Tabăra sau Frăteiul, Hoalbele, Şcheia, Chircanii, Negrii şi Ivăneştii.
Dar în moşia Episcopiei mai intrau Plopenii, Broştenii, Brădiceştii, Buneştii,
Creţeştii, Hrusca, Râşeştii, Stănileştii şi Volosinii, precum şi alte pământuri mai
mici la Tătărăni, Căpoteşti, Dobreni, Corni şi Buneşti.
La 1771 Eparhia Huşului creştea şi ca urmare a morţii lui Daniil, când
Mitropolia Proilaviei s-a desfiinţat iar teritoriul ei s-a împărţit: Brăila s-a dat
Episcopiei Buzăului, Hotinul celei de Rădăuţi iar restul ţinuturilor – Ismail,
Renii, Chilia, Achermanul şi Benderul – Eparhiei Huşilor, situaţie care nu a
ţinut decât trei ani şi 6 luni, pentru că, la 10 iunie 1774, Mitropolia Proilaviei
s-a reînfiinţat şi şi-a reluat teritoriul.
Iată câteva documente în acest sens:
Cartea ce s-a dat Episcopului de Huşi asupra Eparhiei Proilovului din
partea Mitropolitului Kir Gavriil menţiona: „…n-am trecut cu vederea purtarea
de grijă a acestei Eparhii, ci prin bunăvoinţa noastră, aflându-se frăţia sa chir
Inocenţiu, Episcopul Huşului aproape la acele părţi de loc, iată, l-am
însărcinat, poftindu-l ca să aibă purtare de grijă la numita Eparhie şi să
păstorească cu priveghere, şi cu toată osârdia, atât partea bisericească, cât şi
partea politicească, îndreptându-i şi povăţuindu-i către cele sufleteşti spre
mântuirea lor.
Şi osebit de Eparhia Hotinului ce s-au dat sub ocârmuirea frăţiei sale
Episcopului de Rădăuţi, chir Dosofteiu, toată cealaltă Eparhie să fie întru
30
purtarea de grijă a numitului Episcop de Huşi, până când se vor linişti
lucrurile, rămânând întru paşnică stare şi atunci se va pune la cea desăvârşită
bună rânduială”… 10 Ghenar 1771

După ce Gavrilă, Mitropolitul Moldovei,

raporta pentru aceeaşi Eparhie şi către „prea
Înălţatul Grefă Feld – Mareşal „că arhiereul
Daniil Proilavu a răposat la 20 a trecutei luni
decembrie, după mitropoliticeasca obişnuinţă, în
ecdosisul dat Episcopului de Huşi, la 30 aprilie
1773, i se detaliau împuternicirile: „…îi dăm
voie a săvârşi acolo toate cele ce se cuvin
arhieriei, adică să judece şi să cerceteze a doua
oară toate pricinile bisericeşti, ceteţi, cântăreţi şi
purtători de sfeşnice, ipodiaconi şi diaconi să
săvârşească şi să suie şi la rânduiala preoţiei
pre cei vrednici.
Duhovniceşti părinţi prin ale sale cărţi de
Preotul econom V. Ursăcescu duhovnicie, să aşeze monahi şi monahii, să facă
Consilier referent, secţia chipu mare şi chipu mic, de biserici, să
administrativă
sfinţească şi să înveţe pre pravoslavnicul norod
tot lucrul de suflet folositor şi mântuitor, ocârmuindu-i la cele sufleteşti fapte
bune, şi orice va lega să fie legat, şi ce va dezlega să fie dezlegat după pravilă
şi toate câte se cuvin arhieriei sale, săvârşească precum s-a zis.
Drept aceea, …datori să fiţi a da frăţiei sale toată căzuta cinste şi buna
cucernicie şi primire… şi să se pomenească numele „frăţiei sale, la toate
sfintele liturghii, după pravilă”.
(Din „Uricarul” de Theodor Codrescu, tom VI, 1875, p. 391-397)

La 9 ianuarie 1782 a căpătat ultima danie de la Constantin Moruzi prin

hrisovul căruia Episcopia are deplină proprietate şi asupra târgului Huşi:
„Dat-am domnia mea, danie Sfintei Episcopii a Huşilor, toată vatra
târgului Huşilor, cu locul ce are împrejur, ca după cum locul de prin prejur este
miluirea Sfintei Episcopii, aceştia de la alţi luminaţi domni de mai înainte,
precum hrisoavele arată, aşa şi vatra târgului cu tot locul ce are împrejur să fie
iarăşi al Sf. Episcopii a Huşilor, danie şi afierosire de la domnia mea şi dreaptă
ocină şi moşie cu tot venitul din tot locul în veci” („Cronica Huşilor”, p. 330).
Actul acesta, spun cărţile, a creat mare nemulţumire în târg la Huşi, iar
neînţelegerile şi procesele au curs până la 1847 şi chiar până la legea din 1864.
Înaltul ierarh a avut şi altele de suferit. În 1781 a fost otrăvit de
bucătarul său şi a fost tămăduit de dr. Andreas Wolf – care strângea material
pentru o statistică a Moldovei, apărută în 1805.
Lista celor care au condus Moldova este cea mai lungă în timpul lui
Inochentie: Matei Ghica, Constantin Cehan Racoviţă a doua oară, Scarlat
31
Ghica, Ioan Theodor Calimachi, Grigore Ioan Calimachi, Grigore Ghica,
Grigore Calimachi a doua oară, ocupaţia rusească de la 1769-1774, Grigore
Ghica, Constantin Moruzi, Alexandru C. Mavrocordat.
La 1 octombrie 1782 Episcopul Inochentie al Huşilor a adormit întru
Domnul şi a fost îngropat în biserica pe care „El a ridicat-o, a înfrumuseţat-o şi
a înzestrat-o” în rodnica-i păstorie de 30 de ani şi 4 luni.
27. Iacov Stamati (decembrie 1782 – iunie 1792) ocupă scaunul
Episcopiei Huşilor, după două luni şi jumătate de vacanţă succesorală, timp în
care „Episcopia a fost cu desăvârşire jefuită de conducerea fanariotă a ţării”.
„Până şi aşternuturile din casa episcopală au fost furate, ca şi comândurile
multor târgoveţi date în păstrarea venerabilului fost Episcop”.
Noul însărcinat a poruncit „să se facă un pomelnic al fericiţilor ctitori”
ai Episcopiei, a refăcut casa episcopală, a turnat din nou clopotul cel mare, a dat
catedralei o nouă catapeteasmă şi multe podoabe. A cerut şi a obţinut în 1783
de la domnitorul Mavrocordat actul de reîntărire a proprietăţii asupra Huşului.
„Iacov Stamate este Episcopul care a răscumpărat cu 32 pungi, din
banii săi, nişte turci prinşi în război de ruşi şi i-a expediat la Constantinopol”,
fapt pentru care a fost închis la Hotin, fiind bănuit ca trădător, dar e repede
eliberat şi reinstalat cu mare cinste, iar după aproape 10 ani de păstorie, în
iunie 1792, are să fie avansat direct Mitropolit, şi cu intervenţia sultanului care
„a rămas mişcat de gestul răscumpărării prinşilor turci”.
De osteneala Episcopului Stamate la Huşi rămâne faptă nu numai
realizarea unei reşedinţe episcopale drept „o podoabă a Moldovei”, destinată
„pentru locuinţa unui om civilizat, cu felurite aranjamente folositoare, de
exemplu: „fântâni săltătoare, apeducte şi altele asemenea”, cum le evidenţia dr.
Andreas Wolf, ci şi pentru faptul că în 1787, la jumătatea păstoriei sale la
Huşi,”agoniseşte pentru Episcopie o rară şi scumpă comoară: o mână din
moaştele Sfintei Mucenice Kiriachi, ocrotitoare a Sfintei Episcopii, odor
cumpărat cu 100 de lei de la egumenul Ghenadie al Marei Lavre din Atos.
În timpul lui Iacov, la domnie au fost: Alex. Iorgu Mavrocordat, Alex.
Ipsilante, ocupaţia ruso-austriacă de la 1788-1791, Alexandru Moruzi.
28. Veniamin Costache (iunie 1792 – iunie 1796) este alesul lui Iacov
Stamati, vrednic înlocuitor al său în scaunul de la Huşi, un bun cărturar, fiu al
Fălciului, născut în decembrie 1768 la Roşieşti, făcut de Iacov ierodiacon al
Episcopiei la numai 16 ani, ieromonah la 19 ani, egumen la Sf. Spiridon la 20
de ani şi episcop de Huşi la 23½ ani – la 27 iunie 1792.
În timpul lui Veniamin Costachi la domnie au fost Mihail Şuţu şi
Alexandru Calimachi.
După ce în 1793 îşi lasă numele însemnat pe piatra de deasupra uşii din
stânga pridvorului Catedralei – „S-au înnoit această Sfântă Biserică de Sfinţia
Sa Kir Veniamin Kostache, Episcop al Huşului, la anul 1793” – la 1 iunie 1796
Veniamin trece la Episcopia Roman, iar în locul său este ales şi hirotonit la 3
iunie 1796 ca episcop…

32
 29. Gherasim Clipa (iunie 1796 – martie 1803), fiul preotului din
Vicovul de Sus – Bucovina, călugărit la Putna, fugit în Moldova la căderea
Bucovinei sub austrieci, sălăşluit la Slatina – unde ajunge dichiu, calitate în
care trece la Mitropolie.
La Huşi, ca Episcop, a cumpărat pământ pentru Episcopie şi a primit
daruri dar, deşi a păstorit 7 ani „nu se vede să fi rămas la Episcopie vreun
lucru făcut de el.” („Cronica Huşilor”, p. 392).
A slujit sub: Constantin Ipsilante şi Alexandru Moruzi.
În 1803, după ce Veniamin Costache de la Roman trece la Mitropolie, în
locul său e avansat episcop de Roman – Gherasim, iar la Huşi e ales…
30. Meletie I Brandaburul, tot bucovinean, avea 25 sau 26 de ani la 27
martie 1803 când devenea Episcop de Huşi. Fusese călugărit la Iaşi şi făcut
arhidiacon în locul lui Veniamin de Mitropolitul Iacov.
În cei dintâi trei ani de episcopat a refăcut Catedrala, iar în 1806 capătă
învoire de la Domnie să-şi aducă 40 de oameni străini de peste hotare.
Sub păstorirea sa (martie 1803 – mai 1826), Episcopia a pierdut
ţinuturile basarabene prin răpirea Basarabiei în 1812 şi eparhia rămâne doar
cu ţinutul Fălciului. În 1813, când casele episcopale de la Huşi ard, Meletie
intervine şi domnul Scarlat Calimah, prin hrisovul din 13 iunie, aprobă
sporirea dărilor târgoveţilor către Sf. Episcopie şi, tot atunci, la stăruinţa sa
ţinutul Vasluiului se ia de la Roman şi se alipeşte Episcopiei Huşului.
Lista domnitorilor: Scarlat Calimachi, Constantin Ipsilanti, ocupaţia
austriacă de la 1806-1812, Scarlat Calimachi, Mihail Şuţu, Ioan Sturza.
Episcopia Huşului capătă în 1815 drept metoc Biserica Talpalari din
Iaşi. În 1821 când Mitropolitul şi Episcopul de Roman fug de teama Eteriei,
Meletie preia conducerea Bisericii moldovene. La 26 mai 1826, la propunerea
Divanului, Meletie este mutat episcop la Roman, iar la Huşi este numit
ieromonahul de la Neamţ, Sofronie al II-lea Milescu.
*
Înmulţirea clericilor, 1812, Chişinău, 1933, de C.N. Tomescu.
„Din arhivele Chişinăului (consistorială) ni se dă lista nominală a
preoţilor din Eparhia Huşilor în 1812: cercetarea e promovată de adresa
prezidentului divanurilor româneşti Crasnoe Milaşevici, că sunt sate în
Valahia, unde la 3 gospodari sunt 25 de preoţi (Amărăştii, Romanaţi).
Eparhia Huşilor la 1812 îşi întindea administraţia sa mai mult peste
Prut, cum arată izvodul:
1. Soroca, cu 133 comune şi 7 ocoale, se găsesc 287 preoţi, 28 diaconi,
37 ţârcovnici, în total 352;
2. Lăpuşna, cu 53 comune şi 3 ocoale, se găsesc 126 preoţi, 48 diaconi,
63 ţârcovnici, în total 237;
3. Hotărnicenii cu 20 de comune, se găsesc 62 preoţi, 10 diaconi şi 12
ţârcovnici, în total 84;

33
 4-5. Codrului şi Leova, cu 20 comune, se găsesc 30 de preoţi şi 7
ţârcovnici, în total 37;
6. Grecenii cu 17 comune; se găsesc 23 preoţi şi 3 ţârcovnici, în total
26;
7. Eşii, ocolul Braniştei, cu 6 comune, se găsesc 13 preoţi, 2 diaconi şi 8
ţârcovnici, total 23;
8. Fălciul cu 76 comune şi 5 ocoale, se găsesc 175 preoţi, 12 diaconi,
181 ţârcovnici, total 368;
Se aflau în toată Eparhia Huşilor 716 preoţi, 100 diaconi şi 311
ţârcovnici la care se adăugau 28 preoţi bătrâni, 19 diaconi bătrâni şi nevolnici
şi 8 ţârcovnici slobozi de toate slujbele.
Deci la 325 comune slujeau 744 preoţi, 119 diaconi, 319 ţârcovnici,
total 1.182 persoane”.
(Rubrica „Recenzii” din revista istorică „Theodor Codrescu” nr. 6, iunie 1934,
scrisă de Gh. Ghibănescu).

31. Sofronie al II-lea Miclescu (iunie

1826-martie 1851) e hirotonit episcop la 3 iunie
1826. „Subt el, în 1834, s-a mutat isprăvnicia la
Huşi cu judecătorie, eforie şi şcoală primară, după
noile norme ale Regulamentelor organice.”
Atunci, în anul 1847, s-a încercat să se pună capăt
nemulţumirilor târgoveţilor, faţă de Episcopie,
pornite de la actul de la 9 ianuarie 1782 când
Constantin Moruzi întărise prin hrisov deplina
proprietate a Episcopiei asupra târgului Huşi.
Guvernul deleagă pe vornicul Vasile Beldiman şi
pe Costache Burghelea, care cercetează la faţa
locului neînţelegerile şi se hotărăşte ca Episcopia
Teodor Codrescu să dea târgoveţilor un imaş de 1000 de fălci, pe
care să nu se facă semănături, dar orăşenii să plătească pentru el dările fixate.
Venitul obţinut din păşunatul vitelor era hărăzit de Episcopie pentru întreţinerea
cişmelelor din oraş. De pe locul cedat, Episcopia îşi rezervă opt fălci pentru
grădinărie şi mori de apă, cum şi „dreptul de a da locuri de casă în târg”.
Ocupaţia rusească de la 1828-1834 şi domnia lui Mihail Sturza şi
Grigore Ghica au fost în timpul lui Sofronie al II-lea.
Sofronie al II-lea a pus de a reparat şi „casele şi atenansele Episcopiei,
a înconjurat curtea cu zidul de astăzi (1938 n.n.) „a zidit de isnoavă” toate
chiliile din curte, pentru locuinţa personalului clerical, în care a funcţionat
Seminarul de la 1919”, a pus de s-a făcut catapeteasmă nouă Catedralei, iar
pe cea veche a dat-o bisericii Sf. Voievozi din Huşi.
Arhimandritul Calinic Miclescu, nepotul vlădicăi, a făcut şi el danie
Episcopiei: „a plantat curtea şi grădina”.

34
 Adăugăm că în perioada aceea multe lăcaşuri de cult erau închinate
Sfântului Mormânt. Din consemnarea rezultatului licitaţiilor din 1851 a
mânăstirilor închinate Muntelui Athos, iată ce cuprindeau Moşiile mânăstirii
Floreşti din Eparhia Huşilor:
Moşia Laza cu cătunele şi părţile din Toporăşti şi Ivăneşti, Strâmtura şi
Tămăşenii din Tutova şi Vaslui;
Lungenii şi Elacul;
Odaea Bursucanului şi Tihuleştii, şi Antonia (Tutova);
Parte din moşia Bereşti-Covurlui;
Moşia înconjurătoare Mânăstirii cu părţile din Mirceşti şi Dracseni
(Vaslui şi Tutova);
Dughenele din poliţia Bârladul închiriate pe an cu 50 de galbeni (Din
„Uricarul” p. 99, Tom VI, an 1875).
Veniamin al Romanului fiind ales în 1851 Mitropolit al Moldovei şi
scaunul de la Roman devenit liber este luat în primire de Sofronie II, iar la Huşi
vacanţându-se – a fost ales şi sfinţit la 12 martie 1851 ca episcop de Huşi…
32. Meletie II Istrati, călugărit la Doljeşti, sprijinit de marele Veniamin
Costache, ajunge mai întâi stareţ la Slatina, post din care, la numai 34 de ani, a
trecut pe scaunul episcopal de la Huşi, fiind instalat în ajunul Floriilor, la 31
martie.
„Eparhia fiind prea mică, Meletie a stăruit şi a obţinut în 1852 alipirea
de Episcopia Huşilor a judeţelor Tutova şi Covurlui.
El este Episcopul care a înfiinţat la Huşi seminarul, care a funcţionat
mai întâi în chiliile Episcopiei, iar apoi în casele cumpărate cu 1000 de
galbeni, unde era liceul de băieţi în 1938. Tot el este acela care, în bunătatea
sa şi încrederea în oameni, s-a lăsat înduplecat de fratele său, care era
conducătorul partidului care lupta împotriva Unirii, a sprijinit opoziţia, dar
neizbutind, s-a îmbolnăvit şi la 31 iulie 1857 a murit, plâns sincer de multă
lume.
În acest sens, rămâne în documente următorul caz: profesorul Galian de
la „Şcoala publică” din Huşi, înfocat partizan al Unirii, a fost destituit. I s-a
promis reintegrarea numai dacă Episcopul local Meletie II Istrati, sau fratele
lui, Neculai Istrati, mare proprietar şi antiunionist, vor garanta pentru el, „că nu
se va mai amesteca în chestiunea Unirii Principatelor.” Drept urmare,
profesorul s-a îndreptat cu plângere către Comisia Europeană a Marilor Puteri
care se întrunise la Bucureşti şi veghea asupra… Unirii.
Sub Meletie al II-lea Istrati s-a întâmplat ocupaţia rusească şi apoi
austriacă de la 1853-1855 şi perioada caimacanilor Theodor Balş şi Vogoride.
Ghenadie Şăndrea Tripoleos locotenent de episcop (august 1857 –
1 noiembrie 1858) vine la Huşi imediat ce moare Meletie Istrati, îl îngroapă şi
rămâne până la 8 noiembrie 1858 când e înlocuit de…
Calinic Miclescu Charioleos care, şi el, girează ca locotenent de
episcop, până la 15 ianuarie 1861.

35
 Melchisedec Ştefănescu Tripoleos, directorul Seminarului, este numit
la 17 februarie 1861 ca locotenent de episcop la Huşi, de către domnitorul Al. I.
Cuza, fiind omul de încredere al scaunului domnesc, totodată şi Ministru al
Cultelor.
Autor de manuale şi studii, membru al Academiei Române, Melchisedec
a fost folosit de regele Carol şi ca trimis al său în misiune în Rusia – el fiind un
studios de la Kiev.
„Îmbrăcat simplu, străin de lumea mireană a claselor mai înalte,
purtând cu mândrie veşmântul roşiatic de şiac mânăstiresc, el a dus o viaţă
care poate fi un exemplu oricui”, scria despre el Nicolae Iorga.
(„Istoria Bisericii Române”, II, p. 252)

Cu ajutor de la Ministerul Cultelor, el a acoperit biserica, a făcut

sfeşnicele de la icoanele împărăteşti, mai multe rânduri de veşminte preoţeşti şi
diaconeşti, alte lucruri trebuitoare atât în biserică cât şi la casele episcopale.
Sub el s-a prefăcut şi cişmeaua din curtea Episcopiei.
A păstorit la Huşi până la 18 noiembrie 1864, când trece episcop la
Ismail, apoi la Roman – unde moare la 18 mai 1892.
Dionisie Romano Traianupoleos, locotenent episcopal (18 noiembrie
1864 – 11 iulie (23 iunie?) 1865) vine în scaunul lăsat de Melchisedec, nu-i
place, şi-i mutat prin decret domnesc la episcopia Buzău, la 31 mai 1865, spun
alte surse.
33. Iosif Gheorghian (11 iulie 1865 – 11 martie 1879), fost paroh al
capelei române din Paris, apoi stareţ la Burdujeni, vine la Huşi, ca Episcop,
după o vacanţă îndelungată şi păstoreşte aproape 14 ani.
În vremea păstoriei sale, catedrala a obţinut un frumos dar de la
arhiereul Policarp, directorul seminarului: Sf. Aer, care se păstra şi întrebuinţa
şi în anul 1938, spune pr. Anton I. Popescu.
Tot din timpul păstoriei sale a rămas Sfânta Cruce mare, din lemn, care
se scoate în Joia Patimilor, precum şi câteva rânduri de odăjdii şi vesmântărie
preoţească.
La 11 martie 1879 a fost ales mitropolit.
34. Calnic Dima (22 martie 1879 – 27 noiembrie 1886) e născut la
Vutcani, nu departe de Roşieştii lui Veniamin Costachi.
Înainte de a fi episcop a fost arhiereu vicar la Iaşi. A demisionat şi s-a
retras la Iaşi; este îngropat în cimitirul Eternitatea.
35. Silvestru Bălănescu (1o decembrie 1886 – noiembrie 1900).
Călugăr de la Pângăraţi încă de la 16 ani, la 8 noiembrie 1859 era ierodiacon,
urmează seminarul de la Socola, pe care-l absolvă în 1862, iar peste 4 ani (la 8
septembrie 1866) e făcut ieromonah, pleacă la studii la Kiev, revine profesor la
Seminarul Central apoi profesor universitar, iar în 1882 este decan al Facultăţii
de teologie. La 16 septembrie 1879 e sfinţit arhiereu, cu titlul de Piteşteanu, şi
la 10 decembrie 1886 – ales episcop la Huşi, instalat la 22 decembrie.

36
 El a făcut reparaţia radicală a Catedralei Episcopiei, care a fost pictată
de vestitul pictor Tattarescu.
Iată inscripţia amintitoare a acestor fapte, aşezată înlăuntrul Catedralei
de la Huşi, drept deasupra uşii:
„În timpul M.M.L.L. Regelui Carol I, a Soţiei Sale Regina Elisabeta şi a
Principelui Ferdinand, Moştenitorul Tronului, prin neobositele stăruinţe ale P.S.
Episcop al Huşilor Silvestru Bălănescu, s-a făcut la această biserică, în anii
1887-1889 reparaţii radicale şi turla din mijloc. Iar în anii 1890-91, fiind
Miniştrii Cultelor T. Rosetti şi G.D. Teodorescu, s-a zugrăvit de pictorul Gh.
Tattarescu”.
Sub păstoria lui s-au făcut reparaţiile şi la palatul episcopal. N-a păstorit
mult, dar a lăsat urme vrednice, spune părintele Anton I. Popescu.
Calistrat Bârlădeanu, locotenent de episcop noiembrie 1900 - februarie
1902, păstoria sa n-ar mai trebui pomenită, spune mai sus citatul, pentru că,
„undeva, într-un act din arhiva Episcopiei, se spune că a fost „dezastroasă”.
36. Dr. Canon Arămescu Donici (februarie 1902-14 februarie 1912)
instalat la 3 martie 1902 s-a ocupat de unele lucrări gospodăreşti ale episcopiei,
dar, „fiind o fire iute şi grăbit la observaţii, adesea în momente solemne şi-n
public” n-a putut statornici legături părinteşti cu clerul şi poporul.
La 14 februarie 1912 a fost ales Mitropolit Primat – post în care a stat
până la 31 decembrie 1918, când a demisionat şi s-a retras la mănăstire, unde a
decedat la 7 august 1929.
37. Nicodim Munteanu, călugărit la Neamţ, cu studii la Academia din
Kiev, sprijinit de Mitropolitul Iosif Naniescu, în 1908 are încredinţată direcţia
Seminarului din Galaţi. O deţine numai până la 1 aprilie 1909, când trece
arhiereu vicar al Mitropoliei Moldovei, iar în februarie 1912, când scaunul de
episcop la Huşi devine vacant, este chemat la Huşi să-l ocupe.
A păstorit aproape 12 ani.
Pe lângă lucrările de îmbunătăţiri gospodăreşti făcute Palatului,
Catedralei şi atenanselor, sub P.S. Nicodim, s-a plantat mare parte din via
Episcopiei, a stăruit ca Eparhia să-şi recapete moşiile din Basarabia, dar care,
expropriate în vremea revoluţiei ruseşti, nu obţine decât „foarte mici întinderi
de teren, o baltă la Gura Lăpuşnei şi titluri de expropriere”…
În vremea păstoriei sale s-a reînfiinţat la 1919 seminarul şi a condus un
timp şi Arhiepiscopia Chişinăului.
A demisionat la 31 decembrie 1923, s-a retras la Mânăstirea Neamţ, iar
la începutul anului 1935 a fost ales Mitropolit al Moldovei.
38. Iacov Antonovici a păstorit între 19 martie 1924 – 31 decembrie
1931. Provenea din Bogdana Tutova. Fost protoiereu şi profesor în Bârlad, e
numit arhiereu în 1919, apoi episcop la Galaţi, de unde, în 1924, trece la Huşi.
Din grădina Episcopiei a donat 37.000 m.p. teren pentru clădirea
seminarului.
După decesul marelui cărturar Iacov Antonovici – la 31 decembrie 1931
– vacanţa episcopală la Huşi a fost lungă. Aflat în scaun ca locotenent de
37
Episcop, P.S. Arhiereu Veniamin Pocitan, vicarul de la Huşi, în 1938 – arhiereu
vicar la Mitropolia Bucureştilor.
39. P.S. Nifon Criveanu a fost instalat Episcop de Huşi la 11 martie
1934. La editarea Anuarului se împlineau 5 ani de încordată muncă a
vrednicului Episcop a Eparhiei Huşului.
P.S. Episcop Nifon Criveanu s-a
născut la 20 februarie 1889 în comuna
Slătioara, judeţul Romanaţi. Tatăl său – Ilie
Criveanu era învăţător în sat. A urmat
cursurile Seminarului Central din Bucureşti
între anii 1902-1910, teologia, tot în
Bucureşti, între anii 1910-1914, tot timpul
fiind bursier.
A fost hirotonit preot în aprilie 1916,
deservind la Biserica Lucaci din Capitală, ca
preot ajutător, iar în 1922 a fost numit paroh
la Biserica Popa Soare din Bucureşti.
În perioada 1924-1926 a studiat la
P.S. Episcop NIFON CRIVEANU Montpellier şi Paris, trimis de Sf. Patriarhie,
la recomandarea facultăţii de teologie din Bucureşti. În septembrie 1926, la
revenire în ţară, a fost numit director şi profesor la Seminarul Nifon din
Capitală şi deservent la Catedrala Sf. Patriarhii.
A intrat în monahism cu metania la Mânăstirea Cernica în mai 1927. În
septembrie 1928 a fost numit vicar la Episcopia Râmnicului Noului Severin,
fiind Arhimandrit, iar în februarie 1929 a fost hirotonit Arhiereu.
La 19 octombrie 1933 a fost ales Episcop al Huşilor, investit la 9 martie
1934 şi instalat în ziua de 11 martie, 1934.
*

Anuarul Gimnaziului din Huşi

„Spre altă şcoală„ este titlul cărţii sub care dl profesor I. Zelea
Codreanu, în calitate de director, publică Anuarul Gimnaziului din Huşi.
Este o dare de seamă din activitatea domniei sale în timpul unui an de
direcţie şi de ideile ce l-au călăuzit în calitate de conducător de şcoală şi ca
factor cultural în oraşul său. Semnalăm din acest Anuar: rezultatele
frumoase la care a ajuns ducând pe elevi în excursii prin satele din
împrejurimi, cu atâtea prilejuri de educaţie naţională a săteanului şi munca
fără preget pe care a cheltuit-o pentru a aduna pe concetăţenii săi într-o
societate cultural-economică şi a-i hotărî la crearea unei librării pe acţiuni.
Citind Anuarul capeţi credinţa că dl I. Zelea Codreanu se poate
mândri că este unul, din nu tocmai numeroşii profesori care lucrează cu
multă râvnă pentru această „altă şcoală” pe care o dorim cu toţii”.
(Semnează M.D. în „Ramuri”, revistă literară, bilunară, Craiova, 1909, p. 785).
38
 Anuarul Şcoalei secundare de fete gr. II „Elena Doamna”
Anuarul Şcoalei secundare de
fete gr. II „Elena Doamna” din Huşi,
fondată în 1922,, anul şcolar 1922-
1923, realizat la Atelierele Zanet
Corlăţeanu, - Huşi.
În „Darea de seamă” pusă în
primele pagini ale anuarului, se afirmă
că în condiţiile „când peste tot se
înfiinţau gimnazii, licee de băieţi”, puţini se gândiseră „că-i păcat că
jumătatea cealaltă a tineretului unei generaţii” să rămână pe dinafara şcolii.
„Pătrunşi de această nevoie, câţiva oameni inimoşi din acest oraş –
Huşul – au înţeles să facă sacrificii şi să înfiinţeze o astfel de şcoală şi
pentru fete. „Pe bazele vechiului „Pension de domnişoare”, înfiinţat de
asociaţia profesorilor, cu economiile realizate din timpul anului şcolar, ce
se urcau la circa 30.000 lei, pe care vechiul comitet şcolar îl destinase
bazelor clădirii „unui local propriu, s-a început în vara anului 1922
construirea şcolii”.
Comitetul societăţii „Elena Doamna”, cu ajutorul părinţilor, prin
împrumut şi pe baza acţiunilor emise de societate, au realizat o sumă care a
servit la construirea şi mobilarea noului local de şcoală în toamna anului
1922, cursurile urmând a se începe chiar în şcoala nouă.
Recunoscută de stat, autorizată a funcţiona ca liceu cu 8 clase, şcoala
şi-a deschis cursurile în localul liceului de băieţi Cuza Vodă, unde cursurile
s-au ţinut timp de două luni, iar după vacanţa Crăciunului s-a instalat în
localul propriu: Liceul de fete „Elena Doamna”.
Din taxele impuse elevilor, pe lângă care se mai acordau şi scutiri
pentru elevele lipsite de mijloace, se achitau onorariilor personalului
didactic şi administrativ, încălzitul, cheltuielile pentru şcoală, procentele la
poliţele subscrise de membrii comitetului şcolar, plus scadenţele
împrumuturilor la fiecare trimestru.
Elevele înţelegeau că „şcoala nu este înfiinţată ca o fabrică de
certificate, ci pentru a educa, a mlădia sufletele tinere, de a le da o
concepţie de viaţă cinstită şi demnă”.
La 1 aprilie 1923, datorită străduinţelor preşedintelui Comitetului
şcolar – Constantin Al. Holban, deputat de Fălciu, Ministerul „a aprobat
trecerea celor trei dintâi clase în bugetul statului”, „barca şcolii”, parcă, mai
echilibrându-se.
În ziua de 21 mai 1923, elevii şi profesorii şcolii au sărbătorit primul
patron al şcolii lor, în amintirea Domniţei Elena Cuza.

39
 La 20 iunie 1923 se încheiau cursurile unui an şcolar la Liceul
„Elena Doamna”, iar serbarea de fine de an a avut loc în ziua de 28 iunie în
sala de spectacole a Liceului Cuza Vodă.
În cuvântarea ţinută la Biserica Sf. Dumitru, de Sf. Constantin şi
Elena, cu ocazia patronului Liceului de fete Elena Doamna, preotul ec. M.
Bejenariu, profesor de religie la liceul de fete, le spunea elevelor că „trebuie
să-şi amintească mereu că unul din rolurile mari ale femeii este
religiozitatea şi cele ce vor ieşi din această şcoală, vor voi întâi să fie bune
creştine, ca apoi prin virtuţile creştine ce le vor cultiva, să poată aduce
societăţii tot folosul muncii lor”.
Ele erau chemate şi sfătuite: „să nu uitaţi pe cei al căror patron îl
sărbătoriţi, cum nu i-a uitat nici moşii şi strămoşii noştri, ce prin credinţa
lor în Dumnezeu şi prin munca lor cinstită ne-au lăsat nouă moştenire o ţară
frumoasă”.
În anul şcolar 1922-1923 directoarea şcolii era H. Davidescu;
secretară – Cornelia M. Bărcăuanu, care era şi casiera comitetului şcolar.
Corpul didactic era format din 22 cadre cu un total de 224 eleve, din
care 152 promovate în iunie 1923, 53 corigente, 15 retrase, 4 repetente.
*
„Liceul de fete «Elena Doamna» din Huşi a luat fiinţă în anul 1922,
patru ani de la terminarea războiului mondial.
…Atunci, pentru prima oară, s-a făcut apel la ajutorul femeilor în
domeniul public, cărora până acum le fuseseră rezervate mai mult
ocupaţiile casnice. Accesul la cele mai multe ocupaţii publice era interzis
femeilor, fiind socotit incompatibil cu capacitatea şi munca loc. Războiul
însă a dărâmat multe prejudecăţi, printre care şi pe aceasta, iar nevoia de a
completa şi uneori chiar a înlocui munca bărbaţilor cu aceea a femeilor, le-a
deschis larg drumul spre toate carierele, îşi aduce aminte Maria Gociu –
profesoară pensionară, scriind în „Zorile” nr. 1/1967, p. 8-10, revista
Liceului Cuza Vodă din Huşi.
„…Am luat parte activă la clădirea liceului şi am fost prima lui
directoare. Fiindcă şcoala se afla peste drum de liceul de băieţi „Cuza
Vodă”, am socotit nimerit să-i dau numele vrednicii soţii a marelui
domnitor, al cărui suflet a fost tot atât de mare, de nobil şi generos ca şi al
său”.
*
Tot în revista „Zorile” (nr. 2/09/1967 scrie Constantin Marta, printre
altele:
„…La 13 octombrie 1919 I. David ia iniţiativa întemeierii unei şcoli
normale de băieţi, ceea ce ministerul aprobă (tot sub direcţia lui I. David) cu
următoarele condiţii:
- şcoala să funcţioneze după –amiaza în localul liceului (Cuza Vodă);
40
 - şcoala de aplicaţie va fi şcoala primară nr. 1;
- internatul şcolii va fi la liceu, în sala de gimnastică, iar bucătăria şi
sufrageria la subsol, amenajate în parte şi pentru elevii liceului. Este un fapt
demn de menţionat că încă de la începutul anului 1919 a funcţionat un internat
al şcolii şi, din lipsă de spaţiu, dormitorul a fost instalat în laboratorul de fizică
şi chimie. Erau primiţi în internat numai fii de săteni. Administraţia era condusă
de profesorul I. David şi elevii mai mari. La finele anului 1919 se încheie
procesul-verbal al gestiunii de către elevii Poroşnicu Dumitru, Poroşnicu Gh.
Dumitru şi Marta G. Vasile – toţi din Grumezoaia. Contribuţia elevilor era în
bani şi alimente. La încheierea bilanţului se constată un deficit de 809,10 lei.
Fraţii Ignat şi Vasile Marta au rămas datori cu 300 lei pentru alimente.
Neputând achita datoria, ei sunt ajutaţi de Comitetul şcolar, care o acoperă”…
*
Buletinul nr. 2 din august 1924 al judeţului Fălciu făcea cunoscută
„Donaţia Cornelia I. Dragomirescu”: „Doamna Lucia Dragomirescu,
directoarea şcolii nr. 3 de fete din Huşi şi dl. Ioan Dragomirescu, inspector
şcolar (foarte mult timp revizor şcolar al judeţului), în amintirea distinsei lor
fiice Cornelia, decedată în floarea vârstei, au făcut o importantă şi neobişnuită
donaţie Liceului „Elena Doamna” din Huşi, unde neuitata copilă a urmat
cursuri fiind cea mai distinsă (cea întâi) elevă a şcolii”.
Se publica actul prin care se constituia donaţia constând în suma de
80.000 lei în titluri de împrumut, cu renta de 5%, din care pentru 4000 de
lei se instituiau anual 2 premii a câte 2 mii lei fiecare – unul pentru eleva
din clasa VI, cea mai bună la învăţătură, iar altul elevei celei mai sănătoase
din punct de vedere fizic, tot din aceeaşi clasă.
Suma de 4000 lei anual se adăuga celei de 80.000 lei, cu care urma a
se cumpăra alte efecte similare de stat.
Sumei de mai sus i se adăugau:
- o bibliotecă cu 1462 volume, scrise în română, franceză, germană,
italiană, de literatură, ştiinţă, artă, călătorii, precum şi 152 numere din
revistele „Flacăra”, „Orizontul”, „Gândirea”, „Artele frumoase” aşezate
într-un dulap de lemn de strejar, sculptat, şi un catalog amănunţit al
bibliotecii;
- douăsprezece tablouri înrămate: M.S. Regele Ferdinand I, M.S.
Regina Maria, Regele Carol I, Alexandru Ioan Cuza, Sfinţirea Bisericii Sf.
Nicolae din Iaşi, Beethoven, Vigee Lebrun, Edmon Rostand, Guy de
Maupassant, Ibssen, Camillé Lemanier, Peisaj de iarnă (pictură) – ultimele
trei fiind opere ale copilei – Cornelia.
Se prevedea că „în caz de desfiinţare a Liceului de fete „Elena
Doamna”, donaţia va trece în întregime asupra Liceului Cuza Vodă din
Huşi”.
Data donaţiei, 10 decembrie 1923, făcută la Huşi.

41
 *
Anuarul din 1940-1941 al Gimnaziului teoretic „Elena Doamna”
Huşi, apare sub antetul Ministerului Culturii Naţionale şi al Cultelor, în
1942, la tipografia şi librăria Gh. Cerchez, Huşi, în deschidere cu un istoric
al şcolii:
„De la 1922 până la 1 aprilie 1923 a funcţionat ca şcoală particulară cu 8
clase.
De la 1 aprilie 1923 clasele I, II, III, au fost trecute în bugetul statului,
iar de la 1 ianuarie 1924 până la 30 august 1938, a funcţionat ca liceu complet,
tip C de stat.
De la 1 august 1938 până la 1 septembrie 1940, a funcţionat ca gimnaziu
teoretic cu clase în lichidare la cursul superior.
La 1 septembrie 1940 s-a admis cu ordinul Onor Ministerului Educaţiei
Naţionale nr. 183.945 din 8 octombrie 1940, ca pe lângă gimnaziul superior să
funcţioneze şi cursul superior, clasele V, VI, VII, VIII extrabugetare.
Cu ordinul Ministerului Culturii Naţionale nr. 158920 din 29 iulie 1941,
se desfiinţează cursul superior extrabugetar, rămânând ca gimnaziu teoretic”.
În anul şcolar 1940-1941, personalul administrativ al şcolii a fost
constituit din: directoare – Maria Gociu, Casandra Stafie, Georgeta Cristea
de la 1 august 1941; secretară – Eleftera Voivozeanu; casieră – Elena
Drăgoescu; contabil – Constantin Streche; supraveghetoare de ordine şi
bibliotecară – Maria Iacob.
Preşedinte al Comitetului şcolar 1940-1941: Maria Popescu,
profesoară.
Situaţia şcolară la Liceul teoretic de fete „Elena Doamna” Huşi,
cursul superior extrabugetar, la finele anului 1940-1941: înscrise 185 eleve;
promovate 137; corigente 27; repetente 6; retrase 7, respinse 3 (pentru că
erau evreice), transferate 5.
Tabloul personalului didactic număra 27 de persoane.
Premiul „Cornelia I. Dragomirescu” pentru studii în anul şcolar
1940-1941 l-a primit Vântu V. Virginia cl. a VI-a; pentru sănătate –
Racoviţă M. Elena clasa a VI-a.
*

La „Centenarul naşterii lui Cuza Vodă” Nicolae

Iorga îl venera: „…Un Domn care nu s-a născut din
neam mare, care nu a avut o cultură superioară, care n-
a protejat artele, care n-a înălţat clădiri menite să
rămână, care n-a strâns în jurul său pe fruntaşii prim-
talente ai neamului, care s-a arătat indiferent faţă de
opinia scrisă. Un român care n-a iubit solemnităţile şi
care nu s-a gândit că ar putea să poarte, dacă nu
42
coroana vechilor Domni independenţi, măcar cuca
lui Alexandru Ghica şi a lui Bibescu, a lui Mihai
Sturza. Un stăpânitor care nu s-a deosebit prin
fapte de milostenie, prin mari aşezăminte pentru
ajutorarea semenului său. Un monah care nu şi-a
însemnat numele între ale voievozilor celor
cucernici – căci a bruscat pe un mitropolit şi a
„stricat legea” canoanelor – ori ale celor virtuoşi,
căci a fost aplecat patimilor pământului şi a  
crescut în Palatul său copii care nu erau ai Cuca sau
căciula domnitorului
Doamnei”.
Iar despre „Doamna Elena Cuza”, tot Nicolae Iorga scrie şi tot în
„Oameni care au fost”:
„A murit la Piatra Neamţ femeia ideal de bună
şi modestă, care a fost Măria Sa Doamna Elena,
tovarăşa lui Vodă Cuza.
Sunt sicrie pe care nu se depun nici florile
cele mai din inimă închinate. Orice laudă, orice semn
de durere par nepotrivite faţă de măreaţa simplicitate
a fiinţei pământeşti care, trăind între noi, cei plini de
neajunsuri şi păcate, a dus curată viaţă cerească,
asemenea îngerilor.
Dintre aceste fiinţe alese, a fost Doamna
Elena, a cărei viaţă întreagă înseamnă uitare de sine,
Elena Cuza iertare pentru alţii, binefacere ascunsă de lume.
(1825-1909)
Odihnească-se în pace în acel pământ al ţării,
despre care spunea că numai cine s-a născut în cuprinsul lui poate să-l
iubească!
Pentru noi, cei ai pământului acestuia, ea n-a murit: icoana ideală s-a
ridicat numai, prin cea din urmă, dacă nu şi cea mai grea suferinţă, ceva mai
sus şi un glas din timpurile mai bune a tăcut”.
Ziarul „Universul” nr. 89, sâmbătă 4 aprilie 1909, anunţa:

„Moartea Doamnei Elena Al. Cuza”

Piatra Neamţ, 2 aprilie
„Azi dimineaţă, la orele 5, a încetat din viaţă Doamna Elena Cuza,
având la căpătâi pe fratele său dl. Theodor Rosetti, pe generalul Lambrino şi
doctorul Fluor.
De două zile Doamna se afla în agonie, nemaiputând vorbi. Înainte de a
muri, Doamna Cuza a cerut să fie înmormântată cu dricul săracilor, cu un
singur preot, fără nici o pompă.

43
 Corpul defunctei va fi transportat mâine seară cu un tren special la
Soleşti (Vaslui).
La locuinţa Doamnei e un adevărat pelerinaj.
*
Imediat după moartea Doamnei, prefectul Crivăţ şi poliţaiul Puiu
Alexandrescu s-au prezentat la locuinţa defunctei, exprimând familiei
condoleanţele guvernului, apoi s-a depeşat trista ştire Regelui şi primului
ministru Brătianu.
Toate edificiile publice şi magazinele au arborat drapele negre.
Corpul Doamnei a fost aşezat pe un frumos catafalc după dorinţa ei.
Carul funebru va porni la gară mâine, la orele 4 după amiază, iar seara la orele
9, cu un tren special, corpul va fi dus la Soleşti.
Comercianţii au hotărât să închidă magazinele în semn de doliu la
trecerea cortegiului. Întreaga populaţie va conduce la gară corpul neînsufleţit al
fostei Doamne.
Pe strada Ştefan cel Mare, unde locuieşte Doamna Cuza, e mare
aglomeraţie.
*
M.M.L.L. Regele şi Regina aflând de trista veste au expediat membrilor
familiei o telegramă de condoleanţe.
*
Guvernul hotărâse ca Doamnei Elena să i se facă funeralii naţionale.
Îndată ce d. Teodor Rosetti a aflat despre această hotărâre, dsa a adresat dlui
Ion. I. Brăteanu, preşedintele Consiliului de Miniştri, următoarea scrisoare:
Piatra Neamţ
Domnule Ministru,
Aflu că Guvernul a dat ordin prefecturii de aici, ca, în caz de deces a
surorii mele, Doamna Elena Cuza, să ia toate dispoziţiunile şi măsurile pentru o
înmormântare oficială.
Sunt foarte mişcat de această intenţiune a guvernului şi recunoscător
pentru onorurile ce voiţi a face fostei Domnitoare a României; vă rog, însă,
totuşi, să revocaţi aceste dispoziţiuni după expresa voinţă a surorii mele, care
doreşte să fie înmormântată în modul cel mai simplu, fără nici un fel de paradă
sau ceremonie, la moşia noastră părintească din judeţul Vaslui.
Ca depozitar al ultimelor ei voinţe pe care cred că suntem datori cu toţii
a le respecta, vă adresez această rugăminte pe care sper că veţi binevoi a o
îndeplini.
Primiţi, vă rog, domnule ministru, o dată cu mulţumirile mele,
asigurarea înaltei mele consideraţiuni.
Th. Rosetti
*
Dl. prim ministru I. Brătianu a trimis următoarea depeşă de condoleanţe
dlui Theodor Rosetti, la P. Neamţ:

44
 „În numele guvernului, vă rog să primiţi expresia profundelor noastre
condoleanţe cu prilejul morţii Doamnei Elena Cuza, a cărei amintire va fi
păstrată cu veneraţie şi pietate de întreg poporul nostru”.
Ioan I.C. Brătianu
Iaşi, 2 aprilie
Înmormântarea Doamnei Elena Cuza se va face duminică, la moşia
Soleşti.
Vestea morţii Doamnei Cuza a produs la Iaşi adâncă impresie.
La spitalul „Caritatea” s-a arborat drapelul negru. Domnul dr. Rusu, din
partea spitalului „Caritatea”, va asista la înmormântarea Doamnei Cuza şi va
depune o coroană.
Prinţesa Maria Moruzi, soră a Doamnei, va depune, de asemenea, o
coroană.
Prinţesa Aglaia Moruzi, care se află bolnavă, nu a fost înştiinţată de
tristul eveniment.
În urma decesului Doamnei Cuza, spitalul „Caritatea” va lua în posesie
domeniul de la Ruginoasa, unde se va instala un spital de copii cu 40 de paturi
şi care se va numi Spitalul „Cuza Vodă”.
Piatra Neamţ 2. Familia ţine să respecte dorinţa Domniţei, astfel că
înmormântarea va fi foarte simplă. Serviciul religios va fi oficiat de un singur
preot. Mâine la orele 4 d.a. corpul va fi transportat într-un dric la gară şi, cu un
tren special, va fi pornit la Vaslui, unde va ajunge sâmbătă dimineaţă la orele 7.
Oficial nimic nu se face. Se primesc numai coroane. Sosesc sute de
telegrame printre care sunt ale Regelui, Reginei, prinţului, miniştrilor.
*
Doamna Elena Cuza s-a născut la 1825, din familia Rosetti – Solescu,
iar la 1844 s-a căsătorit cu Alexandru Cuza, ales mai în urmă, la 1859, Domn al
Moldovei şi al Munteniei – chiar înainte d'a se urca pe tronul ţărilor surori.
Doamna Elena era un model de virtute, de bunătate şi de generozitate. Ca
Doamnă a românilor, cum se intitula în mod oficial, a arătat cu prisosinţă cât
poate o voinţă tare la un suflet mare şi nobil.
Una din operele sale de căpetenie este Azilul Elena Doamna, fondat de
ea la 1862 şi care a fost gata la 1863, când a şi început să adăpostească peste
una sută de copile orfane, plus copiii de la Institutul Gregorian din Iaşi.
Iată decretul domnesc din 19 iulie 1862, privitor la fondarea Azilului:
„Alexandru Ioan I, cu mila lui Dumnezeu şi voinţa naţională, Domn al
Principatelor Unite.
La toţi de faţă şi viitori sănătate.
Asupra raportului preşedintelui Consiliului nostru de miniştri.
Preţuind dorinţa că Măria Sa Doamna s-a arătat pentru crearea unui azil
spre creşterea copiilor orfani, alături cu acela ce există astăzi la Cotroceni;
Văzând dania de una mie galbeni ce a făcut din caseta sa personală spre
clădirea acestui stabiliment;

45
 Considerând propunerea făcută de ministrul nostru, preşedintele
consiliului, ca acest stabiliment să poarte numele Elena Doamna, ca o creaţiune
dictată de sentimentele filantropice ale Măriei Sale Doamnei;
Am decretat şi decretăm ce urmează:
Art.1. Suma de 1000 de galbeni se va întrebuinţa îndată la începerea
clădirii Azilului Orfanilor, prin îngrijirea preşedintelui Consiliului, ministru
dinăuntru.
Art.2. Acest azil al orfanilor se va clădi pe costişa de lângă Palatul
Cotroceni şi va purta numele patroanei sale: Elena Doamna.
Art.3. Preşedintele Consiliului, ministru dinăuntru, ne va supune, prin
deosebit raport, chibzuirea sa asupra mijloacelor pentru completa săvârşire şi
organizaţiune a acestui stabiliment.
Art.4. şi cel din urmă. Preşedintele Consiliului este însărcinat cu
executarea acestui decret”.
Alexandru Ioan I

Poetul Vasile Alecsandri a dăruit manuscriptul Poeziilor populare pentru

folosul azilului, liste de subscripţii, loterii, reprezentaţii teatrale, nimic n-a lipsit
şi rezultatul bănesc a fost de 400 şi mai bine de mii lei vechi.
În anul 1863, clădirea azilului era pe jumătate gata şi a putut primi eleve
în aripa stângă. Cu acest prilej s-a bătut şi o frumoasă medalie comemorativă.
După 11 februarie 1866, Doamna Elena Cuza a urmat în exil pe Vodă
Cuza până la 1873, data încetării acestuia din viaţă, când ea s-a stabilit la moşia
Ruginoasa.
A fost şi soră de caritate la un spital din Galaţi, căruia i-a donat sume
mari de bani. Acum, în urmă, trăia foarte retrasă la Piatra-Neamţ, unde nu avea
altă mulţumire sufletească decât aceea de a ajuta pe cei săraci, de a înfiinţa, la
intervale dese, paturi la spitalul acelui oraş, de a mângâia pe suferinzi şi de a
şterge lacrimi.
O boală nemiloasă a izbit-o, tocmai după apoteozarea zilei de 24
ianuarie, când ilustra Doamnă a fost acoperită de flori şi felicitări din toată
ţara”.
Universul nr. 90 – duminică 5 aprilie 1909, mai scria: Moartea
Doamnei Elena Al. Cuza
Piatra-Neamţ, 3 aprilie
Prin faţa catafalcului, pe care este aşezat corpul răposatei Doamnei
Cuza, acoperit de flori şi coroane, se perindează o nesfârşită mulţime.
Catafalcul se află în întâia cameră din dreapta.
Între nenumăratele coroane care s-au depus, se remarcă o coroană din
ghirlande cu tricolorul naţional din partea Consiliului de miniştri; o altă
frumoasă coroană depusă de primăria locală, două coroane de flori naturale din
partea dlui Th. Rosetti şi a doamnei Eleonora Albu.
Comunitatea izraelită din localitate a depus şi ea o coroană de flori. Şefii
comunităţii evreieşti au lansat apeluri în doliu, prin care se aduc elogii răposatei
46
Doamne şi prin care toţi coreligionarii sunt invitaţi să închidă magazinele şi să
urmeze in corpore cortegiul funebru, care va porni la orele 4 d.a.
Convorbire cu doctorul Fluor
Doctorul Fluor a fost, timp de 4 ani, medicul Doamnei. Într-un interviu
pe care ni l-a acordat, mi-a declarat că răposata Doamnă avea un suflet de o
bunătate rară, era foarte inteligentă şi de o modestie excesivă.
Din ziua de 14 februarie – zi în care s-a îmbolnăvit – şi până în ultimul
timp, i-au fost trimise 280 de scrisori, toate fără îndoială, cuprinzând cereri de
ajutor de la diferiţi oameni nevoiaşi, care-i cunoşteau bunătatea nespusă a
sufletului. Doamna Elena Cuza primea 120 mii lei anual, în două rânduri. În
ultimul timp şi-a împărţit toţi banii: spitalului din localitate i-a dat 10 mii lei,
Baia populară a primit, de asemenea 10 mii lei, iar Spitalului „Caritatea” din
Iaşi îi trimitea regulat câte 24 mii lei.
Răposata Doamnă avea numeroşi pensionari, o întreagă lume de
nenorociţi, care trăiau din ajutorul ce-l primeau de la dânsa. Toate ajutoarele le
trimitea cu condiţia ca să nu se ştie nimic despre ele şi supărându-se
întotdeauna, ori de câte ori se publica prin gazete.
Pe la 24 ianuarie, din ordinul său, eram în corespondenţă cu doctorul
Stăvrescu din Galaţi, căruia îi ceream relaţiuni în vederea înfiinţării unui spital
de lehuze în oraşul natal al lui Cuza. Trebuiau pentru aceasta 30.000 lei. Cum
însă Doamna nu avea aceşti bani, ne zise:
„Rugaţi-vă la Dumnezeu să trăiesc până la Sf. Gheorghe; dacă voi trăi
până atunci, vă voi putea da banii”.
C-o săptămână înainte de moarte, Doamna şi-a împachetat toată rufăria
pe care a trimis-o spitalului din Iaşi, neoprindu-şi decât strictul necesar.
De o săptămână de zile slăbise într-un mod îngrozitor; nu mai mânca
nimic şi nici nu vorbea, fără ca să fie totuşi, în agonie propriu-zisă; răspundea
numai prin semne.
În ultimele două nopţi n-a fost lăsată singură nici o clipă. În cea din
urmă noapte, făcu semn doamnei Rosetti şi celorlalţi, care se apropiară să-i
sărute mâna, apoi bătăile inimii slăbiră treptat-treptat şi stingându-se încet la
orele 5, Doamna îşi dete sufletul.
Cred că Doamna n-a lăsat nici un testament, deoarece nu avea bani,
fiindcă imediat ce primea ceva, îi şi împărţea. Lumea întreagă e nespus de
mâhnită de dispariţia ilustrei Doamne, nădejdea celor săraci.
*
MM.LL. Regele şi Regina au trimis o foarte elogioasă telegramă cu
ocazia morţii Doamnei Cuza, cerând, totodată, a depune printr-un aghiotant al
Curţii, o coroană pe mormântul ilustrei Doamne. O delegaţie a Corpului
didactic român a depus, de asemenea, o frumoasă coroană. Din toate unghiurile
ţării sosesc sute de telegrame, exprimând condoleanţele întregii suflări
româneşti.
*

47
 Vremea e minunat de frumoasă. Încă de la ora 1 străzile sunt înţesate de
lume din toate clasele poporului şi venită din cele mai îndepărtate colţuri. Toate
magazinele sunt închise. În marea mulţime de oameni se observă un enorm
număr de ţărani cu femeile lor. Pe străzile pe unde va trece cortegiul sunt
postaţi numeroşi gardişti. Întreaga poliţie, în frunte cu Puiu Alexandrescu, e
ocupată cu menţinerea ordinei. Aglomeraţia este nespus de mare, o privelişte
cum rar s-a văzut în oraşul nostru.
*
Piatra Neamţ, 3
Membrii Corpului didactic din judeţul Neamţ şi oraşul Piatra, adunaţi în
conferinţă, au suspendat şedinţa în semn de doliu.
*
M.S. Regele a însărcinat pe dl. general Pressan, comandantul Brigăzii
din Bârlad, ca să-l reprezinte la înmormântare.
*
O delegaţie de studenţi universitari din Iaşi va asista la înmormântare .
Transportarea la Soleşti
Azi, vineri, la orele 5, rămăşiţele Doamnei au fost duse la Iaşi şi aşezate
într-un tren special. Seara, cu trenul de 9,30, corpul va pleca la Vaslui, prin
Mărăşeşti. Din gara Vaslui, sâmbătă dimineaţa, la orele 7, rămăşiţele vor fi
duse cu trăsura la moşia Soleşti şi vor fi depuse în cavoul mamei Doamnei
Cuza, Catinca Sturdza, în mânăstirea Soleşti.
Înmormântarea se va face sâmbătă la orele 12
O delegaţie de învăţători din Roman au depus o coroană.
- Fostul consilier de casaţie Manoveanu, care a petrecut multă vreme la
Soleşti, a trimis o telegramă de condoleanţe,
- O delegaţie de săteni de la moşia Ruginoasa va participa la
înmormântare;
- Corpul Doamnei a fost aşezat într-un sicriu de lemn de nuc. Doamna
Cuza e îmbrăcată într-o rochie neagră foarte simplă. N-au oficiat decât doi
preoţi.
Iaşi, 3 aprilie
Oraşul Iaşi e pavoazat cu drapele negre. Pe ziduri s-a lipit un apel al
Dlui Xenopol, prin care invită poporul să asiste la înmormântare.
Un membru marcant al familiei a declarat că Doamna a ţinut să fie
înmormântată la Soleşti, lângă mormântul mamei sale, iar nu la Ruginoasa,
deoarece în ultimul timp, Doamna ştia că rămăşiţele lui Cuza vor fi duse de la
Ruginoasa la Iaşi, unde i se va ridica un monument.
*
Strada Ştefan cel Mare unde se află casa mortuară e o mare nesfârşită de
capete; clopotele se trag mereu, pretutindeni. La orele 4 sicriul a fost ridicat de
către dnii: Nicu Ioaniu, primar, Ermil Zaharia, senator, dr. Fluor şi căpitanul
Chiriac, care l-au depus pe carul funebru.

48
 Imediat, în urma carului funebru, vin dnii şi dna Rosetti, dna Germain,
familia Bacalu, dnii Ioaniu, primar, domnii deputaţi şi senatori, apoi toate
notabilităţile locale şi în urmă, o considerabilă mulţime de oameni de toate
condiţiile şi de toate vârstele, care au ţinut să ia parte la această ceremonie.
Cu foarte mare greutate, cortegiul s-a pus în mişcare, având în frunte pe
poliţaiul oraşului, d. C. Alexandrescu şi străbătând străzile Petru Rareş,
Alexandru cel Bun, Lascăr Catargiu, Mihail Kogălniceanu şi Carol, ajungând la
gară. Tot drumul acesta a fost străbătut în două ore.
Ajuns la gară, cortegiul s-a oprit şi în mijlocul enormei asistenţe ce sta
descoperită, sicriul a fost ridicat de pe carul funebru şi, într-o linişte
desăvârşită, corpul Doamnei Cuza a fost depus în vagonul mortuar. Trenul
pleacă seara la 9 şi 45 minute.
*
Telegrame de condoleanţe
Telegrama I.P.S. Mitropolit al Moldovei către d. Th. Rosetti –
Piatra Neamţ
„Din respectul ultimei voinţe exprimate de decedata principesă Elena
Cuza, de a i se face înmormântarea cu un singur preot, regret că n-am putut
veni pentru serviciul înmormântării, precum doream şi precum eram dator a
face ca Mitropolit al Moldovei, faţă de fosta Doamnă a ţării; totuşi, am luat
măsuri pentru sunarea clopotelor tuturor bisericilor din Iaşi şi din toate oraşele
şi satele Moldovei, cum şi facerea unui parastas în ziua înmormântării.
În acelaşi timp vă exprim condoleanţele mele şi rog pe Dumnezeu să
odihnească pe repauzata în rândul fericitelor Doamne ale ţării noastre, ale căror
nume vor rămâne vecinic pomenite de poporul românesc”.
(ss) Pimen, Mitropolit al Moldovei.
*
Telegrama Lojei Masonice române
Dlui Th. Rosetti, Piatra Neamţ
În numele Masoneriei Române, depunem la picioarele catafalcului
virtuoasei Doamne ce s-a stins, tămâia mistică, omagiul durerii noastre.
Doamna Elena a murit iar memoria sa va trăi în eternitate în inimile românilor.
Primiţi glorificarea sacrei sale memorii.
Mare maestru, C. Moroiu; mare secretar Coemgiopolu.
Universul nr. 91 – Luni, 5 aprilie, 1909:
Înmormântarea Doamnei Elena Cuza
Bacău, 4 aprilie
La ora 9 şi 15 dimineaţa, după plecarea trenului accelerat, a pornit din
Mărăşeşti, trenul special care ducea sicriul cu rămăşiţele Doamnei Cuza.
Într-un vagon au luat loc d. Th. Rosetti, dl. general Lambrino, dl. Bacalu
şi multe persoane marcante din Piatra. Trenul a fost condus de d. controlor
Ioanid de la Piatra până la Bacău, iar de acolo până la Vaslui de d. controlor
Ionescu.
*
49
 Vaslui, 4 aprilie
Trenul a sosit în gara Vaslui la orele 6 dimineaţa. În gară era domnul
general Pressan, trimisul M.S. Regelui, care a depus o coroană cu această
inscripţie: „Regele, Domniţei Elena”.
Mai erau prezenţi dl. Ed. Ghica, prefect de Vaslui, directorul societăţii
de binefacere din Vaslui, dl. Al. Xenopol, o delegaţie de studenţi ieşeni în
frunte cu dl. A.C. Cuza; primăria comunei Bucureşti a fost reprezentată prin d.
consilier comunal Ulvineanu, care a depus o coroană din partea comunei
Bucureşti.
Tot în Vaslui a mai sosit dimineaţă o delegaţie a Societăţii ieşene „Cuza
Vodă”. După insistenţa familiei nu s-a ţinut nici un discurs, astfel că dl.
Xenopol, autorul istoriei lui Cuza Vodă, n-a putut vorbi.
Coşciugul a fost coborât din vagon de către membrii familiei şi depus pe
un car care a plecat spre Soleşti. Cortegiul a parcurs oraşul Vaslui în sunetele
clopotelor de biserică. Oraşul era în doliu. O mulţime de lume însoţea carul.
Cortegiul era urmat de familie, generalul Pressan, prefectul Ghica, primarul
din Vaslui, Motăş, dnii Xenopol, A.C. Cuza, dr.Rusu, o delegaţie a Azilului
„Elena Doamna” din Bucureşti şi foarte multă lume.
La Soleşti
La intrarea cortegiului în satul Soleşti, cortegiul e întâmpinat de un mare
număr de ţărani. Sicriul a fost depus în biserică unde s-a oficiat un prohod de
către protopopul judeţului Vaslui. După oficierea serviciului religios, d. Th.
Rosetti, fiind foarte abătut, a rugat mulţimea din biserică să-l lase singur un
moment spre a mai privi ultima oară la sora sa, Doamna Cuza.
Exact la ora 12, sicriul a fost coborât în cavoul familiei, iar lumea
îndurerată s-a împrăştiat. Familia s-a retras la palatul de pe moşie. D. Th.
Rosetti a exprimat în numele familiei mulţumiri dlui general Pressan,
rugându-l să transmită M.S. Regelui mulţumirile familiei pentru frumoasa-i
atenţie dată.
Din Iaşi au mai sosit azi la Soleşti dna maior Eliza Văleanu şi dl. Matei
Cantacazino, ca delegaţi ai Spitalului „Caritatea” din acest oraş.
*
La 28 iunie 1909, ziarul Universul scria despre „Statuia lui Cuza”:
„Sculptorul Romanelli, care a fost în cursul acestei săptămâni la Iaşi, a
expus comitetului pentru ridicarea statuii lui Cuza Vodă, planul statuii. Statuia
va fi de 4 metri înălţime şi va reprezenta pe Cuza în picioare. Părţile laterale ale
monumentului vor reprezenta pe Alecsandri, Kogălniceanu, Kretzulescu şi
C. Negri.
Statuia va fi gata la 1 ianuarie. D. Romanelli a admis să primească
50.000 lei la predarea statuii, iar restul de 100.000 lei în timp de 20 de ani, în
rate.

50
 Această statuie va fi aşezată în dreptul Administraţiei financiare, urmând
să se exproprieze casele Solescu”…
Almanahul Revistei Populare Catolice „Viaţa”
pentru anul 1916

Almanahul Revistei Populare Catolice

„Viaţa” pentru anul 1916 îşi avea sediul
redacţional, ca şi revista, în Răducăneni, Judeţul
Fălciu, iar numărul apărut în 1927 la Hălăuceşti,
judeţul Roman, unde era şi seminarul franciscan.
Almanahul, calendarul de perete şi revista
se tipăreau la Tipografia „Serafka” a Seminarului,
„cu aprobarea Superiorilor Regulari şi a
Ordinariatului”.
Almanahul pe anul 1916 înscria în prim-
plan: sărbătorile anului (de poruncă, vechile
sărbători dezlegate, sărbătorile schimbătoare,
posturile în Eparhia de Iaşi) şi sărbătorile
naţionale, după care erau înşirate lunile anului cu
calendarul propriu-zis, împestriţate cu lămuriri
pentru credincioşi (ce înseamnă cuvântul almanah şi ce este acesta; câte
ceasuri trebuie să dormi, reţete, vorbe de haz) o listă a papilor care în
decursul veacurilor au fost împăciuitori mai însemnaţi între popoare („Papii
şi pacea între popoare”), participarea călugăriţelor pe câmpul de război (opt
mii dintre ele), înşiruirea a 21 de declaraţii de război numai în anul 1914
etc.
Iată două reţete din almanah, folositoare şi în zilele noastre: a. În
contra moliilor –„Pentru a feri hainele de iarnă să nu fie roase de molii unii
întrebuinţează naftalină, dar e primejdioasă pentru sănătate şi nu produce
efectul dorit. Cel mai bun lucru este de a pune printre haine frunze uscate
de pelin sau tutun; b. În contra viermilor la fasole – „Pentru ca viermii să
nu strice fasolele, să se pună în sacul sau în grămada cu fasole, crenguţe de
cimbru”.
În continuare almanahul cuprindea multă literatură: proză şi versuri
semnate de: P.B. Morariu, Martin M.C., P. Bişoc, P.L. Tălmăcel, P.Fr.
Mattaş, D. Niculăeş ş.a. Se publica şi o piesă de teatru pentru fete:
„Copilele la Betleem”.
Almanahul pe anul 1927 era bogat ilustrat cu fotografii ale Sfântului
Francisc de Assisi, în diferite ipostaze: naşterea (1182), la rugăciune, rămas
gol, îngenunchind înaintea Papei, dăruind hrana călugărească, la înfiinţarea
Ordinului al III-lea, la Binecuvântare, înaintea sultanului Egiptului,
51
rugându-se în biserică, pe muntele Alverni, privind rănile Mântuitorului,
moartea sa (1226), cu rostirea ultimului său sfat: „Respectaţi, scumpii mei
şi iubiţi pe Doamna noastră scumpă, Sfânta Sărăcie, căreia i-am jurat
credinţă”.
Cuprindea şi literatură specifică, din care redăm din almanah un
fragment preluat şi folosit din „Albina”: „Belşugul casei şi numărul
copiilor”:
„…Un ţăran ardelean a mers odată la împăratul Iosif al Austriei.
Împăratul l-a întrebat:
- Câţi copii ai, măi române?
- He, he! Am mulţi, Măria Ta, că de copii şi de coate goale nu ne
văităm noi, românii.
- Cam câţi?
- Apoi, dă, numără şi Măria Ta:
Doi în braţe/ Doi în maţe/ Doi în faşă…/ Doi în pat,/ Doi su'pat,/ Doi
la oi,/ Şi doi la boi/ Şi doi slugi la ciocoi/ Doi la vatra focului/ Doi la gura
hornului;/ Iar Costică şi Năică,/ Petrică şi Ionică,/ Cu Gheorghiţă şi
Matei,/ Şi Anton, şi Doroftei,/ Şed culcaţi, că-s mititei.
„Să mi-i trăiască Cel de Sus” a râs împăratul şi l-a bătut pe
umeri”…
La „Cronica întâmplărilor mai însemnate” din perioada 15 noiembrie
1925 – 15 noiembrie 1926 în Almanah se menţiona:
„La Răducăneni s-a întâmplat o mare nenorocire în ziua de 26
octombrie. P.Benvenut Wiener suindu-se pe schele spre a inspecta zidirea
bisericii, când se cobora a căzut de la o mare înălţime şi a rămas mort pe loc. I
s-a făcut înmormântare frumoasă la care au luat parte şi Prea Sfinţitul nostru
Episcop cu mai mulţi preoţi şi a fost îngropat în biserica ce e pe sfârşite. În ziua
de 26 noiembrie, tocmai când se împlinea o lună
de la moarte, i s-a făcut un frumos parastas şi s-a
binecuvântat tot atunci crucea ce a fost aşezată pe
turnul bisericii la o înălţime de 45 de metri”.
După terminarea cursurilor de filozofie şi
teologie P. Benvenut Rudolf Wiener a fost sfinţit
preot la Roma în ziua de 22 decembrie 1906.
Întors în ţară a fost pe rând vicerector şi profesor
la Seminarul Franciscan din Hălăuceşti, ajutor de
paroh la Săbăoani, directorul şcolii de dascăli din
Hălăuceşti, iar din vara anului 1916 şi până la 26
octombrie 1926 paroh râvnic la Răducăneni.
„Conştiinţă delicată, religios exemplar,
preot râvnic, predicator iscusit, scriitor ales”…
†P.Benvenut Rudolf Wiener aşa era caracterizat cel ce lăsase „un gol foarte
(Mort la 26 octombrie 1926)
52
simţit”, la doar 45 de ani”.
*

Aspiraţii
Aspiraţii, revistă editată de liceul agro-industrial Murgeni la
jumătatea anului 1980…
Coordonator – prof. Magdalena Teodorescu.
Iată câteva rubrici din numărul de la început de drum: „Din viaţa
şcolii noastre”, „Proză”, „Probleme de chimie”, „Curiozităţi geografice”,
„Dicţionar diplomatic”, „Epigrame”, „Rebus”.
Ziarul „Vremea nouă” Vaslui din 27 mai 1980, la rubrica „Pe
scurt”, îi dorea „viaţă lungă şi colaboratori de ţinută”. Mai bine zis
colaborări!
*

Buletinul Asociaţiei învăţătorilor din judeţul Fălciu

Buletinul Asociaţiei învăţătorilor
din judeţul Fălciu apare în luna mai 1933,
imprimat la Tipografia Gh. Cerchez, Huşi.
Cele 16 pagini ale primului număr
cuprind un Cuvânt înainte al Comitetului
Asociaţiei Învăţătorilor în care se explica
colegilor lor – învăţătorii – că „Asociaţia
nu face politica nici unui partid”, pentru
că „învăţătorimea nu poate fi zestre de partid”, ea se „menţine numai în
cadrul strict al preocupărilor profesionale şi va fi totdeauna –
Comandamentul general care să dea directivele şi să ţină trează în sufletul
tuturor învăţătorilor conştiinţa de corp”.
Când mai există încă dezinteres şi apatie, şi doar interese materiale,
când unii „luptă pentru interese comune iar alţii se folosesc numai de
roadele muncii altora, aceasta nu se mai încadrează cu demnitatea de corp”,
se completa.
„Sindicalizarea e un soi de asociaţie de cetăţeni”. Comitetul chema la
unirea învăţătorilor pentru întărirea rândurilor asociaţiei, pentru ridicarea şi
salvarea şcolii care merită „strălucirea de altădată”. „Să ne păstrăm
revendicările obţinute”, îndemna comitetul şi îşi invita colegii la Adunarea
generală a Asociaţiei care avea să aibă loc la 25 iunie.
Se publica şi o convocare în adunarea generală pentru 11 iunie, iar în
caz de amânare, datorită neprezentării majorităţii prevăzute în statutul
instituţiei, adunarea urma să-şi desfăşoare lucrările la 25 iunie, cum se
spunea în cuvântul de început.
53
 Era imprimată, ca model, şi o cerere individuală de acceptare a
binevoitorilor să opteze pentru „apariţia unei foi a Asociaţiei învăţătorilor
Fălcieni” care înţelegeau s-o susţină moral şi material, exprimându-şi
acordul că „asociaţia poate să le reţină din salariu, prin subrevizoratul
şcolar, costul abonamentului.”Actele purtau semnătura: Gav. Chelaru,
preşedintele asociaţiei; secretar Const. Lascăr.
Numărul 2 al Buletinului apare în iulie 1933, după desfăşurarea
Adunării generale din 25 iunie şi relata despre aceasta.
În cadrul Adunării generale, Gavril Chelaru clarificase conflictele
care existau dintre Asociaţia învăţătorilor şi profesori, învăţătorii nefiind de
acord cu sindicalizarea lor, cerută de corpul profesorilor, pentru că, în timp
ce învăţătorii aveau asociaţia lor profesională, profesorii nu erau organizaţi,
iar sindicalizarea – credeau învăţătorii –„nu aducea nimic nou în viaţa
Asociaţiei”.
„Ridicarea învăţătorimii acolo unde se găseşte astăzi se datoreşte
Asociaţiei şi în jurul ei trebuie să facă zid toată învăţătorimea, pentru
cucerirea mai deplină şi de noi drepturi”, spuneau ei. Supusă la vot ideea
sindicalizării, învăţătorii au respins-o.
„Ce-i cu sindicalizarea?” era titlul unui articol din foaie semnat de
Constantin Şendrea.
„Sindicatul e un soi de asociaţie de cetăţeni de aceeaşi profesie, care
se întovărăşesc să-şi apere interese morale şi materiale. Cum? Prin lupta
politică contra guvernelor care nu vor să le recunoască anumite drepturi!
Deci, sindicatul face politică; se poate afilia unui partid care luptă contra
altuia. Sindicatul se afiliază la cutare internaţională a muncii şi colaborează
cu clasa muncitoare manuală, organizată tot în sindicate.
Ce ar câştiga învăţătorimea dacă ar părăsi Asociaţia şi s-ar organiza
într-un sindicat? N-ar câştiga absolut nimic”…
Se aduceau în articol argumente în sensul susţinerii tezei abordate şi
se ajungea la concluzia din Adunarea generală: respingerea sindicalizării.
În adunarea generală s-a ales Comitetul Asociaţiei care s-a constituit
astfel: Constantin Lascăr –preşedinte, V. Manoliu – vicepreşedinte, Gr.
Andriescu – casier, C. Bujoreanu – secretar.
Delegaţia permanentă era formată din C. Lascar, Th. Radu şi I.
Ionescu. Delegaţi în consiliul regional şi central erau desemnaţi: C. Lascăr,
Th. Radu şi Gh. Artene.
La raportul prezentat de Vasile Manoliu pentru înfiinţarea unui organ
de publicitate „care să urmărească înfăptuirea solidarităţii învăţătoreşti în
jurul Asociaţiei pentru susţinerea drepturilor şcolii şi a învăţătorilor” –
adunarea a aprobat apariţia şi i-a fixat programul de activitate, susţinut de
învăţătorii Gh. Artene, C. Lascăr şi C. Giurgea.

54
 Comitetul de redacţie era alcătuit din Const. Şendrea, C. Lascăr şi
V. Manoliu.
Orice corespondenţă pentru Asociaţie urma să fie expediată la Şcoala
primară de băieţi nr. 2 Huşi – unde îşi avea sediul organul de publicitate.
Comitetul de redacţie îşi ruga colegii să colaboreze la „Buletin” şi
articolele să fie trimise dlui Const. Şendrea, strada Popazu nr.1 Huşi.
Până la sfârşitul anului 1933 au mai apărut numerele 3 (august), altul
comasat (4-5) pentru septembrie şi octombrie, cu articole referitoare la
starea Asociaţiei: „Revendicări învăţătoreşti şi Asociaţia” (de Grigore
Andriescu, institutor la Şcoala primară nr. 1 de băieţi Huşi), „Congresul
învăţătoresc de la Cluj”, de C. Lascăr, devenit preşedintele Asociaţiei, un
apel: „Să strângem rândurile” membrilor asociaţiei, de Const. Giurgea,
învăţător la Râşeşti, „Fapte” din viaţa asociaţiei semnat de N. Pivniceru,
învăţător, „Cursurile de vară de la Sibiu ale Asociaţiei”, semnat de C.L.
(Constantin Lascăr, desigur), „O grandioasă sărbătoare”, cu aspecte de la
manifestarea de la Şcoala normală „Vasile Lupu” de la Iaşi, organizată în
cinstea dlor Gh. Ghibănescu şi I. Mitru, foşti profesori, semnat de Ioan
Bordea, institutor, Huşi, dar cele mai frumoase cuvinte erau scrise despre
carte.
Iată părerile pr. Anton I. Popescu despre carte, în general, în nr.4-5
ale Buletinului:
„Multe nădejdi se mai pun în şcoală, în cartea pe care copiii sunt
chemaţi s-o înveţe acolo! Oare toate minunile le face cartea?
…Priviţi în sate şi oraşe: Oamenii bătrâni, care n-au ţinut niciodată un
condei în mână şi n-au descifrat nici o buche sunt oameni cinstiţi şi harnici;
obrazul le este obraz, cuvântul le este cuvânt. Îndată-ţi spun: „pe unde-mi iese
cuvântul, tot pe acolo îmi iese şi sufletul”.
Şi mai sunt tineri care ştiu carte, tineri care suduie de ţi se încrâncenă
carnea când îi auzi, care bat, fură de sting, gata de harţag. Nişte tulburători ai
satelor şi ai mahalalelor.
Din orice punct de vedere s-ar judeca, cine poate spune că nu-s mai
folositori, mai de dorit cei dintâi?
Hotărât că da! Dar aceasta ne mai spune ceva: că nu-i de ajuns să
punem cartea în mâna copilului, dacă nu-i legăm această carte de un duh nou,
dacă nu-i prefacem – printrânsa, sufletul.
Răsfoiţi ziarele, aplecaţi-vă urechea la toate veştile din ţară, din lume şi
vedeţi. Se sinucid cărturari, foarte rar ţărani. Delapidează, pradă averea
statului sau a vecinului, cei tobă de carte. Ei bine, la toţi aceşti oameni fără
echilibrul vieţii, speriaţi de spectrul ei, lipsiţi de tăria sufletească necesară în
durerile care izbesc aşa de straşnic fiinţele noastre, unde le este curajul,
cumpătarea, liniştea?; consolidarea sufletească? Nu-s mai sănătoşi sufleteşte –
nu mai vorbim trupeşte – ţăranii care n-au trecut prin fabrica şcolii, care mor

55
muncind pe brazdă, nu-şi curmă viaţa, care cresc copii – şi încă mulţi – fără să
se teamă de sărăcia de care se înfricoşează atâţia chiaburi care nu vor să se
ostenească cu creşterea copiilor?
Una este un suflet bun, blând, înţelegător, cu căldură de topeşte orice
ură, de înăbuşă orice ambiţie şi cu totul altceva o minte plină de carte”…
Şi tot despre carte, în acelaşi număr, dar despre costurile ei, despre
„Cărţile de şcoală”, cu semnătură de la un învăţător din Huşi:
N.N. Pivniceru, autor şi al altor articole din „Buletin”.
„…manualele didactice nu mai pot fi prilej de afacere rentabilă pentru
nimeni, atâta vreme cât pretinzi că săvârşeşti o operă culturală şi şcolară. Ce
fel de operă culturală îndeplinesc editurile când trântesc preţuri de 60-70 lei
pentru o simplă carte de citire de curs primar şi la care acordă apoi librăriilor
rabat de 40 la sută? De unde să ia un părinte sărac, cu 2-3 copii de şcoală,
cele 5-600 lei pentru cărţi? Să vândă pâinea sau mămăliga de la gura lor?
Unul îmi spunea că voind să-şi vândă orzul pentru cărţile copiilor nici nu l-a
întrebat nimeni. La aceasta nu se gândesc oare trusturile şi sindicatele?
Cărţile sunt articole de primă necesitate şi de aceea ele trebuie să fie
bine întocmite, cu material bogat şi bine ales, dar în primul rând să fie ieftine,
spre a putea fi cumpărate uşor de toţi”…
„…Cartea este articol de primă necesitate dar nu de lux”, conchidea
dascălul şi avea mare dreptate, ea străbate adevărurile vieţii chiar şi în clipa de
faţă – cu aceleaşi constatări şi concluzii de viaţă socială.
„Buletinul”,după cât se vede, avea condee bune, analitice,
cunoscătoare ale trebuinţelor vieţii, a psihologiei şi comportării oamenilor.
Devine într-un fel de neînţeles de ce în cursul anului 1934 Buletinul a
apărut doar numai de două ori, iar pentru anul 1935 –numai unul – în care
V. Manoliu scria că vor „continua cu apariţia” lui dar, asta, „depinde, în
mare măsură, de materialele primite”.
Apărut în decembrie, numărul unu, anul III, 1935, Buletinul purta
semnăturile: Octav I. Agapi, V. Manoliu, Grig. Andriescu, Mihai Gh.
Coroi, Ioan Bordea, cu materiale, din care mai semnificative era cel
referitor la moartea învăţătorului Malin Ciulei, fiu de gospodar din
Cârligaţi, absolvent al Şcolii normale „Vasile Lupu” din Iaşi, ajuns
învăţător în Rusca-Cîrligaţi, preşedinte al Băncii populare „Schitul Cerţiu”,
cenzor al Băncii „Luceafărul” din Huşi, mort la 42 de ani, tată a 7 copii
minori”.
Ioan Bordea publica lista „Eroilor noştri” „căzuţi pentru ţară, departe
de casă şi de ai lor”, cărora le aducea prinos de recunoştinţă şi slavă,
îndrumându-şi copiii de ţărani să-i cinstească, la fel: Marin Diaconu,
Moşna, Alex. Porumbeanu, Drânceni, M. Burghelea, Răducăneni, Ioan
Polcovnicu, Dolheşti, P. Guţu, Băseşti, Gr. Sălceanu, Rusca, C. Tabără,

56
Vetrişoaia, Neculai Bedreag, Davideşti, Ioan Stanciu, Vutcani, T. Marta,
Şişcani, Gav. Climescu, Hurdugi, M. Sandovici, Cozia, Nec. Murgulescu.
Anul IV de activitate al Buletinului pare mai consistent: în trimestrul
I, cu indicarea lunii ianuarie ca dată a publicării, apare un număr, în luna
iunie – nr. 2, iar în decembrie un număr cumulat: 3-4. Scriu autori
cunoscuţi: Octav I. Agapi, pr. Anton I. Popescu, Const. Giurgea, Const.
Asiminei şi alţii mai noi: Aglaia Gh. Popescu, Teodor Ţurcanu, D.V.
Mândrilă, Raubb-Lot, Petru Atudorei, I. Dumitraşcu. Tematica articolelor
este mai variată, cu o cuprindere mai largă: „Şcoala în aer liber”,
„Personalitatea lui Gheorghe Ghibănescu, „Puterea şi limitele educaţiei:
Educaţia şi ereditatea”, „Firi bolnăvicioase, timide, meditative”… Se
înmulţesc rubricile care devin parcă mai „ochioase”: „Cugetări”, „In
memoriam” ,”Amintiri” (despre profesorul C. Slobozianu), ”Traduceri”
(Poeme de R. Tagore), ”Prezentări de cărţi” („Contribuţii monografice
asupra şcolii primare din judeţul Fălciu”, de Constantin Lascăr – recenzate
de pr. Anton I. Popescu. Apar vignetele în model naţional, inspirate
folcloric şi în modele variate. Este prezentă şi poezia: „Noapte de Crăciun”
de T Ţurcanu; „Iarna” de Raubb-Lot.
Buletinul începe să aducă a revistă. Ce-i mai lipsea? Varietatea
genurilor gazetăreşti, o cronică muzicală, teatrală, de spectacol public sau
poate nota critică la opere literare, bibliografia cărţilor, ziarelor şi revistelor,
ilustraţia – foto ori o copertă la nivelul anilor 1933-1937 şi a pretenţiilor
cetăţeneşti ale locului unde apărea? Multe îi mai trebuiau încă. Învăţătorii
de la Vaslui erau înainte în această privinţă. Dar…
La 19 aprilie 1936 Asociaţia învăţătorilor de la Huşi îşi alege un nou
comitet: Octav Agapi, preşedinte, V. Manoliu, vicepreşedinte, Gh. Teodor,
casier; Marin Racoviţă, secretar.
La Congresul extraordinar al învăţătorilor ţinut la Bucureşti, la 8
iunie 1936, iau parte peste 40 de învăţători şi învăţătoare din judeţul Fălciu.
Celor care n-au avut „certificate de călătorie gratuită pe C.F.R., Asociaţia
le-a asigurat transportul în valoare de 200 lei”, scria în foaie (un învăţător
gradul II, cu 6 gradaţii, avea un salariu de 200 lei anual – Buletin
nr. 1/1935, p. 15).
Cu toate că în decembrie 1936, Asociaţia revenea şi reamintea în
Buletin nr.3-4 greutăţile pe care le întâmpina în editarea lui – lipsa de
articole, dar şi de bani, credea, totuşi, în apariţia lunară a lui, „cu un
caracter mai pronunţat de revistă şi poate şi cu alt nume”. În 1937, însă, nu
mai apar decât două numere – unul dedicat morţii lui Gavril Chelariu, fostul
preşedinte al Asociaţiei, cu fotografia dispărutului – singura, de altfel
apărută în numerele Buletinului Asociaţiei învăţătorilor din judeţul Fălciu,
apărut în perioada 1933-1937 şi numai unul în iunie 1937 (nr. 3-4).

57
 *
Prof. Theodor Codreanu referindu-se la periodicul „Ethos”, revistă
editată din decembrie 1995 de Casa Corpului Didactic Vaslui şi Fundaţia
Culturală Ştefan Bârsănescu, sub egida Inspectoratului şcolar judeţean
Vaslui, o vedea ca o „valorificare a harului didactic şi de cercetare
ştiinţifică”, precursor fiindu-i – zicea domnia sa, „Buletinul Asociaţiei
învăţătorilor din judeţul Fălciu”(1933-1937). Aflând comparaţia, ne-am
exprimat părerea că „Ethosul” de la Vaslui era mai aproape drept
continuatoare a tradiţiei şi calităţilor pe care le avusese revista
„Învăţătorimea Vasluiană” din aceeaşi perioadă: 1935-1942.
„Chiar dacă ar fi existat doar „Învăţătorimea Vasluiană” în presa
locului şi ar fi fost un mare merit pentru intelectualitatea locală care a
întreţinut cu credinţă flacăra unei candele”, spuneam noi mai satisfăcuţi de
calitatea publicaţiei atunci când emiteam aprecieri la activitatea ei – în
volumul „Vaslui – Capitala „Ţării de Jos” în presa vremii 1875-2005”,
apărută la Editura TipoMoldova, Iaşi 2005.
Acum când avem pe masă toate numerele din „Buletinul Asociaţiei
învăţătorilor din judeţul Fălciu” ne dăm pe deplin seama că am avut
dreptate: după ce că publicaţia de la Huşi a apărut cu mari pauze, uneori
doar un număr pe an, deşi era programat să apară lunar, a fost şi modestă în
conţinut, revista elevilor „Zorile” de la Liceul „Cuza Vodă” din localitate,
fiindu-i superioară.
*
„Îndemnuri către bine, frumos şi adevăr” se intitula un articol, ţinând
loc de editoral, în Buletinul nr. 4-5, semnat Const. Asiminei, profesor de
pedagogie şi filozofie, care vorbea despre „înnoirea sufletească a omului”,
despre „liniştea şi mulţumirea în săvârşirea faptelor bune”, despre
„îndemnul de a face eforturi ca să avem acces la „învăţătura cea dătătoare
de înţelepciune”.
„A fi bun este a nu fi egoist şi a nu urî, a nu pizmui. Gândeşte-te
mereu, la bine poţi oare să făptuieşti un lucru rău? Dacă toţi oamenii ar face
aşa, ce pilde frumoase ar fi pentru copii!”
Recunoscând că „mai frumoasă carieră decât a învăţătorilor nu este;
profesorul vedea în „noi, învăţătorii”… „sprijinul celor slabi, povăţuitorii
celor rătăciţi şi luminătorii celor întunecaţi”.
Proclamat al Asociaţiei învăţătorilor – care din punct de vedere
sindical erau în conflict cu profesorii, Buletinul de la Huşi aparţinea nu
numai învăţătorilor, ci după cum se vede, şi profesorilor, preoţilor, pentru
că nu numai C. Asiminei scria articole în el, ci şi preotul Anton Popescu,
ambii peniţe harnice în presa din Huşi a acelor ani.

58
 Modest, Buletinul a rămas… Buletin de informare a învăţătorilor,
dar putea deveni şi revistă, dacă cineva s-ar fi străduit. Pictorul Ştefan
Dumitrescu, de exemplu, i-ar fi realizat o copertă de excepţie, dacă ar fi
mai trăit. Dar, iată-l prezentat la rubrica „În loc de cronică plastică” de
către prof. V.I. Necula Iaşi, în revista „Zorile” nr. 3-4/1968, p. 58-59 a
Liceului „Cuza Vodă” din Huşi:
„Ştefan Dumitrescu s-a născut în Huşi, în anul 1886 şi rămâne orfan de
tată chiar în primul an al vieţii. Viaţa îi oferea deci un drum greu, lipsit de
sprijin, plin de griji şi lipsuri. Natura i-a dat însă voinţa şi talentul. După ce
termină şcoala primară în oraşul natal, se înscrie la un gimnaziu din Iaşi, iar în
anul 1903, la vârsta de 17 ani, intră ca bursier la Şcoala ieşeană de arte
frumoase. Încă de mic arătase o înclinare deosebită pentru desen şi muzică. A
învăţat singur să cânte la violoncel, aşa că în anii de studenţie îşi câştigă
existenţa cântând în unele formaţii orchestrale obscure, bursa fiind cu totul
insuficientă.
În timpul verii, împreună cu colegul său Tonitza, cutreiera satele din
Moldova şi zugrăvea biserici.
În l908 obţine diploma de absolvent al Şcolii de arte frumoase din Iaşi şi
(dornic de a-şi desăvârşi studiile) în anul 1911 se prezintă la un concurs pentru
o bursă la Paris. Nu obţine această bursă şi, deprins cu lipsurile, porneşte singur
peste hotare. Sosit la Paris, el a găsit un sprijin preţios în marea lecţie a
muzeelor, studiind operele maeştrilor de frunte ai Renaşterii.
În anul 1913 Ştefan Dumitrescu a fost nevoit să se înapoieze în ţară fiind
mobilizat. Apoi este numit profesor de caligrafie şi desen la liceul din
Alexandria şi transferat la liceul Spiru Haret din Bucureşti. În februarie 1916
organizează prima expoziţie împreună, cu colegul său Tonitza, în sala „Ileana”.
Majoritatea pânzelor expuse aici oferă aspecte critice din viaţa socială:
„La berărie”, ,,Loja”. Dacă această expoziţie nu i-a dat satisfacţii materiale, ea a
afirmat un adevărat talent, care avea să se impună în pictura românească.
Este mobilizat în 1916, intrând în echipa de artişti de pe lângă Marele
Cartier General, ia parte la retragerea în Moldova şi cunoaşte cu prisosinţă
suferinţele soldaţilor de pe front şi ale populaţiei civile.
În loc să glorifice războiul, după cum se aşteptau comandanţii de oşti,
Ştefan Dumitrescu, dimpotrivă, demasca ororile războiului. În „Morţii de la
Caşin”, pânză care rămâne cea mai puternică realizare artistică din timpul
primului război mondial, Ştefan Dumitrescu înfăţişează victimele unui
bombardament aerian întreprins de germani asupra unui sat din Moldova.
Această compoziţie dovedeşte maturitatea artistică la care ajunsese
pictorul, precum şi curajul atitudinii sale protestatare.
În expoziţia din 1921, pictorul îşi îndreaptă privirea spre viaţa trudită a
muncitorilor mineri. În acest ciclu de lucrări, Ştefan Dumitrescu, ca unul din
puţinii creatori din vremea sa, înfăţişează lumea proletariatului român

59
contemporan cu el. Operele principale sunt: „Minerii”, „Mina din Ghelari” etc.
pictate cu o profundă înţelegere pentru om.
După o călătorie de studii în Italia, aprofundează tema ţărănească.
În 1924, expune lucrarea „Cina”, una dintre cele mai de seamă realizări
din pictura românească în epoca dintre cele două războaie mondiale, din păcate
arsă la Berlin în 1945, la ambasada română.
Împreună cu Tonitza, Şirato şi Otto Han întemeiază „Grupul celor
patru”, asociaţie care va însemna un progres în dezvoltarea artelor noastre
plastice, prin înaltul nivel al manifestărilor sale artistice.
După 1928, atenţia sa se îndreaptă mai ales asupra portretului.
Viguros desenator şi, totodată înzestrat cu darul de a pătrunde şi înţelege
psihologia oamenilor, Şt. Dumitrescu este socotit printre cei mai buni portretişti
ai epocii sale. Foarte reuşite sunt portretele lui Sadoveanu, Gala Galaction,
Mihail Sorbul, Ibrăileanu etc. Arta dumitresciană culminează în portretul
mamei sale (1920), într-un autoportret şi în portretul soţilor Ionel Teodoreanu.
Ele redau multilateral personalitatea celui înfăţişat şi nu urmăresc numai
asemănarea exterioară cu modelul, ci caută să pătrundă spiritul personajului, să-
i valorifice bogăţia sufletească, mergând spre o interiorizare profundă.
Cu prilejul unei călătorii în Dobrogea (1931), Şt. Dumitrescu descoperă
frumuseţea peisajului de aici, cu meleagurile pline de soare şi viziuni
panoramice largi şi transparente, desfăşurate până la marginile zării. Tema
dobrogeană este tratată cu un plus de expresivitate şi pitoresc. Cele mai
reprezentative lucrări sunt „Ţigănci din Dobrogea”, „Tovarăşii de viaţă”,
„Maternitatea”, „Dealuri dobrogene”, Tătărime” etc.
În peisajele („Strada Banului din Iaşi” şi „Casă bătrânească la
Huşi”) tonurile dobândesc o strălucire nemaiîntâlnită până atunci.
Culoarea este aşternută păstos, uneori cu cuţitul. Din aceste tablouri
sentimentul se desprinde mai optimist, mai luminos. Acelaşi sentiment de
bucurie a vieţii, de frumuseţe pentru ce a creat natura, îl conţin florile
pictate de Şt. Dumitrescu: „Petunii”, „Crâşmăreasa”, „Gura Leului" etc.
Un stupid accident a pus capăt vieţii sale în 6 mai 1933 în plină forţă
creatoare”.
*

Buletin informativ al Camerei de Agricultură Huşi,

judeţul Fălciu
Imprimat la Tipografia Ştefan
Grigoriu, Huşi, începând de la 1 aprilie
1932, se difuza tot gratuit, apărea la 1
şi 15 ale fiecărei luni şi cuprindea
materiale specifice lucrătorilor din
agricultură: comunicate ale
Ministerului Agriculturii şi Domeniilor,
60
sfaturi ale agronomului – referitoare la „îngrijirea pomilor roditori până la
înmugurire”, „grăparea grâului de toamnă”, „Grăbirea însămânţărilor de
primăvară”, „Avantajele cultivării napului”, „Combaterea insectelor şi
paraziţilor arborilor roditori”, „Omida rusească şi prepararea emulsiilor
pentru combaterea ei”, „Castrarea firelor sterpe de porumb înainte de
polenizare”, „Pregătirea ogorului de vară” etc., precum şi informaţii de tot
felul.
Pagini întregi erau rezervate pentru a oferi cultivatorilor diferite
informaţii. Din „Buletin” luau cititorii cunoştinţă că „Ocolul silvic Creţeşti
pune la dispoziţie puieţi de salcâm de un an, în mod gratuit, pentru a fi
plantaţi în râpe, pe costişe, mâncături de ape (ponoare)”; că administraţia
moşiei Tatomireşti de la gara Rebricea- Vaslui posedă ovăz selecţionat;
pepeniera dlui Constantin Ene din Roşieşti – Fălciu, „are de vânzare pomi
altoiţi de bună calitate” şi că la „pepeniera sericicolă din Tighina se pot
cumpăra duzi nealtoiţi, puieţi de dud, salcâm şi glădice, sămânţă de dud şi
viermi de mătase”, că firma Trestiana – Dorohoi „are orzoaică originală şi
mazăre „Victoria”, fasole uşoară, „cartofi în varietăţi”, că la „şcoala viticolă
din Huşi se organizează un curs de altoire”, iar în judeţul Caliacra se „găsea
borceag de sămânţă”; la Liceul „Cuza Vodă” din Huşi, „profesorul Atanase
Albină, specialist în apicultură, a ţinut un curs de albinărit”; „ouă
selecţionate se găsesc de vânzare la M.B. Climescu de la ferma Laza” etc.
Pentru buna administrare a izlazului comunal, Ministerul de interne
şi Ministerul Agriculturii iniţiau în fiecare judeţ un comitet al islazurilor
compus din: prefectul judeţului, ca preşedinte, preşedintele Camerei
agricole şi şeful serviciului agricol judeţean, cu atribuţii precise, primăriile
fiind obligate să execute toate dispoziţiile luate de acest comitet pentru
buna administrare a islazurilor.
De la 15 noiembrie 1932 şi acestui Buletin i s-a limitat apariţia la un
singur număr pe lună.
În timp ce în România de după 1989 recoltele ţăranului nu mai au
nici o căutare – produsele fiind aduse din străinătate – grâul şi porumbul
românesc rămânând în hambare, mâncat de gărgăriţe, în octombrie 1933,
Buletinul informativ al Camerei agricole a judeţului Fălciu înştiinţa
populaţia: cooperativa regională Huşi „a început operaţiunea de cumpărare
de grâu la centrul din Huşi, iar în curând vor fi centre de cumpărare şi la
Roşieşti, Drânceni şi Târgul Fălciu”. În anii aceia, toate staţiile C.F.R.
aveau organizate magazii de adăpostire a cerealelor şi centre de cumpărare,
fie ale statului, fie ale negustorilor particulari, fie ale cooperativelor. La
centrele respective, ca şi la oboarele săptămânale, cântarele funcţionau
gratuit de dimineaţă până seara, preţurile erau fixate şi cunoscute la toate
primăriile din zonă, laboratoarele pentru determinarea procentului de

61
impurităţi activau la faţa locului, iar ţăranii sosiţi cu carele încărcate cu saci
se întorceau seara la soţie şi copii cu contravaloarea produselor agricole
încasate.
Comisariatul guvernului veghea personal, ori prin interpuşi, ca plata
produselor să se facă pe loc. Cum de se putea atunci, în 1932-1933, iar în
anii de după Revoluţia din 1989 nu se mai poate? Pe mulţi, tranziţia i-a
făcut neputincioşi, pentru că la produsele aduse din afara ţării, comisionul
este mai substanţial.
*

Buletinul judeţului Fălciu

Buletinul judeţului Fălciu apărea
lunar, începând din iulie 1922, redactat
de un comitet „compus din toţii capii de
autorităţi administrative din judeţul
Fălciu şi de o comisie permanentă
compusă din directorul prefecturii, secretarul Consiliului judeţean şi
administratorul plăşei Mijloc”.
Pentru tot ce privea redacţia, cititorii se adresau domnului Ion
Stănescu, directorul prefecturii din Huşi, în ce priveşte administraţia şi
publicitatea – dlui Gh. Săvescu, secretarul Consiliului judeţean Fălciu.
Era tipărit la Huşi, tipografia Leţcae – Gheorghe Jorică, format carte.
Buletinul se vroia a fi „o lumină călăuzitoare” în cunoaşterea problemelor
de interes local, cele de resort administrativ – cu caracter general, fiind
treaba revistelor mari, se spunea în „primul cuvânt”, partea neoficială a
periodicului.
În partea oficială a Buletinului se publicau actele de administraţie
cele mai însemnate, deci cu aplicare generală mai îndelungată, iar în partea
neoficială urma să fie cuprinse „mici articolaşe de studii şi poveţe practice,
de natură a lămuri unele chestiuni mai puţin clare sau pentru îmbogăţirea
cunoştinţelor micilor funcţionari publici”.
Se publicau: „Cronica sanitară”, „Dări de seamă” asupra unor
activităţi ale societăţii de moralizare şi cultură „Bunul creştin” de la
Vutcani, de exemplu, „Conferinţele administrative”, „Informaţii agricole”,
„Publicaţiuni” ale prefecturii, consiliului judeţean, primăriilor sau
serviciilor publice, „Ordonanţe” ale primăriei oraşului Huşi, „Deciziuni” ale
prefectului, „Regulamente” ale primăriei, cum ar fi cel referitor la „curăţitul
gunoaielor şi ridicarea zoielor din ogrăzile şi casele particularilor din oraşul
Huşi”, „Regulamentul asupra serviciului de pază la sate cu guarzi comunali,
„Circulare” ale Prefecturii, Consiliului agricol şi ale altor autorităţi, se
puneau la dispoziţia funcţionarilor „Noţiuni de drept administrativ, de uz

62
curent (actele puterii executive, despre funcţionarii publici), „Procese-
verbale (de la şedinţa consiliului prefecturii din 23 aprilie 1924) etc.
Nu lipseau relatările de la serbarea inaugurării şcolii viticole din
Huşi (26 octombrie 1924), inaugurarea localului primăriei din comuna
Buneşti (2 noiembrie 1924), despre absolvenţii şcolilor de meserii din Huşi,
situaţia pregătirii şcolilor pentru începerea anului şcolar.
*

Brazda
Brazda publica în ultimul său număr articolul „Un scandal”, la care
răspundea în „Munca”, organul partidului ţărănesc, la 3 aprilie 1928,
avocatul huşean Isidor Melichsohn.
Directorul „Brazdei”, spunea Melichsohn era director de prefectură
în 1920 – pe vremuri era averescan – şi ştie că eu m-am retras din sindicatul
muncitoresc din localitate – în Huşi nu exista partid socialist – fiindcă cei
mai mulţi membri înclinau spre…răsărit şi eu eram contra comunismului.
Brazda şi autorul articolului „Un scandal” vizau şi o altă gazetă
locală „Bomba” în care pornise o luptă mascată, la început, împotriva unor
magistraţi din judeţ.
„Domnii care scriu „Brazda” şi „Minuscula” se bat cu pumnul în
piept că ei sunt cei mai buni din ţara asta şi că ei vor îndrepta toate
neajunsurile şi ticăloşiile care bântuie ţara. Dar aceşti domni sunt fără
ruşine! Căci, atunci când este vorba de înlăturat magistraţi răi din
Tribunalul Fălciu, ei le iau apărarea! Aceasta-i îndreptarea pe care o
trâmbiţează? Măcar un pic de bun simţ se cuvine să aibă,” scria „Munca”
din 15 aprilie 1928.
„Munca” din 29 aprilie 1928 publica o replică la ceea ce se scrisese
în „Brazda” nr. 3, când consilierul de la Curtea de Casaţie Dartamian
Niculescu fusese acuzat pe nedrept de atitudine neconformă faţă de
prefectul judeţului Fălciu – Panait Lupu.
În acelaşi număr, un domn P. Tamaş, publica o scrisoare, pe care o
adresase domnului P.Gh. Bottez, şeful Partidului Naţional Ţărănesc din
localitate, în care explica: „spre marea mea surprindere, m-am văzut trecut
în ziarul local „Brazda” nr.1 ca membru în comisiunea judeţului, fără să fiu
consultat dacă primesc.”
„Atragem atenţia cititorilor „Brazdei” că domnul care iscăleşte Ion
Baston este dl Ion Mitache. Dsa a moştenit bastonul cu care tatăl său bătea
pe vremuri ţăranii pe moşie”, scria „Munca” din 19 ianuarie 1928.
La 25 octombrie 1928 „Munca” semnala că „în numărul trecut al
„Brazdei”, probabil că directorul ei, comenta într-un mod cu totul lipsit de

63
cea mai bună credinţă ordinea de zi a Consiliului judeţean, scoţând, eronat,
concluzii că se pun dări să-şi clădească palatul de prefectură”…
„Munca” din 15 septembrie 1929 vorbea că părintele Ladan a
publicat în „Brazda” poezia „10 Mai” şi-şi cerea plata ostenelilor
intelectuale şi fizice făcute pentru partid”, nici mai mult, nici mai puţin
decât „3 ha de pământ pe moşia Epureni”.
*

Buletinul Camerei de Agricultură Judeţul Fălciu

Buletinul Camerei de
Agricultură Judeţul Fălciu nr. 1
apare la 1 august 1931, sub
îngrijirea unui comitet.
„Apare de două ori pe
lună” şi se difuzează gratuit, erau notele care însoţeau frontispiciul
publicaţiei. Primul număr avea 6 pagini, formatul 23/32 cm. Numărul
următor apărea la 1 septembrie, tot gratuit, acelaşi format, dar cu apariţie
„odată pe lună” şi doar în patru pagini, imprimate la atelierele Zanet
Corlăţeanu, Huşi.
Cuprindea articole ale specialiştilor: „Întoarceţi miriştile” (Florin
Chernbach – cel care în mai 1917 avea gradul de căpitan în rezervă, aflat
„în refacere”, în foto din „Răzeşul”, februarie 1926, p. 23 – acum directorul
Camerei agricole), „Măsuri pentru prevenirea mortalităţii la porci” (de
Mihai Popov, medic veterinar), „Araţi şi semănaţi grâu”, în care se insista
asupra alegerii pământului, după ce plantă sau culturi se poate semăna
grâul, cum se pregăteşte pământul şi cum se face însămânţarea, iscălit F.C.
(neîndoios Florin Chernbach), „Pregătirea viticultorilor în vederea culesului
viilor şi păstrarea vaselor” (B. Şarlea, inginer agronom, şeful serviciului
cultural) etc.
Se dădeau producătorilor agricoli şi alte sfaturi, funcţie de perioada
când apărea publicaţia: condiţionarea seminţelor, rezolvarea unei vinificaţii
raţionale, cu respectarea epocii de cules a strugurilor, cum se aplică legea
valorificării cerealelor în ceea ce priveşte instituirea recentă a timbrului
asupra pâinii şi cum se acordă prima de export şi se insista ca lumea să
înţeleagă că „legea nu prevede un anume preţ al grâului”, ci ea avea scopul
„ca producătorii să obţină un spor de 100.000 lei la vagonul de grâu, peste
preţul pe care l-ar fi obţinut dacă n-ar fi existat prima de export.” Potrivit
legii „toate cumpărăturile de grâu, mai mari de 100 kg, se înregistrau iar
operaţiunea era scutită de orice taxă şi timbre”, înregistrarea se făcea la
sindicat, la administraţia oborului comunal, la primărie sau la Camera

64
agricolă, iar la sfârşitul zilei se făcea înregistrarea grâului, totală, la Camera
agricolă şi sindicatul teritorial.
Agricultorii erau informaţi unde se predau recoltele pentru
înapoierea seminţelor împrumutate, în ce loc se aflau magaziile unde - cei
datori trebuiau să se prezinte cu o cantitate corespunzătoare, pe care o
curăţeau de corpuri străine la trior sau vânturătoare, după care cea curăţată
se preda magaziei Camerei, iar restul se lua acasă.
La Huşi exista magazia moştenitorilor Ion Toma din strada Dobrina
nr. 32 – unde urmau să ducă cerealele (grâu, mazăre, ovăz etc.) agricultorii
din comunele: Huşi, Lunca Banului, Şişcani, Cârligaţi, Duda, Valea
Grecului, Chersăcosu, Davideşti, Leoşti (Cotroceni), Hurdugi, Hoceni,
Oţeleni, Deleni, Stănileşti, Pogoneşti, Epureni, Podoleni, Bohotin, Rusca,
Căpoteşti, Ivăneşti, Curteni, Cordeni, Crăsnăşeni, Stroeşti, Olteneşti,
Tătărăni, Creţeşti, Pâhneşti, Budeşti, Plotoneşti, Vineţeşti, Boţeşti, Valea lui
Bosie, Râşeşti, Târzii, Avereşti, Drânceni, Voloseni, Leoşti, Bazga.
La magazia Fălciu urmau să se adreseze dlui agronom C. Cristea
comunele: Berezeni, Fălciu, Rânceni, Muşata, Bozia, Vetrişoaia.
La magazia Roşieşti se adresau primarului agricultorii din comunele:
Roşieşti, Idrici de Jos, Idrici de Sus, Vutcani, Băseşti, Valea lui Darie,
Vâltoteşti, Văleni.
Enumerarea menţionată ne face să înţelegem nu numai strucura
administrativ-teritorială a judeţului Fălciu în august-septembrie 1931,
deosebit de fărâmiţată, ci şi dificultăţile pe care le întâmpinau ţăranii nevoiţi
să străbată cu căruţele încărcate cu saci de la Bazga ori Bohotin şi Podoleni
până la Huşi, care era aglomeraţia la trior sau vânturătoarea de la magazia
dlui Ion Toma din… Dobrina.
Erau şi alte avertizări în filele Buletinului: „Agricultori”, nu
cumpăraţi pâinea de la brutari sau negustori fără timbrul de grâu şi
denunţaţi pe toţi cei ce dezlipesc timbrele şi fac negoţ cu lucrătorii de la
brutării”; când „aveţi vite, porci şi păsări bolnave anunţaţi numaidecât
Camera de agricultură sau Serviciul sanitar veterinar al judeţului”…, „Nu
vindeţi tot produsul de cereale ce aveţi, ci creşteţi vite, porci şi păsări bune
de rasă care dau câştig în gospodărie”, „Agricultorii care au luat seminţe de
la Camera de agricultură şi nu vor restitui aceste seminţe până la 10
octombrie cu procentul de 10%, conform contractului, atunci vor fi daţi
spre urmărire la percepţie”…; „Se găseşte cantitatea de 10 vagoane fân de
vânzare la Bumbăta-Vetrişoaia – proprietar Vasilache Bejan, cu domiciliul
în Stănileşti”; „Se primesc orice fel de reclame în mod gratuit cu privire la
vânzarea de produse agricole sau pământuri agricole, livezi, vii etc.”
Specialiştii agricoli, ca şi ţăranii, aveau un mijloc de informare care
era şi gratuit.

65
 *

Buletinul Camerei de Comerţ şi Industrie,

Circumscripţia Huşi
Buletinul Camerei de Comerţ şi
Industrie, Circumscripţia Huşi, publicaţie
oficială lunară, apare sub îngrijirea
secretarului Camerei, începând din
ianuarie-februarie 1931, deci de la început
– cumulat pe două luni.
Consiliul de administraţie al
Camerei avea ca preşedinte pe ing. P. Vaşuta, vicepreşedinte –pe Berman
Frischoff – pentru secţia comercială şi pe Gheorghe Cerchez – pentru secţia
industrială.
Secţia comercială avea următorii membri în Cameră: Jean Schör,
Talmaciu Ioan, Saul Scheinsohn, Bercu Sigler, Haim B. Herşcovici,
Carusatu Ştefan, Marcu Tudie, Negrea Constantin, Bogheanu Simion,
Iţicovici Iosup, Balan I. Iojub, Lucan Dumitru, toţi din Huşi, Ivanovici C.
Neculai din Tg. Fălciu şi Huberman Periţ din Răducăneni; secţia industrială
avea ca membri în consiliu pe: Samuil Cohn, Niculescu Dumitru, Şneer
Haim din Huşi.
Din Comitetul de direcţie făceau parte: ing. P. Vaşuta, preşedinte;
Berman Frischoff, vicepreşedintele secţiei comerciale, Gheorghe Cerchez,
vicepreşedintele secţiei industriale, Jean Schör, membru delegat al
Ministerului Industriei şi Comerţului, I. Schilman, secretar.
Membrii de drept în comitetul de direcţie: Dumitru Moţoc, directorul
agenţiei Băncii Naţionale Huşi, Ioan Sârbu, preşedintele Camerei de
agricultură a judeţului Fălciu, membru corespondent: Dimitrie Gociu,
senator.
Cenzori: Ioan Walter, director în Ministerul Industriei şi Comerţului,
delegatul Ministerului de Finanţe, Marcel Dutckevici, delegatul
Ministerului de Industrie şi Comerţ.
Buletinul pe ianuarie-februarie 1931 publică „Din lucrările Camerei”
procesul-verbal nr. 1 şi 2 din 21 şi 22 februarie 1931 al Consiliului de
Administraţie al Camerei de comerţ şi industrie Huşi. Din documentele
publicate cu acest prilej, reiese că circumscripţia Camerei Huşi era formată
din 110 sate în care domiciliau diferiţi comercianţi şi industriaşi, până la 1
ianuarie 1930 fiind înscrise în judeţ şi oraş 790 firme din care 714
comerciale şi 76 industriale. În decursul anului 1930 au fost înregistrate 3
firme sociale, 42 individuale comerciale şi 7 individual-industriale.

66
 Comerţul în oraşul Huşi şi judeţul Fălciu era format din următoarele
categorii: manufactură, coloniale, pielărie, magazine de încălţăminte,
fierării, haine gata, bodegi, cârciumi, drogherii, articole tehnice, articole de
lux, sticlării, restaurante etc.
Judeţul Fălciu fiind eminamente agricol, se arăta că în anul agricol
1929-1930 s-au arat şi semănat 58460 hectare cu cereale diverse: grâu, orz,
ovăz, secară, porumb, fasole, floarea soarelui, s-au produs 9.619 vagoane de
cereale – majoritatea fiind comercializate, în februarie 1931 nemaigăsindu-
se la producători decât maximum 400 vagoane.
În vara anului 1930 s-au expediat prin gara Huşi peste 1000 vagoane,
cheltuindu-se cu transportul şi transbordarea la Crasna aproximativ 1.220
lei. În judeţ erau plantate 2.225 ha teren cu viţă de vie americană diferite
varietăţi, cu producţii superioare altor podgorii: Panciu, Odobeşti, Nicoreşti
şi Cotnari. Aproape întreaga recoltă a anului 1930 se afla depozitată în
crame, nefiind tranzacţionată pe piaţă, din cauza preţurilor derizorii, în
disproporţie cu capitalul investit.
Transportul produselor viticole de la Huşi este în dezavantaj din
cauza liniei strâmte Crasna-Huşi – impunându-se terminarea linei normale
C.F.R. de la Creţeşti la Huşi, mai ales că terasamentul era terminat şi
neutilizat, se distrugea.
În sectorul industrial se amintea de existenţa a două fabrici de ulei, o
moară sistematică în Huşi, care în cursul anului 1930 nu a funcţionat, două
fabrici de tricotaje în Huşi, care din 1 ianuarie 1931 nu mai produc, o
fabrică de produse chimice care are dificultăţi din cauza C.F.R. şi a liniei
înguste, 52 de mori ţărăneşti care luptă din greu din cauza combustibilului
scump şi a lipsei de capital etc. Structura firmelor individuale era
înregistrată pe localităţi. Deosebit erau înregistrate şi funcţionau firmele
sociale: bănci populare, cooperative agricole pentru arendăşie şi cooperaţie,
societăţi în nume colectiv pe genuri de activitate (fabricarea şi
comercializarea produselor chimice, tipografie, legătorii, cartonaje,
confecţii de pungi, ecleraj electric, pentru cârciumi, băcănii, fierării, cereale
şi lemne, cooperative agricole pentru într-ajutorarea în muncă, arendă a
terenurilor şi alte operaţiuni agricole, pentru industria de morărit, treierat şi
alte activităţi manuale folositoare oamenilor de la sate – toate cu sedii în
comune ori sate, cu arătarea deschisă a persoanelor care le reprezentau sau
a celor care le erau cenzori, obligaţi să prezinte dări de seamă pentru
activitatea depusă, nu cum s-a întâmplat după 1989, când asociaţii
familiale, ori în nume colectiv organizate la sate pentru lucrarea pământului
scos de la CAP, funcţionează încă fără ca legea ori justiţia, când le-a
aprobat înregistrarea, să le oblige să aleagă şi reprezentanţii din rândul
sătenilor, dar şi comisiile de cenzori pentru a le verifica activitatea. Lipsite

67
de asemenea pârghii, asociaţiile au înlesnit îmbogăţirea unor persoane, mai
ales ingineri agronomi, care desprinzându-se de la CAP şi-au creat propriile
moşii de administrarea cărora nu răspund nici în faţa statului, nici a
membrilor constituiţi, nici a justiţiei, pentru că nimeni nu le controlează
contabilitatea.
*
Analizând activitatea Camerei de comerţ şi industrie Huşi din anul
1931 se constată că numărul firmelor comerciale şi industriale înregistrate
ajunseseră la 842, din care 109 erau unităţi noi – altele ca şi astăzi, nefiind
înscrise în evidenţe. Erau astfel evidenţiate 56 magazine de manufactură, 55
de coloniale şi mărunţişuri, 121 cârciumi şi bodegi, 16 magazine de
galanterie, 28 mori ţărăneşti, 21 brutării, 70 cooperative, 36 cerealişti, 10
cafenele, 10 măcelării etc.
Faţă de anii 1850-1851, când în statisticile locale oamenii
specializaţi se limitau la „9 casapi, 9 ekcii, 10 pastramagii, 22 ciubergii, 5
gropari, 4 ciolănari, 2 cărari, 2 bedini, 2 tucheregii, 4 maţari, 2 lemnari, 1
focar, 1 portar, 1 tulumbagiu, 1 cazangiu, 1 vătaf, 1 păzitor” activitatea
curentă devenise mult mai diversificată.
După 1989 cei cuprinşi în activitatea de mică industrie, cooperaţie,
bănci etc. sunt şi mai mulţi, deşi nu la nivelul pe care l-a înregistrat în
perioada 1960-1989.
*
Buletinul pe anii 1931 (1-5) şi 1932 (nr.1-6) a fost imprimat fie la
Tipografia George Cerchez – Huşi, fie la Atelierul zonal Corlăţeanu – Huşi, sub
formă de carte (total 205 pagini).
Buletinul pe anul 1933, ca organ de publicitate lunară a Camerei, a
apărut sub direcţia prof. Ion I. Ghelase, secretarul Camerei, format ziar (32/47
cm), în patru pagini, imprimat la tipografia Ion Grigoriu, Huşi, str. Ştefan cel
Mare nr. 54 (casele Harnagea).
*

Buletinul Căminului
Buletinul Căminului, publicaţie realizată de pr. I. Codreanu de la
Murgeni – Tutova, membru în Comitetul Căminului Fundaţiilor Regale din
acea parohie, „un început promiţător în publicistică”, era de părere „Cronica
Huşilor” în numărul său din luna mai 1938 (p. 212).
*

Buletinul Episcopiei Huşilor

Buletinul Episcopiei Huşilor, organ oficial al Eparhiei, apare din anul
1924. „La început se publicau în el şi articole de propagandă religioasă pe

68
lângă cele cu caracter oficial, dar în ultimul timp apărea aproape numai cu
partea oficială”, se scria în „Cronica Huşilor” nr. 6/iunie 1935, în „Darea de
seamă a secţiei culturale pe anul 1934 – 1935, prezentată Preasfinţitului
Episcop Nifon (p. 186).
Apărea odată pe lună, la
Atelierele Zanet Corlăţeanu,
Huşi, avea formatul 23/31 cm, de
regulă în 12 pagini, uneori fiecare
număr având paginile numerotate,
alteori numărul lor trecând cu
enumerarea de la o lună la alta.
În partea oficială se
publicau copii de pe diferite
adrese ale Sfântului Sinod, dar şi
acte de la autorităţile
administrative de stat, circulare
către parohii, iar în partea
neoficială opisul documentelor de
arhivă ale Episcopiei legat de
probleme luate în discuţie, note
oficiale interne, publicitate din
parohii, mulţumiri publice, cuvântări rostite în diferite ocazii, relatări despre
Muzeul de antichităţi bisericeşti de la Episcopia Huşului, înfiinţat în anul
1926 de către P.S. Episcop Iacov, bibliografie, cărţi noi şi reviste din
Eparhie ori sosite în Eparhie.
Nu există o delimitare între partea oficială şi cea neoficială a
Buletinului care, totuşi, prezintă interes şi astăzi pentru cercetători. Exista
în cuprinsul Buletinului şi rubrica „Informaţiuni”, de unde culegem una –
cu titlul de a exemplifica ce se publica în ea: „Sunt unii P.P.C.C. Preoţi
care nu săvârşesc spre sărbători Sfânta vecernie. Li se atrage atenţia că
aceasta este o elementară datorie pe care preotul trebuie să o împlinească,
chiar dacă nu participă nici un credincios, preotul este dator să-şi înceapă
serviciul lui de seară şi să-l continue a doua zi. E datoria lui şi trebuie să
şi-o facă. De asemenea, toţi trebuie să săvârşească Sf. liturghie. Unii
săvârşesc numai utrenia. Este o treabă de mântuială, care nu trebuie să se
observe tocmai la preoţi” (nr. 9/septembrie 1931).
Buletinul Episcopiei Huşilor nr. 12 din decembrie 1931, dedesubtul
cuprinsului său, găzduia următoarea înştiinţare: „P.S. Episcop Iacov, bunul
nostru arhipăstor, căzut bolnav de peste o lună de zile, toţi cucernicii preoţi
sunt poftiţi a face rugăciuni la proscomidie pentru grabnica lui
însănătoşire.

69
 Conducerea eparhiei, până la deplina Sa restabilire a fost
încredinţată de către Înalta autoritate canonică bisericească P.S. Sale
Arhiereului dr. Veniamin Pocitan Bârlădeanul, vicarul Episcopiei”.
Următorul număr al Buletinului îşi adăuga ca subtitlu calitatea de
„organ oficial al Eparhiei” şi cuprindea în prima pagină articolul intitulat
„Moartea Episcopului Iacov Antonovici al Huşilor”, cu fotografia acestuia
(vezi mai sus), din care cităm: „După o lungă şi grea suferinţă, slăbit cu
desăvârşire de boală şi din pricina vârstei înaintate, fiind trecut de 75 de ani,
la 31 decembrie, ora 3 de dimineaţă, şi-a dat obştescul sfârşit”.
În materialul citat se relata despre pregătirea şi depunerea trupului
adormitului întru Domnul în Catedrala Episcopală, înmormântarea,
asistenţa prezentă, cuvântările rostite.
P.S.S. Arhiereul dr. Veniamin Pocitan, vicarul Episcopiei Huşilor, a
trecut în revistă viaţa şi personalitatea celui „trecut de la cele trecătoare la
cele veşnice”: „Cine a fost episcopul Iacov Antonovici? Ştim cu toţii. A
fost un fiu al ţinutului Tutovei”. După care a punctat: s-a născut în 1856 la
18 noiembrie în satul Similişoara-Bogdana-Tutova. A făcut seminarul din
Huşi. În 1892 este licenţiat în teologie. La Bârlad a fost 37 de ani profesor
de religie la şcolile secundare şi 30 de ani protoereu. În 1919 a fost ales
arhiereu cu numele de Bârlădeanu, ocupând demnitatea de episcop al
Huşilor. În 1923 a fost ales episcop al Dunării de Jos, iar în anul 1924, la
19 martie, ales episcop al Eparhiei Huşilor. A slujit altarul 52 de ani, mai
bine de jumătate de veac… (Decretul regal nr. 1.116 din 24 martie 1924 de
întărire în scaun; învestit şi înscăunat la 13 aprilie 1924 – vezi şi „Prutul”
nr. 6 (37) din noiembrie 2004).
Despre vlădica Iacov Antonovici, profesorul Nicolae Iorga scria
următoarele cu prilejul morţii lui: „Era un om ca din alte timpuri, un popă
bun din vremea veche, cu datoria lui de biserică şi cu iubirea lui de carte,
popă îmbrăcat popeşte şi trăind aşa cum veac de veac preoţimea noastră a
trăit pentru cinstea ei şi pentru binele neamului.
Când avea timp liber, Vlădica Iacov, ca şi preotul de mai ieri, scotea
din tăşulca de răzeş hârtiile pe care diecii de odinioară însemnau în cea
mai bună limbă românească legăturile de tot felul ale unei societăţi
admirabile în armonia ei fără pretenţii.
Cărţi de folos au ieşit din această trudă binecuvântată şi astfel
niciodată amintirea acestui smerit cultivator al istoriei neamului său nu va
dispărea, ci fiecare cercetător îşi va întoarce gândul şi spre harnicul
părinţel, care iscodea izvoarele şi căuta în ele taina vieţii româneşti care a
fost”.
Şi mai spunea marele istoric Nicolae Iorga: „Ultimul dintre episcopii
care merg pe urmele lui Melchisedec (fost rector al seminarului şi

70
Locotenent de episcop al Huşilor, născut la 15 februarie 1823 la Garcina,
judeţul Neamţ, fiu al preotului Petre Ştefănescu şi al soţiei sale Anastasia,
fiică a preotului Ioan Focşa din Negreşti, unul din cei 15 copii ai cuplului,
Mihail Ştefănescu umblător la seminarul de la Socola şi învăţător la
Şerbeşti, revine la „Seminarul Veniamin” pe care îl absolvă în 1843, iar mai
târziu ajunge… Melchisedec n.n.), episcopul Iacov are drept de stimă
generală. Episcopul Iacov a tipărit 24 lucrări de cuprins istoric şi religios,
printre care 5 mari volume: „Documente bârlădene” şi despre care
profesorul mai adaugă: „Academia Română a decernat Episcopului Iacov
două premii: unul pentru istoria comunei Bogdana şi al doilea pentru
primele două volume de „Documente bârlădene” iar, ca o cunună a trudei
sale pe acest tărâm, a fost proclamat în ziua de 7 iunie 1919 membru de
onoare al Academiei Române”.
În 1906 i s-a conferit Medalia de aur şi placheta de colaborator
la expoziţia jubiliară organizată şi a fost numit membru corespondent
al Comisiei monumentelor istorice din judeţul Tutova. În timpul din
urmă, se frământa cu mintea să alcătuiască „o monografie a oraşului
Bârlad” şi să „ridice în mijlocul Bârladului o măreaţă Catedrală,
vrednică de însemnătatea acestui oraş, de veche cultură, a Moldovei”.
*
Organul oficial al Episcopiei Huşilor însera în numărul său din martie-
aprilie 1932 şi vestea morţii fratelui vlădicii Iacov al Huşilor: a preotului
Constantin Antonovici, născut la 7 septembrie 1840, tot în sat la Similişoara,
unde tatăl său era cântăreţ şi unde, la 6 august 1931, se întâlnise pentru ultima
oară în această lume, la hramul bisericii locale, cu fratele său, răposatul acum,
episcop Iacov, care, atunci, a oficiat slujba, iar „după masă au cântat amândoi
cu glas dulce, un cântec din copilărie, ce plăcea tatălui lor: „Cuvânt bun”.
Fusese ultimul cântec şi ultima lor întâlnire. Retrăgându-se la pensie la
1 octombrie 1931, după 57 de ani de păstorie, Constantin Antonovici fusese
chemat la Domnul în ziua de 9 februarie 1932, la vârsta de 82 de ani.
*
Buletinul publica şi alte evenimente întâmplate în localităţile în care
se tipărea şi se difuza. Despre „Centenarul Tribunalului Fălciu”, de
exemplu,, când magistraţii şi avocaţii din Huşi au sărbătorit în ziua de 14
martie 1932 o sută de ani de la înfiinţarea Tribunalului Fălciu, când au făcut
un parastas pentru înaintaşii lor decedaţi şi apoi un Tedeum de mulţumire
lui Dumnezeu, în Catedrala episcopală a Huşilor”.
Seara, în sala prefecturii judeţului, Mircea Stat, preşedintele
Tribunalului, a vorbit despre actul înfiinţării instituţiei la 27 martie 1832, cu
reşedinţa la Târgul Fălciu, unde era reşedinţa judeţului pe atunci şi de unde
s-a mutat la Huşi la 1834. „I se zicea judecătorie, dar se înţelegea Tribunal”,
spunea vorbitorul.
71
 În iunie 1932, în Buletin, cu ocazia redeschiderii mânăstirii Dobrovăţ
(Vaslui) se realiza un scurt istoric al acesteia. După secularizare, în Eparhia
Huşului n-a rămas nici o mănăstire de călugări, ci doar un schit cu 2-3
călugări lângă satul Rafaila.
Din 1912, îndeosebi, episcopul Nicodem depune străduinţe pentru
reînfiinţarea vechii mânăstiri Dobrovăţ, pentru „că era nevoie de
ieromonahi care să ţină locul
vremelniceşte, în parohiile
vacante”.
Biserica mare de la
Dobrovăţ este ridicată din
temelie de Ştefan cel Mare, dar
pictura este făcută în timpul lui
Petru Rareş (1527-1539). În
timpul lui Vasile Lupu (1634-
1653) a fost închinată
mânăstirii Zograful din sfântul
Mânăstirea Dobrovăţ, din judeţul Vaslui, zidită munte al Athosului.
de Ştefan cel Mare în anul 1504 Arhitectura şi pictura bisericii
păstrate în forma iniţială au cunoscut o întreţinere deosebită, iar în
primăvara anului 1932, terminându-se lucrările de spălare şi redare a vieţii
tablourilor „aproape ca în epoca zugrăvirii ei”, biserica a fost dată spre
redeschidere.
Mânăstirea Dobrovăţ a avut în stăpânire o moşie întinsă, care, la
1864, a fost secularizată, lăsându-i-se doar vatra mânăstirii cu o rază de
peste 40 ha. împrejur. De la 1884 moşia mânăstirii este hărăzită ca domeniu
al Coroanei, căreia i se alătură şi moşia Cândeşti (Bucovina), până la
înstrăinarea acesteia. După războiul din 1916-1918 domeniul Coroanei
Dobrovăţ a fost expropriat şi împărţit la săteni, rămânând numai conacul şi
pădurea.
După secularizarea de la 1864, sărăcită şi jefuită, mânăstirea
Dobrovăţ s-a desfiinţat. Clădirile ei au servit ca închisoare pentru făcătorii
de rele, până în 1901.
Iată ce scria ziarul „Românul” din 9/10 noiembrie 1883 (p. 2):
„…în penitenciarul din Dobrovăţ se petrec lucruri revoltătoare.
… hrana este foarte rea şi chiar insuficientă. Arestaţii sunt siliţi a
munci la prăşit, la cositul fânului şi la munca câmpului fără plată şi fără o
zi de repaus. Muncesc la facerea cărămizilor, trag la moară, în jug, ca
animalele, nu li se dă hârtie şi nici cerneală şi trebuie să plătească 10 bani
pe jumătate de coală de hârtie; scrisorile nu se trimit la familiile lor, nu li
se dă opinci, nici îmbrăcăminte. S-au luat giurgiuvelele cu geamuri şi s-a
pretins câte 3 lei de fiecare geam. Mâinile şi picioarele li se leagă în fiare,
72
aşa că abia pot mânca. S-a reclamat dlui procuror şi dlui prefect însă nici o
îmbunătăţire nu s-a adus soartei acestor nenorociţi”…
După mutarea închisorii de acolo, într-o clădire a mânăstirii s-a
aşezat primăria satului, în altele preotul satului Dobrovăţ-Ruşi. Biserica a
slujit multă vreme de biserică parohială. Mai târziu, clădirea mare, cu 26
camere, a fost amenajată pentru adăpostirea unui „orfelinat al Casei
corpului didactic”.
În 1908 orfelinatul se mută, iar în încăperile rămase se aşează o
şcoală elementară de agricultură, care a stat în această clădire până la
începutul anului 1930, când a fost mutată de Ministerul Agriculturii şi
Domeniilor la Brăila, iar clădirile au rămas iar goale.
Cât priveşte mânăstirea Dobrovăţ, în anul 1913 este reînfiinţată prin
decretul regal nr. 3585 din 17 (30) mai, iar mai târziu, după alte stăruinţe
ale episcopului Iacov, la 12 decembrie 1929, este recunoscută şi de către Sf.
Sinod. Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, cu actul nr. 43.562 din 27
februarie 1930, îi cedează şi vatra mânăstirii în întindere de 44 ha, cu
următoarele megieşii: la miază-noapte, izlazul comunei Dobrovăţ-
Moldoveni, la miază-zi satul Moldoveni-Ruşi, la răsărit izlazul comunal, cu
râul Dobrovăţ şi ţarina satului Moldoveni, iar la apus, marginea pădurii
Domeniile Coroanei Dobrovăţ, separat prin drumul satului Ruşi. Pe acest
teren se afla plantat 1 ha de vie americană pe rod şi o livadă de pomi
fructiferi, 32 ha teren de cultură, iar restul păşune, fânaţ, drumuri şi râpi.
Erau prezentaţi, în succesiunea lor, stareţii mânăstirii. La 1 iunie
1913 a fost numit întâiul stareţ – ieromonahul Damian Lascăr, întărit cu
decretul regal nr. 4331. „Este fostul preot de mir Dimitrie Lascar, licenţiat
în teologie, fost protopop la Piteşti şi pe urmă ieşit la pensie, cu 118 lei
bruto. Ca stareţ mai avea 100 lei lunar”.
După numire aduce călugări de la schitul Rafaila pentru a popula
mânăstirea, dar nici stareţul şi nici monahii nu au unde se aşeza pentru că
mânăstirea era încă ocupată de şcoala de agricultură. Alte case, cu 10
camere, erau ocupate de preotul parohiei Ruşi, şi alte clădiri - de primărie.
Instalarea stareţului se face în decembrie 1913 şi se convine ca
monahii cu stareţul să ocupe apartamentul de jos al clădirii mari, iar şcoala
pe cel de sus, dar directorul şcolii refuză a evacua clasele şi, de aceea,
stareţul este nevoit a sta în casele sale de la Huşi. Mai pe urmă, s-a aşezat la
Rafaila – unde a şi încetat din viaţă.
O dată cu strămutarea şcolii de agricultură la Brăila, Episcopia Huşi
invită stareţul de la Rafaila să ocupe clădirea de la Dobrovăţ. Se aşează
acolo la începutul anului 1930. Samson Ciopotă, că el era stareţul, „ia în
primire averea, recoltează via şi administrează pământul mânăstirii,
cumpără stupi de albine şi orânduieşte de cele ale gospodăriei mânăstireşti;

73
iar pentru serviciul divin, orânduieşte un mic paraclis în una din încăperile
mânăstirii, deoarece biserica mare era pusă în reparaţie de Comisiunea
Monumentelor Istorice, iar cea mică servea de biserică parohială a satului
Dobrovăţ-Ruşi, cum era şi în 1932”.
Spre sfârşitul anului 1931, ieromonahul Samson Ciopotă se
îmbolnăveşte, nu mai poate gospodări mânăstirea, P.S. Veniamin află,
trimite la începutul anului 1932 pe ieromonahul Anania Reman, ca să
slujească şi să vadă de avutul mânăstirii, devenind stareţ după moartea lui
Samson Ciopotă.
La 12 iunie 1932 are loc sfinţirea bisericii mari, cu hramul
„Pogorârea Sfântului Duh”, la care vine însuşi P.S. Veniamin, însoţit de
arhidiaconul episcopiei Calistrat Lăcătuşu şi de protoiereul judeţului Vaslui,
Constantin Ulea.
O dată cu sfinţirea bisericii, P.S Veniamin a hirotonisit diacon pe
tânărul licenţiat în teologie Spiru Apostol, pentru parohia Arsura (Fălciu) şi
a hirotonit sechelari pe tinerii preoţi Mihoci şi Isailă, unul din Dobrovăţ-
Ruşi şi celălalt din Dobrovăţ-Moldoveni.
Bunul dumnezeu ajutase „ca această frumoasă biserică, podoabă de
arhitectură şi de pictură bizantină frescă, renovată acum de către
Comisiunea Monumentelor Istorice, este iarăşi redeschisă şi dată creştinilor
spre slujbă şi mângâiere sufletească”.
*
Greutăţile de tot felul n-au dispărut pentru ca să existe astăzi
Mânăstirea Dobrovăţ. După 1941, sub guvernarea Antonescu, fără
consultarea bisericii, s-a încercat din nou trecerea la stat a clădirilor şi
monumentului. Deşi intrată în uitare, minunea medievală, biserica făcătoare
de minuni, pădurile sfinte de la Dobrovăţ, catapeteasma făcătoare de
minuni, se încăpăţânează a exista, iar ţăranii de la Dobrovăţ să se
mândrească încă: „Biserica noastră-i de la Ştefan!”
Restaurată în perioada 1974-1976, Mânăstirea de la Dobrovăţ are în
jurul său localnici care şi astăzi se mândresc: „Noi suntem răzeşi, nu
iobagi!”
Cetatea ortodoxiei e perenă…
*
Un document din secolul XV-lea1 achiziţionat de la săteanul Vasile
Luca din satul Călugăreni-Vaslui a fost descifrat şi tradus de către d-l C.
Cihodaru, profesor de istorie la şcoala noastră. Este un uric de la Ştefan cel
Mare din „Vleat 6994, Gen. 14”, adică din 14 Ianuarie 1486;- este scris pe
pergament, având pecetea mare, atârnată printr'un şnur de mătase roşie. Actul
                                                      
1
Acest uric n-a fost pomenit la locul cuvenit, fiind găsit în timp ce se tipărea deja
această lucrare. (Din revista „Învăţătorimea Vasluiană”)
74
este deteriorat: are lipsuri şi pe alocurea este şters, descifrându-se cu greu. -Prin
acest uric Ştefan Vodă întăreşte cumpărătura satului Bonteştii, aşezat între
Bârlad şi Stemnic, făcută de Toader Marele şi fratele lui Costin, de la Toader
Hrăniş şi nepoţii lui, Bilţu şi Nicoară Şeremet, pentru 200 zloţi tătărăşti.
Divanul care a întărit cumpărătura era format din: Alexandru şi Bogdan cei doi
fii ai lui Ştefan cel Mare, apoi: Duma, Gangur, Dragoş, boieri fără slujbe.
Dabog şi Şlefui, pârcălabi de Hotin.
(Din Anuarul Şcolii Normale de băieţi „Ştefan cel Mare Vaslui,
întocmit de profesorul Constantin Capră).
*

Bomba
Bomba se numea gazeta care pornise lupta împotriva unor magistraţi
locali, autorii ei luându-şi răspunderea luptei în faţa Parchetului din Fălciu,
scria Isidor Melichsohn, avocat de Huşi, la 3 aprilie 1928, în „Munca”,
organ al Partidului Ţărănesc din Huşi.
„…autorii gazetei „Bomba” s-au prezentat parchetului din Fălciu şi
departe de a se ascunde sub numele unui girant responsabil şi-au luat
răspunderea celor scrise”…
Deşi confraţii de la gazeta locală „Bomba” se folosesc de un mijloc
deosebit pentru înlăturarea magistraţilor incorecţi din judeţul Fălciu, drumul
lor ducând la scopul dorit şi de noi, nu putem decât admira curajul lor civic
şi saluta cu bucurie apariţia acestei gazete, scria „Munca” la 15 aprilie
1928.
În articolul „Biruinţa Dreptăţii”, „Munca” scria la 25 octombrie
1928: „Gazetele noastre „Munca” şi „Bomba” au fost purtătoarele
cuvântului oamenilor dornici de îndreptarea stării de lucruri de la Tribunal”.
Şi detalia rezultatele luptei:
„- ocupându-se de „curăţenia magistraturii, de oamenii care nu făceau
cinste acestui aşezământ sfânt al Ţării noastre, „rând pe rând au fost daţi
afară din Tribunalul Fălciu magistraţii ticăloşi: Gâdeiu care, ca procuror a
înţeles să-şi exercite meseria prin crâşme şi să facă din slujba sa un mijloc
de ameninţare şi de stoarcere a banilor justiţiabililor;
- Bugeag, fostul judecător de şedinţă, care după ce a ucis un om
nevinovat, a bătut şi schingiuit mai mulţi cetăţeni, şi cu mâinile pătate de
sânge s-a atins de altarul Dreptăţii, vânzând dreptatea cu bani;
- Costin, preşedintele Tribunalului Fălciu, care a furat el singur şi a
îngăduit ca sub supravegherea lui, alţii să fure urnele de zece ani încoace;
Costin, care a fost dovedit că în calitate de preşedinte de tribunal, a primit
bani pentru a da dreptate; Costin care a încasat diurne pe nedrept şi şi-a
împroprietărit ibovnicele, răpind pământul invalizilor şi al văduvelor;
Costin care a terorizat şi s-a slujit ca de nişte unelte oarbe de subalternii săi,
75
a fost doborât.” Luând cunoştinţă de cererea unora ca „Parchetul general
din Iaşi să le permită să dea în judecată pe directorul gazetei „Bomba”,
pentru că prin această gazetă s-ar fi calomniat magistratura de la Tribunalul
Fălciu, „Munca” clarifica (25 octombrie1928):
„Gazeta „Bomba” ca şi gazeta „Munca” din Huşi, ca şi „Curentul”
din Bucureşti, nu au atacat magistraţii din Huşi, ci pe anumiţi indivizi
nedemni care se strecuraseră în corpul magistraţilor şi care vindeau
dreptatea pentru bani şi băutură îmbătătoare”.
„…Condamnaţii vor să dea în judecată pe directorul gazetei
„Bomba”. Am spus-o şi o spunem făţiş: gazeta „Bomba” nu e condusă de
un director, ci de un comitet în care intră tot ce are Huşul şi judeţul Fălciu
mai cinstit. Întreg comitetul îşi însuşeşte cele scrise în „Bomba” şi vrea să
fie dat în judecată. Dar care e sala în care vor încăpea atâţia calomniatori
pentru a fi judecaţi?”
Comisia de judecată de pe lângă Curtea de casaţie, la 1 octombrie
1928, l-a condamnat la 6 luni cu suspendare pe Costin.
„Milogul care şi-a început cariera cu postul de subcomisar la Iaşi şi
a rămas pe toată viaţa cu apucături de subcomisar de ultimă speţă; ursul
care s-a lăfăit alene pe scaunul de judecată la Vutcani, priponind pe toţi
care veneau să le facă dreptate”, a fost înlăturat, - se consemna în ziarul
„Munca”. „Venind la conducerea Ţării, Partidul nostru şi-a ţinut cuvântul
şi astăzi poate înscrie cu mândrie în cartea faptelor sale înfăptuirea acestui
punct din program…
…Noi, partizanii domnului dr. Lupu, din judeţul Fălciu, avem
mulţumirea că într-o vreme când toţi pierduseră nădejdea unei îndreptări
la Tribunalul nostru, am izbutit să purificăm magistratura de elementele
care o necinsteau”.
Cum s-a întâmplat mereu în politică, „Munca” din 12 decembrie
1928, nota în pagina a doua următorul titlu: „Partidul Naţional Tachist a
angajat pe fostul magistrat Bugeag să-i facă propagandă.” Propagandistul în
cauză nu era altul decât cel care „a omorât un om, a furat urnele la alegeri, a
fost judecat şi scos afară din magistratură”…
La curăţenia săvârşită în justiţia de la Fălciu îşi adusese partea de
contribuţie şi vremelnica gazetă „Bomba”!
*

Cărticica de rugăciuni
Cărticica de rugăciuni se intitulează lucrarea alcătuită de P.S. Nifon
Criveanu, Episcopul Huşilor şi poartă numărul 1 în cadrul suitei de lucrări
religioase realizate la „Editura de publicaţii pentru popor”, înfiinţată la Huşi
de Sfânta Episcopie şi păstorul ei vrednic.

76
 Tipărită în excelente condiţii la Tipografia Cărţilor Bisericeşti în 160
de pagini, două ediţii într-o jumătate de an, a totalizat 20.000 de exemplare,
cartea a avut mare căutare.
Au urmat alte cărţi: nr. 2 „Viaţa cuviosului Nifon” de pr. Anton I.
Popescu; nr. 3 „Minunea Apei” de diacon C. Brânzeiu; nr. 4 „Duminica
Creştinilor” de pr. Toma Drăgulescu: nr. 5 „Cum să cinstim morţii” de pr.
Chirvasie.
*

Colinda
Colinda, revistă literară culturală. Cavadineşti, Covurlui (1 ianuarie
1928 – ianuarie 1929). Colaboratori: Const. Crişan, G. Tutoveanu, V.
Hondrilă. Format 17 x 24 cm.
Cavadineşti sat în ocolul Horincei în 1772, în ocolul Prutului la
1833, în ocolul Horincei în 1834, sat în comuna Cavadineşti, judeţul
Covurlui în 1864, comuna Cavadineşti, judeţul Galaţi din 1968.
*

Chronica Huşilor şi a Episcopiei cu asemenea numire

Chronica Huşilor şi a
Episcopiei cu asemenea numire scrisă
de Episcopul Dunării de Jos,
Melchisedek, Bucureşti, Tipografia
C.A. Rosetti, strada Colţea nr. 42,
1869, este cartea în care fostul
episcop – locotenent de Huşi –
Melchisedek Ştefănescu Tripoleos
(numit în această calitate de Cuza la
17 februarie 1861, devenit şi ministru
al Cultelor) face istoricul eparhiei, scriind în ea „tot ceea ce a putut culege
la vremea aceea”.
Până astăzi a rămas însă nedezlegată data precisă a înfiinţării
Episcopiei la Huşi. Deşi, din dorinţa de a stabili adevărul, P.S. Nifon a
instituit şi un premiu de 20.000 lei care urma a se acorda, prin Academia
Română, cercetătorului care se va apropia mai mult de data exactă.
*
„Ca locotenent de Episcop al Huşilor, de la începutul anului 1861
până la finele anului 1864, am avut ocazia să citesc şi să studiez
documentele de o deosebită natură, ce posedă această Episcopie de la
înfiinţarea ei şi până în timpul nostru. Am găsit în ele un mare tezaur
de ştiinţă istorică, arheologică, filologică etc. bine conservată într-o
77
perioadă de timp aproape de 300 de ani” – scrie Melchisedec, Episcopul
Dunării de Jos în „Chronica Huşilor şi a Episcopiei” publicată la Bucureşti
în 1869 la Tipografia C.A. Rosetti, str. Colţea nr. 42.
Subscriind că a compus „Chronica Huşilor” după documentele
aflătoare la Episcopia de Huşi şi după altele publicate de diferiţi bărbaţi,
iubitori de istoria ţării lor, în timpurile moderne, autorul subliniază:
„…huşenii vor găsi istoria oraşului şi a strămoşilor lor; Moldova –
o parte din istoria ei; Biserica română – o parte din existenţa sa în
veacurile trecute, şi material pentru viitoarea compunere a istoriei sale
speciale; naţiunea română în genere – un preţios material la măreţul
edificiu al istoriei sale, ai cărei arhitecţi şi maiştri se pregătesc pe băncile
şcolilor noastre naţionale”.
Despre rolul bisericii în această privinţă se argumentează şi ne
convinge: „Biserica română în adevăr merită dulcele epitet de Mamă a
românilor. Ea ne-a nutrit spiritualmente, ne-a înzestrat cu o mare zestre
naţională: în domeniile ce ni le-a conservat ca un depozit sacru; ne-a păstrat
încă ca un odor preţioase izvoare istorice ale vieţii naţionale menite de a
arăta odată lumii civilizate, de câte secole românii, în poziţia lor modestă,
lucrează pentru civilizaţie şi pentru uşurarea suferinţelor omenirii, cu toate
obstacolele ce totdeauna au opus progresului lor duşmanii cei aprigi şi
neîmblânziţi”.
Autorul îşi spune părerea despre denumirea şi originea oraşului Huşi
– trăgându-se de la un anume Husu, proprietar al terenului şi care, la 13
martie 1489, este vândut unuia Lupe Armaşul de către „Stanciu, fiul lui
Jurju al Husului”, acest Husu fiind considerat şi fondatorul Târgului Huşi.
Moşia stăpânită de Husu, spun documentele, cuprindea „locul unde
sunt Huşii dar, începând despre miază-zi de la Elan spre miază noapte se
întindea pe şesul Prutului şi peste Prut la satul Buzeşti şi locul unde a fost
târgul Sărata”.
Devenit reşedinţă a lui Ştefan cel Mare, ca şi Vasluiul, Romanul şi
Hârlăul, Huşul s-a marcat şi ca un însemnat punct strategic pentru apărarea
ţării, din castelul domnesc construit de Ştefan cel Mare, pe locul unde este
astăzi sediul Episcopiei, de la „Cerdacul lui Ştefan Vodă” de pe dealul
Coţoiul, de unde „avea privire deschisă asupra Prutului şi peste Prut”, de la
Castelul de la Răbâia, unde podul de peste Prut deschidea cale împotriva
năvălitorilor.
„Un târguşor mic” şi cu însemnătate decât pentru „scaunul unui
episcop”, spunea Dimitrie Cantemir la 1711 despre Huşi, evidenţiindu-l
doar pentru vinurile sale, puse în competiţie cu cele de la Cotnari. În
acelaşi timp, târgul Fălciu, situat pe malul Prutului, era văzut de Cantemir
ca un „târg frumosu”.

78
 Administraţia târgului Huşi, cu consiliul municipal, cu uriadnicii şi
dregătorii de tot felul, cu „dabilele şi angariele” pe care le suportau
locuitorii, monedele puse în circulaţie şi rolul lor în faptele de comerţ, dar
mai ales „Cronica Episcopiei de Huşi”, de la înfiinţare şi până la data
scrierii lucrării, dau toată valoarea operei vlădicăi Ştefănescu Melchisedec.
Punând alături anii de domnie a fiecărui domnitor cu cei ai
episcopilor aflaţi în scaun la Episcopia din Huşi, autorul stăruie asupra
faptelor lor, dezvăluind fiecăruia meritele. Însuşindu-şi aprecierile lui
Cantemir, Melchisedec ajunge la concluzia, spusă fără nici o reţinere:
„Limba slavonă introdusă la români i-a ţinut în barbarie”. În acelaşi timp,
are cuvinte de preţuire pentru spătarul Petru Clănău care, în luna aprilie
1495, la Vaslui, traduce din latină şi realizează „Izvodul Spătariului
Clănău”, o scurtă istorie despre formarea şi organizarea antică a ţărilor
române după retragerea legiunilor romane peste Dunăre şi care este cel mai
vechi document de literatură sau scriere în limba română.
Letopiseţul sau Cronica ţării Moldovei scrisă de vornicul Ureche la
1580 – 85 de ani după cea a lui Clănău -, tot în limba română, dar mai ales
realizarea de la 1643 a mitropolitului Varlaam care tipăreşte la Iaşi prima
carte bisericească în limba română sunt monumentale pentru dezvoltarea
limbii române.
De reţinut că de la 1638, „toate ordinele sau cărţile domneşti, date de
Vasile Vodă Voievod către autorităţile de la Fălciu şi Huşi, în favoarea
Episcopiei, sunt date în limba română”…
Iată pe scurt viaţa episcopală în Moldova şi la Huşi, din cele ce
relatează autorul „Cronicii Huşilor”:
Administraţia bisericească în timpul lui Alexandru cel Bun era împărţită
în trei eparhii: a Mitropoliei de Suceava, care cuprindea „Partea de mijloc a
ţării până la Nistru şi Dunăre”; „a Episcopiei Romanului – unde intrau o parte
din ţinuturile ţării de sus şi de jos – acele de pe lângă munţi şi până la Dunăre”;
şi „Eparhia Rădăuţilor de care aparţineau ţinuturile Ţării de sus despre
Polonia”.
Până la sfârşitul veacului al 16-lea, în toate documentele consultate,
nicăieri nu se vorbeşte despre Episcopia Huşilor, spune Melchisedec. De la
finele veacului al 16-lea însă, împreună cu Episcopia Romanului şi a
Rădăuţiului apare şi a treia – Episcopia Huşilor. Cel dintâi Episcop de Huşi este
pomenit Ioan, contemporan cu Ieremia Movilă, care a început domnia „în
zecimea de pe urmă a veacului al 16-lea”. El emite uricul prin care dă „de la
domnie moşii pentru întreţinerea Episcopiei” numită „nou zidită (creată)”.
Motivul întemeierii ei nu a putut fi altul decât privigherea mai bună a
administraţiei bisericeşti în partea de răsărit a Moldovei, faţă de
mahomedanismul în creştete. Se ştie, ţinuturile cetăţilor Alba şi Chilia erau sub
stăpânire turcească încă de la 1489 din timpul lui Ştefan, iar Aron Vodă, în
79
1592, pentru a căpăta a doua oară Domnia de la turci, le-a mai cedat Benderul
împreună cu 12 sate din jur. Îndată după întronarea lui Aron, Mitropolitul
George Movilă, în 1592, face propunerea de înfiinţare a Episcopiei Huşilor,
care este încuviinţată, este hirotonisit Episcop, după care vine dotarea cu moşii
a ei – întărită prin uric domnesc ulterior.
Eparhia Huşilor la înfiinţare (mai înainte de domnia lui Ieremia Movilă)
se compunea din:
- ţinutul Fălciului din dreapta şi din stânga Prutului, cu reşedinţa la Fălciu;
- ţinutul Lăpuşna, partea ce rămăsese după luarea Tighinei (Benderului) cu
cele 12 sate sub stăpânire turcească, care îşi mutase reşedinţa, acum, de la
Tighina la Lăpuşna; în ţinutul Lăpuşna era şi „târguşorul Chişinău”;
- ţinutul Orheiului, cu reşedinţa la Orhei, nu prea întins;
- ţinutul Soroca, cu reşedinţa la Soroca, situată pe malul Nistrului.
În ce priveşte judeţul Fălciu, Miron Costin spune că se întindea „până la
Dunăre încât cuprindea şi târguşoarele Reni şi Troianu” – locuri care, pe la
1769 formau ţinutul Hotarniceni sau Greceni, administrat de un căpitan, ceea
ce a făcut ca la 1800 ţinutul să se cheme Căpitani. De ţinutul Fălciului mai
aparţinea - Codrul numit Chigheciul sau Tigheciul, situat în stânga Prutului şi
se întindea până la hotarul Bugeacului sau al Basarabiei, „adică până la şanţul
lui Traian”.
La 1812, ţinutul de peste Prut se modifică, Orheiul şi Lăpuşna se
contopesc, codrul Tigheciului forma un ţinut aparte.
La 1812 Rusia luând Moldovei toată partea de răsărit dintre Prut şi
Nistru, împreună cu Bugeacul sau Basarabia, şi toate olaturile turceşti, Eparhia
Huşilor e redusă până „la totală desfiinţare”, rămânându-i numai partea din
ţinutul Fălciului, situat de-a dreapta Prutului. Aceasta a făcut să i se adauge
ţinutul Vasluiului, apoi în 1852, ţinuturile Tutova şi Covurlui.
Eparhia Huşilor a suferit de-a lungul timpului şi alte modificări: încă de
la 1596 Ieremia Movilă, interesat de amiciţia tătarilor împotriva turcilor, care-i
ameninţau tronul, cedase Hanului 7 sate moldoveneşti din Bugeac, iar la 1668,
sub Alexandru Iliaşu, turcii luaseră târgul Reni cu locul din jur, şi-şi făcuseră,
acolo, geamie.
În perioada 1685-1693, pe timpul lui Constantin Cantemir, tătarii
ocupaseră ţinuturile Orhei şi Lăpuşna – redobândite de Antioh Cantemir (1696-
1700). La 1712, Lupul Vornicul dăduse şi el tătarilor o parte din Moldova
dinspre răsărit, returnată sub Mihai Racoviţă. În 1732, Grigore Ghica a fost
nevoit şi a mai dat tătarilor „din locul Moldovei o întindere cale de o oră”.
O dată cu stăpânirea politică se înstrăina şi biserica, credincioşii trecând
la Eparhia Proilaviei care, după câte se ştie, cuprindea toate teritoriile luate de
turci de la români.
Cetatea şi ţinutul Hotinului au făcut parte până la anul 1713 din Eparhia
Rădăuţilor. Atunci, acestea fiind luate de turci – şi prefăcute în paşalâc,
credincioşii s-au alăturat Mitropolitului Proilaviei, care administra toate

80
bisericile din cuprinsul cetăţilor ocupate de turci, pe Dunăre şi în Basarabia,
Hotinul făcând o Eparhie aparte.
Pe la 1770 Eparhia Hotinului era administrată de Mitropolitul Proilovu
(al Brăilei) – Daniil. La 1771 Daniil murind, iar Principatele fiind ocupate de
oştile ruseşti, Mitropolitul Gavril, în înţelegere cu generalul Rumianţov,
desfiinţează Mitropolia Proilaviei şi încorporează Eparhia Hotinului la Eparhia
Rădăuţilor – „vechea ei tulpină” – zice Melchisedec.
*
După pacea între Rusia şi Turcia, în 1744, oştile ruseşti se retrag din
Principate, toate cetăţile române sunt ocupate din nou de turci, deci şi
Hotinul, care redevine Eparhie, ca înainte de război. Eparhia Hotinului avea
propriul său episcop român – pe Amfilochie – şi nu s-a mai alipit la Eparhia
Proilaviei. Amfilochie nu reşedea la Hotin – pentru că era sub stăpânirea
turcilor -, ci în mânăstirea Zagavia, lângă Hârlău, unde era şi egumen.
După luarea Basarabiei de către ruşi, în anul 1813, cu învoire de la
Sinodul Rusiei, Mitropolitul Gavriil, care fusese Exarh pe amândouă ţările
române în timpul ocupaţiei Principatelor de către ruşi, a format o nouă
Eparhie românească, cu reşedinţa în Chişinău, cu rang de Arhiepiscopie
numită „a Chişinăului şi a Hotinului.” Ea cuprindea, afară de eparhia mică a
Hotinului, ţinuturile de la stânga Prutului – ce formase mai înainte Eparhia
Huşilor („Lăpuşna, Codrul, Soroca, parte din ţinutul Iaşilor, toate olaturile
sau ţinuturile cetăţilor de pe teritoriul Moldovei ocupate de turci –
Benderul, Achermanul, Chilia, Ismailul, Renii dar şi oraşele şi satele
române aflate între Nistru şi Bug).
La reşedinţa sa de la Chişinău, mitropolitul Gavriil a mai înfiinţat un
Consistoriu, a cărui preşedinte era Vicarul său Arhiereul „de Acherman şi
Bender” – Dimitrie. A înfiinţat şi un seminar, o tipografie. A administrat
această eparhie până în anul 1821 (30 martie). I-a urmat vicarul său –
Dimitrie Sulima, sub el românismului i-a priit, dar şi-a sfârşit
arhiepiscopatul în anul 1844. A urmat în scaun Irinarchu, de naţionalitate
rus, care a administrat până la 1859. În timpul arhieriei sale, în anul 1856,
prin Tratatul de la Paris – partea de miază-zi a Basarabiei s-a întors la
Moldova: din ţinutul Chişinăului – 2 biserici, din al Cahulului – 29,
Akermanului – 8, coloniile bulgare şi române cu 37 biserici, ţinutul
Ismailului cu 18 biserici.
În anul 1864, Arhiepiscopul Irinarchu fiind mutat în Eparhia
Cameniţa-Padoliei, este strămutat la Arhiepiscopia Chişinău – Chotinu
Antonie, rus de naţionalitate. Tot în 1864, ţinutul Cahul s-a alăturat
Eparhiei Huşului, iar celelalte părţi, împreună cu ţinutul Covurlui şi Brăila
formează Eparhia română Dunărea de Jos, cu reşedinţa la Ismail.
*

81
 Referindu-se la rangul Episcopului de Huşi în ordinea ierarhiei, autorul
volumului „Chronica Huşilor şi a Episcopiei” conchide: Episcopul de Huşi
ocupa locul de după Episcopul de Rădăuţi, fiindcă era cea din urmă Episcopie
înfiinţată. Dar şi cea mai săracă.
Locul cel dintâi după Mitropolit, la parade, îl ocupa Episcopul de
Roman, apoi al Rădăuţilor şi în urmă cel al Huşilor. La sărbătorile cele mari –
la Naşterea Domnului şi la Bobotează – când venea Domnul la biserică,
Mitropolitul şi cu Episcopul de Roman stăteau în partea dreaptă, iar Episcopul
de Rădăuţi şi de Huşi, la stânga Domnitorului.
În caz de vacanţă episcopală, se păstra regula: Episcopul de Huşi trecea
la Rădăuţi, cel al Rădăuţului la Roman, iar cel de Roman accedea la scaunul de
Mitropolit. În felul acesta alegerea şi hirotonisirea de nou Episcop cădea pentru
Episcopia de Huşi.
Nu se respecta, însă, întotdeauna, regula stabilită. Au fost cazuri când
Episcopul de Huşi a trecut imediat la Episcopia de Roman, ba încă şi direct
Mitropolit.
Că regulile stabilite la promovarea în ierarhia bisericească nu se
respectau întocmai, dovadă stă şi ceremonia de investire a Înalt Prea
Sfinţitului D.D. Conon Arămescu Donici, ales Arhiepiscop şi Mitropolit al
Ungro-Vlahiei, Exarh al plaiurilor, Primat al României şi preşedintele Sf.
Sinod al Sfintei biserici ortodoxe autocefale române precum şi a Prea
Sfinţitului Arhiereu Nicodim Băcăoanul, ales Episcop al Episcopiei
Huşilor, desfăşurată la 20 februarie şi redată în Monitorul Oficial din 21
februarie 1912 (interesantă şi prin fastul oferit, dar din care rezultă şi
poziţia oficială a bisericii atunci): „…La ora 11½ cortegiul, format în
curtea Sfintei Mitropolii, a pornit, pentru a merge la Palatul Regal, în
rânduiala următoare: Prefectul poliţiei Capitalei; Protoereii Capitalei; Un
ploton de cavalerie; Trăsura de gală a Curţei cu II. PP. SS. LL. Mitropolitul
Primat nou ales şi Mitropolitul Moldovei şi Sucevei; Trăsura Curţei cu P. S.
S. noul Episcop al Eparhiei Huşilor; Un ploton de cavalerie; La dreapta şi
la stânga trăsurilor regale cu înalt Prea Sfinţiile Lor Mitropoliţii şi Prea
Sfântul Episcop, mergeau călări câte un maior.
La intrarea cortegiului în curtea Palatului Regal, compania de gardă a
dat onorul, iar muzica a intonat „Pentru Rugăciune”.
Pe peron, Înalt Prea Sfinţii Mitropoliţi şi P.S.S. Episcopul nou ales,
au fost întâmpinaţi de d. adjutant de serviciu, iar în capul scării de onoare
de către d-nii adjutanţi regali.
Înalt Prea Sfinţia Sa Mitropolitul Primat şi Prea Sfinţia Sa Episcopul
Huşilor au fost conduşi într-un salon anume hotărât; iar I.P.S.S.
Mitropolitul Moldovei şi Sucevei a fost condus în sala de ceremonii.
În sala cea mare de ceremonii erau adunaţi în dreapta Tronului:
D-nii miniştrii; Înaltul cler şi membrii aleşi ai Consistoriului superior
82
bisericesc; Înalta Curte de casaţie şi justiţie; Înalta Curte de conturi;
Reprezentanţii Academiei române; Rectorul şi decanii universităţii; D-nii
prim-preşedinte, preşedinţi şi procuror general al Curţii de apel; D. primar
al Capitalei şi ajutoarele sale; Consiliul agricol superior; Consiliul
administrativ permanent; D-nii prim-preşedinte şi prim-procuror ai
tribunalului Ilfov; D. administrator al Casei bisericii.
În stânga Tronului: D-nii senatori; D-nii deputaţi; D-nii generali şi d-
nii şefi de corpuri şi servicii din garnizoană.
La ora 12, M.S. Regele intră în sala Tronului, însoţit de AA. LL. RR.
Principele Moştenitor şi de Principele Carol, precedat de d-nii adjutanţi
regali şi urmat de d. general-adjutant şef al casei militare regale şi de d.
Maestru al Curţii Princiare.
M.S. Regele suindu-Se pe tron, având în stânga pe A.S.R. Principele
Ferdinand şi A.S.R. Principele Carol, corul Sfintei Mitropolii cântă:
„Cuvine-se cu adevărat”.
Apoi d. general-adjutant şef al casei militare regale şi 2 adjutanţi-
regali au condus în faţa Maiestăţii Sale pe Înalt Prea Sfinţia Sa Mitropolitul
Primat, îmbrăcat în mantia arhiepiscopală, precedat de protoereii Capitalei
şi urmat de arhidiaconii Mitropoliei, cu cârja arhiepiscopală.
După ce d. general adjutant-şef al casei militare regale anunţă pe
I.P.S.S. Mitropolitul Primat nou ales, d. ministru al cultelor luând cârja
arhiepiscopală din mâna Archidiaconului, o remite M.S. Regelui şi citi
diploma de investire, recomandând pe noul ales.
M. S. Regele dând cârja arhiepiscopală I.P.S.S. Mitropolitului
Primat, îi zise: „Încredinţez Înalt Prea Sfinţiei - Tale toiagul arhipăstoresc,
spre a Te investi ca Mitropolit al Ungro-Vlahiei şi Primat al României”.
I.P.S.S. Mitropolitul Primat mulţumi rostind următoarea cuvântare:
„Sire, Cu adâncă emoţiune şi cu mare sfială, eu, până acum smerit Episcop al
Huşilor, astăzi Mitropolit Primat, pentru a doua oară primesc toiagul pastoral
din augusta mână a Maiestăţii Voastre.
Păşind spre treptele scaunului celei mai înalte demnităţi a sfintei
noastre Biserici Ortodoxe Române, chemat de glasul Naţiunii, glas inspirat de
harul lui Dumnezeu şi întărit de înalta bunăvoinţă a Maiestăţii Voastre, îmi
simt inima cutremurându-se de răspundere, dar şi însufleţindu-se de râvna
pentru împlinirea acestei măreţe dar grele chemări.
Şi dacă alţii m'au preţuit atât, încât au pus pe slabii mei umeri o sarcină
aşa de mare, nădejdea mea nestrămutată este în Dumnezeu, care nu mă va
lăsa şi căruia mă rog să mă ajute spre a fi vrednic de scaunul marilor şi
pururea pomeniţilor arhipăstori ai Neamului.
Căci, datorită acestor măreţe figuri ale trecutului nostru bisericesc, Sf.
Mitropolie a Ungro-Vlahiei ocupă un loc de frunte între Bisericile Ortodoxe

83
ale Răsăritului. În această Sf. Mitropolie s'a închegat Marea Pravilă
Târgovişteană – mănunchi de legi bisericeşti şi civile – din ale cărei file,
galbene şi învechite răsare senin chipul Mitropolitului Theodosie, cel ce
s'a învrednicit a le culege şi tipări în româneşte.
Din amvonul acestui sfânt locaş a răsunat puternic glasul înfocat şi
plin de credinţă al marelui Antim Ivireanul. mort pentru lege şi care
prin cuvânt arunca sămânţa credinţii în suflete, iar cu fapta – întemeind
cea dintâi şcoală bisericească – aprindea scânteia luminii pentru viitor.
În tipografia acestei Sf. Mitropolii, Gligorie – Dascălul cel mare –
împreună cu învăţatul Gherontie, a dat la iveală în graiul românesc un
mare număr de cărţi bisericeşti, pe care le-a împărţit în dar celor drept
credincioşi.
Tot aici a strălucit Nifon, învrednicitul de Dumnezeu să prezideze
Adunarea ce a consfinţit Unirea şi al cărui nume e legat pe veci de
seminarul fondat din propria-i avere. Aici, în vechea catedrală a Sf.
Mitropolii, s'a primit jurământul pe Constituţie şi Evanghelie al
Maiestăţii Voastre de către fericitul întru pomenire Calinic Miclescu,
stareţul meu în Iaşi şi fundatorul facultăţii noastre de teologie. Tot din
acest sfânt locaş, blândul şi neobositul Iosif Gheorghian s'a sârguit până la
adânci bătrâneţe, întru temeinică, plină de bunătate şi binefăcătoare
păstorire a turmei credincioşilor şi întru îmbogăţirea literaturii noastre
bisericeşti.
Pururea Biserica a fost nu numai izvorul credinţei, ci şi ocrotitoarea
culturii, graiului şi datinilor strămoşeşti. La adăpostul bisericii a crescut
neamul românesc; din sânul monastirilor s'au ivit primele licăriri de
cultură; în cărţile religioase ne-am regăsit limba străveche; apostolii
credinţei au fost la noi pururea şi apostolii neamului. În trecut, ca şi în
timpurile mai apropiate, viaţa noastră politică-naţională s-a desfăşurat în
strânsă legătură cu viaţa bisericească. Tot ce turbură biserica, zguduie
conştiinţa naţională; tot ce o înveseleşte, înviorează întreaga noastră fiinţă;
destinele bisericii şi ale poporului român sunt nedespărţite. Credinţa care
ne-a întărit şi mângâiat în vreme de restrişte, ne-a luminat şi încălzit în
zilele de pace şi reculegere.
Sire, Primind astăzi din mânile Maiestăţii Voastre Sf. Cârjă
arhipăstorală-toiag simbolic, care trezeşte în suflet aşa mari simţiminte,
atâta stă în puterile mele: ca plin de credinţă şi nădejde în Dumnezeu,să
făgăduiesc solemn ca zilele pe cari mi le va mai dărui bunătatea Dumnezeiască să
le închin numai intereselor mari ale Sf. Biserici Ortodoxe Române, biserică în care
dragostea de ţară şi de neam îşi are loc alăturea de divinele precepte de pace, de
iertare, iubire frăţească şi creştinească îngăduire”...
După aceea, Prea Sfinţia Sa Episcopul Huşilor, îmbrăcat cu mantia
episcopală, fu condus cu aceeaşi solemnitate în faţa M.S. Regelui.

84
 I.P.S.S. Mitropolitul Moldovei şi Sucevei luă cârja din mâna
Archidiaconului şi o remite M. S. Regelui, iar d. ministru al cultelor citi
diploma de investire. M.S. Regele dând cârja Prea Sfinţiei Sale Episcopul
Huşilor, îi zise: „Îţi încredinţez cârja episcopală, pentru a păstori turma
Eparhiei Huşilor”.
Prea Sfinţia Sa Episcopul Huşilor mulţumi, rostind următoarea
cuvântare: „Sire, Scaunul episcopal al Eparhiei Huşilor, devenind vacant prin
trecerea I. P-Sf-Conon, la vrednicia de Arhiepiscop şi Mitropolit al Ungro-Vlahiei
şi Primat al ţării, Marele Colegiu electoral, prin votul său de la 18 Februarie
curent, a ales pe smerenia mea pentru acel scaun episcopal. În urma acestui
vot, cu sfială m'am apropiat la Tronul Maiestăţii Voastre şi Maiestatea Voastră,
– potrivit datinelor străbune, – a binevoit a-mi încredinţa toiagul pastoral al
eparhiei Huşilor, simbol al autorităţii duhovniceşti.
Simbolul acesta este cum nu se poate mai potrivit pentru actul ce se
îndeplineşte astăzi cu mine, pentru că el nu numai închipuieşte autoritatea
pastorală cu care Dumnezeu şi Naţiunea mă investesc astăzi prin Augusta
mână a Maiestăţii Voastre, ci îmi arată şi greutatea vredniciei episcopale,
datoriile felurite unite cu ea, şi întreaga linie de purtare ce trebuie să urmez în
chemarea mea de păstor sufletesc…
…Mulţumesc cu supunere Maiestăţii Voastre pentru încrederea ce mi-
aţi arătat, binevoind a confirma alegerea mea şi a mă întări în vrednicia de
episcop şi în semn de recunoştinţă voi ruga pururea pe Dumnezeu pentru
sănătatea şi îndelungata înzilire a Maiestăţii Voastre.
Să trăiască Maiestatea Voastră Regală.
Să trăiască M.S. Regina şi întreaga Voastră Augustă Familie.
Să trăiască România”.
M. S. Regele adresându-Se apoi pe rând I.P.S.S. Mitropolitului
Primat şi P.S.S. Episcopul Huşilor, a rostit următoarele cuvântări: „Înalt
Prea Sfinţite Părinte, Glasul Marei Adunări ridicând pe Înalt Prea Sfinţia Ta
pe scaunul metropolitan al Ungro-Vlahiei, cu deosebită mulţumire
Ţi-am încredinţat Toiagul arhipăstoresc ca semn vădit al stăpânirii
duhovniceşti.
Sigur fiind că înalt Prea Sfinţia Ta deapururea vei fi însufleţit de sfânta
datorie şi de însemnata chemare ca Primat al României şi Preşedinte al
Sinodului, simt o adevărată bucurie că, după un lung şir de ani ca profesor, ca
Arhiereu şi ca Episcop de Huşi, ai ajuns la cea mai înaltă treaptă a Bisericei
autocefale române. Cinstea este mare, dar şi mai mare răspunderea. Cunosc
înaltele Tale însuşiri şi bunătatea sufletului, Înalt Prea Sfinţiei Tale şi ştiu că,
pătruns de această răspundere, vei păşi pe Scaunul metropolitan cu aceeaşi
râvnă ca şi până acum, spre a răspândi simţământul de evlavie şi de iubire de
patrie, sădind în sufletul norodului credinţa şi frica de Dumnezeu”…
„Prea Sfinţite Episcop al Huşilor, Cu vie mulţumire am încredinţat Prea
Sfinţiei Tale, cârja pastorală, întărindu-Te în Scaunul episcopal al Huşilor.
85
 Munca desfăşurată ca vicar al Sfintei Mitropolii din Iaşi, sub înţeleapta
conducere a Înalt Preasfinţitului Mitropolit al Moldovei, precum şi cuvântările
şi publicaţiile pentru buna sporire a simţământului religios, Te-au ridicat la
această înaltă demnitate şi nu mă îndoiesc că vei fi vrednic de încrederea ce
Ţara şi-a pus în Prea Sfinţia ta. Vei cârmui o Eparhie care are un însemnat
trecut istoric, dând bisericii mulţi mitropoliţi, ale căror nume au rămas
neuitate în istoria naţională. Aici a păstorit Mitrofan, acel harnic ucenic şi
ajutor al marelui Dosofteiu al Moldovei, pentru tipărirea cărţilor bisericeşti,
care, ajungând episcop de Buzău, a muncit cu atâta râvnă la înlocuirea
cărţilor de slujbă slavone prin cărţi în limba română.
Prea Sfinţia Ta ai marea cinste de a fi urmaşul Primatului României,
care lasă amintiri neuitate în Eparhia Huşilor, mulţumită silinţelor sale
neobosite pentru bunăstare şi înzestrarea sfintelor locaşuri bisericeşti. Am
deplina încredere că Prea Sfinţia ta vei păstori cu blândeţe şi toată osârdia,
îndreptând şi povăţuind pe toţi credincioşii, pentru pacea, sufleteasca lor
mântuire şi pentru împlinirea datoriilor către Biserică şi Ţară.
Nădăjduiesc că cuvintele bine simţite ce Mi-ai adresat, şi pentru care
mulţumesc călduros, se vor împlini cu ajutorul lui Dumnezeu. Îşi urez ani mulţi
şi fericiţi pe Scaunul Episcopal al Huşilor”.
După aceea, corul Sfintei Mitropolii cântă Imnul naţional şi
Suveranul coborându-Se de pe Tron, felicită călduros pe I.P.S.S.
Mitropolitul Primat şi pe P.S.S. Episcopul Huşilor; apoi binevoi a convorbi
cu persoanele din sală şi la ora 12 ¾ S-a retras în apartamentele Sale.
După retragerea M.S. Regelui, II. PP. SS. LL. Mitropolitul Primat şi
Mitropolitul Moldovei şi Sucevei şi P.S.S. Episcopul nou investit, au fost
conduşi cu acelaşi ceremonial.
Atât la venire, cât şi la întoarcere, toate clopotele bisericilor din
capitală au sunat.
(Reportaj reprodus din Monitorul Oficial, 21 februarie 1912)
*
Purtând pe pagina de gardă fotografia lui Inocenţiu Episcopul de
Huşi, „Chronica” este încheiată de prefaţator cu redarea cuvintelor „pre
venerabilului Episcop de Huşi Mitrofanu”:
„Unde veţi afla niscaiva lunecături în lucrul acesta, să nu blestemaţi,
ci ca oameni şi cu bună inimă îndreptaţi şi nu puneţi în ponos, ci iertaţi, că
şi noi suntem oameni, asemenea pătimaşi, ţinuţi de slaba fire, care nu lasă
nici pe un om a rămâne fără greşeală”.
*
Cine va citi textele publicate în revistele editate la Huşi de diferiţi
clerici şi ierarhi se vor convinge pe deplin că şi ei sunt oameni, cu patimile
şi greşelile lor. Cât priveşte „Chronica Huşilor” a lui Melchisedek – cu cele
463 pagini ale sale, la care se adaugă „Appendicele” de alte 175 pagini,

86
orice huşean sau iubitor de istoria acestor locuri trebuie să le citească. E un
tezaur, într-adevăr!
MELCHISEDEC, episcop (15 II, 1823,
Gârcina, judeţul Neamţ – 16 V.1892, Roman),
cărturar şi istoric. Pe numele mirean Mihail
Ştefănescu, M. era fiul preotului Petru Ştefănescu
din Gârcina. Studiile elementare şi le-a făcut la
Piatra Neamţ, iar cele teologice la Iaşi, la
Seminarul de la Socola (1834- 1843), unde se şi
călugăreşte sub numele Melchisedec, apoi la
Academia Teologică din Kiev (1848-1851)
obţinând titlul de „magistru în teologie şi litere”,
M. e numit profesor la Seminarul de la Socola.
Între 1856-1864 este director al noului seminar
Episcopul Melchisedec din Huşi şi locţiitor al episcopului de aici. Din
(15.II.1823 – 16.V.1892) 1865, el deţine pe rând, funcţia de episcop al
Dunării de Jos, apoi al Romanului. Deosebit de cult, patriot înflăcărat, M.
era şi o personalitate politică a vremii sale, fiind unul din fruntaşii luptei
pentru Unire şi pentru consolidarea acesteia. Paralel cu activitatea teologică
şi politică, el a avut statornice preocupări istorice, care au determinat
alegerea sa, din 1870, ca membru activ al Societăţii Academice Române.
Melchisedec are câteva contribuţii şi în domeniul istoriei literare.
Viaţa şi scrierile lui Grigorie Ţamblac (1884) este un studiu foarte
documentat şi amănunţit, construit cu rigoarea omului de ştiinţă şi scris cu o
frază sigură, însufleţită uneori de patosul argumentaţiei sau de căldura
caracterizării. În acelaşi volum este publicată şi traducerea pe care o face
M. din opera lui Gr. Ţamblac: Martiriul sfântului, slăvitului martir Ioan cel
Nou, carele s-a martirizat în Cetatea Albă. O succintă biografie a lui Antim
Ivireanul este publicată ca prefaţă la ediţia din 1886 a predicilor
mitropolitului. Un catalog de cărţile sârbeşti şi ruseşti manuscrise vechi ce
se află la biblioteca sântei Mânăstiri a Neamţului (1884) interesează, de
asemenea, istoria culturii române vechi. Principalele sale scrieri istorice –
Chronica Huşilor şi a Episcopiei cu asemene numire (1869) şi Chronica
Romanului şi a Episcopiei de Roman (1874-1875) sunt temeinice lucrări de
specialitate care au adus autorului prestigiu.
*
În şedinţa de la 29 mai 1869, cu ocazia dezbaterii în Senat a noii legi
a organizării bisericii ortodoxe care, potrivit Constituţiei, cerea ca
mitropoliţii şi episcopii, numiţi de fostul domn, să fie aleşi conform unei
legi speciale, pentru a se răspunde dezideratelor „că la o nouă ordine a
lucrurilor, trebuie şi noi organe”, că „la legi noi trebuie şi garanţii noi”, unul

87
din senatori, N. Ionescu, venea cu un exemplu pilduitor a ceea ce însemna
opunerea la ceea ce voiau unii ca să ia locurile altora – ocupate şi canonic şi
legalmente. Opunându-se unor astfel de pasiuni – de dare afară din scaune
pe cei aşezaţi într-însele, senatorul argumenta:
«– Vin cu mărturisirea însăşi a unuia din onorabilii prelaţi… a unui
vechi amic…, prea sfinţia sa episcopul Dunării de Jos. Sfinţia sa când a fost
numit de Domnitorul Cuza… la 11 mai 1865 la episcopatul Dunării de Jos,
şi-a simţit conştiinţa tulburată şi a adresat o scrisoare ministrului cultelor de
atunci…
Iată scrisoarea invocată de senator, care, întrucâtva, îmbogăţeşte
datele biografice ale lui Melchisedec: „Domnule ministru, Primind adresa
dumneavoastră nr. 16.681 prin care mă încunoştiinţaţi că M.S. Prea Înălţatul
nostru Domn, a binevoit a mă denumi Episcop la eparhia Dunării de Jos, am
onoarea a vă aduce la cunoştinţă, cu toată umilinţa creştinească, că voi păstra
în toată viaţa mea recunoştinţa cea mai profundă pentru bunele dispoziţiuni
personale către mine ale prea Înălţatului nostru Domn stăpânitor, care
totdeauna m-a favorizat şi acum voieşte a mă înălţa la unul din scaunele cele
dintâi ale ierarhiei noastre bisericeşti, cât şi ale Dumneavoastră, carele, în
recomandarea voastră m-aţi pus şi pe mine între persoanele recomandabile ale
clerului român.
Depunându-vă dară această respectuoasă recunoştinţă, ca cetăţean
român, vă rog să-mi permiteţi a mă adresa dumneavoastră, domnule ministru al
cultului românesc, şi a vă vorbi, ca arhiereu român ortodox, ca toţi arhiereii
români ortodocşi din toate veacurile precedente, ale României ortodoxe.
Eu, care am crescut în biserică, şi am studiat teologia în toate ramurile
ei, cu istoria ei, cu dogmele ei, cu morala ei, cu canoanele ei; eu care am fost
profesor şi apoi rector la două din seminarele ţării, în curgere de 14 ani; eu care
am studiat istoria bisericii patriei noastre, mai bine poate decât mulţi alţii, şi am
publicat mai multe cărţi teologice, spre a lumina şi moraliza în duhul bisericii
lui Christos pe actualii şi viitorii păstori ai bisericii române;
Pot oare cu fapta să mă arăt acum atât de ignorant, de cele bisericeşti?
Pot oare să fiu mai puţin creştin şi mai puţin gelos pentru biserică, decât prea
stimabilii creştini mireni, care, nefiind iniţiaţi în amănuntele teologiei, cu atâta
demnitate şi evlavie, au apărat în Adunare şi în Senatul ţării dogma ortodoxă
despre ierarhia bisericească ce a stabilit-o odată pentru totdeauna prin sfintele
canoane ale bisericii noastre, dacă aceste prea evlavioase persoane, care afară
din credinţa în Christos ce au exprimat în pruncia lor, de naşii lor de sfântul
botez, n-au luat asupră-şi alte noi angajamente în favoarea bisericii, au avut
atâta evlavie către aşezămintele cele sfinte încât nu s-au sfiit a le apăra
bărbăteşte, puind în favoarea lor erudiţia şi abnegaţia? Ce trebuie să fac eu,
carele de mai multe ori decât ei, şi nu în pruncie, ci în plină conştiinţă de fapt,
m-am angajat cu solemnitate înaintea bisericii de a-i servi cu credinţă şi la
tunderea în monachism, şi la hirotoniile în treptele de diacon şi prezviter, şi mai
88
cu osebire la hirotonia în arhiereu, când înaintea unui foarte numeros public de
cler şi creştini mireni, adunat în Sfânta Mitropolie din Iaşi, am pronunţat cu
jurământ că voi păstra şi apăra cu sanctitate până la moarte aşezămintele
sfintelor sinoade şi tradiţia bisericii noastre?
M-am întrebat pe sine, ce vor zice de mine şi credincioşii şi
necredincioşii, văzându-mă ridicat la treapta de episcop alături de sfintele
aşezăminte ale creştinătăţii?... Conştiinţa mi-a spus că credincioşii se vor feri de
mine şi mă vor despreţui ca pe un sperjur; iar credincioşii se vor bucura,
socotindu-mă şi pe mine ca pe unul din ei, ca pe o persoană ce nu crede în
nimic sfânt, cu alte cuvinte, un ipocrit.
Mărturisesc însă că mă înfior de a fi sperjur şi de a trece în rândul
necredincioşilor şi a ipocriţilor.
Conştiinţa mi-a mai spus şi altă împrejurare foarte gravă. În secolul
nostru, când materialismul şi-a întins aşa departe domnia sa peste spirite, când
fariseii şi saducheii moderni, rezultatul bolii spirituale a veacului nostru, dau
război de moarte celui răstignit pentru mântuirea lumii, şi cu scrierile lor, care
de care mai infame, se silesc să surpe biserica creştină, în care s-a păstrat sfânta
Cruce, arma cea de mântuire a lumii, cuteza-voi oare şi eu, un smerit servitor al
bisericii, pe care ea m-a crescut, ea m-a luminat, ea m-a înălţat până astăzi;
cuteza-voi, zic, spre răsplătire, să vin a rupe legămintele cele sfinte şi seculare
care au ţinut până acum în patria noastră biserica lui Christos? Acest azil al
mântuirii noastre şi sufleteşte, şi politic, şi naţional, şi să mă ridic peste ruinele
ei, dând, totdeodată, ocaziunea de un nou triumf necredinţei în divinitatea celui
răstignit pentru noi?
Domnule ministru, de când am primit menţionata adresă a
dumneavoastră, în loc să mă bucur pentru un act aşa de mare în viaţa mea;
pentru o favoare aşa de înaltă pentru mine, fiul unui biet preot de ţară, eu nu am
repaus zi şi noapte, plâng nemângâiat şi mă chinuiesc în sine-mi, neputând afla
razemul moral pentru conştiinţa mea, datoriile către Tron şi patrie, pe care le
iubesc din suflet ca pe odorul cel mai scump; datoria către părinţii mei cei
obosiţi de bătrâneţe, care afară de mine nu au alt razim; datoria către amici,
care au dreptul a se bucura de bucuria mea, totul a devenit o coluziune cu
datoria către conştiinţă şi chemarea mea de servitor al biserici lui Christos celui
răstignit pentru noi.
În această strâmtoare sufletească, m-am aruncat în braţele providenţei
dumnezeieşti, aşteptând consolarea ei. În asemenea justiţie m-a găsit sfânta şi
marea sărbătoare creştinească a pogorârii Sfântului Duh peste sfinţii apostoli, zi
de mare însemnătate în viaţa duhovnicească a creştinismului, căci ea a dat lumii
pe propovăduitorii cei mari ai adevărului care au fundat biserica ca un depozit
al adevărului. Ascultând în biserică sfânta slujbă a acestei zile mari, mi s-a
reprezentat înainte toată istoria bisericii creştine, cum nişte preoţi pescari,
luminaţi de duhul lui Dumnezeu, au lăsat totul şi au dat totul şi chiar pe ei înşişi
lui Christos, şi pentru sfânta lui biserică; cum au întemeiat-o şi cum au
organizat-o după învăţătura dată lor de cerescul lor învăţător; cum au orânduit
89
episcopi, presviteri şi diaconi, împuternicindu-i şi învăţându-i cum să-şi aleagă
lor urmaşi care să continue lucrul cel mare al regenerării neamului omenesc
pentru toate secolele şi generaţiile viitoare, şi cum aceşti urmaşi apostolici prin
învăţăturile lor, prin faptele lor, prin aşezămintele lor, au apărat şi îngrădit
biserica spre a susţine nebântuită viaţa ei cea duhovnicească, şi cum, prin acele
aşezăminte, această biserică s-a păstrat până în timpurile noastre şi trebuie a se
păstra neatinsă, fiind datori păstoririi ei, a o apăra ca şi predecesorii lor, ca unii
ce au a răspunde pentru ea înaintea lui Dumnezeu.
Mi s-a reprezentat cum aceşti sfinţi apostoli ai lumii au semănat sămânţa
cea sfântă a creştinătăţii şi în patria noastră, cum urmaşii lor au fecundat-o cu
ostenelile şi sângele lor până ce din ea s-a fundat biserica noastră ortodoxă, iar
împrejurul ei ţara şi naţia română; cum Domnii, boierii şi păstorii ţării noastre,
au apărat, îngrădit şi asigurat biserica ca pe sufletul, viaţa patriei lor, în toate
secolele, prin toate pericolele religioase şi politice, prin care s-a strecurat patria
şi naţia noastră; şi m-am întrebat: oare să fim noi românii cei luminaţi de astăzi
mai puţin cunoscători decât strămoşii noştri de însemnătatea ortodoxiei bisericii
noastre, pentru toată creştinătatea în genere şi pentru patria noastră în special?
Oare episcopii noştri actuali să poată mai bine păstra ortodoxia pe altă cale
decât a canoanelor şi aşezămintelor bisericeşti, prin care au păstrat-o vechii
noştri ierarhi şi ne-au tratat-o în întregimea sa, ca cea mai scumpă clironomie?
Oare numai ei, urmaşi ai apostolilor şi ai vechilor arhipăstori români, ieşind
odată de pe calea canoanelor şi a aşezămintelor bisericeşti, pe care au mers
Teoctiştii, Movilii, Varlamii, Dosofteii, Jacanii, Veneaminii, Grigorii,
Philareţii, Josifiii, Mitrofanii, Antimii şi toţi ceilalţi până în prezent? Conştiinţa
mi-a răspuns la toate acestea, că biserica română, ca să rămână ortodoxă,
trebuie să rămână nemişcată de pe tărâmul sfintelor aşezăminte ale ei apostolice
şi părinteşti; că mitropoliţii şi episcopii români păşind pe calea progresului şi a
dezvoltării intelectuale şi morale, pe tărâmul cel sfânt al ortodoxiei, vor avea de
dezvoltat şi exploatat cele mai mari bogăţii morale în folosul patriei, naţiei şi
umanităţii. Pe acest sfânt tărâm ei vor găsi rezolvate, sau uşor le va fi a rezolva,
chestiunile cele mai grele, şi teologice, şi filosofice, şi politice, şi sociale, care
atât de mult învăluie lumea ortodoxă şi ne implică în păcate străine şi pe noi,
fără a fi cuiva datori întru aceasta. Ortodoxia română a protestat de secole atât
contra despotismului religios, al cărui jug atâtea popoare civilizate nu-l pot
scutura până astăzi, cât şi contra anarhiei religioase, care a produs şi produce în
lume atâţia anticrişti monstruoşi, care prepară omenirii cele mai mari catastrofe.
Respect deci din suflet şi venerez aceste sfinte aşezăminte ale bisericii,
care ne-a păstrat ortodoxia, paladiul libertăţilor şi al aspiraţiunilor românilor din
trecut şi în viitor.
Panahida săvârşită tot în acea zi în sfânta biserică, pentru pomenirea
repauzatei întru Domnul mame a Prea Înălţatului nostru Domn, pe lângă că mi-
a reprezentat foarte viu soarta comună a celui mare şi a celui mic, a celui
bogat şi a celui sărac; mi-a deşteptat încă şi o altă idee grozavă: văzând atâta
adunare de creştini stând cu evlavie la această pomenire, şi pronunţând cu
90
respect religios ultimele cuvinte: „Dumnezeu să o ierte”, şi atâţia servitori
bisericeşti rugându-se lui Dumnezeu pentru sufletul evlavioasei Doamnei
Sultana,m-am întrebat pe mine: oare eu, călcând aşezămintele sfintei noastre
biserici, şi suindu-mă la treapta apostoliei pe de lături de canoanele apostolice,
contra conştiinţei mele şi a creştinilor, avea-voi oare onoarea de a fi petrecut
creştineşte pe pragul veşniciei? Primi-mă-va biserica pe care eu am
dispreţuit-o? Cânta-mi-va oare şi mie, „Vecinica pomenire” ca acestui suflet
binecuvântat al repauzatei, sau mă va izbi de la sine ca pe un servitor nevrednic
şi lepădat de ea?
Sub dureroasele impresiuni ale acestora şi ale altor asemenea prea triste
şi impozante idei, şi cu ochii plini de lacrimi, am luat condeiul şi m-am hotărât
a vă răspunde, descoperindu-vă conştiinţa mea în toată sinceritatea, chiar cu
riscul de a deveni ridicol spiritelor ce se numesc pe sine forţă, pentru că nu am
nici o credinţă metafizică şi vă întreb, domnule ministru, care, după legile ce
şi-a dat ţara noastră, sunteţi şeful bisericii, dispuneţi de sfânta şi viitorul
bisericii părinţilor noştri şi a noastră; prefera-veţi dumneavoastră, un episcop
ce-şi încalcă conştiinţa sa, ori după expresia apostolului: minte lui Dumnezeu?;
prefera-veţi, zic, unui arhiereu titular, credincios servitor al bisericii şi
cetăţenilor conştiincioşi care, fiind devotat chemării lui spirituale, este cu
aceeaşi religiozitate devotat patriei şi Domnului?; putea-voi eu şi credincioşii
Domnului şi ţării, când nu voi fi credincios datoriei mele celei mai sacre, pentru
care nu odată am jurat lui Dumnezeu?; dacă voi minţi lui Dumnezeu, ce
garanţie mai poate fi că nu voi minţi oamenilor, şi că nu voi părăsi tocmai în
momentele cele mai grele, îndată ce la ei nu voi avea nici o perspectivă pentru
egoismul meu?
Domnule ministru, fiind convins că veţi prefera alternativa a doua, vă
rog, cu toată supunerea, ca pe un român creştin ortodox, ca pe un bărbat care
ştie să preţuiască conştiinciozitatea, şi iarăşi vă rog, să mijlociţi la Prea Înălţatul
nostru Domn, ca să binevoiască a mă ierta de funcţiunea de episcop, la care,
dumneavoastră m-aţi recomandat şi să rămân servitor al bisericii în treapta
de arhiereu, ce o am de la biserică, tot cu aprobarea Înălţimii Sale. În această
calitate îmi voi păstra tot devotamentul către Măria Sa, Prea Înălţatul Domn şi
către patrie, ca şi până acum, şi nu voi pregeta a oferi slabele mele servicii
oricând ele s-ar reclama de trebuinţele bisericii şi ale ţării noastre.
De asemenea, vă rog să binevoiţi a aduce la cunoştinţa Măriei sale, că,
afară de conştiinţa mea de servitor al bisericii şi pe care cu toată francheţea am
expus-o mai sus, declar în frica lui Dumnezeu că nu am nici un motiv altul faţă
de acest pas; şi dacă mi s-ar cere vreun argument mai simţibil la acestea, nu aş
avea altul, decât a declara că sunt gata a renunţa pentru totdeauna, şi pentru
oricare din scaunele ierarhiei bisericii noastre; prefer să mor politiceşte
pentru totdeauna, numai ca ceilalţi să se mântuiască pe sine şi biserica
încredinţată lor.
Eu păstrez pentru persoana Înălţimii Sale, Domnul românilor, acelaşi
devotament, ca şi la începutul domniei, când, în entuziasmul religios, eu cel
91
întâi în eparhia Huşilor, l-a pomenit la sfintele rugăciuni ale bisericii, chiar
înainte de a primi ordinul kyriarchului meu, şi am lăcrămat de bucurie când,
după tristele guverne căimăcăneşti, pentru întâia oară am auzit pe diacon
pronunţând, la ectenie, cuvintele: „pentru binecredinciosul şi de Christos
iubitorul Domnul nostru Alexandru Ion”. Şi în viitor, ca şi până acum, nu voi
înceta cu aceeaşi căldură religioasă a mă ruga dumnezeului părinţilor noştri la
sfintele servicii ale bisericii pentru sănătatea şi prosperitatea Măriei Sale şi a
bisericii.
Binevoiţi, vă rog, domnule ministru, a primi încredinţarea prea
deosebitelor mele stime”.
– Vedeţi domnilor, a rostit senatorul la terminarea citirii scrisorii
ierarhului, că unul din cei instalaţi în scaunul de episcopi, în virtutea legii
din 11 mai 1865, înainte de a primi această funcţie din mâna puterii laice, a
avut în conştiinţa sa cea mai mare luptă. Nu-mi este dat mie, profanul, să
scrutez motivele care au terminat această luptă şi au determinat în fine, pe
prea sfinţia sa, a primi scaunul episcopatului Dunării de Jos, dar îmi place a
crede că numai patriotismul şi sentimentele naţionale în fiul preotului
de la Gărcina a predominat înaintea canoanelor şi tradiţiunilor
noastre».
(Din „Dezbaterile Adunării Senatorilor României”, Bucureşti, 1869,
p. 222-225, cu sublinierile autorului)
*

Claponul
Claponul, ziar satiric,
neutru, scria sub frontispiciul
numărului unu din 12 ianuarie
1888, dar în editorialul redacţiei
se adăuga: „…principiile sale
care vor sluji de normă sunt cele
liberale al căror edificiu este
consolidat pe temelia
adevărului, a dreptăţii, a
inteligenţei şi a culturii moderne”.
Scopul apariţiei acestui ziar, neatârnat de nici un grup existent astăzi,
este de a spune cu nepărtinire, fără nici o aluzie sau cotitură, adevărul.
Ziarul nostru, se spunea mai departe în editorial, va apare odată pe
săptămână şi având pururi în vedere interesele obşteşti ale ţării, el îşi va
concentra mai ales activitatea sa intelectuală în a lovi fără cruţare tot ce ne
va părea putred, corupt, vicios, nul şi imoral din punctul de vedere politic şi
social în localitatea noastră.

92
 Hotărârea celor de la „acest organ condus de câţiva tineri inspiraţi
numai de dorinţa de a spune verde cum se petrec lucrurile pe la noi” era
aşa de mare, încât, mai jos, declarau deschis următoarele: „Suntem liberali
şi ca atare nu putem găsi mai simpatic nici un partid, altul decât marele
partid Naţional-Liberal. Această consideraţie însă nu ne va opri un singur
minut de a lovi în personajele acestui mare şi puternic partid, ori de câte
ori vom vedea că principiile libertăţii binefăcătoare sunt necinstit sau fals
aplicate”.
Pentru că era un ziar satiric şi de umor care „avertiza” că
„abonamentele se refuză cu indignaţie”, păşind în zona nostimadelor,
conchidea: „Cititorii noştri ştiu că în teatru, ziare, poveşti etc. există
întotdeauna un personaj caraghios sau ridicol căruia i se atribuie lucruri
glumeţe; la români întâlnim pe Pepelea, Pâcală; la francezi pe Calino,
Dumollard, Guy-Ballard; faimosul „Circ Sidoli” îl avea pe „August cel
prost”; „Claponul” şi-l propunea chiar pe „tipul de o adevărată
originalitate: „Răducanu cel prost”.
Răducanu cel prost era un om politic din opoziţia locală huşeană pe
seama căruia ziarul urzea tot felul de nostimade: Răducanu şi vizita de
familie, cu copiii gazdei în cârcă, faţă de care dialogau:
- Haide, drăguţă, ţine-te bine, nu-ţi fie teamă să mergi călare, zice
Răducanu.
- Ba bine că nu! Ieri chiar am căzut de pe alt măgar… răspunde
copilul.
În interiorul ziarului, ca şi în pagina a patra: şarade, cugetări, cântece
satirice, ecouri, ultimele ştiri, bibliografii, anunţuri şi altă publicitate, în
proză şi versuri, cu semnături ce-şi ţineau la adăpost autorii: Nasabalaga,
Bubirle, Un bolnav, Opozantul moderat etc.
„Claponul” avea formatul 30/42 cm. Se tipărea la Tipografia
Asociaţilor şi avea ca girant responsabil pe P. Iliescu. Rămânând în zona
realităţilor locale, „Claponul” devenea şi serios, anunţându-şi cititorii:
„Răducanu va distribui alegătorilor de sâmbăta discursurile sale
pronunţate în Cameră, traduse în bulgăreşte”.
După cum, revenind la giumbuşlucuri, făcea exerciţii de interpretarea
Bibliei, dar de către un seminarist (la vremea aceea Seminarul din localitate
îşi redusese efectivul de la 300 la numai 20 elevi):
„Când văd o femeie frumoasă, zic: „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine
însuţi”. Dar dacă e urâtă îi zic:
„Nu trebuie niciodată să doreşti femeia vecinului”.
Şi căzând într-o mărturisire duhovnicească, pământească: o tânără i
se spovedea duhovnicului său că a primit un june în camera sa de culcare.
Preotul s-a indignat:

93
 - O!, părinte, a replicat ea, aceasta a fost aşa de scurtă!; numai a
intrat şi a şi ieşit!
- A, nu cumva credeai că venise să şi ierneze!? – a mustrat-o direct
preotul.
*
„Claponul este titlul unui ziar umoristic apărut acum în localitate,
din a cărui profesie de credinţă, dacă e bine zis astfel, destul de serioasă,
de altminteri, pentru umorismul ce-l dezvăluie, se vede a fi decis să ne
distreze câtva timp prin diversitatea colorilor îmbrăcămintei sale”, scria
„Prutu” la 14 ianuarie 1888.
„Ne-am luat deci îndemnul, văzându-l întreg şi viu, rămas după
operaţie, a-i dori viabilitate, fără a uita să-i spunem că lipoveanul tot rus
rămâne.
Hazardăm deci a opinia că nu cu desăvârşire a fost operat, deoarece îi
recunoaştem a fi păstrat, pe ici pe acolo, apucături de ale cocoşului, căci a fi
clapon nu înseamnă, credem, a fi hermafrodit, după cum, a fi lipovean nu
înseamnă a fi călugăr.
Deci, bine ar fi să mai suscite luminile şi abilitatea operatorilor spre a
deveni o castrată entitate ziaristică.
Ori din pricina genului, sau din prea mult amor de artă, din partea
operatorului, cocoşul după operaţie a rămas claponoid cam pleşuv şi fără
coadă, ca să nu-i zicem expus goliciunii pe unele părţi.
Contra genului de ăst trup, care l-a făcut să rămână fără creastă nu ne
putem da cu socotinţa ce ar fi de făcut, dar credem că atare neajuns s-ar putea
ascunde prin adaos de pene, graţie abilităţii celor ce s-au silit a face o operaţie
contra naturii. Prin aceasta s-ar corija întrucâtva atitudinile cocoşeşti ale
claponului ce-l credeam, de altfel, bine operat, dar nu şi bine botezat, afară
dacă vom admite că excepţional cocoşul se născu cu o anomalie naturală.
Deci, frate Clapoane, îţi dorim viaţă, să te îngraşi, ca să fii gustos de
Paşti; să te plimbi ca claponul şi să strigi ca cocoşul. Dar îţi dăm şi o frăţească
povaţă: „Să nu intri în „Prut” că te îneci”.
*

După aproape o lună, la 11 februarie, în „Prut” se vestea apariţia

numărului 2 al „Claponului” prilejuit de nevoia de a împărtăşi celor 16
deputaţi, de către dl. Calognomu – tânărul şi valorosul candidat al opoziţiei
la Colegiul al II-lea din Cameră – rezultatul convorbirilor sale la Bucureşti
de la ultima deplasare…
Anunţatul număr doi al Claponului n-a mai ajuns şi la Biblioteca
Centrală Universitară „Mihai Eminescu” din Iaşi.
*

94
 Coţoiul
Coţoiul, „revistă umoristică, cu o materie foarte hazlie”, a apărut la
Huşi, anunţa ziarul „Glasul Fălciului” din 28 mai 1900 şi promitea tuturor
abonaţilor săi că le-o va trimite gratis”.
Anterior, la rubrica „Informaţii”, „Glasul Fălciului din 3 mai 1900,
scria că „la 10 mai va apare în localitate primul număr din revista
umoristică-literară „Coţoiul”, sub conducerea unui comitet, care va
cuprinde o bogată materie datorată mai multor condeie ale ţării şi din
localitate.” Se anunţa şi tabla materiei a primului număr din „Coţoiul”:
„Primul pas”, „Ce discută cetăţenii”, „Misterul nopţilor din Huşi” – nuvelă,
„Pe şesul Vasluiului”, „Amorul unui ofiţer din localitate”, „Misterele din
Plopeni”, „Podul Răeştilor”, „Aventurile unui tânăr”, precum şi mai multe
poezii, epigrame, şarade şi corespondenţă.
Redacţia şi administraţia revistei: strada Luminii nr. 363, adică chiar
sediul ziarului „Glasul Fălciului”.
*
„Biserica cea nouă de la Huşi” – îşi intitula pr. Anton I. Popescu
editorialul din „Credinţa strămoşească”, foaie săptămânală de zidire sufletească
pentru popor, apărută la 29 ianuarie 1939 (Anul V de activitate), titlu pe care
noi l-am putea completa: „Biserica cea nouă de la Huşi, de sub dealul
Coţoiului”.
Pentru frumuseţea lui, dar şi pentru importanţa bisericii la care se referă,
îl redau în întregime, mai ales pentru cititorii mai tineri:
„O Biserică nouă este o nouă casă a lui Dumnezeu, un locaş mai mult
de închinare, un prestol mai mult pe care Se jertfeşte Domnul şi Mântuitorul
Hristos, pentru noi. Este însă şi o casă pentru om. O casă în care omul se
roagă, îşi cutremură sufletul şi-şi înfioară fiinţa, îşi îndoaie genunchiul şi-şi
smereşte trupul. O casă străjuită de Cruce, în care omul pune la picioarele
Domnului spovedania sa şi-i trimite neîncetat valurile rugăciunilor sale.
O Biserică nouă este un loc nou de curăţire sufletească.
Aşa este Biserica aceasta de sub dealul Coţoiului, de lângă Huşi.
Pornind spre miază-zi, urci spre acest nou altar, cum urcau, odată, oamenii
spre dealul fericirilor. De acolo, de sus, Hristos Mântuitorul rosteşte azi
aceleaşi uşoare şi simple fericiri, ca acum 19 veacuri.
Urcând spre Biserică, urci cu Iisus pe muntele Schimbării la Faţă. Şi
dacă ai suflet de creştin, pătruns de taina jertfei Domnului Hristos, nu se poată
să nu-ţi schimbi şi tu viaţa.
Suind la Biserica din deal, te sui cu Hristos Domnul pe Golgota jertfei.
Dar acolo sus se va jertfi El pentru cei care se vor ruga între zidurile cele noi,
pentru cetatea de la poalele dealului de pe care o va străjui de acum, din grija
unui episcop credincios.
Şi pentru toată lumea se va jertfi El, Cel fără de păcat.

95
 Este aproape gata a noua Biserică a Huşilor, al noulea altar pe care va
sălăşlui Mântuitorul.
Doi meşteri lucrează de zor la zugrăveală. În curând va fi de tot gata.
Aşa că, peste puţină vreme, un clopot nou îşi va împânzi chemarea peste Huşi
şi împrejurimi, îmbiind pe credincioşi la
rugăciune şi amintindu-le că e vremea să-şi
trimită gândul spre Domnul Dumnezeu.
Biserică nouă? Cea mai frumoasă
faptă a unui om. Cu atât mai mult a unui
Vlădică.
Iar noua Biserică este înălţată de P. S.
Episcop Nifon, ca un semn al credinţei sale şi
ca un dar, ca cel mal ales dar, făcut acestui
oraş în care au sălăşluit zeci de Vlădici şi tot
atâţia Voievozi.
Priviţi-o! E mică, dar în ea încape
Dumnezeu şi sufletul tău, creştine, ca să te
rogi acolo.
Şi astfel, nu departe de ctitoria voievodală, Episcopia, se înalţă noua
ctitorie vlădicească şi singura vatră mânăstirească din ţinutul Fălciului.
Veniţi să vă închinaţi într-însa!”
*

Credinţa
Credinţa, foaie religioasă şi
culturală, apare, deocamdată, lunar,
începând de la 25 decembrie, 1932,
redacţia şi administraţia: Biserica Sf.
Dumitru Huşi. Format 32x47 cm, patru
pagini. Tipografia Gh. Cerchez – Huşi.
„Credinţa” urând „tuturor bunilor creştini sărbători vesele, pline de
duhul şi de binecuvântarea Domnului, întru mulţi ani!” îşi mărturisea
scopul sosirii ei la credincioşi, faţă de care, pe „lângă grija de suflet” adusă
„nu va lipsi nici cea de trup, găzduitor vremelnic al aceluia, atunci când
condeiul binevoitor al unui d. doctor, răspunzând la rugămintea noastră,
care se îndreaptă către toţi, va fi gata să dea sfaturile trebuitoare”.
„…ne dăm seama de greutatea vremii şi ştim că avem de luptat şi cu
indiferenţa şi ironia unora. Ştim însă că niciodată cultura şi mai ales
morala, ca şi toate manifestările înalte ale sufletului omenesc, nu s-au
născut şi n-au crescut în vremuri de belşug, după cum nici religia creştină
nu s-a zămislit în bogăţie, ci în sărăcia ieslei Betleemului şi pe Crucea
Golgotei”.
96
 Redacţia ruga „pe toţi bunii creştini să împrăştie foaia cât mai mult;
iar toţi cei care au de împărtăşit gânduri mişcătoare de îndrumare spre
înfăptuirea creştină şi pentru unitatea şi înfrăţirea sufletească, cine are o
ştire folositoare, o faptă grăitoare, o învăţătură trainică, un tremur al
sufletului în faţa altarului şi a evangheliei, un îndemn ales, o laudă pentru
o faptă bună, să ne scrie”.
„Credinţa” iese acum prin ajutorul moral şi material al preoţilor din
Huşi şi al câtorva oameni de bine. Căutând să îndrepte pe creştini numai
spre Dumnezeu, de Care să-i umple, să-i lege, nimeni nu are un interes
personal la foae.
Ea se va împărţi în biserici. Fiecare va da pentru ea, cât va putea,
cât îl lasă inima. Din tot sufletul dorim s-o punem şi în mâna celor care nu
o pot cumpăra. Aceasta însă se poate face cu ajutorul cititorilor.
În foaie au apărut articole specifice: „Dumnezeu şi omul sănătos la
minte”, „Jertfe la Altar”, „Ce adaugă rugăciunea bucuriilor noastre?”,
„Iubirea aproapelui”, „Religia şi poezia”, „Pentru apărarea şi întărirea
bisericii ortodoxe” – scrise de preoţii: Anton Popescu, P. Alexandrescu, Gr.
A. Dimitriu, Dimitrie Dumbravă, Spiru I. Apostol, Petre Paiul, C.
Merişescu, Ştefan Vasilescu, Gh. Mihoci, Cehan Vasile, S. Pivniceru, M.
Horga, Nic. Grigoraş, Gh. Racoviţă din parohiile oraşului Huşi, dar şi de la
sate; de profesorii: Mihail Pricopie, D. Colceag, M. Vasiliu, D. I.Răşcanu;
de învăţătorii Victor Al. Glinsky, Gr. Andriescu, de cântăreţii bisericeşti:
Vasile Tirică, Th. Nohit, Gr. Benchea; de studenţi: Gh. Moraru, Gh. Al.
Năstase, Ioan C. Ciochină.
Se publica poezie de Mihail I. Pricopie, profesor la Seminar, ori
traduceri ale acestuia; reproduceri din G. Coşbuc (Colindătorii), de Puşkin
(„Îngerul”), din Eichendor FF („Pictor divin”), „Vorbe cu tâlc”, de
V. Militaru, literatură populară (de la doamna Neonila Bednarovschi din
Tighina), reproducerea poeziei „Hristos a înviat!” de Al. Vlahuţă.
Erau prezente articolele „50 de ani de la moartea lui Ciprian
Porumbescu”, „Pelerinaj la mormântul lui Stroe Beloescu (1838-1912)”.
Începând din iunie 1932 „Credinţa” anunţă că apare sub conducerea
unui comitet, iar în iulie publica în ultima pagină numele celor din
conducere: preoţii Ştefan Vasilescu, Grigore Dimitriu, D. Dumbravă, V.
Dolnescu din Bârlad, diacon Merişescu, pr. Vasile Popa din Vaslui, P.
Alexandrescu şi Anton Popescu din Huşi.
Deosebit de bogată şi variată în informaţii era rubrica „Ştiri,
îndemnuri, sfaturi”. Aici cititorul lua cunoştinţă că: „s-a mântuit şi cu
Seminarul din Huşi, dar biblioteca, clădirea şcolii şi terenul, mobilierul etc.
ar trebui revendicat de Episcopie; şcoala primară de fete nr. 1 din Huşi
împlineşte 75 de ani de viaţă; şcoala bisericească supravieţuieşte la Huşi

97
(cântăreţi); că marele domn Ştefan cel Mare şi vrednicul său arcaş Avram
Huiban, întemeietorii satului Avrămeşti-Tutova au fost pomeniţi la 2 iulie
la slujba din localitate; că învăţătorul N.Gh. Nicolescu de la şcoala de
aplicaţie Bârlad a editat volumul „Mânăstirea Condrita”, cu istoricul unuia
din cele mai vechi locaşuri de închinare din Basarabia; că Sf. Sa. Ec.
Corneliu Grumăzescu, profesor la Şcoala normală de fete din Huşi,
desfiinţată pe data de 1 septembrie, a fost încadrat ca profesor de religie la
Liceul de băieţi din Fălticeni; „s-a hotărât desfiinţarea a 2500 posturi de
cântăreţi… Biata biserică – mereu e izbită şi nimeni nu o apără: ieri
paraclisierii, azi cântăreţii, mâine cine ştie? Şi preoţii stau!” „Sărăcia e
mare… De aceea a fost nevoie să se desfiinţeze licee, şcoli normale,
seminarii, şcoli profesionale etc. Desfiinţarea de şcoli nu-i prima. De-ar da
Dumnezeu să fie ultima!”
În octombrie-noiembrie 1933 ieşea nr.11-12 din „Credinţa” care
publica sub semnătura preotului Anton Popescu, conducătorul
publicaţiei, editorialul „Episcop nou la Huşi”. În pagina a doua, sub titlul
„Noul episcop al Huşilor” era redată cuvântarea rostită după alegerea sa de
Preasfinţitul Arhiereu Nifon Criveanu, fost vicar episcopal al Olteniei.
În pagina trei, comitetul de redacţie publica articolul „La un an” de
când apărea „Credinţa”. După ce dezvăluia greutăţile întâlnite, multe
nedoborâte, se afirma: „Am vrut şi vrem din tot sufletul ca foaia să iasă mai
des. Măcar de două ori pe lună.
Vrem să lămurim istoricul şi înţelesul cărţilor Noului Testament, să
dăruim câte ceva din frumoasele şi înălţătoarele vieţi ale sfinţilor, să dăm –
pentru preoţi şi unii creştini – planuri de predici, sau predici frumoase, ca
cele uitate ale lui Ilie Miniat. Dar câte lucruri bune nu avem de aşezat în
„Credinţa”!
Până acum însă nu am putut să o scoatem mai des şi nici mai mare.
Au fost prea mari cheltuielile faţă de puterea conducătorului ei, ca să poată
rupe de la alte nevoi ale vieţii de familie şi să dea foii”.
*
Numărul 13 din decembrie 1933 apărea în format 16x24 cm., în patru
pagini, cu un supliment în alte 4 pagini, aceeaşi mărime, cuprinzând trei
articole – două semnate de conducătorul publicaţiei, altul venit din Tulcea, pe
ultima pagină, cu anunţul:… „Credinţa anunţă tuturor că întrucât noi n-avem
bani de zvârlit, cum am risipit un an întreg, nu mai poate apărea mare, ca până
acum, ci aşa mică, ca aceasta, dar regulat, de două ori pe lună”.
Redacţia s-a ţinut de cuvânt, iar „Credinţa” a apărut de două ori pe lună
până la 15 aprilie 1934. Ea se împărţea în biserica Sf. Dumitru după fiecare
slujbă. „S-o ia toată lumea, chiar şi cine nu are cu ce-o plăti. Şi s-o dea din
mână în mână, ca să se înfrupte câţi mai mulţi din mireasma îndemnurilor şi

98
cuvintelor sfinte. În fiecare număr veţi găsi cel puţin câte ceva din viaţa unui
sfânt, dacă nu toată povestea vieţii sfîntului”.
La 20 mai apare primul număr al altei publicaţii: „Credinţa
strămoşească”, foaie de zidire sufletească pentru popor”, tipărită sub îngrijirea
preoţilor misionari din eparhia Huşilor, redacţia Biserica Sf. Dumitru Huşi –
administraţia la Sf. Episcopie Huşi.
La 27 mai 1934, la sfârşitul celui de al doilea număr din „Credinţa
strămoşească”, preotul Anton Popescu tipărea anunţul: „Credinţa”, foaia pe
care eu o scoteam până acum, nu va mai ieşi. Rog ca revistele de schimb să se
trimită tot la aceeaşi adresă: Biserica Sf. Dumitru Huşi.
Cu data de 15 aprilie 1934 „Credinţa” îşi întrerupe apariţia. Reapare, în
format mare, în patru pagini, în septembrie 1934. „Din nou la datorie” – scrie
redacţia la rubrica „Ştiri, îndemnuri, sfaturi” şi se explică: „După o oarecare
tăcere „Credinţa” porneşte iarăşi în lume, ţintind sufletele oamenilor ca să le
rănească prin săgeata iubirii lui Hristos, să reteze, cu sabia duhului, tot ce le
este nefolositor, să le facă prizoniere ale omeniei, iubirii, ale împărăţiei lui
Dumnezeu.
Ne-am întors iarăşi la drumul croit acum doi ani – şi aici vom sta străji
ale „Credinţei”, ca foaie religioasă şi culturală, străji deci, şi aprinzători ai
făcliilor luminătoare vieţii noastre de creştini – şi adăugăm: şi de români”.
În „Credinţa” reapărută, preotul Anton Popescu – sufletul ei - semna
articolul „Vrei să faci minuni?” şi preotul Ioan Gh. Chirvasie din Chilieni –
Tutova „La ce ar trebui să gândească creştinii noştri de astăzi”, preotul econom
Corneliu M. Grumăzescu, profesor secundar la Bârlad, semna documentarul
„Problema ecumenicităţii după M. Berdiaev”, Const. Vicol – Olteneşti „Pentru
istoricul judeţului Fălciu”, care era şi un îndemn la „răscolirea trecutului
nostru”. Învăţătorul Victor Al. Glinsky salutând reapariţia foii, expedia la 12
septembrie 1934, din Bobeşti, „O scrisoare adânc grăitoare” intitulată „Când
ştiinţa doctorilor se sfârşeşte, numai Dumnezeu poate să ajute”, care era
publicată în ultima pagină.
„Credinţa”, cu numerele 23-24 din octombrie-noiembrie 1934 era în
întregime dedicată „săpăturilor”: „Din trecutul Huşilor”. „Cu gândul la
trecut”… redacţia menţiona şi explica cum s-a întâmplat că „s-au împlinit 100
de ani de când Huşii au devenit capitala judeţului Fălciu”; în alt articol –
„Capitala judeţului” – se arăta că la început, mult timp, capitala judeţului Fălciu
fusese în Târgul Fălciu şi nu la Huşi”, iar profesorul M. Grârniţeanu demonstra
de unde provine… „Cuvântul Fălciu”. „Huşii, aşezarea, originea şi evoluţia lor”
era articolul apărut sub semnătura prof. I. Gugiuman.
Iată, în rezumat, ce scria „Credinţa” despre bisericile din Huşi: „cea
mai veche biserică din Huşi este episcopia, nu însă în forma de astăzi. A
fost zidită de Ştefan cel Mare în 1495. Era poate un fel de bisericuţă a
palatului domnesc, un paraclis.

99
 …N-a fost înzestrată cu nimic. Marile danii au început o dată cu
înfiinţarea episcopiei, în 1592, când cel dintâi, domnul Irimia Movilă o
înzestrează cu satul Plopeni şi satele Coziecii şi Râşeştii, şi Siliştea, Creţeşti
şi Spărieţii, ce sunt în ţinutul Fălciului, apoi un sat din Lăpuşna şi mori la
Pănoasa, ce sunt în gârla Prutului.
Au stat huşenii cu o singură biserică până la începutul secolului
trecut, pentru că Schitul era afară din oraş, iar biserica pentru catolici,
destul de veche, servea numai pentru locuitorii catolici.
De la 1800 începe a se înmulţi numărul bisericilor. Poate din cauza
sporului brusc de populaţie. Creştea numărul bulgarilor. Astfel, la 1800-
1802 s-a ridicat vechea biserică Sf. Dumitru al cărui loc de altar e însemnat
până astăzi. E mai mult ca sigur că bisericuţa era mică şi de lemn, căci au
trecut numai 32 de ani şi s-a pus temelia alături, măreţei biserici de astăzi,
prin străduinţa vrednicului preot Ilie Ştefănescu. Lucrul a ţinut 12 ani,
1834-1846, când, terminându-se, s-a sfinţit de către episcopul Sofronie II
Miclescul.
„Când acum un veac se începea biserica Sf. Dumitru, se lucra şi
biserica Înălţarea Domnului, gata în 1837. Sf. Neculai e făcută tot în 1834-
1835, apoi Sf. Ioan în 1849, sub preotul Folescu, în 1855 e gata Sfinţii
Voievozi. Între anii 1858-1866 se lucrează măreţul locaş închinat Sf.
Gheorghe, şi însfârşit, în 1912 s-a sfinţit ctitoria lui Toma Chisacof:
Biserica „Sf. Toma” de la cimitir”…
*
„De când Moldova a avut un ţinut al Fălciului, reşedinţa acestuia a
fost în Târgul Fălciu şi nu la Huşi. Poate de acolo şi-a luat şi judeţul numele
(la 1834, la aplicarea Regulamentului Organic n.n.) şi iarăşi, poate că din
această pricină a mers aşa de încet dezvoltarea Huşilor” – spune un
documentar publicat în „Credinţa”, foaie religioasă şi culturală, care apărea
în octombrie-noiembrie 1934 la Huşi şi făcea trimitere la cercetarea cărţii
„Chronica Huşilor” a episcopului Melchisedec, dar şi la opera istorică a
huşianului Gh. Ghibănescu.
Reşedinţa judeţului s-a aşezat la Fălciu pentru că era localitate mai
mare, mai de seamă decât Huşul; Fălciul era aşezat pe malul Prutului, râu
navigabil şi aşezare ca un fel de port la Prut; avea legături comerciale mai
pregnante, fiind mai în centrul ţinutului şi era „un târg frumos” – spune
Cantemir.
După Miron Costin „ţinutul Fălciu s-a întins până la Dunăre şi
cuprindea şi Renii, vestiţii codri ai Chigheciului, sau Tigheciului, care se
întindeau până la hotarul Bugeagului sau al Basarabiei – toate au făcut parte
tot din ţinutul Fălciului. Şanţul lui Traian îl „hotăra la sud”.
În anul 1591, Ţinutul Fălciului avea 8500 locuitori; în 1884 –
80.000, iar în 1927 – 147.000. Odată cu înfiinţarea Episcopiei, în 1592,
100
Huşul dobândeşte importanţă şi administraţia depune interes pentru mutarea
reşedinţei la Huşi.
Şi până atunci Huşii au plăcut domnitorilor. În special lui Ştefan cel
Mare. Dar şi lui Bogdan, tatăl său, altfel n-ar fi ales Gura Crasnei ca loc de
dat lupte cu polonezii aici. Alexandru cel Bun care „a aşezat ţara”, în 1421,
s-a întâlnit cu ambasadorul regelui Franţei Carol al VI-lea – Guillebert de
Lannoy la un sat numit Cozia, tot în zona Huşului.
Cronicarul Grigore Ureche scria că la 1517, aprilie 18, pe Bogdan
Vodă cel orb şi grozav, fiul lui Ştefan cel Mare, la un ceas de noapte, în târg
la Huşi l-a ajuns ceasul morţii.
Petru Rareş se află şi el la castelul părintelui său, la Huşi, chiar la
două luni de la suirea pe tron, adică la 15 iulie 1527, e la Huşi unde
semnează mai multe acte la 22 martie 1535, la 14 mai 1546…
În „Cronica Romanului” episcopul Melchisedec spune că Petru
Rareş a închis ochii de veci în târgul Huşilor, moarte despre care vorbeşte şi
Grigore Ureche: „care fiind bătrân în zile şi căzând la boală grea au plătit
datoria sa ce au fost dator lumii şi s-a săvârşit la anul 1547, septembrie în 4,
vineri la miez de noapte”…
„…În târg la Huşi”, la 7 aprilie 1548, domnul ţării, Iliaş Vodă, la
serbarea de Paşti îşi încheie petrecerea poruncind „să se taie capul
hatmanului Vartic”…
Trec 4 ani, şi în 1552, sălăşluieşte la Huşi domnitorul Moldovei
Alexandru Lăpuşneanu care „venise să-şi cunoască ţara, să facă judecată
Domnească, ori să cunoască drumurile fugii, de care a avut nevoie?”, se
întreabă în articolul redactat în „Credinţa”, preotul Anton Popescu. Venise
la Huşi după ce în 18 noiembrie a anului 1551 pierduse bătălia de la
Verbia, pe Jijia. Dar a stat ceva timp, pentru că, spune Gh. Ghibănescu, în
1555 în palatul său de la Huşi semnase Lăpuşneanu acte scrise de un
oarecare Cracalechi Căpotescu, de la care îşi trage numele satul fălcian
Căpoteşti (în 2005 Capoteşti - Pădureni).
Învins de Despot Vodă la Verbia, Lăuşneanu părăseşte Huşii, pleacă
la Chilia iar de acolo la Constantinopole.
La 1574 alt domn – Ion Vodă cel Cumplit – îşi fixează locul de
adunare a oastei la Huşi, în aşteptarea turcilor. El bătuse pe poloni, arsese
Bucureştii şi Brăila, alungase pe turci din Bender (Tighina), Lăpuşna, şi
aştepta revanşa celor o sută de mii de turci care se apropiau de Dunăre, altă
sută de mii de tătari care veneau dinspre Nistru.
Ajuns în „fortăreaţa de la Huşi” – spune Haşdeu – Ion Vodă
„concedie pedestraşii să-şi vadă casele şi să-şi aducă brânză şi făină pe mai
multe zile, pe Cazaci îi trimise pe Nistru şi spre mare, iar pe trădătorul

101
Golia să aţâie calea turcilor în faţa Isaccei, iar el – cu garda personală,
rămânea în aşteptare la Huşi”…
După săptămâni întregi de stat la Huşi, şi sărbătorirea zilei Sfântului
Ioan cel Nou de la Suceava, patronul Moldovei şi al Domnului, oastea
moldovenească, cu neînfricatul Ioan în frunte, petrecuţi de huşenii care
priveau cum oştenii „cu voioase cântece, zgomotoasa muzică de tobe,
trâmbiţe, surle, fluiere, mergeau la cununie cu… moartea”, aveau să se
înfrunte în prima jumătate a lunii iunie 1574, la Roşcani, de unde prea
puţini au scăpat…
Şi domnii următori mai fac popasuri pe la Huşi. La 1589, Petru
Şchiopul se află în târg la Huşi… Aproape un secol mai târziu, la 1673,
Dumitraşcu Vodă, „în Huşi pune la cale războiul de cucerire a tronului, pe
care l-a şi câştigat la Gura Bohotinului”…
Pustiirea şi prădarea de către tătari a Huşului în urma bătăliei de la
Stănileşti, pe Prut, la 1711, aduce decăderea Huşului.
În „Descrierea Moldovei” D. Cantemir avea să vadă în Huşi doar un
„târguşor mic”, fără vreo altă însemnătate decât „pentru scaunul unui
episcop” şi pentru că… nu e departe Movila Răbâia, pentru vinul cel bun şi
gustul gutuilor de la Ţarigrad.
În „Cronica Huşilor”, o hartă a oraşului, făcută de dichiul Episcopiei
Iorest în 1771, „vatra târgului e mică de tot”. Târgul se reducea la o uliţă-
două, cam pe unde, în 1934, era strada Ghica Vodă, din centru spre Ştefan
cel Mare şi care ducea la şlechul Prutului – partea cea mai veche fiind
„Târgul făinii” şi „Olăria”, spune profesorul I. Gugiuman.
Totuşi, Huşul ademenea…
Încă de la 1757, Fălciul decăzând, şi urmare a prădării lui de către
turci la 1711, dar şi pentru că prea era situat în calea năvălitorilor,
ispravnicii s-au mutat la Huşi, să fie mai în apropierea curţii domneşti, a
episcopiei. Dar pentru că oamenii episcopiei erau luaţi de ispravnici la
diferite beilicuri, stânjenind treburile Episcopiei, s-au născut conflictele.
Vlădica Inochentie s-a jeluit domnitorului Constantin Cehan Racoviţă care
le-a poruncit ispravnicilor să revină înapoi, la Fălciu.
Porunca domnitorului este reluată şi împrospătată şi de succesorul la
domnie – domnul Scarlat Ghica, în acest sens, documentarul trimiţând tot la
„Cronica Huşilor”.
La 1767 ispravnici ai ţinutului Fălciu erau boierii Toma Luca, Sivel
Stolnic şi Petrachi Pitaru.
Urmare opoziţiei tronului şi Episcopiei, Capitala ţinutului rămâne la
Fălciu până în anul 1834, când domnul ţării este Mihail Sturdza, iar „Huşi
devine capitală de ţinut,cu isprăvnicie, judecătorie, Eforie şi cu o şcoală
primară, după noile principii regulamentare”.

102
 La 1856 Huşul avea 8.000 de locuitori, iar în 1934 – 18.000.
Cât priveşte poziţia Episcopiei în raport cu administraţia şi populaţia
locală, în „Credinţa”, se arată că în acea vreme „toate împrejurimile erau
proprietatea ei de multă vreme, iar la 1778, ianuarie 20, Domnul
Calimachi o întăreşte ca proprietară a târgului Huşi”.
La 1782, la 9 ianuarie, Constantin D. Moruzi „dă Sfintei Episcopii
în veşnică stăpânire târgul, cu tot locul ce mai era liber”. De aici,
numeroasele procese între episcopie şi localnici, iar în 1847 târgoveţii,
câştigători în proces, au intrat în stăpânirea a 1000 fălci, dar proprietari
definitivi au devenit huşenii deabia la 1867 când au putut răscumpăra „de la
stat locul pe care este aşezat oraşul cu toate viile şi grădinile din preajma
lui”.
Administrativ la 1864, Broşteni, Plopeni şi Răeşti erau sate.
Întâmplându-se dezrobirea ţiganilor episcopiei, aceştia merg de întemeiază
în lungul Şarei „Ţigănimea”. Tot acum, de la Plotuneşti – Fălciu vin
izgoniţi ultimii imigranţi – bulgarii şi găgăuzii, care se aşează în partea de
sud-est a târgului, ultimii mai ales în partea de jos a Plopenilor.
Între timp, târgul dintre Drăslăvăţ şi Şara încorporează la sine şi
satele Broşteni, Plopeni, Răeşti, Corni-Ungur, Ţigănia, Bulgarii şi Epurenii,
satele transformându-se în cartierele sau mahalalele târgului; se
configurează astfel prima înfăţişare a oraşului de mai târziu.
Odată cu defrişarea pădurilor, cu afluxul ţăranilor către oraş, a
sporirii lucrătorilor, meseriaşilor şi funcţionarilor, populaţia îşi îndreaptă
privirea şi spre „podişul însorit al Dricului din Est” – zona Huşilor sporind
neîncetat.
*
Şcoala a existat de multă vreme la Huşi, dar de când, nimeni nu
poate spune. Doar Ştefan Tomşa, Domnul Moldovei (1614-1620), într-o
şcoală de ţară învăţase, probabil, din preajma Episcopiei…
Preotul Anton Popescu afirmă în „Credinţa” din octombrie-
noiembrie 1934, că „în 1727 funcţiona o asemenea şcoală slavonească şi
românească la Huşi.
Din harta târgului făcută la 1771, de Iorest, dichiul Episcopiei Huşi,
rezultă că, în faţa Episcopiei, spre răsărit, între aceasta şi târg, se afla
atunci „Şcoala Domnească”, deci şcoală la Huşi, pe bază de atestare
documentară. „Cam pe unde era în 1934 fabrica de tricotaje Rubinstein”.
O dată cu Regulamentul organic se reorganizează şi învăţământul.
Gh. Ghibănescu spune că în 1832, şcoala din Huşi avea profesor pe C.
Zefirescu, foarte tânăr, numai de 18 ani, care peste 2 ani a fost „trimis la
Viena să studieze chimia, de unde s-a întors în 1838, când ocupă catedra de
chimie de la Academia Mihăileană”.

103
 La 1858 se înfiinţează şcoala de fete nr. 1 iar în 1861 şcoala primară
de băieţi nr. 2. Primul ei dascăl, Vasile Seghinescu e numit cu decretul
ministerial nr. 11846 din 2 noiembrie 1861. Peste 3 ani, şcoala are trei clase
cu 3 institutori. Pe lângă director, mai sunt numiţi: Petre Victor la 27
august 1864 şi Neculai Caramfilescu la 5 noiembrie 1864.
La 1863-1864 la şcoala nr. 1 au funcţionat: la clasa I pr. Gavril
Andrian de la Biserica Sf. Dumitru; la clasa a II-a George Maxim; la clasa
a III-a – Vasile Popescu şi Ion Dumbravă la clasa a IV-a. Fetele aveau ca
institutoare pe dna Fanny Zăleasca, Aglaia M. Philipescu şi domnişoara
Ecaterina Semaca.
În 1874, septembrie 16, începe a funcţiona la Huşi şcoala nr. 2 de
fete, mutată aici cu personalul didactic de la mânăstirea Agapia.
Personalul era plătit de stat, iar întreţinerea de comună.
La 16 noiembrie 1867 se deschide la Huşi o nouă şcoală primară –
şcoala de băieţi nr. 3. Primul ei director a fost Ioan Grozescu.
La 10 octombrie 1920 s-a înfiinţat şcoala de băieţi nr. 4, având ca
director pe Gavril Chelaru, care în 1934 era pensionar.
La 1 noiembrie 1898 a luat fiinţă şcoala nr. 5 de băieţi din Corni –
satul Corni formând împreună cu satul Epureni, comuna Epureni, nefiind
socotită atunci, ca făcând parte din Huşi. Primul ei director, timp de un an,
a fost Teodor Maleş, în 1899 fiind numit director Gh. Alexandrescu, fost
revizor şcolar.
Şcolile nr. 3 de fete şi nr. 6 de băieţi din Dobrina, ca şi cele două
grădini de copii, sunt mai noi, spune preotul Anton Popescu.
*
„Credinţa”, gazetă ce apare în ianuarie 1933 la Huşi, sub îngrijirea
părintelui Anton Popescu, parohul Bisericii „Sf. Dumitru”. Preţul
abonamentului era de 50 lei anual şi era recomandată cititorilor de revista
„Sentinela Ortodoxă” din Vaslui în numărul său de la sfârşitul anului 1932
şi începutul anului 1933.
*

Credinţa noastră
Credinţa noastră, revistă de sub conducerea preotului D. Ştefănescu,
Sauca-Vaslui, apărea în eparhia Huşi în anul 1934.
*

Credinţa strămoşească
Credinţa strămoşească, foaie de zidire
sufletească pentru popor, apare la Huşi la 20 mai
1934, cu un cuvânt înainte „Către iubiţii mei fii
duhovniceşti” a P.S. Episcop de Huşi Nifon
Criveanu care, încă de la înscăunare grăia: „Abia
104
aştept zilele când voiu putea merge în satele şi oraşele noastre, să-mi
cercetez fiii duhovniceşti la casele lor, să-i cunosc mai de-aproape… să le
mângâi durerile, să le duc şi tălmăcesc cuvântul luminos şi hrănitor al
Bunului şi Blândului Învăţător Iisus Hristos, să-i îndrumez în nedumeririle
lor şi să-i ajut în lipsurile lor”.
„…Până a putea merge în toate laturile Eparhiei şi a propovădui,
faţă către faţă, Cuvântul lui Dumnezeu şi a îndruma poporul nostru drept
credincios am chibzuit că este bine să scoatem o foaie de zidire sufletească
pentru popor, unde Noi şi Fraţii Noştri Preoţi să tălmăcim Scripturile, să
înfăţişăm vieţile Sfinţilor, să povestim istorisiri morale, să împărţim ceea ce
este de folos sufletelor, să ducem cuvânt de pace şi de iubire între
oameni”…, schiţa Înaltul programul publicaţiei.
„Este multă sete sufletească în zilele noastre după cuvântul Sfintelor
Scripturi, după învăţătura mântuitoare a Bisericii…
Omul – amăgit acum de cuvintele meşteşugite ale vorbitorilor
veacului… cere, dezmeticit, hrana adevărului creştin… Cine-i va da
această hrană? Cine-i va adăpa setea? Cine-i va arăta calea? Noi,
slujitorii Bisericii”, conchidea Nifon Criveanu.
Mai târziu, la 17 martie 1940, tot în „Credinţa Strămoşească”, pr.ec.
Gh. V.Şuşnea, consilier referent al Sf. Episcopii – Huşi, rememora:
În 1934, aprilie 17, preoţii misionari din Eparhie în frunte cu
subsemnatul au ţinut o şedinţă în Cancelaria Sf. Episcopii discutând asupra
mai multor chestiuni în legătură cu sectele şi pentru înflorirea dreptei
credinţe în cuprinsul Eparhiei.
S-au luat 10 hotărâri pentru lucrul misionar. Cea de a 10 hotărâre
este următoarea:
„Sfânta Episcopie să editeze o foaie pentru popor cu chipuri, de
4-8 pagini de se va putea, intitulată: „Credinţa strămoşească”, format
16, care să se împartă pe preţul de 1 leu. Foaia va tipări tâlcuiri ale Sf.
Evanghelii şi istorisiri morale, explicări ale Sf. Liturghii, însemnătatea
obiectelor sacre, ştiri misionare etc. Deocamdată se va tipări în 5000 de
exemplare. Parohiile vor prevedea în bugetul anului în curs pentru
tipăritul acestei foi suma de 150 lei. Foaia va apare săptămânal şi se va
trimite fiecărei parohii, cu trei zile înainte de duminică, pentru a fi
distribuită de preot în biserică şi parohie”.
La 27 mai 1934, în numărul 2 al revistei, preotul Anton Popescu,
paroh al Bisericii Sf. Dumitru – Huşi, înscria următoarea lămurire la
sfârşitul celor patru pagini: „Văzându-se nevoia de a se răspândi, cât mai
larg, cuvântul cel bun, altoit pe Evanghelia Domnului, şi să se facă în
cercuri din ce în ce mai largi – chemări calde spre Iisus, P.S. Episcop a
hotărât scoaterea unei foi pentru popor. P.S. Sa mi-a încredinţat mie grija

105
acestei foi şi de aceea, atâta vreme cât Dumnezeu îmi va ajuta să pot purta
această grijă, „Credinţa”, foaia pe care eu o scoteam până acum, nu va
mai ieşi. Rog ca revistele de schimb să se trimită tot la aceeaşi adresă:
Biserica Sfântul Dumitru – Huşi”.
„Credinţa Strămoşească” îşi avea reşedinţa la Biserica Sf. Dumitru
Huşi, iar administraţia la Sfânta Episcopie – Huşi. S-a tipărit la Tipografia
Gh. Cerchez – Huşi.
Foaia se tipărea sub îngrijirea preoţilor misionari din eparhia Huşilor,
dar în ea au scris şi cântăreţi bisericeşti, profesori, învăţători, cadre militare:
preotul Anton Popescu, pr. Victor Spânu, pr. Constantin P. Beldie, ec.
Vasile Profir, pr. Alexandru V. Gâlea, pr. Gh. V. Şuşnea, pr. Constantin
Damian, pr. Nicu Ivan, pr. M. Bejenaru, pr. Constantin Sîrbu, Maria preot
Sârbu, pr. Mihai Grecu, pr. Ioan P. Popa, pr. Stavăr Popoiu, Pr. N. Popescu,
Maria Apostol, pr. Gr. A. Dimitriu, pr. Ioan Z. Vasilache, pr. I. Rugină, pr.
Neculai Lazăr, pr. Marin I. Bogos, diacon Sim. Pivniceru, pr. D. Dumbravă,
Victor Al. Glinsky, învăţător, C.D. Mardari, cântăreţ bisericesc, Gh.
Parteni, cântăreţ, V. Pascu, profesor, lt. Colonel Coman-Ionescu, D.V.
Mândrilă, învăţător, Gh. Cojocaru, student, Gh. Răşcanu, prefectul judeţului
Vaslui, pr. Ioan Gh. Chirvasie, pr. C.A. Grancea ş.a.
Foaia din 25 iulie 1934 anunţă că redacţia şi administraţia s-au
contopit într-un singur loc la Sf. Episcopie – Huşi. Ultima pagină a foii
avea înserată următoarea încunoştinţare: „Cu începere de la acest număr s-
a ridicat părintelui Anton Popescu însărcinarea dată de a îngriji de
tipărirea acestei foi. Pe viitor aceasta revine în seama Sfintei Episcopii”.
Evenimentul se întâmpla în preajma sărbătorii „Schimbarea la faţă a
Domnului” şi a durat până la 21 martie 1935 când redacţia revistei revine
la Biserica Sf. Dumitru – Huşi.
La 12 mai 1935, când se împlinea un an de la scoaterea primului
număr „Credinţa Strămoşească” publica editorialul intitulat „Un an” în care
se afirma: „…Munca n-a fost uşoară, nici mică n-a fost grija. Aproape o
mie de foi pe zi şi aproape o foaie de fiecare suflet de creştin din
eparhia noastră! E mult? Nu, nu este mult. Este abia începutul. De abia
s-a pus gură pânzei şi nu se va opri aici. Lucrul se întemeiază din ce în
ce mai trainic….
Vrem să împânzim satele toate cu „Credinţa Strămoşească”…
La 17 mai 1936, „În al treilea an”… pr. Anton I. Popescu era mai
direct în explicaţii:
„…A trecut încă un an! Câtă grijă şi trudă, numai Domnul ştie! Câte
dureri şi necazuri s-au revărsat peste noi şi peste lume, în aceste 52 de
săptămâni! Cine ar putea socoti? Nici noi nu le putem măsura pe cele cu care
Dumnezeu ne-a încercat. Mulţumiri îi aducem Lui, că ne-a purtat şi ne-a scos

106
din toate şi de aceea mai tare simţim datoria de a ne arăta recunoştinţa şi prin
munca noastră la predicarea cuvântului Său prin această foaie”…
Când „Credinţa Strămoşească” trecea în cel de al cincilea an de
viaţă (15 mai 1938) diacon Const. Brânzeiu scria în editorial:
„…De 52 de ori într-un an, la fiecare duminică, poporul nostru drept
credincios a avut-o dinainte. De fiecare dată a pornit de pe poarta Sfintei
Episcopii, de sub ochii treji ai Stăpânului împreună ostenitor cu cei din jur, în
cel puţin zece mii de bucăţi, ceea ce dă într-un an, peste 520 de mii de foi
împrăştiate în eparhie. O năvălire ca de petale miresmate de flori de cireş în
faptul primăverii a fost zborul fiecărui număr din „Credinţa Strămoşească” în
timpul celor 4 ani.
Cu suflu cald de duh părintesc şi iubitor, ea a fost împrăştiată,
acoperind întinsuri de rodnicie sufletească, aşa cum petalele albe ale
primăverii acopăr bătăturile pământului prea crud despuiat şi lăsat pradă
biciuirilor neaşteptate ce se furişează sub vălul însorit al mult aşteptatei
primăveri.
Astfel, număr de număr, filă cu filă, dacă ar fi să aşezăm după o
socoteală fără greş, una lângă alta foile Credinţei Strămoşeşti, ele ar acoperi
într-un an, un întins de 39 de mii 936 metri pătraţi, iar în patru ani, 159 de mii
744 de metri pătraţi.
Numai după această socoteală dacă ar fi să urmărim izvorârea mereu
apărătoare a lucrului îndeplinit cu alergătura şi tipărirea acestei foi, aşa cum
se face de către minţile iscoditoare şi cugetele reci, încă s-ar vedea greutatea
pe care o aduce în rostul vieţii noastre rodul ei binecuvântat. Şi de vreme ce a
venit vorba de greutăţi, apoi nu-i de puţin interes a şti că într-un an Credinţa
Strămoşească trage 1560 de kg., ceea ce în cei patru ani înseamnă că hârtia ei
a cântărit 6240 de kg.
Greutatea cea mare însă, a acestei solii pornită din gând înalt, o
înfăţişează scrisul şi duhul ei. Cu siguranţă neîntrecută, cu chemare vie, cu duh
înţelegător, cu judecată în grai, părintele Anton Popescu, neclintitul ei
străjuitor (am putea spune întâiul şi cel din urmă dintre cei ce zi de zi gândesc
şi ostenesc pe paginile ei) a făcut într-adevăr ca dorinţa cea mare a marelui
nostru ierarh să devie fapt, a făcut ca începutul cel dintâi: lin, suav, ca o
şoaptă îngerească, să devie glas şi strigare din plin. Cine nu ştie azi, în
cuprinsul eparhiei, de Credinţa Strămoşească? Cine nu o aşteaptă şi nu o
primeşte duminica, odată cu anafora pe care preotul o împarte credincioşilor
la biserică? Cine nu se împărtăşeşte cu înfiorare deplină din cetania ei?”...
Într-adevăr, titluri ca acestea nu puteau fi aşteptate decât cu evlavie
şi mult interes: „Din tină… s-a făcut lumină”… de preot Constantin Cartas;
„Mai multă milă de animale” de preot Anton I. Popescu; „Creştini după
fapte” de preot Constantin P. Beldie; „Datorie creştinească: Închinare către
Dumnezeu” de preot Gh. I. Vasilache; „Să ne îngrijim sufletul” de N. Dima,
teolog; „Să iubim sfânta biserică” de C.D. Mardare, cântăreţ Vultureşti,
107
Vaslui; „Puterea credinţei” de preot Vasile Profir; „Nădăjduieşte în
Domnul” de preot V. Ciorâţă; „Respectul tinerilor către bătrâni” de Gh.
Parteni; „Orbi şi orbiţi” de preot Gh.Al. Năstase etc.
Ştiri preluate din presa vremii şi redate în paginile foii Credinţa
Strămoşească erau pilduitoare: „Un ziarist străin scrie în jurnalul lui: „România
înseamnă a fura”.
Şi comentariul revistei huşene la cele de mai sus: „Se cunosc şi peste
hotare hoţiile de la noi. Doamne, ce ruşine! Aşa este când oamenii n-au frică de
Dumnezeu şi ruşine de oameni”…
Altă ştire: „A dat Dumnezeu, în sfârşit, să găsim sate fără beţivi. Dar nu
vă miraţi, că nu la noi, ci în Anglia. Acolo sunt sate în care nu s-au văzut
oameni beţi de 15 ani. Ce minune!”
Încă o ştire: „Am citit în buna revistă „Poporul românesc” de la Chitila,
că „la biserica spitalului din Cernăuţi, cântă, în fiecare duminică,la săvârşirea
serviciului religios, un cor de nebuni”.
Noi ştim că şi orbii de la „Vatra luminoasă” din Bucureşti au făcut cor
bisericesc. Îl conducea pe vremuri un orb din Fălciu.
De ce oare, cei întregi la minte şi la trup fug de biserică şi nu cântă
„mărire lui Dumnezeu?” Li-o fi ruşine?” Sau nu L-au văzut, nu L-au simţit?
Să-i ferească Domnul de încercările Lui până ce-L vor simţi!”
„În ţară sunt de 13 ori mai multe crâşme decât biserici”. Ce ziceţi de
aceasta, oameni buni? Şi ce gândiţi când ştiţi că mai toate crâşmele sunt pline,
iar multe biserici goale!” – avertiza altă ştire din Credinţa Strămoşească.
*
Credinţa Strămoşească în luna mai 1939 se constituia într-un fel de
număr festiv închinat unei drumeţii însemnate a sa la capătul a cinci ani de
vieţuire – purtând pe copertă chipul P.S. Episcop Nifon al Huşilor, ctitorul
revistei „Credinţa Strămoşească”.
„Pentru „Credinţa Strămoşească” era intitulat editorialul care purta
semnătura P.S. Nifon Criveanu, care exprimându-şi bucuria pentru „cât de
aşteptată este foaia Noastră în fiecare duminică de cei peste zece mii de
cititori care găsesc în ea îndestulare sufletească”, adăuga: „…Ştiu şi
truda şi purtarea de grijă a celor ce se ostenesc cu alcătuirea şi
tipărirea ei, iar mai cu osebire a conducătorului ei, părintele Anton
Popescu, ale cărui slove alese şi simţite nu lipsesc din nici un număr, ca
şi ale părintelui Constantin Cartas, cu sfaturi şi îndemnuri pornite din
suflet curat şi plin de iubire”.
În cele 12 pagini, revista cuprindea şi alte articole la zi de aniversare:
„Popas sărbătoresc al unei drumeţii însemnate numai cu odihna muncii”,
semnat de prof. N. Creangă; „Trăiască!” de preotul Constantin Brânzeiu;
„Credinţa Strămoşească după 5 ani” de pr. Constantin Cartas; „Străduinţi şi
roade” de preot H. Bărbuleanu – Bârlad; „O înfăptuire” de pr. Gheorghe
108
Mihoci; „Roadă binemeritată după cinci ani” de pr. Nicolae Isailă; „În
slujbe adunate” de pr. Constantin P. Beldie; „Cu Dumnezeu înainte” de
preot Anton I. Popescu.
„Credinţa Strămoşească” este căutată şi dincolo de hotarele
Eparhiei. În cutare sat din Râmnicul Sărat merg regulat câte 250 foi pe
săptămână. „Credinţa” noastră a fost ascultată de la Crasna până la
Maglavit, dusă şi citită de un binecredincios creştin. Şi în câte alte
locuri, mai departe sau mai apropiate, nu merge ea! A început cu 5000
de foi şi a ajuns la 12000. Şi dacă vrea cineva să ştie, să afle că în aceşti
cinci ani, de la Episcopia păstorită de Vlădica Nifon, s-au revărsat în
parohiile ei, şi dincolo de ele, peste două milioane de foi. Adică, tocmai
2.016.943.
N-aşteptăm plata de la nimeni. Bucuria noastră este bucuria
credincioşilor” – scria pr. Anton I. Popescu.
*
Sfânta Episcopie aduce la cunoştinţă bunilor credincioşi că duminică 15
octombrie (1939) se va târnosi noua şi frumoasa biserică a Schitului
„Vovidenia”, de lângă Huşi, ridicată cu cheltuiala Sf. Episcopii.
Cu acest prilej se vor sfinţi şi celelalte multe, atât de frumoase şi de
folositoare lucrări: Azilul de bătrâni, de lângă schit, clopotniţa de la Sf.
Episcopie, Troiţa de lângă Catedrală, cum şi toate celelalte lucrări din curtea Sf.
Episcopii” – scria „Credinţa Strămoşească” din 8 octombrie 1939, sub titlul
„Veste Frumoasă”.
„Un nou lăcaş de mângâiere
sufletească” – se intitula editorialul
revistei (29 octombrie, 1939), care
aducea în faţa cititorilor biserica
Schitului „Vovidenia”, care se sfinţeşte
astăzi:
„Ori de câte ori păşeşti pragul
unei Mănăstiri sau al unui Schit, te cuprind fiori şi-ţi vin gânduri cum n'ai avut
niciodată. De ce intri în sfintele lor lăcaşuri mai cu sfială şi cu mai multă
smerenie? Pentru că ele sunt vetrele smereniei şi ale evlaviei?...
Şi fără să vrei, te întorci cu gândul la trecut. La voievozii şi la boierii, la
credincioşii şi la călugării cari au ridicat asemenea lăcaşuri sfinte, cari le-au
înfrumuseţat cu banii lor şi le-au împodobit cu neîntrecuta coroană a
rugăciunilor lor.
Poporul nostru întotdeauna a preţuit în chip deosebit mănăstirile.
Pentru ele, ca şi pentru bisericile din sate, de altfel - a dat de unde a avut.
Cunosc credincioşi cari s'au împrumutat, ori au muncit cu ziua - numai să
poată pune şi ei câteva cărămizi la o sfântă biserică. Pentru mănăstiri însă au
avut o deosebită evlavie. Când îl apăsau greutăţi mari pe suflet, românul lua
calea schitului sau a mănăstirii ca să... capete dezlegare. Dar de foarte multe
109
ori nu se mai întorcea. Se lepăda nu numai de păcate, ci şi de viaţa lumească şi
intra în rândul vieţuitorilor cu sutane negre şi cu şiraguri de mătănii în mâini -
rugându-se pentru el şi pentru cei rămaşi în vâltorile vieţii, acasă.
Ţinutul nostru, al Fălciului, n'a fost lipsit de asemenea vetre, în care
tămâia rugăciunii să se înalţe necontenit către Dumnezeu şi în care mlădiţa
smereniei să odrăslească neîncetat. Ele s-au presărat aproape în tot lungul lui,
din duhul jertfelniciei fălciene - pentru a ţine neadormită ruga şi treaz gândul
către Domnul Dumnezeu.
Astfel de sfinte lăcaşuri au fost la: Brădiceşti, Fundul Crasnei,
Porcişeni, Avereşti (ridicat de un preot), Creţeşti, Vladnicu, Cârligaţi,
Grumezoaia şi altele.
Şi a mai fost unul. Aici, în coasta de miază-zi a Huşilor, a înflorit, de pe
la începutul veacului trecut, un schit: „Vovidenia”. Se cuvenea ca lângă Sfânta
Episcopie să lumineze şi candela unui schitişor, aşa cum în casele noastre, pe
lângă lumina mare a lămpii, pâlpâie colo sub icoană, luminiţa unei candele.
Cu vremea, şi mai ales după 1864, toate schiturile acestea s-au
desfiinţat. Unele biserici s-au ruinat, altele au trecut ca biserici de sat. Mai
rămăsese numai acesta de lângă Huşi.
A fost întâi de lemn. Apoi, din milosteniile credincioşilor s'a ridicat, nu
târziu, pe dealul Coţoiului, biserica de zid a schitului, în jurul căreia sunt multe
morminte ale Huşenilor...
Dar fie din vitregia oamenilor, fie din pricina pământului alunecos,
bisericuţa a prins a se ruina. Şi ca un semn al... nu ştiu cum să spun - locul
dimprejur, vreo 9 hectare, a ajuns în stăpânire străină.
Acum Fălciul nu mai avea nici o aşezare mănăstirească. Câteva icoane
de la vechiul schit se păstrează în muzeul Sf. Episcopii.
Şi-mi pare rău că nu s'au fotografiat şi ruinele bisericuţei în care s'au
înălţat noianul atâtor sfinte rugăciuni.
Dar, în acest ceas mare de bucurie sfântă, ce să mai răscolim trecutul?
Să ne veselim, căci avem dreptul, la praznicul sfinţirii noii biserici a Schitului
Vovidenia, care se va face azi 29 Octombrie 1939.
Huşenii ştiu cum a fost. Când a venit la Huşi Vlădica Nifon, nu ştim ce-a
simţit în sufletul său, la priveliştea ruinelor unui schit, de lângă scaunul
episcopal; dar ştim ce-a făcut. A stăruit mai întâi ca Episcopia să capete iarăşi
terenul fostului Schit, şi la stăruinţa sa, Primăria l-a dat.
Apoi, a purces la construirea unui Azil de bătrâni şi bătrâne şi a unei
noi biserici pentru Schitul „Vovidenia”.
Ziua de 1 August 1938 a fost o zi însemnată. Atunci s'a început lucrul la
noua biserică. Vlădica a făcut slujbă pătrunzătoare de suflet. Se cobora, în
înserarea acelei zile a Sf. Cruci, când s'a înfipt crucea unde va fi Sf. Masă a
bisericii, se cobora peste cei de faţă, cler şi popor adunat în mare număr, fără
vreo chemare, o pace sfântă şi o mulţumire nespusă, cum era şi acea din
sufletul Prea Sfinţitului Nifon.

110
 S-a lucrat cu Inimă şi cu zor. S-a ridicat noul lăcaş sfânt, sub
supravegherea meşterilor, dar mai ales a Vlădicăi Nifon. S'a pictat înlăuntru
peste tot, iar un bun meşter din Iaşi a lucrat o frumoasă catapeteasmă de
stejar.
E gata şi putea fi sfinţită mai de mult.
Dar s'a amânat pentru a fi gata şi marele
Azil de bătrâni, care se odihneşte ceva mai
jos, sub aripa bisericii.
Costă mult; peste şase sute de mii lei,
pe care i-a dat numai Sfânta Episcopie şi pe
cari i-a strâns printr-o minunată
gospodărire a puţinelor ei bunuri. Alături,
s-a ridicat şi o mică dar frumoasă clopotniţă
de stejar.
Şi azi, cu ajutorul bunului Dumnezeu,
biserica Schitului se târnoseşte. Se deschide
pentru sfintele rugăciuni, datorită râvnei de
Casa Domnului a Păstorului de azi a
Eparhiei Huşilor. Judeţul nostru îşi capătă Biserica schitului „Vovidenia”
şi el un aşezământ călugăresc, Episcopia un metoc, iar huşenii un nou lăcaş de
rugă şi apropiere de Dumnezeu. Ei nu vor mai ridica dealul Coţoiului numai să
se plimbe, ci să-şi reverse rugăciunea către Domnul, după cum spunea
psalmistul. Şi astfel, prin grija Prea Sfinţitului Episcop Nifon, vom fi străjuiţi şi
de Crucea bisericii de la Schitul Vovidenia, această nouă podoabă a oraşului
nostru şi a sufletului unui mare credincios”.
După care, în acelaşi număr era publicat alt articol:

Şi un lăcaş de alinare a suferinţelor trupeşti.

„Tot astăzi se sfinţeşte şi Azilul de bătrâni şi bătrâne din Huşi. E ridicat
din purtarea de grijă a milostivului Vlădică Nifon, pe dealul Schitului, aproape
de acesta. Căci aşa stă bine, lângă lăcaşul de închinare către Dumnezeu să fie
lăcaşul în care iubirea omului adăposteşte nenorocirea şi neputinţa fratelui
său.
Şi sub straşina Casei în care Domnul Hristos linişteşte turburările şi
alină suferinţele sufletului, să se înalţe casa alinării suferinţelor trupeşti.
Vlădica Nifon Criveanu a văzut că în toată Eparhia nu se găseşte un
asemenea azil. Şi pe locul fostului Schit, care de acum nu va mai fi numit aşa,
ci lângă Schit, a pus de s-a ridicat această casă a neputincioşilor şi bătrânilor.
P. S. Sa n-a întârziat, căci suferinţa nu stă la tocmeală cu omul. De aceea
lucrul a început repede.
Gândul P. S. Sale a fost înţeles de mulţi; dar vrednici, cu adevărat, de
pomenit în această zi mare, sunt doi: preotul Const. Sârbu şi dl. Colonel
Coman Ionescu. Dânşii, dimpreună cu un comitet de buni creştini, au colindat
111
oraşul de mai multe ori şi au pus multă râvnă pentru ridicarea acestei case a
mângâierii celor bătrâni.
S-a îndreptat terenul şi s-a făcut cărămida acolo pe loc. S-au făcut
fântâni şi s-a început lucrul. El a crescut încet, încet, şi după doi ani de griji şi
supravegheri, iată, Azilul e gata.
E mare şi frumos şi poate găzdui multe zeci de bătrâni. A costat peste un
milion de lei, din care o mare parte au fost dăruiţi de Sf. Episcopie, sau
căpătaţi de la alte instituţii, prin stăruinţa Prea Sfinţitului Episcop Nifon.
...Când îţi arunci ochii din oraş, spre miazăzi, îţi cade privirea pe două
clădiri albe şi strălucitoare. Parcă se răsfrâng din ele mulţumirea şi bucuria
celor ce se vor adăposti într-însele. Sunt Schitul şi Azilul.
Stau pline de îndemnuri, sus, una lângă alta. Le stă atât de bine alături!
Două lăcaşuri de adâncă şi răscolitoare binefacere: pentru suflet, Schitul -
pentru trup Azilul. Două case ale lui Dumnezeu, dar în care se vor aduna
oamenii. În una să-şi lase rugile şi să-şi mângâe sufletele - în cealaltă să-şi
odihnească bătrâneţa şi să-şi aline neputinţele.
Toate ridicate şi înfrumuseţate prin grija şi strădania unui om, care e
plin de iubire şi milă pentru aproapele său. De aceea, multe rugăciuni au să se
înalţe pentru binefăcătorul şi de Casa Domnului iubitorul, Nifon Criveanu,
Episcopul Huşilor”.
„Încă un lăcaş” – Poarta vechei
intrări la Sf. Episcopie şi „Clopotniţa
nouă a Sf. Episcopii” – semnat de preot
Anton I. Popescu, întregea „Vestea
Frumoasă” anunţată credincioşilor de
Azilul de bătrâni către revistă:

Încă un lăcaş
„Este acela din care va pleca, zi de zi, chemarea credincioşilor la
rugăciune şi pace, este măreaţa Clopotniţă a Episcopiei, clopotniţă care tot
astăzi se sfinţeşte.
Cine a venit pe la Episcopie până
acum un an şi jumătate, intra printr-o
boltă veche şi joasă, coada unui şir vechi
de chilii. Dacă n-ai fi ştiut că acolo este
Episcopia şi dacă n-ai fi zărit pe
deasupra turlele bisericii catedrale, n-ai
fi bănuit că acolo este o reşedinţă
episcopală.
Poarta vechei intrări la Sf. Episcopie Vlădica Nifon a gândit dintru
început să ridice o clopotniţă vrednică de o biserică ce este ctitorie domnească
şi vrednică de o Episcopie, care trebue să fie pildă tuturor.

112
 Şi dacă atâtea biserici au clopotniţe frumoase, cu cât mai mult biserica
epicopală nu se cuvenea să-şi ţină clopotele în turla de deasupra ei.
De aceea, când a venit vremea şi când a putut strânge suma trebuitoare,
a început lucrul. Şi acesta a mers repede. Începută la 4 august 1938, clopotniţa
cea nouă s-a ridicat plină de măreţie. În toamna trecută, încât la Crăciunul
trecut, clopotele ei au prins a suna. Dar nu numai cele vechi. Din acelea, două
erau sparte şi s-au turnat din nou.
Apoi s-a făcut unul nou, care atârnă 1.730 Kgr, şi al cărui sunet se aude
până departe. Numai acesta a costat aproape trei sute de mii lei.
Şi iată, de acum are şi Episcopia clopotniţă.
Ba încă una cum nu mai are nici o altă
biserică. Clopotele ei vor chema pe cei vii la
rugăciune şi vor plânge pe cei morţi. Iar deasupra
târgului nostru, sunetele lor se vor uni cu ale celui de
la Schit şi cu ale celorlalte şapte biserici, fâcând ca o
pânză de apărare pentru noi, dacă le vom înţelege
chemarea şi ne vom aşterne gândul şi ruga la piciorul
Crucii Domnului Hristos.
Mulţumit trebuie să fie astăzi - şi de astăzi
înainte - sufletul Păstorului, pe care l-a învrednicit
Dumnezeu de asemenea mari şi pline de graiu
înfăptuiri!
Clopotniţa nouă Căci iată, după 445 de ani de când Ştefan Vodă
a Sf. Episcopii a deschis biserica aceasta, care peste 100 de ani a
ajuns episcopală, de când deci a răsunat pe văile Huşilor cel dintâi dangăt de
clopot - se vor revărsa, din mândra Clopotniţă, potop de sunete: de rugăciune
şi de chemare, de jale şi de bucurie, de îndemn la pace şi la apropiere de
Dumnezeu”.
Altădată (24 septembrie), pr. Constantin Cartas scrisese, cu aceeaşi
dăruire, articolul „Ctitoria de biserică – Maria colonel Savin din Iaşi care a
edificat la sanatoriul Bârnova biserica bolnavilor tuberculoşi”:

Ctitoria de Biserică
„Astăzi, la Sanatoriul Bârnova, se sfinţeşte un locaş de închinăciune:
Biserica bolnavilor tuberculoşi de la Bârnova.
Sanatoriul Bârnova este aşezat la un kilometru, pe vârful dealului din
spre răsărit de gara Bârnova. În mijlocul pădurilor de brad şi fag, el are una
din cele mai potrivite aşezări ca înălţime şi privelişte pentru ochiu.
Datorită actualului conducător şi colaboratorilor, domnul doctor
Corneliu Gancevici, alături de vechiul azil de bătrâni de odinioară, de jalnică
şi tristă amintire, s-a ridicat, în foarte scurt timp, clădire nouă, una din cele
mai frumoase, mai moderne şi mai bine înzestrate şi organizate aşezări
spitaliceşti pentru tuberculoşi.
113
 Aici îşi găsesc alinarea peste trei sute de bolnavi. Aici aleargă sărmani
din cele patru colţuri ale ţării, aduşi de faima spitalului şi priceperea
doctorilor. Aici, toate sunt cu chibzuială orânduite, ca nicăiri în altă parte,
încât bolnavul nu duce lipsă de nimic.
O singură lipsă era, din partea spitalului şi o singură nevoie din partea
bolnavilor: aceea a unui locaş de închinare. Plecarea sufletului pornit spre
rugă nu-l poţi opri, credinţa în suflet fiind sădită în om deodată cu viaţa, iar
când viaţa omului se deapănă pe patul spitalului, nevoia de închinare e mai
trebuitoare decât nevoia de doctori. De aceea, pe fiece zi, lipsa unui loc de
rugăciune se făcea tot mai simţită.
Lipsa aceasta a împlinit-o un suflet credincios, de adevărat creştin, cu o
inimă duioasă de mamă, doamna Maria Colonel Savin, din Iaşi. - Această bună
şi credincioasă doamnă a strâns ban cu ban pentru Biserica Domnului Hristos
de aici. Copilă fiind, în jocurile ei cu tovarăşele de copilărie, visa această
bisericuţă, pentru care încă de pe atunci punea deoparte, după cum spune azi,
„un ban pentru Bisericuţa mea”. Azi economia s-a ridicat la suma de aproape
cinci sute mii lei, iar visul de-atunci este o înfăptuire aidoma.
O... dar câte piedici n-a întâmpinat până s-o vadă gata de sfinţit! Mai
întâiu piedici în familie. Apoi piedici din partea cunoscuţilor şi a prietenilor,
care o sfătuiau, bineînţeles prieteneşte, „că e mai bine să-şi pună banii la
economii, sau să-i bage într-o afacere aducătoare de câştig, decât să-i piardă
de pomană pentru o biserică”. Dar credinţa ei a fost mai tare şi a învins şi pe
oameni şi greşita lor judecată.
Iată că vin la rând însă greutăţile găsirii unui loc bun de biserică. Şi pe
acestea le-a învins, căci după ce a încercat să ridice în unsprezece locuri
această bisericuţă, s-a oprit la Sanatoriul Bârnova. Cine o fi sfătuit-o? Cine o
fi hotărât-o să rămână aici? Poate inima duioasă de mamă; poate rugăciunile
şi suferinţa bolnavilor i se vor fi arătat în vis. Poate Maica Domnului căreia i-a
închinat Biserica, sau Izvorul Tămăduirii, hramul Bisericii?
Doi ani se împlinesc de când s-a pus piatra de temelie şi acum stă gata
de sfinţire. Da-atunci şi până azi a înfruntat noi greutăţi. A avut făgăduieli din
partea multora că vor ajuta-o, dar unul câte unul s-au dat la o parte şi în cele
din urmă credincioasa doamnă şi-a dat şi cel din urmă bănuţ al bătrâneţilor,
numai s-o vadă terminată. Înfruntând toate, am văzut-o dosind multe lacrimi,
din cauza oamenilor, a greutăţilor şi a lipsurilor. Dar azi, îi va picura cea
dintâi lacrimă de bucurie.
Frumoasă ca cea dintâi zi de primăvară, Biserica Sanatoriului Bârnova
va fi primul ghiocel dat sufletelor bolnavilor, după o iarnă lungă şi lipsită de
căldura credinţii. Luându-se la întrecere cu vârfurile brazilor, ea se înalţă
hotărâtă ca şi credinţa din care a isvorât, arătând cu Însuliţarea crucii, cerul,
nădejdea tuturor înviforaţilor.
Într-însa vor veni rânduri, rânduri de închinători: bolnavi cu trupul,
bolnavi cu sufletul, sau numai trecători pe aceste meleaguri. An cu an vremea
îşi va depăna caierul. Peste oameni şi deasupra vremilor va rămâne Biserica,
114
să povestească tuturor istoria vieţii sale: „A fost odată o doamnă
credincioasă... a fost odată un suflet pios de mamă”... iar în cea din urmă zi a
vieţii, acolo sus, din tronul său dumnezeesc, Împăratul cu braţele întinse, îl va
întâmpina: „Vino slugă credincioasă şi binechivernisitoare”. Şi privind spre
dreapta Sa va continua: „Veniţi binecuvântaţii Părintelui Meu de moşteniţi
Împărăţia gătită vouă de la întemeierea lumii, căci am fost bolnav şi aţi venit
să Mă vedeţi”... (Matei cap. 125, vers. 21 şi vers. 34, 35).
Iar astăzi, îngenunchiaţi pentru prima dată în biserica pe care o daţi
închinării, preotul ei, bolnavii şi toţi cei ce vă cunosc şi vă preţuiesc fapta, se
roagă lui Dumnezeu pentru sănătatea trupului şi mântuirea sufletului dvs!
*
După 5 ani şi mai bine de jumătate de
păstorire ca episcop al Huşilor, la 30
noiembrie 1939, Vlădica Nifon Criveanu se
despărţea de cei pentru care a ridicat atâtea
construcţii şi a mângâiat atâtea suflete,
pentru a urca întâia oară treptele scaunului
metropolitan din cetatea în care odinioară
porunceau Banii, devenind primul
Arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolit al
Olteniei.
„Înălţarea Prea Sfântului nostru
Episcop la rangul de Mitropolit este o
răsplată a muncii sale necurmate; este o
cinstire deosebită, dar este şi o chemare a lui P.S.Episcop Nifon al Huşilor
Dumnezeu la o muncă mai grea, pe ogor mai ales Mitropolit al Olteniei
întins”, aprecia pr. Anton I. Popescu în editorialul din 10 decembrie
1939 intitulat: „Ne vom despărţi în curând”… care însemna şi o veste
mare, de bucurie şi de mândrie pentru toţi enoriaşii Eparhiei Huşilor…
La 17 martie 1940 „Credinţa Strămoşească”, foaie săptămânală de
zidire sufletească pentru popor, apărea cu un spaţiu gol la locul unde se
indică sediul redacţiei, sub frontispiciu, dar, cu o „lămurire” din care rezultă
că „intrăm în rosturile noastre” şi cum „un duh nou de dreptate se revarsă
asupra eparhiei”,de acum „cucernicii preoţi care doresc să colaboreze vor
trimite articolele lor pe adresa Sf. Episcopii, secţia culturală, unde se află
atât administraţia cât şi redacţia acestei foi”.
Într-un fel se revenea acum, la încetarea păstoririi lui Nifon
Criveanu, la ceea ce se întâmpla la început de păstorire, după câteva luni de
activitate, când revista fusese luată preotului Anton I. Popescu şi dată
culturalilor de la Episcopie.
În următorul număr, Anton I. Popescu nu mai semnează, iar tot mai
des este prezent în „Credinţa Strămoşească” numele preotului Gh. V.
115
Şuşnea, consilier referent al Sf. Episcopii, care, în numărul 81 din 28 aprilie
1940 difuza şi următoarea informaţiune: „Curând va apare vechea revistă de
propovăduire a credinţei „Izvorul tămăduirii” de sub conducerea P.C.
consilier referent Gh. V. Şuşnea”. În acelaşi număr, revista avea adăugat pe
frontispiciu precizarea că „apare în oraşul Huşi”,cu redacţia şi
administraţia: Sfânta Episcopie a Huşilor” iar dedesubt, în chenar, urarea cu
prilejul Sfintelor sărbători ale Învierii Domnului: Hristos a înviat! Semnat
Valerie Botoşăneanul.
*

Catedrala Sfintei Episcopii din Huşi Palatul Episcopal din Huşi

*
„Sfătuim pe toţi cititorii „Credinţei Strămoşeşti” să strângă cu atenţie
toate foile primite. Ele se pot lega la sfârşitul anului şi alcătui astfel o
cărţulie de toată frumuseţea” – îndemna redacţia încă de la 8 august 1934.
În cei 10 ani, cât timp s-a editat „Credinţa Strămoşească”, cine a fost
stăruitor şi cu dragoste pentru filele citite, a putut avea, la sfârşitul
perioadei, zece volume, fiecare cu cel puţin 200 de pagini de rugăciune
dumnezeiască şi sfaturi utile oricărui enoriaş.
„Foaia se tipăreşte greu din cauza lipsei de hârtie. Într-o vreme nu
erau lucrători, apoi n-am găsit mărcile trebuitoare, acum nu avem hârtie.
Vremurile sunt grele. Şi noi ne zbatem să le învingem”, scria revista la 25
ianuarie 1942. Pe bune, ea apărea la Tipografia „George Cerchez”, dar din
cauze numai de redacţie ştiute, se mai apela şi la tipografia „Ştefan
Grigoriu” – Huşi.
„Veste bună” nota „Credinţa Strămoşească” la 24 mai 1942: „Cu
ajutorul lui Dumnezeu, Sf. Episcopie a cumpărat o tipografie. De acum vom
putea avea mai regulat foaia noastră şi Cuvântul Domnului va putea fi mai
cu înlesnire răspândit” – aşa se scria în primul număr, de la care în josul
ultimei pagini avea să fie consemnat: Tipografia eparhială a Sfintei
Episcopii a Huşului.
Foaia din 21 iunie 1942 menţiona sub titlul „De luat aminte”: „Foaia
noastră va publica de acum şi altfel de sfaturi. Toate se îndreaptă către
credincioşii noştri, cu dorinţa vie de a fi împlinite. Prin aceasta vrem să

116
stăm şi întru ajutorul ostenitorilor în „Căminele Culturale”, care sunt rugaţi
a pune în mâna membrilor sau ale cititorilor „Credinţa Strămoşească”.
Apărea şi o nouă rubrică: „Sfaturi de igienă”. Eram doar în plin
război! Dr. Alex Catanchin avertiza şi direct: „Nu uita că pe câmpurile de
pe malul Prutului sunt îngropate o mulţime de mine şi bombe
neexplodate. Lucrează cu atenţie”!
Cu atenţie lucra redacţia când primea scrisori de pe front de la ostaşii
din eparhie, care rugau preoţii să le facă slujbe de viaţă lungă ori de veşnică
pomenire. Cele publicate erau deosebit de duioase, dar şi de îmbărbătare.
Apăreau şi îndemnuri de sine stătătoare: „Citiţi foaia în şezătorile
Căminelor culturale”; „Întoarceţi miriştile!” – venea alt sfat la sfârşitul lunii
iulie; „Începe un an nou”; „Începe şcoala” – erau două titluri în acelaşi
număr al revistei din 27 septembrie 1942. Viaţa mergea înainte, dar şi cu
„Rugă” la Dumnezeu:
„Primeşte, Doamne, alături de Tine,
Pe toţi Eroii ce-au căzut în luptă.
Ia sufletul din trupurile rupte
Pe care le găseşti între ruine.
Primeşte-i, Doamne, alături de Tine!
Strânge-i pe toţi sub mila Ta, Stăpâne,
Din văi, din şesuri şi din gropi,
Pe unde au căzut ca nişte snopi
De aur pur – sub lovituri păgâne.

Şi iartă, Doamne, tot păcatul lor!

O noapte albă, care s-a sfârşit,
Cu roua ei pe toţi i-a împărtăşit
Cum se împărtăşesc acei ce mor.
Primeşte, Doamne, sufletele lor! 5 iulie 1942
*
În Darea de seamă a secţiei culturale la Adunarea Eparhială din
23 mai 1943 se arăta că foaia săptămânală pentru popor „Credinţa
Strămoşească” continuă a fi editată de Sf. Episcopie în zece mii de
exemplare şi se trimite prin preoţi nu numai credincioşilor din
Eparhie, dar şi peste hotare, iar în ultima vreme şi în Transnistria, şi la
spitalele militare de răniţi din răsăritul ţării.
La sfârşitul anului 1947 „Cronica Huşilor” nr. 9-12 informa că
preotul St. Verdeş, de la Catedrala Episcopală a fost numit consilier
referent al secţiei administrative în locul preotului Anton Popescu,
pensionat pentru caz de boală.

117
 Revista „Credinţa Strămoşească” de care se ocupase în tot
timpul Anton Popescu nu mai apărea, iar Episcopia nu obţinuse
aprobarea reapariţiei ei.
*

Cronica Episcopiei Huşilor

Cronica Episcopiei Huşilor, în ea publică Mihai Enache „Istoricul
satului Grumezoaia” în 1996 (p. 568); pr. prof. dr. Mircea Păcuraiu „Scurt
istoric – la 400 ani de la întemeiere” în 1998 (p. 61); Costin Clit
„Documente inedite privind schitul Pârveşti” în nr. 9 (p. 777)…
*

Cronica Huşilor
Revistă culturală şi bisericească a Clerului Eparhiei
Sub patronajul P.S. Episcop NIFON
Cronica Huşilor, revistă culturală şi
bisericească a Clerului Eparhiei, apare în martie
1934, ca un număr festiv, închinat alegerii,
investiturii şi instalării în scaunul episcopal Huşi
a P.S.S. Nifon Criveanu, deschizându-se cu o
„Lămurire” semnată G.V.Ş (Gh. V. Şuşnea,
referent cultural episcopal n.n.)
Credincioşilor li se lămurea că: „În
această sfântă şi de Dumnezeu păzită
Episcopie a Huşilor, preoţimea, la îndemnul
înţeleptului şi blândului nostru Episcop Nifon
Criveanu, a hotărât apariţia revistei „Cronica
Huşilor”, în amintirea râvnei cărturarului de
pe vremuri, care a trecut pe aici, Episcopul Melchisedec şi care a scris
neîntrecuta lucrare: „Cronica Huşilor”, precum şi a altor vrednici de
amintit episcopi cărturari: Dosoftei, Iacob Stamate, Veniamin
Costache, Iosif Gheorghian, Silvestru Bălănescu şi Iacov Antonovici,
care au ilustrat scaunul Episcopiei din Huşi cu hărnicie, pietate şi
destoinicia lor”.
În lămurire se mai spunea că revista va fi la îndemâna preoţilor
Eparhiei – pe care îi invita să îi scrie – şi îi creiona tematica şi cuprinsul: în
prima parte avea a fi publicate articole de literatură religioasă, cuprinzând
chestiuni de ordin general teologic şi bisericesc; tâlcuiri, meditaţii şi
predici; probleme social-religioase, chestiuni istorice, mai ales din Eparhie;
probleme didactice şi misionare, traduceri, dări de seamă asupra activităţii
culturale, pastorale şi filantropice din Eparhie; cronică internă şi externă,
118
recenzii şi bibliografii; în partea a doua a revistei, care era cea oficială,
urma a se publica ordinele şi dispoziţiile Sf. Episcopii privitoare la bunul
mers al tuturor treburilor din Eparhie.
Se publica fotografia Episcopului Huşilor şi reportajul referitor la
alegerea, investirea şi instalarea P.S. Episcop Nifon Criveanu al Huşilor, cu
întreg ceremonialul.
La sfârşit se publica lista cu persoanele care formau Comitetul
diriguitor al publicaţiei: P.S. Arhiereul Veniamin Pocitan, vicarul Sfintei
Episcopii; econom V. Ursăcescu, consilier referent, econom I. Grigoriu,
revizor eparhial; econom Ieremia Hagiu, protoereul judeţului Fălciu;
econom dr. M. Bejenariu, profesor Huşi; preot Anton Popescu, Huşi;
econom D. Dumbravă, Bârlad; diacon C. Merişescu, Vaslui; preot P.
Alexandrescu, Huşi, preot Gr. Dimitriu, Bârlad.
Secretar de redacţie: econom Gh. V.
Şuşnea, consilier referent.Revista se anunţa că
apare o dată pe lună şi se va trimite tuturor
parohiilor din Eparhie şi abonaţilor. Odată cu
apariţia revistei „Cronica Huşilor”, Buletinul
Episcopiei îşi încetează apariţia.
Se tipărea la Tipografia George Cerchez
din Huşi în 500 exemplare lunar, format coală de
carte, fiecare număr având paginaţie distinctă (de
regulă 35-40 pagini).
Începând cu numărul 2 din aprilie 1934 îşi
întregea subtitlul, menţionând că apare sub
patronajul P.S. Episcop Nifon, iar de la numărul
P.S. Episcop Nifon Criveanu
5, Comitetul diriguitor era înlocuit cu: „apare sub
conducerea unui comitet” dar numele oamenilor
n-au apărut vreodată. Motivul îl explică prea Sfinţitul Episcop cu prilejul
Adunării Eparhiale din 2 iunie 1935:
„La apariţia revistei „Cronica Huşilor” se constituise un comitet
care să aibă grija redactării articolelor şi a conducerii revistei. Acest
comitet neactivând câtuşi de puţin, toată sarcina a rămas asupra Sf.
Episcopii. Şi atunci s-a oprit publicarea numelui lor pe dosul copertei, spre
a-i feri de neplăcerea de a apărea doar ca figuranţi,” răspundea Prea
Sfinţitul dlui C. Calmuschi – Bârlad, membru al secţiei culturale a
Episcopiei, care susţinea că „nu i-a fost cerut niciodată concursul spre a
colabora cu vreun articol la „Cronica Huşilor”.
Scriind despre „Cronica” şi cronicarii ei - în februarie 1937, pr.
Constantin Cartas afirma: „Singurul organ oficial al Eparhiei Huşilor
este revista, cu apariţie lunară „Cronica Huşilor”. Dar şi singurul

119
organ de afirmare culturală şi pastorală şi de prestigiu al clerului din
eparhie, este tot „Cronica Huşilor”.
Încheia însă cu amărăciune, dar şi îndemnând la o muncă mai
organizată: „…Aşa cum ne găsim azi, putem spune că avem o
„Cronică” dar nu avem cronicari”. Alte „Cronici” gem de numărul şi
greutatea pregătirii lor. Un pic de interes amestecat cu un pic de
ambiţie ne-ar reabilita. E vorba de prestigiul nostru. Eu văd în orice
frate preot din eparhia noastră, un „cronicar”…
Începând cu numărul 9 septembrie 1937, „Cronica Huşilor” evită să
mai consemneze, ceea ce făcuse până atunci, că apare „sub conducerea
unui comitet”.
„Foaie pentru suflet” scoasă de preotul Aristide Gaman Iaşi-Gorj nr.
19-20, iunie-iulie 1938, scrie despre „Cronica Huşilor” că ar avea drept
conducător al ei pe părintele consilier referent cultural Const. Brânzeiu
(C.H. nr. 9/1938, pag. 413).
După ce în anul I de activitate revista a
avut o numerătoare pentru fiecare număr al său,
începând din ianuarie 1935, anul II,
numărătoarea paginilor curge anual: 436 p. în
anul 1935, 456 în 1936, 444 în 1937, 579 în
1938, 690 în 1939, plus 114 p. consacrate
numărului festiv închinat împlinirii a cinci ani
de păstorie a Episcopului Nifon Criveanu la
Huşi.
De unde în primele numere apăreau
printre nume de autori – Nifon Criveanu, M.
Bejenariu, C. Merişescu, Const. P. Beldie,
Preotul Anton I. Popescu Corneliu M. Grumăzescu, P.I. Alexandru, A.C.
Consilier referent la Secţia Cozma, Gh. V. Şuşnea, Anton Popescu, V.
administrativă a Eparhiei Ursăcescu, Alex V. Gâlea, D. Barbu, Ieremia
Hagiu, I. Dimitriu, V. Dudu, S. Pivniceru ş.a., pe parcurs, numărul
colaboratorilor sporeşte. Pagini deschise, „Pagina misionară”, „Pagina
şcolii”, „Pagina milei creştine” etc. fac să apară condeie mai multe. Rubrica
„La pas cu vremea”- destinată comentariilor, discutării problemelor de
actualitate, atrage condeie şi din afara eparhiei. „Itinerarul bibliografic”
orientează cititorii asupra cărţilor şi publicaţiilor de interes. Alături de
preoţi scriu cântăreţii bisericeşti (V. Tirica, D. Mardare, Gr. Benghea ş.a.),
studenţii (Al. Bădiuţeanu, Gh. Cojocaru), învăţătorii (C. Diaconu, M. Proca,
O. Agapie).
Se constată paşi înainte sub aspect tehnico-tipografic: numărul
paginilor sporeşte, sunt mai bine ilustrate ca urmare a folosirii mai dese a
120
capitelurilor şi vignetelor zincografice – în care se întrece în măiestrie Iosif
Keber din Tg. Jiu, însăşi litera folosită se diversifică.
Se adaugă nume noi, cu colaborări de relief şi prestigiu: pr. prof. D.
Furtună, inspector general şcolar, pr. C. Moisiu – Bucureşti, I.Gr. Oprişan,
prof. univ.T. Popescu de la facultatea de teologie din Bucureşti, prof. univ.
V. Gheorghiu – Cernăuţi, prof. univ. D. Boroianu, Nichifor Crainic.
„Cronica Huşilor” îşi ajuta şi consoarta „Credinţa Strămoşească”,
îngrijită de preotul Anton Popescu, care, uneori, depăşeşte tirajul de 14.000
exemplare săptămânal.
*
Numerele 11 şi 12/1939 din „Cronica Huşilor” erau dedicate
sărbătoririi înveşmântării ca Mitropolit al Olteniei a P.S Episcop Nifon,
care 5 ani a păstorit la Huşi în scaunul înaintaşilor săi Mitrofan, Dosoftei,
Inochentie, Iacob Stamate, Veniamin Costache, Melchisedec, Iacob
Antonovici…
Care-i era opera de binefacere în
Eparhia Huşilor în cei cinci ani – o spunea
„Cronica Huşilor” cu semnătura
colaboratorilor, a cititorilor, a enoriaşilor:
„…Atenee populare, şcoli primare,
seminar monahal, cămine culturale, Cerc
de gospodine, cercuri studenţeşti, cantine
şcolare, „Mila creştină” din Huşi, cea din
Vaslui şi Bârlad create de P.S. Sa, liceu de
fete la Vaslui, echipa regală Vaslui,
Societatea principele Mircea, Azilul de
copii Bârlad, şcoala de cântăreţi, căminul
pensionarilor publici, Societatea femeilor
Mama cu chip duios, române, Frăţia Sf. Apostoli Huşi, Liga
a P.S. Episcop Nifon Criveanu culturală, dispensar principele Mihai
Huşi, Legiunea de străjeri Huşi, Straja Ţării, corişti, Asociaţia creştină
„Nifon Criveanu” Vaslui, Societatea de patronaj, Societatea Mărăşti,
Jamboree, construirea azilului de bătrâni de la schit Huşi, Societatea
pentru sprijinul orbilor, Asociaţia Casei Cuza Vodă Galaţi, revista
„Santinela ortodoxă”, Asociaţia preoţilor tutoveni”… la care continuă
enumerarea pr. Anton I. Popescu, referent eparhial; reparat şi sfinţit
140 de biserici din cele 454 existente, ctitor al noului schit de la
Vovidenia – ca şi Ghedeon al II-lea (1717-1733), a schitului de la
Sihăstria Secului ori Inochentie (1759-1782), ziditorul în 1755 a
Catedralei Episcopale de la Huşi -, iniţiatorul juriilor de împăciuire din
fiecare parohie, care avea să premeargă judecătoriilor de pace, din

121
care preotul nu lipseşte, din fiecare comună, realizat mai apoi, prin
noua lege judecătorească; precursorul altei lucrări importante la sate -
întemeierea căminelor culturale şi obligarea preoţimii să le înfiinţeze şi
să lucreze alături de învăţători, în ele; el a dat un nou grai, o nouă
atitudine, de respect şi disciplină faţă de sfânta biserică.
Despre cele de mai sus şi alte merite ale P.S. Episcop Nifon
Criveanu vorbeau în numărul festiv închinat Vlădicii, în martie 1939, nume
cunoscute: Simion Mehedinţi, D. Boroianu, Ioan Gh. Savin, P. Partenie, M.
Negură, dr. N. Lupu, Gr. Trancu Iaşi, pr. Grigore Rădoescu, dr. C. Cosma,
pr. prof. A. Angelescu, prof. C. Calmuschi, T.G. Bulat, pr. I. Popescu-
Mălăeşti, pr. prof. Corneliu Grumăzescu, I. Gr. Oprişan, pr. prof. Al
Constantinescu, pr. ec. D. Furtună, Iancu Mihăilescu – Bârlad, pr. dr. Spiru
I. Apostol, pr. Constantin Cartas, pr.
D. Dumbravă – Bârlad şi nu numai.
„În timpul din urmă – avea să
se spună în Darea de seamă a secţiei
culturale către Adunarea Eparhială pe
anul 1940-1941”, scumpindu-se hârtia
şi mâna de lucru, „Cronica Huşilor” a
apărut în pagini mai puţine, dar cu
sacrificii din partea Episcopiei şi a
Mama P.S. Episcop Nifon în abonaţilor, prin creşterea preţului
loc de cinste la agapa instalării
revistei, se întrevedea ieşirea ei „în
condiţii ireproşabile”.
Vremurile însă au fost tot mai grele, iar „Cronica Huşilor”, foaie
oficială a Eparhiei Huşilor, sub patronajul P.S. Episcop Grigorie, avea să
apară în anul 1945 doar într-un singur număr, comasat, pentru lunile
ianuarie – august, cu un total de 74 pagini, când, altădată, paginile acestea
le avea un singur număr. În plus, cenzurarea publicaţiei – chiar dacă pentru
cele religioase „bunul de imprimat” îl dădea episcopul – cenzura tot
cenzură era. La multe tipărituri era nevoie de aprobarea serviciului de
cenzură local, plus aprobarea ulterioară a Chiriarhului…
Din ianuarie – august 1945, „Cronica Huşilor” îşi reia activitatea în
ianuarie-aprilie 1946, apărând o dată la trei luni „din cauza greutăţilor
vremii cu lipsa de hârtie”.
Misionarismul eparhial, P.S. Episcop Grigore îl asigura „având
numai o trăsură cu cai „cu care se avânta să facă vizite şi la sute de
kilometri cu ea” (C.H. nr. 1-4/1946, p. 11).
„Hârtie se găseşte acum din belşug, astfel că vom putea scoate
„Cronica” lunar” – scria consilierul referent pr. N. Grosu în „Partea
oficială” a publicaţiei cu nr. 3-4/martie-aprilie 1948, care semna şi ca

122
redactor responsabil al ei. Cu toate acestea, numerele următoare, tot
comasate, o dată la două-trei luni, au apărut. În numărul 7-12/iulie-
decembrie 1948 (anul XV de apariţie) consemna: „colaboratorilor revistei
„Cronica Huşilor” li se face cunoscut că pentru moment nu se mai publică
în revistă decât materialul oficial”. Cu alte cuvinte, dispărea – oficial -
prima parte a ei cu articole de literatură religioasă, cu chestiuni de ordin
general teologic şi bisericesc, rămânând cu partea oficială, cuprinzând
ordinile şi dispoziţiile ierarhului episcopal. Se revenea la ceea ce fusese
Buletinul Episcopiei înainte de apariţia „Cronicii” în martie 1934.
Eram în perioada în care se inserau şi dispoziţii de felul acesta în
partea oficială a publicaţiei: „înlăturarea imediată din bibliotecile
parohiale a cărţilor scoase din circulaţie”, „ştergerea chipurilor fostei
familii regale de prin biserici”, „modificarea ştampilelor cu noua denumire
a statului român (RPR)” etc. Deşi, articole ca cel semnat de prof. Octav
Mărculescu –Vaslui şi intitulat „Biserica Sfântul Ioan din Vaslui” (care
explica „când s-a zidit biserica Sf. Ioan; relatările călătorilor asupra
bisericii, istoria bisericii, descrierea, pictura, podoabele, odăjdiile, inscripţia
pe clopote, cimitirul, biblioteca bisericii) publicat în nr. 3-4/1948, era
deosebit de valoros din foarte multe puncte de vedere.
Se pare că din 1948, „Cronica Huşilor” îşi încetează activitatea.
„Credinţa Strămoşească” îşi avusese sfârşitul mult mai înainte.
Din 1940 numerotarea la „Cronica Huşilor” nu s-a mai făcut pe ani
calendaristici, ci separat, număr de număr, păstrându-şi formatul în fiecare
an şi putându-se lega în volume pentru biblioteca personală.
*
În iunie 1935, cele 400.000 de suflete ale Eparhiei erau păstorite
de P.S. Episcop Nifon, ajutat de 299 preoţi, patru diaconi, la care se
adăugau 498 cântăreţi bisericeşti, dintre care doi erau absolvenţi de
conservator şi 6 de seminar.
Eparhia era împărţită în 284 parohii: 81 în judeţul Fălciu, 101 în
judeţul Tutova şi 102 parohii în judeţul Vaslui,
Existau 448 biserici, dintre care 279 biserici parohiale – în afară
de Biserica Catedrală Episcopală – şi 169 biserici filiale.
Se menţiona că în anul 1934 s-au restaurat şi construit din nou
24 biserici, sfinţite şi redate cultului: Bogdana, Vineţeşti, Epureni,
Târzii, Valea lui Bosie, Tătărăni, Mălăeşti şi Fălciu – la judeţul Fălciu;
Ibăneşti, Raiu, Puntişeni, Ciortolom, Chilieni şi Sălceni – judeţul
Tutova; Valea Rea, Soleşti, Şerboteşti, Puşcaşi – Poiana Alexei, Şcheia,
Dobârceni, Poeneşti, Schitul Crăsniţa, Vultureşti, Pungeşti şi Draxeni –
judeţul Vaslui.
*

123
 Cu mare pompă s-a sfinţit clopotniţa Bisericii din satul Dodeşti –
Fălciu, construită de către o echipă de studenţi de la Fundaţiile regale, sub
conducerea dlui Victor Ion Popa, talentatul scriitor şi literat, scria „Cronica
Huşilor” nr. 9, septembrie 1935, p. 327-333.
„Interesant este felul în care s-a anunţat în toate satele sosirea P.S.
Episcop, aşa cum se anunţa odinioară sosirea voievozilor şi Domnitorilor, pe
când nu exista încă telefonul.
Trei oameni erau aşezaţi pe trei coline diferite la distanţă de 3-4
kilometri unul de altul, în direcţia din care avea să vină P.S. Episcop, în
dimineaţa zilei de 25 august 1935. Primul dintre ei când a văzut că apare pe
valea Roşieştilor automobilul ce ducea pe P.S Episcop către satul Dodeşti, a
aprins un şomoiog de iarbă uscată, pe care punându-l în vârful unei prăjini
lungă de 8-10 metri, flacăra a fost observată de cel de al doilea om care,
urmând acelaşi procedeu, a fost observat de cel de al treilea…
...Ajuns la biserica din Dodeşti, P.S. Sa este întâmpinat de preotul
paroh, de toţi ceilalţi preoţi din împrejurimi, de echipa regală de studenţi în
frunte cu domnul inginer Vasiliu, dl. căpitan Teodorescu, autorităţile comunei
şi norod mult.
Când P.S. Episcop sărută Sfânta Evanghelie şi Sfânta Cruce, echipa
regală intonează imnul „Pre Stăpânul şi Arhiereul nostru, Doamne îl păzeşte
întru mulţi ani”.
După slujbă, „P.S. Episcop, condus de domnul Victor Ion Popa, dl.
prefect şi întreaga asistenţă, a mers după aceea şi a vizitat câteva poduri şi
fântâni, din care una sistem american, construită de echipa regală.
Epuizându-se întreg programul serbării din Dodeşti, s-a servit masa la
care au luat parte 45 persoane, pregătită la casa domnului Victor Ion Popa, de
către echipa regală, care a şi servit-o sub directa supraveghere a doamnei
Maria Victor Ion Popa, artistă la Teatrul Naţional din Bucureşti, fostă
domnişoara Maria Mohor”…
*
„Pe întinsele şi bogatele sale moşii, Episcopia Huşilor a avut – pe
lângă conace, adeseori cu hanuri de găzduire pentru călători – şi mici
schituri (metoace) unde săvârşeau călugării slujbe zilnice mânăstireşti”
scrie + Veniamin în „Cronica Huşilor” nr. 4/1935 şi le enumeră:
1. Avereşti schit de călugări, înfiinţat la 1765 de un călugăr – Sava,
care fusese un răzeş evlavios;
2. Cârligaţi – schit de călugări („Schitul Certi”), fondat de preotul
Gavril Hârtu care, ulterior, devine egumenul Bisericii – „Sf. Dimitrie”
înălţată de el;
3. Creţeştii de Sus – cu schit şi biserica „Sf. ierah Nicolae” datând de
la 1621, înaintea dispariţiei satelor Luncaş şi Berbeceni – care au precedat
Creţeştii cu cele două denumiri „de sus şi de jos;

124
 4. Soroca – schit de călugări înfiinţat de boerul moldovean
Emandache Ruset la 1752, cu binecuvântarea episcopului Inochente de
Huşi.
Amintind Dobrovăţul, zidită de Ştefan cel Mare şi pictată de Vodă
Rareş, frumoasa şi bogata biserică de la Fâstâci, fostă mănăstire, ridicată de
Mihai Racoviţă Vodă în 1721, care a pardosit-o cu marmură, în Anuarul
Episcopiei Huşilor pe anul 1938, întocmit de preotul Anton I. Popescu,
consilier referent al Episcopiei, tipărit la Tipografia George Cerchez – Huşi,
sub îngrijirea sa, sunt enumerate şi alte asemenea aşezări mânăstireşti în
eparhia Huşilor.
Astfel, în judeţul Vaslui, „pe la începutul veacului trecut, pe lângă
cele două de mai sus”, erau pomenite şi următoarele mânăstiri: Rafaila,
Lipova, Lipovăţ, Gologofta, Porcăreţ, Schitul Ducăi, Mălineşti, Morăni
(Deleni), Vultureşti, Borosăşti, Ştioborăni, Cetatea Mică, Schitul Nacului,
Mera etc. Iar în judeţul Tutova: Orgoeşti, Bogdăniţa, Cârţibaşi, Pârveşti,
Grăjdeni, Floreşti, Adam, Schitul Rusului, Cruceanu, Vizantea. Fălciul era
mai sărac în aşezăminte, dar erau enumerate: schitul de la Brădiceşti,
întemeiat de episcopul Varlaam pe la 1690. schitul de la Avereşti. întemeiat
ceva mai târziu de un preot, schiturile de la Porcişeni, Fundul Crasnei,
Bursucii, Grumezoaia, Vladnicul, Creţeştii, Cârligaţi etc. iar în veacul
trecut, Schitul Vovidenia de lângă Huşi.
Cu secularizarea, luându-li-se pământurile, aceste schituri s-au
desfiinţat şi bisericile au rămas pentru enoriaşi. „Cu stingerea vieţii
monahiceşti de la Vovidenia Huşilor, s-a închis poarta ultimelor schituri din
Fălciu. Şi a rămas ţinutul acesta, singur din celelalte ale Eparhiei, fără o
aşezare mânăstirească, după care însetează sufletul de român şi de creştin şi
astăzi” (Anuarul 1938, p. 271-273).
După 1934, venind pe scaunul vlădicesc al Huşilor P.S. Episcop
Nifon, aflându-se în faţa unui schit ruinat, chiar lângă Episcopie, obţine
iarăşi terenul de la primărie, dispune strângerea rămăşiţelor zidurilor şi
împrejmuirea terenului, şi după ridicarea Azilului de bătrâni, pe acel teren,
rămâne în aşteptarea ceasului sfânt al întineririi noului Sf. Locaş: Biserica
Schitului.
Chiar în ziua de 1 august 1938 este pusă piatra fundamentală a
acestei noi sfinte Biserici, ridicată toată cu cheltuiala Sf. Episcopii, când la
temelia lăcaşului dumnezeiesc se zideşte următorul act de fundaţie:
„Cu ajutorul Tatălui, cu vrerea Fiului şi cu harul Sfântului Duh,
pusu-s-a astăzi, în întâia zi a lunii august, din anul mântuirii 1938, temelia
Bisericii Schitului „Vovidenia”, pe locul numit „Schit” sub dealul
„Coţoiul”, spre preamărirea Prea Sfintei şi de viaţă Făcătoarei Treimi şi a
Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu.

125
 Întemeiatu-s-a Sfânta Biserică aceasta, în partea de miază-noapte a
vechiului schit, care, ridicat fiind în leatul de la Hristos 1850, s-a măcinat
de curgerea vremii şi s-a ruinat de nepăsarea oamenilor.
Chibzuind că de folos este mântuirii drept măritorilor creştini şi
pentru a se proslăvi Dumnezeu şi-ntr-un sfânt schit, de care lipsit este
astăzi ţinutul Fălciului, s-a purces de iznoavă la zidirea acestui Sfânt
Lăcaş, cu cheltuiala toată a Sfintei Episcopii, prin osârdia şi iubirea de
Casa Domnului, a de Hristos iubitorului Nifon Criveanu, Episcopul
Huşilor şi a împreună slujitorilor Săi.
Şi s-a zidit în al nouălea an al glorioasei Domnii a M. S. Regelui
Carol al II-lea şi în al cincilea de vrednică păstorie a Vlădicăi Nifon.
Iar locul este al schitului de odinioară, răşluit de oameni şi dobândit
iarăşi prin înţelegerea gospodarilor Târgului Huşilor, din anul 1935.
Ostenit-a pentru întocmirea planurilor acestui schit iscusitul meşter
Ştefan Balş de la Dregătoria Treburilor Bisericeşti şi a bunei păstrări a
vechilor zidiri istorice.
Trimită Domnul Harul Sfântului Duh să binecuvânteze punerea
pietrei acesteia şi toată temelia zidirii întărind-o în lungul vremurilor.
Amin”.
*
În noiembrie 1938, Biserica era gata. Aşezată pe dâmbul dealului
Coţoiu – de unde spune legenda că Ştefan cel Mare a slobozit săgeată
pentru a însemna altarul bisericii palatului său, azi Catedrala Episcopală –
Biserica schitului predomină o mare parte din oraş şi împrejurimile
Huşului şi cheamă pe credincioşi la închinare către Domnul Dumnezeu.
Se vede de departe. Cum ieşi din Dobrina, ochiul îţi cade pe cele
două albe clădiri îmbietoare la gândire înaltă şi reculegere adâncă: Schitul
şi Azilul…
…Doamne, ce vatră de evlavie şi Lumină va fi acolo!
(Din Anuarul Eparhiei – 1938, p. 59-60).

Darea de seamă a secţiei administrative bisericeşti, prezentată în

Adunarea Eparhială la 2 iunie 1935, sublinia că „viaţa monahală e puţin
dezvoltată” în Eparhie, iar „viaţa călugărească organizată”, cu puţine „oaze de
pietate”, enumerând totuşi câteva: mânăstirea Dobrovăţ cu 7-8 monahi, 44 ha
teren de cultură, redobândit în anul 1930 de arhimandritul Epifenie Vasilescu,
în calitate de stareţ; Schitul Rafaila, condus de ieromonahul Valerian Marcu, cu
3 hectare teren de cultură şi promisiuni de retrocedare şi a diferenţei de 10
hectare din apropiere pentru obştea de 5-6 monahi; Schitul Moreni, înfiinţat în
anul 1934, cu 3 ieromonahi şi un teren de 11 ha; Schitul Grăjdeni – Tutova,
reînviat în anii 1929-1930, condus de ieromonahul Agatanghel Georgescu, are
trei monahi şi teren de cultură – 8 ha. Aşteaptă împroprietărirea cu încă 50 de
hectare; Mânăstirea Adam. Tutova numără 130 de maici şi surori, cu 29 ha
126
întindere de teren, servite de trei preoţi şi un diacon. Conducerea obştii aparţine
maicii Paraschiva Mieluşevici, în calitate de stareţă; Schitul Măgaru – Tutova,
condus de maica Amfiloghia Panaitescu, avea 22 călugăriţe, 12 ha teren, dar
numai 5 ha pentru cultură; Schitul Mălineşti – Vaslui, condus de maica Antuza
Gheorghiu, cu vreo 10-12 călugăriţe şi 12 ha teren pentru cultură. Pentru fosta
mănăstire Floreşti se prevedea retrocedarea terenului din jurul bisericii şi a unei
clădiri – în care era instalat un spital, şi amenajarea ei într-o casă de sănătate
pentru preoţii bătrâni şi suferinzi. O asemenea intervenţie era făcută şi pentru
fostul schit Fâstâci, pentru schitul Vovidenia – Huşi; la schitul Bujorăni –
Tutova s-a reparat şi restaurat biserica şi s-a zidit locuinţa pentru stăreţie,
compusă din trei camere, se nota în „Cronica Huşilor” nr. 3/1936.
„Cronica Huşilor” din iunie 1937 (p. 171) consemna că prin regulament
ministerial, în Eparhia Huşi, s-au făcut următoarele înzestrări: pentru
Mânăstirea Dobrovăţ – Vaslui 100 de hectare pădure, iar pentru Adam –
Tutova, 200 hectare pădure şi 15 hectare teren de cultură, iar schitul Grăjdeni –
Tutova cu 10 hectare teren de cultură (Legea de înzestrare a mânăstirilor).
Despre înzestrarea cu păduri a sfintelor mânăstiri, în baza Decretului
lege nr. 9453/653 1938, publicat în Monitorul oficial nr. 74/1938 („Cronica
Huşilor” nr. 5/1938, p. 182) se spune: Mânăstirea Adam-Tutova are 250 ha,
Dobrovăţ-Vaslui – 150 ha, Mălineşti-Vaslui, 30 ha, schitul Rafaila – 25 ha,
schitul Bujorăni, 25 ha.
În 1935, cu mici excepţii, singura avere imobiliară producătoare de
venit, o forma pământul dat prin legea de la 1864, în folosinţa bisericilor, în
întindere de circa 5-12 ha, la care se puteau adăuga curţile bisericilor şi
cimitirele, eventual unele moşteniri, donaţii ale credincioşilor. În judeţul Fălciu
existau circa 586 ha teren de cultură în folosinţa personalului parohiei şi 505 ha
în folosinţa bisericilor, în judeţul Tutova circa 585 ha plus 766 ha, în judeţul
Vaslui circa 870 ha, plus 575 ha în folosinţa bisericilor.
Din cauză că mult teren, în decursul timpului, fusese răşluit de diferiţi
arendaşi, de stat (judeţ sau comună) sau chiar de moştenitorii preoţilor parohi,
care folosesc terenul, iar biserica nu-l urmărise înăuntrul termenului de 30 de
ani fixat de lege, existau foarte multe litigii la instanţele judecătoreşti.
În ce priveşte Episcopia, în urma exproprierii celor 10 moşii ale sale din
stânga Prutului, în 1922 a primit titlul de rentă a împroprietăririi 5%, operabile
la bursa de valori, fără ca renta împroprietăririi să fie achitată complet, iar
moşiile măsurate corect.
În bugetul de venituri şi cheltuieli al Episcopiei mai figurau:
- moşia Topor, în întindere de 50 hectare, situată în comuna Cărpineni,
judeţul Lăpuşna, la o depărtare de 32 kilometri de Huşi, exploatată parte în
dijmă, parte prin arendare;
- în apropierea moşiei Topor de 50 hectare şi din trupul moşiei
expropriate în 1922, s-a rezervat Sf. Episcopii 5 hectare teren în marginea
satului, pe care se aflau mai multe imobile, în 1926 instalându-se şi o moară –
exploatate în regie, prin cointeresarea mecanicului;
127
 - pe teritoriul comunei Tochile, judeţul Cahul, la o depărtare de 22 km.
de Huşi, se afla bolta şi sihăstria „Gura Lăpuşnei” în întindere de 244 ha şi
6100 mp, arendată;
- terenul Bizinic de lângă comuna Voinescu, judeţul Cahul, la o
depărtare de 40 km de Huşi, în suprafaţă de 2 ha şi 769 m.p., rămas
neexpropriat din moşia respectivă, acum neproducător de venit, fiind situat în
mijlocul imaşului comunal, contopit cu al administraţiei locale;
- pădurea Rusca-Recea, situată în comuna Cârligaţi Fălciu, la 3 kilometri
distanţă de Huşi, în suprafaţă de 257 ha şi 0,260 m.p. în pădurea Rusca, iar 42
ha şi 9740 m.p. la punctul cantonal Recea – Făureni – exploatate în regie;
- via din curtea Sf. Episcopii şi de la Ochi: via din curtea Episcopiei se
întindea pe circa 7 ha şi era muncită în regie. I se adăuga via de la Ochi în
suprafaţă de 3 ha şi aparţinuse Seminarului teologic Huşi; li se alăturau încă 4
hectare livadă şi luncă, o casă, o cramă şi două fântâni – grevate de datorii la
banca „Grădina” din Huşi;
- moşia Bogdana, situată în comuna Fălciu, avea o suprafaţă de 100
hectare şi era dată prin lege ca sesie episcopală. Era lucrată în dijmă cu locuitori
din satele vecine;
- livada Brădiceşti, la 30 kilometri de Huşi, cu o întindere de 14 ha, dată
ca sesie episcopală, exploatată în regie;
- terenul Ciorăşti – Ciolpani, judeţul Cahul, la 25 kilometri de Huşi, în
suprafaţă de 3 ha, între gârlele din faţa pădurii Ciorăşti – Ciolpani, rămas în
proprietatea Episcopiei în urma exproprierii moşiei Ciorăşti, lucrat în arendă
sau dijmă;
- Episcopia mai avea în proprietate: o fabrică de lumânări, publicaţii,
diferite ateliere la mânăstiri cu produsele cărora se participa la bazaruri şi
târguri.
Terenul schitului Vovidenie, de circa 6
ha, a revenit Episcopiei prin actul de donaţie a
primăriei Huşi, autentificat de Tribunalul
Fălciu sub nr. 712/1936.
*
La alegerea şi înălţarea la treapta
arhieriei, de Episcop al armatei române – 25
septembrie 1937, a P.C. arhimandrit dr.
Partenie Ciopron, „Cronica Huşilor” din
luna septembrie scria:
„...Modest, de o modestie clerică şi
prea bine cunoscută, P.S. Episcop
P.S. Ciopron, Episcop al Armatei, Partenie Ciopron aduce cu sine
distins cleric moldovean
robusteţea în lucru, fermitatea şi
iniţiativă, tenacitatea în stăruinţă. Într-un cuvânt, întreaga lărgime
cuprinzătoare de orizont, de elan şi de dor de muncă.
128
 …Emerit liturghisitor, dotat cu aptitudini de plăcută şi dulce
cântare, de persoana P.S. Episcop Partenie sunt legate cele mai
frumoase amintiri încă de pe vremea când P.S. Sa, arhidiacon al
Catedralei Mitropolitane din Iaşi, răspândea farmec şi desfătare
duhovnicească, în frumoasele sale slujbe dumnezeeşti.
Vocea – dulce, nuanţată, în afară de nota molcomă – melodioasă,
era o voce care exprima faptic nota de rugăciune şi de prosternare. În
această accepţie luat P.S. Episcop Partenie, ca slujitor treaz şi neclintit
al Domnului, de fiinţa P.S. Sale se înlănţuieşte strâns legat, totodată,
sublim şi indisolubil, nimbul jertfei şi al eroismului. În timpul marelui
război, când simţirea exaltată a Neamului întreg, arunca în genunea
focului pustiitor batalioanele de jertfă, spre a se asigura viitorului o
ţară şi un popor întregit, sergentul Ciopron cădea greu rănit, în luptele
de la Oituz, aducându-şi pe altarul patriei şi contribuţia sa de sânge.
Azi, când în sufletul înfiorat al naţiei priveşte cu nădejdi mari spre
figura generalului comandant spiritual al oştirii noastre dragi,
proslăvind în el, în o egală măsură, pe eroul sergent de ieri – cât şi
generalisimul cuceririlor duhovniceşti de mâine, se cuvine să-i aducem
la picioarele scaunului pe care-L urcă, întregul nostru prinos de laudă,
de urări şi de îmbărbătări”…
*
După ani, la 20 februarie 1946, prin decizia Tribunalului Poporului,
Mitropolitul Visarion Puiu este condamnat la moarte, în contumacie. Sfântul
Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în sesiunea din februarie 1950, ia în
discuţie „cazul” Mitropolitului şi, cu acuze insuficient documentate, cu
unanimitate de voturi se hotărăşte: „Sfântul Sinod, pe baza canonului apostolic
al Sinodului IV Ecumenic, aplică Mitropolitului Visarion pedeapsa de
caterisire. Prin aceasta este dezbrăcat de demnitatea de Mitropolit şi Arhiereu,
iar acţiunile lui peste hotare considerate nule şi neavenite”.
În aceeaşi sesiune din februarie, 1950, probabil „verificându-se
dosarele” unor ierarhi – scrie preotul Mihai Mocanu în „Teologie şi viaţă”,
revistă de gândire şi spiritualitate, p. 155, nr. 1-4/1994, editată de Mitropolia
Moldovei şi Bucovinei, membri ai Sfântului Sinod, au fost disponibilizaţi 12
arhierei, scoşi din scaune şi trimişi în mănăstiri, creându-se teroare, teamă,
frică, faţă de noul regim, printre ei numărându-se şi Episcopul Partenie
Ciopron, care lua calea Mânăstirii Sf. Ioan Suceava, ca stareţ Episcopal.
Atanasie Dincă era trimis stareţ la Sf. Apostoli – Huşi.
Ulterior, în perioada 1962-1968, în calitate de Episcop al Romanului şi
Huşilor, Partenie Ciopron a fost des prezent la Huşi, la fostul palat episcopal,
atunci protopopiat, unde în calitate de colaborator din partea organelor de stat,
l-am întâlnit, dar niciodată nu mi-a vorbit despre încercările vieţii din anii la
care ne-am referit.
*
129
 Prigoana comunistă împotriva slujitorilor altarelor nu s-a oprit la
cele spuse până aici. În anul 1959, prin decretul 410, au fost scoşi din
mânăstiri toţi călugării cu vârste până la 55 de ani şi maicile până la vârsta
de 50 de ani. Schiturile şi mânăstirile mici au fost închise. Vieţuitorii
bătrâni din mânăstiri şi schituri au fost trimişi în mânăstirile mari care au
fost transformate în „aşezări monahale azil”. Se spune că până în
primăvara – vara anului 1960 numărul excluşilor din mânăstiri s-a ridicat
la peste 4000 de călugări şi călugăriţe. Mulţi dintre ei au lepădat hainele şi
însemnele monahale, s-au reobişnuit să trăiască în mijlocul oamenilor, dar
au continuat să-l poarte pe Hristos în suflet şi în inimă. Chiar şi cei care au
renunţat la jurământul vieţii monahale şi au devenit familişti, tot cu
Domnul au trăit, până şi în ziua de astăzi.
*
„…Interogat, identificat, dezbrăcat, i se lasă „doar un prosop, un
săpun, perie de dinţi, una pastă de dinţi, două perechi de ciorapi, una cămaşă,
una pereche chiloţi”, din care îşi face o bocceluţă, şi, lăsat în cămaşă şi
chiloţi”, e dus „nu spre şirul de uşi metalice încărcate cu lacăte şi zăvoare,
înapoia cărora sunt bănuite celulele”, ci în curte, unde, gardianul îi arată „un
morman uriaş de geamandane, saci, rucsacuri, pachete, desagi” şi-i ordonă să
le ducă pe toate din curte într-o cămăruţă aproape de intrarea coridorului de-a
lungul căruia sunt uşile.
Trebăluieşte dârdâind şi clănţănind, „căci nu e numai frigul ci şi
curentul teribil”, în care se află timp de vreo două ceasuri, urmărit de paznicul
„încotoşmat într-o şubă siberiană cât toate zilele şi încălţat cu pâslari, peste
cizme, cu gulerul îmblănit ridicat, cu clapele bonetului, căciulă trasă peste
urechi, după care, cotrobăitorul, dezbrăcatul, jigăritul şi nevolnicul, la un
semn, îşi urmează gardianul care „scuturând un inel cu o mulţime de chei
enorme” îi deschide uşa celulei nr. 18 şi-i face vânt înăuntru.
„7 martie 1960. Mi-a făcut vânt înăuntru. Acum stau încremenit lângă
uşă. Mă uit. Sunt într-o bombă de proporţii uriaşe, mă izbeşte o duhoare de
necrezut. Bomba e puternic iluminată. Un fel de azil de noapte geometric
amplificat. Sunt cuprins de un dublu şi contradictoriu simţământ de pustietate
şi aglomeraţie. De ambele părţi, patru rânduri de paturi de fier care se ridică
până aproape de înaltul tavan boltit. Fereastra, în faţa mea, e bătută în
scânduri, dincoace de care sunt gratiile. În spaţiul dintre sumedenia de paturi,
o masă îngustă, două bănci înguste şi ele, şubrede. În colţul din dreapta, în
fund,un ciubăr, o balie, o putină acoperită. Atât. Jos, de-a lungul paturilor,
şiruri, ce-mi par nesfârşite – de bocanci.
Câteva sforăituri vânjoase nu rup tăcerea adâncă… Câte o horcăitură.
Zgomotul metalic al zăvoarelor şi cheilor nu a deşteptat pe nimeni; şi cât mă
uimeşte!
Încep să tremur de frig, pironit în sumara mea îmbrăcăminte, cu
bocceaua în mâna dreaptă, orb de pe urma agresivei lumini. Răsuflările sunt
felurite şi disonante. Stau aşa multă vreme şi aştept, dar nu desprind vreo
130
mişcare. Din ochi caut un loc unde aş putea să mă aciuez, să mă culc. Nu văd
nici unul. Şi nu mă vede nimeni…
…Deodată, sus de tot, la cucurigu, în stânga, pe rândul cel mai înalt, o
mână a ridicat un deget şi-mi face semn să urc.
Să urc, dar cum? Mâinii, care desigur e înzestrată cu simţul vederii şi
pricepe că mă rotesc în căutarea unui mijloc de ascensiune, i se alătură o a
doua, soru-sa, de bună seamă. Ele schiţează o căţărare. Cu bocceaua, ca vai
de lume, cu gesturi fricoase, clănţănind, mă aflu îndeajuns de maimuţă ca să
mă pot agăţa până sus, ţinându-mă de paturile de fier. O arătare înfofolită,
mică de stat şi îngrozitor de slabă, de o paloare ce s-ar putea să ţină de altă
prismă cromatică decât a universului nostru, se dă mai aproape de altă mumie
şi mă îndeamnă tot pe muţeşte să mă întind alături de ea; mă acopere cu o
jumătate de pătură zdrenţuită. Şi-mi şopteşte: „Culcă-te o ţâră că nu mai e
mult”.
„Cu multă afecţiune” – i-a mulţumit
invitatul colegului care, în fapt de noapte,
când l-a observat, l-a invitat sus, la prici, să
se odihnească, pe acelaşi pat, împreună.
La deşteptare, a aflat că dormise lângă
un preot călugăr-ortodox, el evreul de origine,
aflat în grupul Noica, Alexandru Paleologu,
Sergiu Al. George arestat de securitate.
„Alături de el se trezesc alte două năluci, una
corpolentă şi greoaie, alta zvealtă şi
tinerească: sunt doi preoţi greco-catolici”…
„ – Călugărul meu e basarabean. E un
om tânăr, condamnat pentru a fi avut vedenii şi ar fi trimis la Departamentul
cultelor o scrisoare prin care protesta împotriva desfiinţării schitului unde
vieţuise. Abia apuc – bat fierul cât e cald – să-i spun că sunt evreu şi că doresc
a mă boteza, că se şi arată de acord. E blajin, cu gesturi domoale şi tăcut. Cei
doi greco-catolici sunt diferiţi unul de altul. Părintele Nicolae din Alba, tânăr,
e zglobiu şi agitat, glumeţ şi amator de palavre. Aduce foarte mult a seminarist
dintr-un roman rusesc. Părintele Iuliu e mare, voinic, sfios şi cât se poate de
retras. I se citeşte pe chip durerea provocată de faptul că şi fiica lui,
călugăriţă, e condamnată; a făcut parte dintr-un lot de monachii mistice. Dacă
e vorba de împerecheri ciudate, de situaţii şi cuvinte, îi spun, am făcut şi eu
parte dintr-un lot de mistici legionari”.
Şi afecţiunea încercată de urcarea în patul de odihnă în prima noapte
de găzduire s-a materializat. Pentru că sositul nu mai spera să revină la
libertate, i-a cerut călugărului ortodox să-l creştinească, să-l boteze. Cum s-a
săvârşit taina Sfântului botez la ortodoxie a lui Nicolae Steinhardt ne-o
dezvăluie volumul „Jurnalul fericirii”.

131
 Prea cuviosul Arhim Mina Dobzeu, astăzi stareţ al Mânăstirii Sf.
Apostoli Petru şi Pavel din Huşi, este călugărul care l-a botezat pe scriitor.
Cel care a protestat nu numai pentru desfiinţarea schitului unde vieţuise, dar
după anii de puşcărie, cu mult curaj duhovnicesc, continuase să se adreseze
lui Ceauşescu cu scrisori de îndemn la pocăinţă şi bună purtare, iar în anul
1975 avea să-l primească în vizită la Huşi pe însuşi Nicolae Steinhardt care,
cu acest prilej şi-a exprimat dorinţa să rămână la mânăstirea de aici.
Episcopul locului nu l-a primit însă pentru că, spune preotul Dobzeu,
comuniştii nu îngăduiau să fie primiţi noi
călugări la Mânăstirea Sf. Petru şi Pavel.
Afirmând aceasta, stareţul nu acuză
Episcopul, dar nici nu-l scuză. Ca cel care
l-am cunoscut pe Partenie Ciopron,
Episcop al Huşilor, pe cel care în februarie
1950 împreună cu alţi 12 arhierei erau
scoşi din scaunele lor şi trimişi de
comunişti şi de Sfântul Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române în diferite mânăstiri să
P.C. Arhiereu Mina Dobzeu, se reculeagă şi să reflecteze pentru o
stareţul Mânăstirii Sfinţii Apostoli conduită pe măsura timpului de atunci, nu
Petru şi Pavel din Huşi – naşul de pot să cred că teroarea, teama şi frica nu
botez al lui Nicolae Steinhardt, prin i-au fost frâne puternice în actul de voinţă
botez Nicolae de la Rohia exprimat.
Din Mitropolit al armatei române, Episcopul Partenie Ciopron a
săvârşit, ani de zile, ca stareţ la Mânăstirea Sf. Ioan din Suceava,
îndeaproape supravegheat de securitate. Aşa că nu numai biserica din Huşi,
dar Huşul întreg ca localitate, a pierdut marea ocazie de a avea cu el pe cel
care creştinătatea îl respectă: călugărul şi marele intelectual de aleasă
cultură Nicolae Steinhardt.
În martie 1989, la mulţi ani după ce fusese primit în Mânăstirea
Rohia din părţile Clujului, înainte de moarte, aflăm că părintele Steinhardt a
dorit să-l revadă pe cel care-l botezase.
- Mă chinuie, mă torturează gândul că Dumnezeu nu mă va ierta
pentru păcatele mele din tinereţe, i-a mărturisit el preotului sosit.
- Dar Dumneata eşti acum un om blajin, te-ai botezat, ai intrat în
monahism. Prin botez ţi s-au iertat păcatele, tunderea în monahism este un
alt botez, în urma căruia ţi s-au iertat păcatele, te-ai mărturisit, te-ai
împărtăşit… Fii liniştit, că aceasta e lucrarea Satanei şi nu vine de la
Dumnezeu”, l-a mângâiat P.C. Sa Mina Dobzeu, stareţ de Huşi.
După două-trei zile, liniştit, Nicolae Steinhardt a murit.
*

132
 Mărturisirea către cel mai apropiat prieten pe patul de moarte, se
pare, nu-i caz singular. Îmi vine în minte cazul lui Lucian Blaga, alt mare
intelectal
După câte se ştie, poetul filosof, cel întemniţat şi el de regimul
comunist, rotit apoi într-un obscur post de bibliotecar la Universitatea din
Cluj, în ultimul drum pe care l-a făcut la Bucureşti să-şi vadă fiica, dar
mai ales nepoţelul, în baie, întâmplător, a alunecat, s-a lovit la coloană şi a
terminat într-un corsaj de ghips. I-a venit alături, la Cluj, prietenul Tudor
Vianu.
Aşezat pe un scaun, în apropierea bolnavului, Vianu i-a primit
mărturisirea:
- „Vezi, este pedeapsa lui Dumnezeu. N-am avut suficientă tărie de
caracter să-mi pot ţine dreaptă coloana vertebrală”, a făcut aluzie Blaga la
faptul, că împotriva principiilor sale, a acceptat colaborarea şi obedienţa
faţă de conducerea de atunci, fiica sa fiind chiar măritată cu un comunist
care acţionase încă din ilegalitate şi ajunsese profesor de marxism-
leninism, pe care nu l-a prea agreat, totuşi…
- Tu vorbeşti? Dacă ţie, pentru atât de puţin, ţi se întâmplă aceasta,
atunci ce merit eu să mi se întâmple pentru toate câte le-am săvârşit!! – i-a
răspuns maiorescianul, göetheanul, în genunchi lângă patul muribundului.
*
De ce „Jurnalul Fericirii” – cartea lui Steinhardt despre viaţa din
închisorile comuniste? Pentru că, explică el, până atunci „trăisem ca un dobitoc,
ca o vită, ca un orb. La închisoare, înspre amurg, am aflat ce-i aia bunătate,
bună cuviinţă, eroism, demnitate… vorbele acestea mari şi însuşirile pe care le
semnifică erau acolo mai de preţ decât un şiret, o aţă, un cui (cuiul pe care a
învăţat să-l respecte şi Geo Bogza în puşcăria de drept comun), o hârtie sau alt
obiect interzis, de natură să-şi fericească posesorul”. Pentru că lecţiile de
catehizare, impuse de părintele Mina, „se făceau şezând pe marginea unui pat
de fier, cu spatele spre uşă, unul lângă altul, vorbind în şoapte”, amândoi în
uniformă de puşcăriaş: „bocanci fără şireturi, zeghe vărgată şi giorsită, boneţică
(de data aceasta cu dungile orizontale) pe cap. Vestonul nu are nasturi,
pantalonii, prea scurţi, stau gata să cadă”. Aici, „în aglomeraţia de neconceput”,
unde „abia te poţi mişca” şi „gălăgia e formidabilă, deşi se vorbeşte numai în
şoapte”, până şi coada la tinetă e alta decât în afară; aici, între locatari, „circulă
întrebările cele mai năstruşnice (cum se spune cintezoi pe franţuzeşte?, prin ce
pace s-a încheiat războiul de şapte ani?, cum se spune alarmă pe nemţeşte?,
care-i numele celor trei parce, celor nouă muze, celor trei graţii, celor şapte
înţelepţi ai lumii antice?, celor şapte regi ai Romei?, celor trei cuconi din
Babilon, dar pe Siriacă? – cum îi chema pe fraţii Buzeşti cu numele mic?, cine
a compus „Ţar şi teslar”?, care-i capitala Suabiei?, care sunt râurile din Eden?,
da hasmaţuchi, cum se spune pe franţuzeşte?, dar gutui pe englezeşte?
Aici şi mâncarea, şi timpul de mâncare e altul; „mâncăm în două serii,
la interval de vreo zece minute. Mâncarea e incandescentă, de obicei arpacaş.
133
Linguri sunt numai pentru a cincea, ori a şasea parte din deţinuţi. Seria întâi e
nevoită să termine repede, ca să se poată spăla gamelele şi să fie pregătite
grămadă la vizetă, pentru seria a doua. Dar cum să mănânci fără lingură şi în
cinci minute o cocă fierbinte, aidoma presupusei magme ori supe din care a
izvorât viaţa monocelulară pe pământ?
Viaţa e, într-adevăr, diferită la Jilava.
„Lotul Noica-Pillat, (Noica, Dinu Pillat, Al.O. Teodoreanu, Theodor
Enescu, Vladimir Streinu, Marietta Sadova, Alexandru Paleologu n.n.) câţi sunt
aici, nu ia aminte la tămbălău şi organizează câteva cercuri de lectură; lecţii de
sanscrită predate de doctorul Al-G, de istoria artelor (Remus Niculescu), de
spaniolă (Theodor Enescu), de biologie generală (dr. C. Răileanu), de istoria
culturii (Al. Pal), de tehnică agricolă (Iacov Noica), de filosofia dreptului (Dinu
Raneti); deschid „şi eu un curs de engleză. Sub imboldul doctorului Al-G (care
se dovedeşte a fi o personalitate cu totul excepţională: numai tărie, curaj, bună
dispoziţie, adâncime în tot ce spune, serviabilitate, ţinută), au loc şi nişte
şedinţe colective cu teme de problematică generală, la care iau parte în mod
obligatoriu, toţi „cursanţii”. Prima temă e teoria actului. În paralel se povestesc
marile cărţi ale veacului al XX-lea: Doktor Faustus, de Thomas Mann (Remus
Niculescu), Zauberberg, de acelaşi (eu), Marii iniţiaţi, de Schuré (Em.V.),
Revolta masselor, de Ortega Y Gasset (T.En.)… Sunt şi subiecte mai lumeşti:
un domn Radu Ant. – oltean şi legionar – ne vorbeşte amănunţit despre
pregătirea bucatelor la ţest”…
Asupra lui N. Steinhardt „ se zoresc clipă de clipă tot mai dese asalturi
ale fericirii”. „Cine a fost creştinat de mic copil nu are de unde să ştie şi nu
poate bănui ce-nseamnă botezul „fericirea aceasta care mă împresoară, mă
cuprinde, mă îmbracă, mă învinge, n-ar putea fi atât de neînchipuit de minunată
şi deplină”. Şi argumentele fericirii sale se adună în ceea ce înseamnă noutatea
momentului parcurs şi înfăptuit: „nou, sunt un om nou”. Un om nou prin
botezul în ortodoxie. Naş de botez nimeni altul decât „Em.V., fost avocat şi
profesor, bun cunoscător de latină şi greacă, trimis în judecată pentru a fi
redactat ordinul de zi „Vă ordon, treceţi Prutul”, fost director de cabinet al lui
Ică, care „a purtat cu maşina la tipografie faimosul ordin pe care, pentru nimic
în lume orgoliosul şi altminteri foarte cultul general Antonescu, nu ar fi
îngăduit altcuiva să-l scrie în numele său”.
*
Umblând la personalităţile timpului, „Cronica Huşilor” nr. 2/1938,
p. 48-51, sub semnătura preotului Ioan P. Popa din Chiţoc, făcea referiri
interesante la întemeietorul şcolii catehetice din localitatea respectivă -,
Ştefan Angheluţă (1799-1876) – născut în satul Munteni de Jos, judeţul
Vaslui, ridicat în ranguri administrative de polcovnic, paharnic şi postelnic
în catagrafia Vasluiului de la 1820 - la 1861, când i se aşează în biserica din
Chiţoc tabloul în marmură cu însemnarea: „postelnicul Ştefan Angheluţă în
etate de 62 ani, alături de soţia sa Smaranda, în etate de 53 ani”. Pe la 1850,
134
spune preotul Ioan.P. Popa, Ştefan Angheluţă, care, intrat în legenda locală,
se credea a fi fost găsitorul unei comori care i-a înlesnit ascensiunea, avea
în oraşul Vaslui mai multe rânduri de case şi prăvălii, devenise proprietarul
moşiei Chiţoc-Bahnari, o curte boierească a sa chiar la Chiţoc, pe tăpşan, şi
înconjurată de păduri – unde a locuit între anii 1852-1855, unde zideşte şi
biserica din Chiţoc, iar în 1857 deschide şcoala sa catehetică.
- La 1860 avea să înalţe biserica din Bahnari – Vaslui.
„În jurul acestui Ştefan Angheluţă s-a grupat tot spiritul nou de
democraţie, de emancipare: G. Petală, C. Sion, M. Kogălniceanu, şi fiind
ales preşedinte al Eforiei Vasluiului în 1853, provoacă conflictul între
târgoveţi şi proprietari, prin sechestrarea tuturor veniturilor domeniale ale
Elenei Şubin” – sora domnitorului Moldovei Grigore Alexandru Ghica
(1849-1856) care, la căsătorie, în 1828, primise ca zestre vatra târgului
Vaslui şi moşia domnească.
Sfârşitul conflictului s-a soldat cu cedarea de către proprietara Şubin
către municipalitate a veniturilor târgului Vaslui, la 1860 înfiinţându-se
municipalitatea Vaslui – urmare a „luptei dusă de Ştefan Angheluţă, care a
avut curajul să se judece cu sora domnitorului ţării”.
„Cheltuind cu întreţinerea şcolii sale catehetice, cheltuind cu zidirea
celor două biserici monumentale, a devenit din ce în ce mai sărac”, moşia
ajunsă pe mâinile unui creditor grec – Costache Gheorghiu Bacalbaşa, el
murind sărac şi înmormântat din colecta publică, la cimitirul bisericii
„Sf. Ioan” din Vaslui.
*
Orice deces al unui preot ori cântăreţ bisericesc, a învăţătorilor şi a
altor persoane cu afinitate pentru biserică era pomenit în „Cronica Huşilor”.
Cu atât mai mult în cazul personalităţilor. Ştirea morţii „Olga mareşal
Presan” în numărul 7/iulie 1943, a mareşalului Presan, însuşi, în nr. 8/943
au fost consemnate cu veneraţie.
„A trecut la Domnul o credincioasă şi valoroasă fiică a Eparhiei
noastre: Olga Presan, buna şi blânda soţie a Domnului mareşal Presan,
care a avut un rol atât de important în războiul nostru de reintregire”.
„La Schineta, judeţul Vaslui, s-a stins din viaţă comandantul armatei
române din războiul de întregire, Mareşalul Constantin Presan” – scria
revista în două numere consecutive.
Erau trecute în revistă meritele soţilor Olga şi Constantin Presan. Ei
erau înfăptuitorii „frumosului şi adânc grăitorului cimitir al eroilor” din
Huşi; doamna fusese cea care cercetase şi ajutase adesea măicuţele de la
Schitul Mălineşti; membru onorific al Academiei Române încă din 1923,
senator de drept, autor al cărţii „Descripţiunea cupolei obuzului sistem
Gruzon”, în colaborare, întemeietor şi ctitor de şcoală la Schineta şi

135
Dumeştii Noi, cu locuinţă pentru dascălul şcolii, înfiinţător al Colegiului
agricol pe moşia sa de 300 hectare din sat, Mareşalul şi familia Prezan
rămâneau în amintirea nu numai a apropiaţilor.
„Pentru a i se respecta cea din urmă dorinţă, rămăşiţele-i
pământeşti au fost înhumate în locul pe care el singur şi l-a ales, alături
de scumpa sa soţie, pe piscul cel mai înalt al moşiei sale, sub umbra de
stejar falnic, simbolul vredniciei şi cu faţa spre conacul său drag,
pentru a putea străjui peste veacuri executarea fidelă a planurilor pe
care le-a dictat în ultima clipă urmaşilor săi”, scria preotul D. Talpalaru
în „Cronica Huşilor” nr. 1-2, ianuarie-februarie, 1944 p. 36.
Cât de preţuit a fost Prezan pentru România este important a fi
cunoscut faptul că prin decretul nr. 998 din 13 martie 1924,publicat în
Monitorul oficial nr. 57 din 14 martie 1924, generalului de corp de armată,
adjutant de rezervă, i se acorda dreptul de a purta uniforma şi a se bucura de
onorurile şi avantajele materiale ale funcţiei şi gradului ce a avut în timpul
războiului „precum şi acordarea unei locuinţe în Capitală”:
„Art. 2. Se acordă generalului de corp de armată adjutant de
rezervă Prezan Constantin o locuinţă în Capitala României întregite.
Ea va fi aleasă dintre imobilele aparţinând Statului, ori se va construi
pe un teren ce aparţine Statului, sau se va cumpăra o asemenea
locuinţă pe preţul şi în condiţiunile ce se vor hotărî de Consiliul de
Miniştri.
Imobilul va rămâne proprietatea Statului, care va avea sarcina
întreţinerii lui, iar generalul de corp de armată adjutant de rezervă
Prezan Constantin va avea folosinţa lui în tot timpul vieţii sale iar după
încetarea sa din viaţă şi soţia sa pe timp cât va trăi, fără nici o plată de
nici o natură.
Cheltuielile de cumpărare, de construcţie, de mobilare şi de
întreţinerea localului, potrivit celor arătate mai sus, se vor acoperi din
fondul pentru deschiderea de credite suplimentare şi extraordinare”.
*
La 7 octombrie 1937 au avut loc festivităţile inaugurării liniei ferate
normalizată Crasna- Huşi în prezenţa domnilor: I. Inculeţ, vicepreşedintele
Consiliului de Miniştri, a domnului R. Franasovici, ministrul comunicaţiilor,
M. Negură, ministrul cooperaţiei, dr. I. Costinescu, ministrul sănătăţii, C.
Dimitriu, fost ministru, General Mihail Ionescu, preşedintele Consiliului de
administraţie C.F.R., ing. Macovei, director general C.F.R. şi oaspeţi P.S.
Episcop Nifon, asistat de un numeros sobor de preoţi, care a oficiat slujba
sfinţirii apei în pavilionul anume amenajat în gara Crasna.
(Din „Cronica Huşilor” nr. 10/1937).
*

136
 În „Cronica Huşilor” erau explicate şi multe dintre păcatele omeneşti.
Despre adulter, de exemplu, biserica întotdeauna l-a socotit drept o mare
abatere de la preceptele biblice. Altfel le-a tratat statul prin instituţiile sale de
drept. Revista „Dreptul – de legislaţie, doctrină, spiritualitate, economie
politică” – nr. 10/1873 definea adulterul ca fiind un delict al soţului infidel faţă
de celălalt, faptă ce aduce vătămare în ordinea socială, a bunelor moravuri şi
care în vechime era pedepsită cu penalităţi dintre cele mai grave:
- la evreii arabi, culpabilii de adulter, erau lapidaţi (loviţi şi omorâţi cu
pietre n.n.);
- la romani, Justinian „lăsa pedeapsa cu moartea pentru om şi stabilea
pentru femeie bătaia cu vergi şi închisoarea la o mănăstire pe doi ani”…
- la sarmaţi şi la spanioli, culpabilii de adulter se pedepseau cu privarea
de părţile genitale;
- în Anglia, femeia adulteră, goală până la brâu, era biciuită în public
până ce murea şi complicele era spânzurat;
- legislaţia penală modernă nu vede în violarea credinţei conjugale
decât un delict privat ce se referă numai la bărbaţi;
- după legea din perioada 1870, adulterul comis de femeie nu se poate
denunţa decât de soţ, iar pedeapsa pentru cel culpabil ca şi pentru complice e
închisoarea de la o lună la şase luni, iar tentativa de adulter nu este
considerată delict. Acum nu se mai făcea distincţie între adulterul comis de
femeie sau bărbat, ele se considerau de aceeaşi natură pentru ambii soţi şi
fiecare dintre ei poate intenta acţiune penală contra soţului culpabil.
*
„Cronica Huşilor” nr. 1 din ianuarie 1941 publică „Comunicatul Sf.
Sinod faţă de noua stare a bisericii şi a Ţării şi Cuvântul domnului
General Ion Antonescu pentru Anul Nou „spre a fi cunoscut de
slujitorii sfintelor altare, dar şi de credincioşi”.
„Răpirea unei mari părţi din pământul ţării şi trecerea a mai
multor milioane de români sub jug străin sunt acte potrivnice dreptăţii
dumnezeeşti” – scria comunicatul Sfântului Sinod.
„Uniţi-vă, din toate colţurile sfâşiate ale neamului, din toate
casele, ca să ducem mai departe străduinţa strămoşilor şi viitorul
copiilor noştri”, - se adresa conducătorul statului românilor.
În acelaşi timp se publica circulara Eparhiei Huşilor referitoare la
starea bisericilor după cutremurele de la 28 octombrie şi din noaptea de
sâmbătă spre duminică 10 noiembrie 1940:
„După cutremurul de la 28 octombrie s-a resimţit câteva biserici şi
locuinţe cu crăpături reparabile, cum au fost reşedinţa episcopală şi biserica
Sf. Voievozi din Bârlad, a cărei turlă a trebuit dărâmată, ajutând-o să scape
de la al doilea cutremur.

137
 La 10 noiembrie însă cutremurul a fost puternic şi stricăciunile
mari…
Oraşul Bârlad a fost complet prăbuşit. Bisericile Sf. Împăraţi de la
cimitir şi Sf. Nicolae şi Pantelimon, cu aproape toate şcolile şi edificiile
publice sunt în ruină… Celelalte 11 biserici şi paraclisele de la spital şi
şcoala de menaj sunt în stare de reparaţie. Au rezistat numai cu uşoare
crăpături Biserica Domnească, nou reparată şi Sf. Mina.
Aproape tot aşa de ruinat este oraşul Huşi. Catedrala Episcopală
ameninţată cu prăbuşirea, dacă nu i se poate dărâma turla de pe pantocrator,
complet zdruncinată, acum întărită cu schelă.
Reşedinţa episcopală, ca şi toate localurile oficiale n-au mai putut fi
locuite, până nu li s-au făcut reparaţii parţiale, îngăduite de vremea
prielnică.
Singurele biserici ce au avut numai uşoare crăpături, putându-se
oficia chiar duminică 10 noiembrie sunt: Vovidenie de la schit şi Sf.
Voievozi. La toate celelalte, turlele au fost ruinate cu crăpături mai mari sau
mai mici în întreaga clădire. Prin străduinţa slujitorilor şi credincioşilor însă
toate au fost puse în stare de a se oficia Sf. Liturghie, afară de catedrala
Episcopală şi apoi Sf. Gheorghe care are şi acoperemântul spart prin
căderea turlei.
În oraşul Vaslui, edificiile publice, şcolile, prăvăliile şi locuinţele
particulare au fost, de asemenea, mult stricate. Bisericile însă puţine la
număr, au rezistat. Catedrala Sf. Ioan, ctitorie a lui Ştefan cel Mare, nu are
decât câteva crăpături. S-au resimţit ceva bisericile Adormirea Maicii
Domnului şi Sf. Treime din cimitir. Bisericile noui în construcţie Sf.
Nicolae şi Cuvioasa Paraschiva, n-au aproape nimic.
…La Griviţa-Palerma, Odaia Bursucani, Bălăbăneşti, Rădeşti, şi mai
ales în satul şi mănăstirea Adam, judeţul Tutova, ne-am cutremurat. Nu
ne-am putut stăpâni şi am plâns cu cei ce plângeau pe ruinele bisericilor şi
sălaşurile lor. Ne-am îndurerat apoi de ce am văzut la Zorleni, Similişoara,
tot judeţul Tutova, la Băseşti şi Mălăieşti, judeţul Fălciu, Codăeşti, Soleşti,
Valea Rea, judeţul Vaslui”.
Erau enumerate bisericile din judeţul Fălciu prăbuşite sau ruinate, ce
nu se mai pot restaura: 1. Albeşti, una prăbuşită complet şi alta cu turla şi
un perete pivot căzut; 2. Berezeni, 3. Băseşti, 4. Bogdana, 5. Biserica filială
din Leoşti-Crasnăşeni, 6. Cârligaţi, 7. Conri – biserica filială; 8. Creţeşti de
Jos, 9. Davideşti, 10. Epureni, 11. Giurcani (două), 12. Grumezoaia, 13.
Gura Bohotin, filiala Isaia,14. Guşiţei,15. Hurdugi, 16. Idrici, filiala
Dolheni şi Rediu, 17. Roşieşti, filiala Gura Idrici, 18. Şchiopeni, filiala, 19.
Stroieşti, 20. Tătărăni, 21. Tupilaţi, filiala din Mălăeşti.

138
 În aceeaşi situaţie erau bisericile din 31 localităţi ale judeţului
Tutova şi din 16 localităţi ale judeţului Vaslui.
*
Vlădica Grigore Leu, ales la 1 iunie 1940 ca cel de al 40-lea episcop
al Huşilor, a fost întărit în scaunul vlădicesc prin Înalt Decret regal în
1940.
Instalarea a avut loc la 28 iulie 1940, dar ceremonialul investiturii a
avut loc, din cauza precipitării evenimentelor, la 13 mai 1941, când a
primit din mâinile regelui, ca din mâna ţării ,cârja arhipăstorească, când a
avut loc şi investirea în scaune a Mitropolitului Bucovinei – I.P.S. Tit
Simedrea şi P.S. Vasile Căzărescu, Episcop al Temişoarei.
Au fost primele investituri de vlădici făcute de M.S. Regele Mihai I.
*
În vremuri în care biserica se trudea să facă din puşcării şcoli şi
mânăstiri, la 17 aprilie 1941, în Monitorul oficial se publica Jurnalul
Consiliului de Miniştri nr. 438, care hotăra ca Mânăstirea Dobrovăţ, ctitoria
Marelui Ştefan Vodă cel Mare să treacă iarăşi şi definitiv din patrimoniul
Ministerului Cultelor – deşi era al Bisericii, în al Ministerului Justiţiei, direcţia
penitenciarelor.
De o valoare istorică şi artistică deosebită, biserica de la Dobrovăţ, ca
urmare a măsurii luate, a pus în mişcare protestul manifest al preoţimii şi
ierarhilor – aşteptându-se într-o soluţie înţeleaptă a Guvernului.
Ulterior, cu adresa nr. 45613/1941, Ministerul Culturii Naţionale
comunica faptul că din 20 august 1941, localul mânăstirii Dobrovăţ, împreună
cu întreg terenul, rămâne proprietatea deplină a susnumitei mânăstiri, anulându-
se Jurnalul nr. 438 al Consiliului de Miniştri din 11 aprilie 1941.
*
„Cronica Huşilor” din septembrie-noiembrie 1941 îşi informa cititorii că
în luna iulie a.c. s-au luat pădurile de sub conducerea şi exploatarea episcopiilor
şi mânăstirilor şi au fost trecute sub controlul şi exploatarea Ministerului
Agriculturii şi Domeniilor.
Posturile de revizori ai învăţământului religios fiind desfiinţate, P.S.
Episcop Grigore a hotărât reînfiinţarea vechilor posturi de proistoşi care
urmau să facă inspecţii în parohii, îndrumând învăţământul religios. Cu
satisfacţia de om al locurilor natale am luat cunoştinţă din „Cronica Huşilor” nr.
12/1941, p. 31, că în Protoeria Tutova de jos, preotul Constantin Pricopescu
(din Priponeşti, satul meu), cel care mi-a pus ceaslovul în mână pentru a-l avea
la seminar, avea calitatea de proistaş.
Pe lângă cercurile pastorale din fiecare parohie, Sfânta Episcopie
rânduise şi înfiinţarea cercurilor proistoşeşti, care aveau caracter pastoral şi
la care luau parte toţi preoţii şi cântăreţii din poroistoria respectivă. Acum îmi
explic şi de ce slujbele de la cele două biserici din Priponeşti erau aşa de
frumoase, la care populaţia se îngrămădea duminică de duminică, când la o
139
biserică, când la cealaltă: slujbele se făceau cu participarea tuturor preoţilor
prezenţi la cercul proistaş din localitate.
Începând de la nr. 5/mai 1942, „Cronica Huşilor”, după ce fusese
tipărită, în decursul anilor pe la Tipografia Cerchez sau Tipografia
Grigoriu din Huşi, la Tipografia Nicolae Chirica din Bârlad, este tipărită
la Tipografia Sfintei Episcopii a Huşilor. A fost un mare succes despre
care s-a vorbit, pe bună dreptate, în mai multe numere ale revistei.
*

Cuvântul
Cuvântul, publicaţia ortodocşilor creştini din parohia Cozia, ajunsă la
numărul 20 odată cu „Învierea Domnului”, la
23 aprilie 2006, are deasupra frontispiciului
textul specific „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au
crezut” (Mt. 20, 29) iar în jos fotografia
corespunzătoare momentului.
− Ştiu că în satul Cozia există o
publicaţie cu caracter religios „Cuvântul”
la realizarea căreia, am înţeles, contribuie
tot satul, coordonat de duhovnic. Pentru că
şi la Răducăneni există o publicaţie de acest
gen, „Vestea Bună”, puţin diferită, vă
rugăm să ne vorbiţi despre conţinutul şi
rostul ei aici, unde, de altfel, mai există
câteva: „Ecouri răducănene”, „Micii Mari”
şi chiar „Steaua polară”. Nu peste multă
vreme va apărea şi revista Centrului de Tineret, se adresa Olariu Elena,
coordonatoarea revistei „Vestea Bună” din Răducăneni, la 24 ianuarie
2006, doamnei Mariana Cojocaru, profesor psiholog la Liceul din
Răducăneni, soţia preotului din Cozia.
− Noi, eu şi părintele, suntem în Cozia de puţin
timp, însă am reuşit să edităm un număr al revistei
Cuvântul în care am adunat gândurile unor elevi,
profesori, funcţionari ai satului. În revistă pot fi citite
articole cu temă religioasă, articole de interes în
păstrarea sănătăţii fizice şi mentale, respectarea unor
norme sociale, morale. Revista dumneavoastră este
pentru noi un pilon, un model, un frate mai mare. O
citesc cu interes şi învăţ din ea că şi la ţară două
confesiuni existente deja colaborează şi dau naştere
Biserica din Cozia
unor valori. Una dintre ele este Doamna acoperită de
140
cărţi, de articole, de recenzii, de prezentări ale tuturor evenimentelor
importante de peste an. O felicit şi-i urez noroc, spor şi multă putere,
răspundea profesoara aflată la sfat cu ziarista de la Răducăneni.
*

Cuvântul Adevărului
Foaie politică şi culturală
Cuvântul Adevărului, foaie
politică şi culturală, apare la Huşi sub
conducerea unui comitet, la 8 iunie
1932, fiind la al V-lea număr, anul II de
activitate.
Redacţia şi administraţia – Av. N. Ciobanu, Huşi, strada Ghica Vodă
nr. 31, Tipografia „Baiadera” Huşi, format 33/48 cm, în două pagini.
În articolul intitulat „Cuvântul adevărului adresat poporului”, semnat
de C. Şelescu, se spun lucruri de mare actualitate şi astăzi. Iată câteva:
„…organizarea prea multor partide politice în ţara noastră, care
pentru a putea pune mâna pe frâile guvernului s-au dedat la promisiuni
demagogice, au adus nenorocirea acestei ţări cu risipa şi neprevederea,
crearea atâtor ministere, instituţii, directorate şi subsecretariate de stat,
demnităţi şi recompense favoriţilor, au stors ţara până la măduvă. Numărul
prea mare de funcţionari, mici şi mari, grevează foarte împovărător
bugetul ţării, mai cu seamă cu împrumuturile interne şi externe ce s-a
recurs pentru a face faţă plăţilor diverse, ce nu erau absolut necesare.
Acestea toate apasă greu asupra bugetului ţării, de unde şi impozitele mari
şi grele pe spinarea noastră şi ceea ce este mai de plâns încă este starea şi
mentalitatea românului nostru, care chiar de pe băncile şcolii, idealul lui
este de a ajunge funcţionar, adică un salariat al statului sau al comunei…
…Starea şi mentalitatea aceasta trebuie să dispară. Statul nu poate
întreţine şi suporta cheltuieli atât de enorme cu salarizarea tuturor acestor
funcţionari. Toată lumea trebuie să caute a se debarasa de slujbărit.
Sunt atâtea afaceri, întreprinderi, unde se cere puţin capital, însă
ceva muncă şi răbdare, afară de tehnicieni şi funcţiuni libere ca: ingineri,
arhitecţi, avocaţi, medici, farmacişti, chimişti, electricieni, mecanici,
pictori, muzicieni etc., mai este comerţul şi industria mare şi mică, apoi
toate meseriile de tot felul, şi mai cu seamă cultivarea raţională a
pământului, a pomăritului şi a viei, cultura zarzavaturilor, a florăriei, a
plantelor medicinale etc., apoi creşterea vitelor, fabricarea derivatelor din
lapte, creşterea galinaceelor şi comerţul cu ouăle, apoi albinăritul cu miere
şi ceară etc. care aduc profituri frumoase şi mulţumire sufletească,
îndestulând întreaga populaţie, aducând şi venituri reale ţării…
141
 …Crearea sumedeniilor de bănci şi bancheri a facilitat creditele
care le-au fost fatale, atât micilor şi marilor proprietari cât şi băncilor şi
pseudo bancherilor ce le-au creditat, deoarece s-a devalorizat pământul şi
toate proprietăţile… ruină a tuturor proprietarilor mari şi mici, precum şi a
creditorilor ce nu mai puteau conta nici pe 50% din creanţe”…
Articolul se încheia cu o concluzie de bun simţ, valabilă şi astăzi
pentru majoritatea:
„…Cum ne vom aşterne, aşa vom dormi. Cel ce cheltuieşte peste
ce câştigă şi cel ce se scoală la prânz, acestuia, nici bunul Dumnezeu
nu-i ajută şi tot sărac va fi”.
Ultimul cuvânt al Adevărului era: „fiecare să agonisească cele
trebuincioase – prin cinste, prin muncă, prin sudoarea frunţii, prin ordine şi
economii”…
„Cuvântul Adevărului” – care, se pare, aparţinea primăriei Huşului
unde preotul Gh. V. Şuşnea era preşedintele comisiei interimare, se afla
într-un concurs de luptă de opinii cu conducerile „tuturor ziarelor politice
locale”, dintre care mai bătăioase se arătau a fi „Brazda”, „Deşteptarea”,
„Poporul”, nu numai pe teme de interes politic, cât mai ales personale,
degenerând, uneori, în insulte şi calomnii.
În cele două file ale singurului număr care a putut fi consultat, doar
două semnături: C. Şelescu şi învăţătorul Victor Al. Glinsky.
Era timpul când la putere în România venea guvernul Vaida-Voievod
– persoana citată deţinând atât Preşedinţia Consiliului, cât şi portofoliul de
Ministru de interne şi interimar la externe!
*
Cât de nechibzuit era distribuit bugetul statului rezultă şi din modul cum
erau finanţate posturile de notari în judeţe. Cu începere de la 1 ianuarie 1928,
Ministerul de interne stabilea astfel posturile şi salarizarea: la judeţul Alba 65
de locuri de notari cu salariul de bază între 300 lei lunar (3 posturi) şi 950 lei –
10 posturi cu salariul între 700 şi 950 lei; la Bihor 149 posturi cu salarii între
350 lei (2 posturi) şi 950 lei (25 posturi cu salariul între 700 şi 950 lei), în timp
ce la Fălciu erau 53 posturi cu salariul între 250 lei (24 posturi) şi 350 lei (5
posturi), la judeţul Tutova 76 posturi cu salarii între 250 lei (40 de posturi) şi
300 lei (36 de posturi), la Vaslui 59 locuri cu salarii între 250 lei lunar (34
posturi) şi 300 lei (25 posturi).
*
„Cuvântul Adevărului”, proprietarul ziarului preot Anton I. Popescu,
născut în comuna Duda, judeţul Râmnicul Sărat, cu activitate la Huşi de la 28
iunie 1931, autorizaţia nr. 467/931 înregistrată la Registrul comerţului la
nr. 648 din 10 decembrie 1931.
(Din Buletinul Camerei de Comerţ şi Industrie nr. 1-2, p. 85 – Huşi).
*

142
 Cuvântul D-lui Iorga, ziar naţionalist
Cuvântul D-lui Iorga, ziar
naţionalist, organ local al partidului de sub
şefia D-lui profesor universitar N. Iorga.
Alcătuit de Comitetul executiv al
partidului, apare la 26 iunie 1927, uitând
să-şi pună localitatea pe frontispiciul, dar
o notează în conţinut şi în locul de
tipărire: Tipografia „C.S. Leţcae” George
Jorică, Huşi.
„Un rău nu se dărâmă lovind de-a dreptul în el, ci zidind în faţa
lui ceva mai bine ca dânsul”, - era citatul de pe frontispiciul ziarului în
două pagini, semnat Nicolae Iorga, apărut la Huşi, „în vederea alegerilor
care începeau la 7 iulie”…
Din „Manifestul Partidului Naţional”, publicat în prima pagină, era
redat citatul semnat de N. Iorga:
„În clipa când totul se speculează şi se vinde, un partid care s-a
născut pentru onestitatea politică şi a trăit din ea şi pentru ea, se
adresează ţării, nu pentru a-i cere putinţa de a-şi satisface poftele,
potrivit cu tristele moravuri ale unei vremi decăzute, ci pentru a-i da
mijlocul de a exercita prin oamenii săi un control asupra haosului de
mâine.
Sugrumat printr-o lege electorală care dă totul confuziei de mase
ori vânzării în masă, a oamenilor care cheltuiesc şi a oamenilor care
înşeală, el se trage în jurul acelora cărora cinstea le e mai scumpă decât
orice şi întru apărarea unei politici de naţionalism creator, străin de
toate calculele politicianismului ordinar care a infectat cele mai multe
suflete.
Voim să facem o statistică a oamenilor care mai vor încă o
politică occidentală, de sacrificiu şi de devotament, şi de aceea, săraci şi
prigoniţi, intrăm în luptă cu inima curată şi cu fruntea sus”.
Articolele „Vremuri noi, oameni noi”, semnat preot N. Donos – Huşi
şi „Politica minţii şi sufletului românesc” semnat de I. Negoiţă Huşi,
încercau, prin conţinutul lor documentat, să înlăture confuzia alegătorilor.
„Tot ce s-a clădit în această ţară, începând cu împroprietărirea,
până astăzi totul a fost clădit sub îndemnul şi cuvântul hotărât al şefului
nostru, al marelui apostol al Neamului, Dl. profesor Nicolae Iorga” – se
scrie în chemarea către cititorii Fălciului de a vota pătratul, semnul
Partidului Naţional, pe candidaţii lui înscrişi în coloanele ziarului: preot
Neculai Donos, profesor Huşi; dr. Anibal Apostoliu, medic veterinar al
judeţului Fălciu; preot Gh. Şuşnea, Huşi; Ion Ionescu, institutor Huşi;
143
Neculai Enăchescu, viticultor, Huşi; preot Anton Popescu, învăţător
comuna Creţeşti; Neculai Panciu, pensionar; Gh. Leontescu, viticultor; Ion
Lăzărescu, preşedintele corporaţiei meseriaşilor din oraşul Huşi şi judeţul
Fălciu; Anton Besoiu, viticultor; Gheorghe Ciocoiu, meseriaş, Ion
Angheluţă, proprietar, Grig.Tuchilă şi I. Chichiţă, învăţători la Jigălia, Ion
T. Bedreag, preot, V. Anastasiu, Dodeşti, Neculai Ciobanu, avocat, Huşi.
Membrii Comitetului executiv al Partidului Naţionalist al judeţului
Fălciu erau: Grigore Vericeanu, fost primar, deputat şi prefect al judeţului
Fălciu, preşedintele Comitetului executiv; preot I. Negoiţă, profesor şi
directorul Seminarului Huşi, vicepreşedinte; Constantin Solescu, licenţiat în
farmacie, farmacist în Huşi, casierul partidului.
Formatul gazetei 32/47 cm. Girant responsabil: N. Ciobanu, avocat.
*
Despre însuşirile înalte ale lui N. Iorga, cel care se jertfise pentru
întregirea neamului românesc, cel care a călătorit în toate provinciile locuite de
români – în Basarabia, Bucovina şi în Ardeal – pentru a renaşte în sufletele
românilor dorul sfânt şi trebuinţa Unirii, Gazeta îl lua ca martor pe un ales al
Neamului – nimeni altul decât Al. Vlahuţă, din care cita:
„Ni s-ar părea însă că lipsim de la o datorie de dreptate şi de cinste
profesională dacă, la prăznuirea acestei zile mari (24 ianuarie 1919) am
tăcea numele celui mai strălucit ostaş al cugetării româneşti, care mai mult
decât oricare altul ne-a pregătit cu mândra lui viaţă de vitejească luptă,
pentru ceasul acesta. Nu e unul printre noi, care să nu poarte în tot ceea ce
e mai curat şi mai bun în sufletul lui, ca un adaos de putere, o rază nouă de
lumină şi de credinţă în viitorul acestui neam, desfăcută de prodigioasa
(bogata) şi nobila acţiune a marelui semănător Iorga.
Am ţinut în aceste înălţătoare clipe, să aducem aici prinosul nostru
de recunoştinţă acelui care de un sfert de veac nu cunoaşte altă bucurie,
decât binele pe care, cu orice jertfă, poate să-l aducă neamului şi ţării lui”.
*
Apostol al neamului, aşa era cunoscut Iorga. Pe atunci câştigarea ori
menţinerea titlului de parlamentar însemna cucerirea cetăţenilor stradă cu
stradă, sat cu sat, consfătuiri cu ei şi la marginea drumului, nu ca în anii aceştia
de după 1989, când senatorii ori deputaţii nu-s cunoscuţi decât de la televizor.
Atunci politica mai era încă apostolat…
*

Deşteptarea
Deşteptarea este ziarul de Huşi a cărui apariţie era anunţată de ziarul
„Românul” la 14 septembrie 1879 (p. 852): „Au apărut încă două organe de
publicitate, Vocea Craiovei la Craiova şi Deşteptarea la Huşi. Le urez
durată lungă!”

144
 *
„Românul” din 9 noiembrie 1879, p. 933, scria: „Ziarul „Deşteptarea”
din Huşi spune că epizootia care mai slăbise în comunele Bumbalău (probabil
Bumbăta n.n.) şi Dobrina din acel judeţ a apărut din nou cu violenţă în comuna
Novaci. Numitul ziar află că nu s-au pus la dispoziţia veterinarului mijloacele
îndestulătoare pentru combaterea răului”.
În acelaşi loc se mai nota; „În Huşi este pe cale de a se înfiinţa o
societate comercială naţională. Nu putem decât să urăm felicitările noastre cu
ale „Deşteptării” către iniţiatorii acestei întreprinderi”.
*
La 17 octombrie 1879, tot „Românul” relata ceea ce zice „Deşteptarea”
din Huşi, o a treia societate comercială înfiinţată, „îşi propunea să ia carnea din
mâinile speculanţilor jidani”. (p. 960).
*
„Deşteptarea” este cea dintâi gazetă care a văzut lumina în Huşi, în
atelierul patriarhal al unor preoţi harnici şi cuvioşi, în anul 1877.
Deşteptarea apărea într-o epocă, când liberalismul începea să dea
dovezi de puterea care-l duse mai apoi la glorie. Era epoca ce pregătea
războiul independenţei, regatul liber de astăzi, epoca plină de marea
personalitate a lui A.C. Rosetti, Kogălniceanu şi mai ales a lui I.C. Brăteanu,
pe care adversarii şi astăzi încă îl pomenesc uneori cu răutate – dovadă cât de
mare, cât de puternic a fost omul care doarme acum la Florica.
În Huşi, pe vremea aceea, lipsea chiar puţinul pe care-l avem acum, în
schimb arivismul nu era încă cunoscut în mica noastră cetate, tinerii de atunci
aveau idei, nu ambiţii mai mari decât dânşii; în piepturile acelor tineri era un
ideal, inimile lor băteau de dorul de a face bine.
Unde eşti tinereţe, ideal şi curaj, apariţia unei gazete se impune. Astfel
Huşul, aşa cum era înaintea războiului, cu foarte mult praf vara şi cu foarte
mult noroi când ploua – a avut gazeta lui, pe când alte oraşe, unele mai mari
chiar, dormeau încă. Şi unde puneţi, cu ce greutate o gazetă putea vedea
lumina zilei pe timpurile acelea! Una, că ziarele, chiar cele din oraşe mai mari,
se lucrau mai greu, maşinile perfecţionate de astăzi lipsindu-le; apoi pe vremea
aceea, libertatea era mai mică. Dar, oamenii croiţi pentru lupte nu cunosc
obstacole, iar dacă le întâlnesc, le înving. În ciuda tuturor, în ciuda celor care
nu ştiu a scrie, şi în ciuda celor care nu pot gândi – „Deşteptarea” a apărut,
răspândind ideile liberale, tălmăcindu-le pe înţelesul tuturor.
Or, ştiţi care a fost omul de curaj care a scos această gazetă la care mai
conlucrau şi alţi tineri, dar al cărei suflet era el, înfruntând urile, patimile şi
toate persecuţiile, expunându-şi liniştea şi poate deseori viaţa?
Omul acela curajos cu idei noi şi generoase era N. Cişman!”
(Din ziarul „Dreptatea”, naţional-liberal, ce apărea la Huşi
de la 19 august 1907, odată pe săptămână).
*

145
 După ce era prezentat şi cel de al doilea ziar naţional-liberal de la
Huşi – „Prutu”, redacţia ziarului „Dreptatea” scria:
„Făcând istoricul gazetăriei din oraşul nostru, ţinta ce urmărim e ca
să arătăm celor tineri liberali dornici de luptă, dar care stau încă în
nedumerire, neştiind încotro să apuce, că cel care a lucrat în formaţiunea
partidului liberal huşean se numeşte N. Cişman. CIŞMAN care a clădit”.
*

Deşteptarea
Deşteptarea, gazeta organizaţiei
L.A.N.C., secţia judeţeană Fălciu, apare
săptămânal, începând de la 28 martie 1926,
sub conducerea unui comitet, redacţia şi
administraţia strada Ştefan Stoianovici nr. 6 Huşi (apoi strada Castroian
nr. 15 Huşi).
Pe frontispiciu, titlul ziarului era încadrat de două zvastici, sub care,
drept moto, erau două strofe din „Doina”, publicată în întregime în pagina a
II-a:
„De la Nistru pân' la Tisa
Tot românul plânsu-mi-s-a
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate”.
…………………………
„Cine-au îndrăgit străinii
Mânca-i-ar inima câinii,
Mânca-i-ar casa pustia,
Şi neamul nemernicia!”

Cu un citat din V. Conta: „Noi dacă nu vom lupta împotriva elementului

jidovesc, vom pieri ca naţiune”, ziarul apărea în două pagini, format 33/48 cm;
girant responsabil Constantin Onu; tipografia „Leţcae” Gh. Jorică, Huşi, strada
Ghica Vodă 17, cu îndemnul, sub linia din subsolul paginii unu: „Cumpăraţi
numai ziare româneşti: Universul, Apărarea Naţională, Naţionalistul,
Libertatea, Deşteptarea, Lancea”.
Liga Apărării Naţionale Creştine, secţia Fălciu, anunţa că şi-a refăcut
comitetul judeţean: ca preşedinte profesorul Gh. Neştian, vicepreşedinţi D.V.
Poroşnicu, avocat şi V.Andronicescu, comerciant; secretar Ion I. Dumitrescu,
profesor, şi casier V. Sandulovici, funcţionar.
Membri: M. Berghiu, avocat, V. Profir, proprietar, Gh. Năforniţă,
învăţător, Nechita Coşer, proprietar, D.D. Sălceanu, profesor, V. Boghiceanu,
comerciant, V. Nicolau, profesor, Ioan Andreiu, podgorean, D. Chirica,

146
profesor, C. Alexandrescu, profesor, C.V. Onu, profesor, C. Palade, profesor,
Marin Dumitriu, proprietar.
Corespondenţa privind redacţia ziarului şi Liga, secţia judeţului Fălciu,
se trimitea dlui I. Dumitrescu, strada Castroian nr. 15 Huşi.
„De ce apărem? „…în primul rând ca să trezim conştiinţa naţională şi în
acest colţ de ţară”; „…ca să arătăm poporului de jos marele pericol jidovesc, să
vadă şi să ia măsuri cu un ceas mai devreme”; „…să arătăm că toate partidele,
dar toate, sunt împănate de jidani”; „…apărem să arătăm sătenilor lămurit că în
starea aceasta de plâns în care am ajuns, o singură mântuire mai este:
LANC”…
În cel de al treilea număr, gazeta revenea la cele spuse despre partidele
politice, şi în „Câteva cuvinte”, o „dregea”: „Nu acuzăm pe toţi membrii de
partid, printre ei se găsesc şi români cu suflete curate, ci numai o parte dintr-
înşii şi îndeosebi pe conducătorii lor, care vor să ajungă la putere cu ajutorul
banului jidovesc”.
„Deşteptarea” apărea după ce se consumaseră alegerile comunale de la
19 februarie 1926, când la Huşi ţărăniştii lui N. Lupu reuşiseră, iar în consiliul
comunal fuseseră aleşi şi 3 evrei, împotriva cărora săptămânalul nu avea linişte.
Prezentându-se ca o organizaţie politică nu ca partid în înţelesul comun
al cuvântului, căreea i s-a pus bazele la 4 martie 1923 în Catedrala Sf.
Mitropolii a Moldovei de la Iaşi, Liga Apărării Naţionale Creştine (LANC) îşi
detalia programul:
- să li se ia jidanilor drepturile politice şi dreptul de a dobândi imobile la
oraş şi la sate;
- scoaterea lor din armată în schimbul unei taxe plătite de ei către stat;
- scoaterea afară din ţară a jidanilor pripăşiţi aici după 1914;
- limitarea prin lege a intrării jidanilor în şcoli;
- jidanii să nu poată intra în adunările legiuitoare; nici în consiliile
judeţene şi comunale;
- exproprierea pământului şi pădurilor deţinute de evrei şi darea lor
sătenilor;
- jidanii să fie opriţi de a mai vinde băuturi spirtoase.
Fără a-şi semna articolele, redactorii de la „Deşteptarea” erau mereu în
dispută cu cei de la „Munca”, fie de la „Poporul”, dar mai ales cu evreii – pe
care îi urmăreau şi în redacţiile publicaţiilor, nu numai în instituţii, atacau
„Cârdăşia partidelor politice cu jidanii”, treceau în revistă „Istoria Partidului
Liberal” şi viaţa doctorului Lupu - pe care îl găseau „vândut jidovilor
perciunaţi”, făceau strigări ca „Ţara să scape de ei!”, scriau ce au săvârşit
„Jidanii în război”, se întrebau unde „Ni se duc pădurile”, ori dacă „Partidul
Ţărănesc e al ţăranilor ori al jidanilor”, se adresau, cu litere mari, în
săptămânalul lor, către „Fraţii săteni”! şi-i chemau să fie alături şi împreună cu
L.A.N.C., semnalau mereu „Pericolul jidovesc”, îl invitau pe profesorul
universitar N.C. Paulescu, care adresându-se alegătorilor, români şi creştini, să
„Nu voteze pe jidani şi pe jidăniţi”, explica pe pagini întregi ce este cu
147
Svastica, care îi este „Originea, descoperirea şi însemnătatea ei”, ziariştii făceau
cercetare istorică nu numai pentru „crucea cu patru braţe egale de lungi şi frânte
în formă de unghi drept”, ci şi pentru a evidenţia „Cine sunt jidanii”.
Era aproape nelipsită rubrica „Ameninţări, porunci şi sfaturi talmudice”,
cu injurii la adresa evreilor.
„Se dărâmă şandramalele” – scria „Deşteptarea” din 25 aprilie 1926 şi
făcea trimitere la ceea ce se întâmpla în Partidul Naţionalist şi Partidul
Ţărănesc, unde… partidul naţionalist – iorghist care este distrus, puţinii
partizani se străduiesc să cârpească cu resturile lor fie pe liberali, fie pe
averescani… partidul ţărănesc din localitate se află în frământări care nu se mai
isprăvesc. Împărţiţi în două tabere, vechii şi noii, ei aspiră la postul de prefect,
locuri de deputaţi, ranguri de miniştri. Toţi, dar absolut toţi, de la Iftene
Căciulă, Copciuc, Iancu, C. Asimini, Rozembaum Leon şi până la „conu”
Costică Cozma, ori „conu” Costică Popov, se cred în stare să ocupe asemenea
funcţii”.
„Se dărâmă şandramaua” răspundea la 15 mai 1927 organul Partidului
Ţărănesc „Munca” de la Huşi care contra-ataca şi argumenta: „Li s-a întâmplat
lor, ceea ce presupuneau ei că o să ni se întâmple nouă”. „Astăzi, Liga
antisemită s-a dărâmat! Liga s-a rupt în două. O parte care merge cu d. Cuza…
s-a adunat în Marea adunare de la Iaşi, la 8 mai 1927 şi acolo au hotărât
excluderea din Ligă a rebelilor.
La rândul lor, rebelii care formează grupul I.Z. Codreanu, Şumuleanu
ş.a. s-au adunat şi ei, în aceeaşi zi, la Bucureşti, în mare consiliu şi au hotărât ca
Liga să n-o mai conducă Preşedintele ei d. Cuza, ci vicepreşedinţii Ion Z.
Codreanu şi Şumuleanu, fără Cuza”.
„Deşteptarea” din 19 iunie 1927 consemna, cu ifos victorios şi multă
patimă: „Partidul ţărănesc şi-a dat, în sfârşit, duhul”. Şi continua: „Dr Lupu a
trebuit să plece capul şi să se mulţumească cu un singur loc pe lista liberală, la
alegerile ce vor fi”, adică la Bucureşti, candidaţi pe listele electorale Ion
Brătianu, J. Th. Florescu şi doctorul Lupu – doi „ciocoi” şi un „bolşevic”,
ironiza „Deşteptarea”, care anunţa că „L.A.N.C independentă şi liberă, întărită
prin deciziile Marii Adunări Naţionale de la 8 mai, de la Iaşi,” îşi punea
candidaţi în toate judeţele ţării…
*
De la 12 septembrie 1926, „Deşteptarea” devine organ local al Ligii
Apărării Naţionale Creştine.
Ziarul din 16 ianuarie, 1927, când începea anul II de activitate,
apărea în 4 pagini şi informa cititorii care îi sunt membrii comitetului de
redacţie: proprietar V. Profir; director Constantin Palade, care era şi girantul
responsabil; redactor responsabil Dumitru V. Poroş-Nicu, avocat; secretar şi
corector D. Chirica; casier C. Onu.
Orice corespondenţă se cerea a fi adresată domnului Constantin
Palade, profesor, str. Corni – Huşi.
148
 Se preciza că Ioan I. Dumitrescu rămâne „acelaşi credincios luptător
al LANC din judeţul Fălciu. D-sa s-a demis din comitetul conducător al
ziarului, fără a renunţa a colabora şi de acum înainte”.
Ziarul publica Comunicatul: „organizaţia locală a LANC nu va lua
parte la alegerile comunale de la 21 ianuarie a.c.”.
*
De la o apariţie la alta „Deşteptarea” evidenţia: „dr. Amos Frâncu,
avocat, fost deputat, s-a înscris în LANC; „se anunţă în mod oficial înscrierea
în Ligă şi a dlui General Toma Lişcu, fost comandant de divizie”…; „anunţăm
cu plăcere înscrierea în Ligă a dlui Gheorghe Ghibănescu, profesor, fost
senator”…
„În satul Urlaţi al marelui cărturar Dimitrie Cantemir, de unde s-a ridicat
mai apoi Lascăr Catargiu, alături de Barboşii lui Cuza Vodă şi „Râpii” lui M.
Kogălniceanu, se anunţă vizita lui A.C. Cuza hotărât să boteze copilul
luptătorului naţionalist Gh. Gh. Moisă din acel sat Urlaţi” -, gest amânat însă
din toamnă în… primăvară.
În „Deşteptarea” se publicau şi versuri. Gh. T. Baba din Vetrişoaia – un
fel de odă pentru „Fraţi români”, iar Costache din Moldova „Cântecul jidovului
rătăcitor”, pe melodia „Să-mi cânţi cobzar bătrân”, cu recomandarea „se cântă
la serbările Ligii şi în familii” – stihuri de dispreţ pentru cei numiţi rătăcitori.
*
Despre Constantin Paulescu, Nicolae Iorga scrie în 1931 şi publică în
„Oameni care au fost”, p. 350, vol. III:
„Profesorul Paulescu, care a trăit ca un
mucenic şi a murit ca un sfânt, înfăţişează în
chipul cel mai expresiv pe învăţatul român, aşa
cum îl fac cele mai bune tradiţii ale ţării noastre.
Cine l-ar fi văzut discret, rece, tăcut, nu
şi-ar fi dat seama de opera pe care acest om o
avea în urma sa. A trăit ca moartea să dezlege pe
prietenii cei mai de aproape, pe ucenicii cei mai
credincioşi pentru ca revelaţia să se producă şi
să se cunoască numărul şi însemnătatea
descoperirilor lui. Mulţi ştiau numai că Paulescu
are în politică o anume direcţie, pe care, de
altfel, n-o strămuta în activitatea sa profesională,
plină de cea mai caldă iubire de oameni.
Doctorul Constantin Paulescu,
Într-o vreme când faima precede munca şi
descoperitorul insulinei
valorile adevărate sunt respinse de obrăznicia
care se îndeasă, viaţa şi moartea acestui om de merit sunt un îndemn şi o
învăţătură pentru tineretul care trebuie să reziste ispitelor gloriei repede
făcute”.

149
 Iar despre Corneliu Şumuleanu, în aceeaşi carte, vol. IV, p. 233-4,
N. Iorga detaliează:
„Repede s-a dezlipit din mijlocul nostru, în
mari chinuri, bărbăteşte îndurate, unul dintre cei
mai cinstiţi şi mai jertfitori oameni ai ţării noastre,
profesorul ieşean Corneliu Şumuleanu.
În viaţa noastră politică apariţia lui a fost
rară şi scurtă. Vicepreşedinte al Senatului la 1919,
el a avut cinstea de a citi Decretul de unire a
tuturor ţărilor româneşti. A mai apărut odată în
Parlament, pentru ca pe urmă avântul său, tineresc
până în timpul din urmă, credinţa sa deplină într-
un naţionalism aprig, neiertător, dar sprijinit pe o
disciplină crudă, să-l ducă în primele rânduri ale
Corneliu Şumuleanu
mişcării de dreapta, căreia şi în ultimele cuvinte
dictate de pe patul său de suferinţă i-a arătat devotamentul de care odinioară
se împărtăşiseră larg prietenii mai în vârstă, socotiţi apoi de dânsul ca
şovăitori sau întârziaţi. Dar a primit preşedinţia secţiei ieşene a Ligii Culturale
şi a organizat strălucit, - e aşa de puţin timp de atunci!, congresul din Iunie.
Se cuvine ca şi aici la noi, plecarea dintre cei vii a acestui creator de
înalte sinteze să fie întovărăşită cu un sentiment de adânc regret şi de sinceră
gratitudine”. 9 Decembrie, 1937.
*
„A apărut ziarul local „Deşteptarea”, foaie naţionalistă, 7 februarie a.c.
Cuprinde interesante articole pline de simţire românească. Recomandăm
„Deşteptarea” tuturor bunilor români şi creştini, fiind o foaie scrisă cu mult duh
şi inimă creştinească”.
(Din „Izvorul Tămăduirii” nr. 1/ianuarie 1937, p. 14-15)
*
La 17 aprilie 1932, în judeţul Tutova, s-au efectuat alegeri pentru
Adunarea deputaţilor – la care au participat în calitate de candidaţi şi persoane
din judeţul Fălciu – ale căror rezultate publicate în Monitorul oficial nr.101 din
29 aprilie 1932 se prezintă astfel: alegători înscrişi în listă 30.725, alegători
votanţi 21.520; voturi nule 308; voturi anulate 436:

Nr.crt Lista candidaţilor în Partidul politic sau Voturi obţinute

ordinea înscrierii în gruparea în numele căruia
buletinul de vot s-a depus lista
1. Ştefan Păruş N.L.G. Brătianu 2211
2. Petre Andrei Naţional Ţărănesc 3051
3 N.Alexandrache Naţional Ţărănesc 19
4. Nicolae Neştian N.L. I.G. Duca 5081
5. Emanoil Antonescu Liga contra camătei 2983
6 Alecu Lalu N.L. I.G. Duca 10
7. Ştefan Gavâţă Idem 5
150
 8. Oprea Bocioagă Idem 11
9. V. Altangiu Idem 9
10 Ion Z. Codreanu Gruparea „Gărzii de fier” 5.626 (proclamat
ales)
11. Mihai Corciovă N.L. G. Brătianu -
12. N. Tiron N.L. I.G. Duca 7
13. Iuniu Leca Gruparea LANC 552
14. Gh. Alexandrescu Ţărănesc dr. Lupu 1.351
15. Zanet Corlăţeanu N.L. I.G. Duca 4
16. P. Todicescu Naţional ţărănesc 4
17. Sterian Paşcanu Idem 3
18. G. Gîlcă Idem 2
19. N. Teodorescu N.L. I.G. Duca 7
20. Dumitru Chicoş Blocul Muncitoresc Ţărănesc 136
21. G. Vasiliu N.L. I.G. Duca 5
22. Mihai Vasiliu Lupist Independent 4
23. Ene Gh. Agache Idem 3
Proclamat şi ales deputat: Ion. Z. Codreanu
*

Dreptatea
Dreptatea, ziar naţional liberal,
apare odată pe săptămână, începând
de la 19 august 1907, după ce „în
primăvara asta ţara fusese zguduită de
cumplitele răscoale care au lăsat în sufletele noastre, nu ştiu ce nelinişti şi
inima ne spune că nu trăim în vremuri normale”, spunea însăşi „Dreptatea”
în cele „Câteva cuvinte”, constituite în editorial.
„…judeţul nostru – Fălciul – este printre cele din coadă, dacă nu cel
din urmă. S-a creat un obicei, ca Fălciul să fie veşnic sacrificat. Toată
lumea merge înainte, noi stăm pe loc!
Oraşul nostru e ca un pom ros de omidă. Nici o mişcare, nici un
comerţ în oraşul lui Ion Husul şi al vlădicilor! Din toată ţara, singura din
oraşul nostru pleacă o linie ferată strâmtă, care străbate judeţul până la
Crasna. Acolo linia se schimbă, devine largă şi câţi din noi n-au impresia
,suindu-se sau în trenul care duce spre Vaslui, sau în cel care duce spre
Bârlad, că au intrat într-o altă lume!
Viile noastre noi, în loc să sporească, se împuţinează, căci
transportul pe linia strâmtă e anevoios, la Crasna trebuie să se facă
transbordarea şi negustorii nu iubesc primejdiile”…
În continuare „Dreptatea” se ocupa de moravurile politicii locale, de
intriganţii veniţi din altă parte „care se numesc când x, când dr. I. Munteanu”,
„aici unde este un dl. Lupu, care nu întruneşte calităţile bunului prefect”…
În prag de desfăşurare a alegerilor comunale, „Dreptatea” era un câmp
de luptă dintre ea şi „Gazeta Fălciului”, gazetă proprietate a domnului dr.
Munteanu – fost prefect de Huşi în anii 1897-1898, primar al oraşului în 1901-
151
1902 – în care îşi exprima propriile păreri, în opoziţie cu naţional liberalii. De
altfel, „Pamfletul Fălciului”, cum o dezmierdau unii – ameninţa că chiar de-ar
reuşi liberalii, „nu vor avea de ce se bucura căci consiliul comunal va fi imediat
dizolvat”.
Articolele „Dr. I. Munteanu şi institutorii”, „Calomniază, calomniază”,
„Programul unuia care nu va fi primar”, „Lupul- prefectul Fălciului”, „Trei
întrebări, trei răspunsuri” erau atacuri puternice la adresa lumii politice aflate în
scaunul treburilor locale.
În loc de orice editorial, „Dreptatea” din 29 august etala lista
candidaţilor Partidului Naţional Liberal din Huşi pentru alegerile comunale din
30 august şi 1 septembrie: Colegiul I – D. Dobreanu, Alex Calciu, Alex
Brendorf, căp. Ant. Mustea, Ilie Ilie Romila, N.M. Cişman, iar la Colegiul al II-
lea – Sotir Iliescu, căp. Petrescu, Ioan I. Constantinescu, Gh. Săvescu, Chiriac
Minciu.
Într-un apel către „Iubiţii alegători”, ziarul îşi exprima încrederea că nu
există „umbră de îndoială în sufletul nimănui că va fi votată lista naţional-
liberală, în frunte cu d. D. Dobreanu, compusă din oameni care nu au alt scop
decât a-şi servi oraşul, a-l ridica, a-l înflori”…
Huşenii erau îndrumaţi, totodată, să nu voteze pe domnul Munteanu,
„omul urii, omul mizeriilor, omul care la adânci bătrâneţe înjură şi calomniază
prin ziarul său, fără nici o teamă de Dumnezeu”.
Foiţa ziarului „Dreptatea” prezenta la „Note despre Bulgaria” –
populaţia Târnovei şi Sofiei – oraşe prieteneşti, dar şi portretul „Doctorul
Pungescu” (dr. I. Munteanu), şi pe cel al preotului Gheorghe Movileanu – „Un
preot model”, care împreună cu învăţătorul şi primarul, s-au legat între ei să
lucreze pentru înflorirea comunei Plopi” –locul unde fusese repartizat tânărul la
absolvirea seminarului.
Rubrica „Informaţii” era brăzdată de ştiri politice, de atacuri împotriva
opoziţiei dar şi cu veşti de la Biserica Sfântul Gheorghe unde enoriaşii
rămâneau încântaţi de „frumoasa icoană a Maicii Domnului şi cea a sfântului
Alexandru, o mică capodoperă, ambele pictate pe lemn de chiparos, la muntele
Atos, donate bisericii de către Al. Ionescu – comerciant, care a adus şi alte
îmbunătăţiri bisericii Sfântului Gheorghe”; rubrica „Oameni şi lucruri” era un
fel de expunere a faptului divers: „O fată care doarme un an de zile”,
„Pangermanism – Panlatinism”; existau „Cugetări” şi multă publicitate.
Gazeta avea formatul 32/47 cm, în patru pagini realizate la Tipografia
Naţională Iaşi (Ioan S. Ionescu), str. Vasile Alecsandri nr. 11.
Girant responsabil: H. Drăgoiescu.
S-au păstrat doar trei numere în fondul arhivistic al Bibliotecii Centrale
Universitare „Mihai Eminescu” din Iaşi.
*

152
 „Dreptatea” era considerată de ziarul „Dreptatea cea adevărată” ca o
dizidentă a Partidului Naţional Liberal din Huşi
„Dreptatea” era foaia Partidului Ţărănesc, care apărea la Bârlad în
1926 – este consemnată la „ziare şi reviste primite la redacţia revistei
„Răzeşul”. „Dreptatea” era în anul III de la înfiinţare, la nr. 6.
O menţionăm pentru că nu a fost depistată în fondul arhivistic
consultat, ceea ce a făcut să nu fie enumerată nici printre ziarele de la
Bârlad („Mari personalităţi ale culturii române într-o istorie a presei
bârlădene – 1870-2003”, nici la Vaslui („Vaslui – capitala Ţării de Jos în
presa vremii 1875-2005”).
*

Dreptatea cea adevărată

Dreptatea cea adevărată, Ziar
Naţional liberal, apare la 30 august 1907,
după 11 zile de la întemeierea ziarului, tot
naţional-liberal, „Dreptatea” şi se socotea a fi… număr unic.
În „Dreptatea cea adevărată”, ziarul „Dreptatea” era calificat drept
„armă de luptă iezuită în mâinile acelor ce n-au umblat vreodată după
dreptate; căci pentru scopurile personale urmărite, îşi scuză mijloacele pe care
le întrebuinţează, ascunzându-se după vălul inocenţei – străvezii de astă dată –
care lasă să se vadă prea clar negrele păcate, ca pietrele negre sub apele
cristaline”.
„Dreptatea cea adevărată” intrată şi ea în campania electorală pentru
alegerile comunale de la Huşi, dorea, „ca lumea să judece cu toată
chibzuinţa şi să aleagă între linia trasă de unul ca domnul dr. N. Cişman pe
tărâmul politic, social şi economic – de la care nu s-ar mai putea abate – şi
între aceea pe care suntem datori s-o tragem, noi, aceştia, care avem în
frunte pe prefectul judeţului nostru, domnul dr. N.Lupu, pentru ca să nu ne
mai poată spune, chiar unul ca dl. N. Cişman – omul faptelor… măreţe!
omul negru, că „suntem cu judeţul nostru în coada judeţelor ţării”.
Sub titlul „Politică de căpătuială”, ascuns sub numele de „Un
cetăţean”, redacţia arăta cine compunea „faimoasa bandă de derbedei, care in
corpore cu vestitul Cişman – supranumit şi „omul negru – o cohortă de indivizi
care n-au altă treabă decât să lâncezească prin cafenele – îndepărtaţi cum au
fost din slujbele de care-şi băteau joc”, „înlăturaţi din partidul liberal, care nu
poate cuprinde decât oameni cinstiţi, capabili şi devotaţi binelui public, cu
neruşinarea să uzurpe titlul de „naţional-liberal”, nişte indivizi a căror şef a
fost gonit din primărie tocmai de guvernul actual”.
Pentru a-şi susţine cu nume de oameni argumentele folosite, ziarul
publica şi el candidaţii oficiali ai PNL – Colegiul I: dr. I. Munteanu, Gheorghe
Iliescu, Atanasie Popovici, Dimitrie M. Ionescu, Mihai Chiriţă, Dimitrie R.
153
Ralea; Colegiul al II-lea: Gheorghe Alexandrescu, Eugen Ţintă, Constantin
Danu, Ioan Toma, Ştefan Obreja, veniţi în concurenţă cu candidaţii Partidului
Naţional Liberal din Huşi prezentaţi cititorilor de „Dreptatea”.
Întregul ziar din 30 august, 1907 se constituise într-o viguroasă tribună
de luptă şi demascare personală, prin redarea unor fapte, ale celor de la
„Dreptatea”, pentru că „Dreptatea cea adevărată”, apărând şi cu numărul 2, să
se adreseze alegătorilor colegiilor comunale ale oraşului Huşi, după ce îi
gratula cu „Onoare vouă cetăţeni ai Huşului”, pentru că prin „votul lor solemn„
dăduseră „sentinţa de moarte” tristelor personaje dintre care făcea parte şi
Cişman, vestindu-le că, chiar în acea zi – 6 septembrie 1907, urmau să meargă
iarăşi la vot pentru că la „Colegiul I se înregistrase balotaj pentru candidaţii
oficiali ai partidului”…
„La luptă, deci, cetăţeni şi triumful va fi al nostru” încheia ziarul apelul
său către alegătorii Colegiului I din Huşi.
Ca şi primul număr, ziarul din 6 septembrie era constituit din materiale,
proză şi versuri, care vizau scoaterea la iveală a ceea ce nu aveau bun pentru
comună dizidenţii lui N. Cişman faţă de cei ai lui dr. I. Munteanu în alegerile
pentru şefia primăriei oraşului Huşi.
Semnături ca acestea: Michiduţă, Omul negru, Un liberal, Nastratin,
Asistent, IGB, KIX, Cauter ş.a. arătau că lupta politică se purta nu tocmai la
suprafaţă, şi nu faţă în faţă, ci cu foarte multe dedesubturi, pe întuneric, care pe
care…
Ziarul avea formatul 34/47 cm, patru pagini şi era tipărit la Iaşi,
laTipografia „Dacia”, aparţinând perechii Iliescu-Crossu, strada Golia nr. 52.
*
Dr. Nicolae Lupu (1876-1947), locul său de
naştere şi de suflet – comuna Arsura – Huşi. A fost
medicul judeţului Fălciu şi prefect al judeţului. A intrat în
viaţa politică în 1907, în Partidul Naţional Liberal.
A aderat apoi la Partidul Ţărănesc, înfiinţat în
1918, între anii 1924-1926 fiind preşedinte al acestuia.
După crearea Partidului Naţional Ţărănesc în 1926, prin
unificarea Partidului Ţărănesc cu Partidul Naţional
Român din Transilvania, a fost vicepreşedinte şi
conducător al organizaţiei din Bucureşti.
Dr. Nicolae Lupu A fost membru fondator al Ligii Drepturilor
(1876-1947) Omului creată în 1923. În perioada 1918 – 1919 şi 1927-
1928 a fost ministru. În 1936 a fost preşedinte activ al Comitetului Naţional
pentru Pace, afiliat la Reuniunea Universală pentru Pace (R.U.P.).
În 1946 s-a desprins din P.N.Ţ, formând cu alţi militanţi Partidul
Ţărănesc Democrat.
*

154
 Duh parohial
Duh parohial, de sub conducerea preotului Constantin Damian,
apărea în 1934, la Lungeşti-Tutova şi era evidenţiată la Eparhia Huşi ca
revistă bisericească.
*

Ecouri răducănene
Ecouri răducănene, publicaţie
periodică a Parohiei romano-catolice
Răducăneni, prima apariţie în octombrie 1998,
când aflăm dintr-un comentariu intitulat „Satul
românesc, sat european”, semnat Elena Olariu,
„era coordonată de preoţii de atunci, Alois
Moraru, vicar, şi Anton Farcaş, paroh”. Ajunsă
la al 68-lea număr, în anul 8 de activitate în
iunie 2006, revista are ca redactori: pr. Cătălin-
Cristian Burcă, Ovidiu Bişog, Adrian Blăjuţă,
Irina Roca, iar coordonator – pr. Mihai
Cucuteanu.
De tehnoredactare se ocupă Ovidiu
Bişog. În timp, şi-au adus contribuţia la
apariţia ei şi: pr. Iulian Tancău, Florina şi Cristina Roca, Petronela şi
Adriana Blaj, Petronela Stoica, Mihaela Iojan.
În afara numelor citate, în Ecouri răducănene găsim nume multe care
semnează articole şi comentarii diverse, sfaturi duhovniceşti de folosinţă pentru
orice cititor, informaţii, careuri cu enigmistică cu teme cum ar fi „Sfinţii
apostoli” şi „Apărătorii bisericii”, semnate de Claudia Moraru (Pildeşti) şi
Emanuel Imbrea (Săbăoani), un concurs de articole şi poezie pentru copii între
7 şi 15 ani, cu creaţii proprii, dedicate Sfintei Fecioare Maria, note structurate
pe anumite rubrici cum ar fi aceasta
intitulată „Cursul vieţii” în care sunt
arătate persoanele care au fost botezate
sau au murit în interval dintre două
numere ale publicaţiei.
Semnează mulţi autori,
proză şi poezie, de la scriitorul
Octavian Paler la cei locali: pr. Mihai
Roca, pr. Fabian Doboş (Iaşi),
Gheorghe Hodea (cu un substanţial
„In memoriam”, închinat Papei Ioan
Paul al II-lea), Maria Mirabela
Blândă, prof. Gheorghe Chiriac,
155
Claudiu Fechete (cu un cursiv „Din viaţa albinelor”), Iorge Luis Borges,
Gabriel Trişcă (Roman), prof. Margareta Augustin, Petronela Blăjuţă, Sr.
Cristina-Evelina Gal, Bianca Faraonel, Ştefan Lucaci (Răchiteni), preot
Anton Bişoc ş.a.
„Avem timp” se numeşte tableta-poezie semnată de Octavian Paler în
„Ecouri răducănene” nr. 64, iunie 2005, din care redăm un fragment şi pentru a
pune în lumină valoarea textelor publicate: „Avem timp pentru toate./ Să
dormim, să alergăm în dreapta şi-n stânga,/ să regretăm c-am greşit şi să
greşim din nou,/ să-i judecăm pe alţii şi să ne absolvim pe noi înşine,/ avem
timp să citim şi să scriem,/ să corectăm ce-am scris,/ să regretăm ce-am scris,/
avem timp să facem proiecte şi să nu le respectăm,/ avem timp să ne facem
iluzii/ şi să răscolim prin cenuşa lor mai târziu.
Avem timp pentru ambiţii şi boli,/ să învinovăţim destinul şi
amănuntele,/ avem timp să privim norii,/ reclamele sau un accident oarecare,/
avem timp să ne-alungăm întrebările,/ să amânăm răspunsurile,/ avem timp să
sfărâmăm un vis/ şi să-l reinventăm,/ avem timp să ne facem prieteni,/ să-i
pierdem,/ avem timp să primim lecţii/ şi să le uităm după-aceea;/ avem timp să
primim daruri/ şi să nu le-nţelegem./ Avem timp pentru toate”…
Anunţând harul bisericesc sub titlul „Un nou preot din Răducăneni”
(pr. Petru Bişog, sfinţit diacon la Iaşi la 4 decembrie 2005 şi hirotonit preot în
ziua în care comunitatea sa natală sărbătorea hramul bisericii: 29 iunie 2006),
prof. Margareta Augustin întregeşte vestea cu un alt titlu „Bucuria unui nou
(nume) de preot”, informându-şi cititorii: „…Îl cunosc pe părintele Petrică de la
şcoala gimnazială, unde am avut bucuria să-i fiu şi dirigintă 2 ani de zile. Era
un elev bun, ca toţi ceilalţi, dar avea ceva ce-l deosebea totuşi de restul
colegilor. Avea o familie care şi-a dat seama ce important este un preot şi cât de
mult bine poate să facă un preot.
…Întâlnindu-mă cu el şi discutând, nu am putut să nu observ cum a
lucrat harul lui Dumnezeu în el şi l-a ajutat să ajungă preot. Un preot bine
pregătit, gata oricând să dea răspunsuri corecte, să
înveţe pe oricine, să aducă la credinţă rătăciţii, să
predice Evanghelia cu mult zel”.
După ce îl felicită „pentru efortul care l-a
depus în anii de formare”, fără a vrea să-l supere,
îi spune, totuşi: „greul abia acum începe”, dar să
nu „se descurajeze niciodată pentru că Dumnezeu
nu-i părăseşte pe aleşii săi”.
Continuând „discursul” profesoarei, pr.
Anton Bişoc scrie „Despre preot”: „Lipsa
preoţilor este cu siguranţă tristeţea oricărei
biserici”, iar subliniind rolul familiei de unde
porneşte preotul, adaugă: „o familie este primul
Pr. Petru Bişog seminar în care copiii pot dobândi încă de la
început sensul evlaviei şi al rugăciunii, precum şi
156
iubirea faţă de Biserica lui Cristos pentru care doresc să se facă preoţi”.
Ce este iubirea şi dragostea în biserica creştină şi în viaţa cotidiană ne-
o spune revista Ecouri răducănene fără a indica numele de autor: „Inteligenţa
fără dragoste, te face pervers./ Justiţia fără dragoste, te face implacabil./
Diplomaţia fără dragoste, te face ipocrit./ Succesul fără dragoste, te face
arogant./ Bogăţia fără dragoste, te face avar./ Supunerea fără dragoste, te face
servil./ Sărăcia fără dragoste, te face orgolios./ Frumuseţea fără dragoste, te
face ridicol./ Autoritatea fără dragoste, te face tiran./ Munca fără dragoste, te
face sclav./ Simplitatea fără dragoste, îşi pierde valoarea./ Vorbele fără
dragoste, te fac introvertit./ Legea fără dragoste, te supune./ Politica fără
dragoste, te face egoist./ Credinţa fără dragoste, te face fanatic./ Crucea fără
dragoste, reprezintă tortura./ Viaţa fără dragoste… îşi pierde sensul”…
Culeasă de Claudia Moraru (Pildeşti), revista publică sub titlul „Pentru
a fi Preot astăzi”: „Pentru a fi preot astăzi să ai:/ O inimă curată, plină de
iubire; de credinţă.../ O inimă care să aibă dimensiunile lumii.../ O inimă
oferită tuturor, care nu refuză pe nimeni,/ O inimă dăruită săracilor, dăruită
bogaţilor.../ O inimă fără preocupări politice exagerate,/ Dar cu sete de
adevăr, de dreptate,/ Atentă la toate.
O inimă luptătoare, dar care ştie să aştepte/ O inimă blândă,
tandră…/ O inimă milostivă care-i iubeşte pe cei păcătoşi,/ Fără a-i îndepărta
pe cei drepţi.../ O inimă care ştie să asculte, să încurajeze,/ să întărească, să
înveţe.../ O inimă care seamănă speranţă.../ O inimă care să iradieze de
credinţă/ Să posede spiritul Cuvântului.../ O inimă sfântă.
O inimă care nu cedează şi nu se descurajează./ O inimă care nu se
îndoieşte de preoţia sa.../ O inimă fără graniţe, dăruită bolnavilor,
prizonierilor.../ Tuturor celor care plâng, tineri sau bătrâni,/ Tuturor de pe
pământ, fără deosebire de rasă sau de culoare.
O inimă de apostol, plină de Duh Sfânt,/ încrezător în misiunea sa, în
ciuda eşecurilor.../ Să fie un mărturisitor a lui Cristos!/ Un trimis al Tatălui!”
O revistă bună, pentru creştini, care explică nu numai cum se
„Descoperă vocaţia” în viaţă şi care sunt „Roadele rugăciunii”, „Ce să alegi?”
în paşii pe care îi faci, dar dă şi multe „Sfaturi”, utile oricui, pentru a le
aprofunda, le explică „Ce este răbdarea?”, ce trebuie să faci ca să nu „Te
plictiseşti”, ce „Planuri de vacanţă” să-ţi faci şi să nu uiţi, nici într-un caz, să
mergi şi la biserică. „Cum poate fi vacanţa noastră frumoasă” o spune mai clar
pr. Mihai Cucuteanu (nr. 64, p. 16).
Iar dacă nu ai timp să te rogi, există, în acest caz, şi o „rugăciune de
dimineaţă” a fiecăruia (nr. 64, p. 17).
O publicaţie, probabil trimestrială, realizată pe o hârtie şi cu o literă de
calitate, în 32 de pagini, format 15/21 cm.
*

157
 Elanul
Elanul este revista editată de
Asociaţia Culturală „Academia Rurală
Elanul” şi Şcoala „Mihai Ioan Botez”
din Giurcani, comuna Găgeşti, judeţul
Vaslui. Apare din anul 1998.
Actualul colectiv redacţional este format din: Marin Rotaru,
redactor şef; Gheorghe Gherghe, redactor şef adjunct; Dan Ravaru, Teodor
Hardon, Ştefan Stan, Florin Varvara, redactori corespondenţi.
Este tipărită la S.C. Irimpex S.R.L. Bârlad. De doi ani revista apare
în fiecare lună, datorită sprijinului Centrului Judeţean pentru Conservarea şi
Promovarea Culturii Tradiţionale Vaslui.
Apare într-un tiraj de 300 exemplare care sunt difuzate prin
colaboratori şi poştă în judeţul Vaslui şi în ţară prin Biblioteca Naţională
(ISSN: 1583 - 3593), dar şi în Canada, Anglia, Franţa şi Germania.
Fiind o revistă de cultură, în paginile ei se publică articole de arheologie
şi istorie, recenzii, cronici culturale, poezie, proză.
Colaboratorii sunt cadre didactice, oameni de cultură din judeţ şi nu
numai, cu rădăcini adânci în această
parte de ţară: Depresiunea colinară
„Horincea-Elan-Prut”. Reuniţi în
Asociaţia Culturală „Academia
Rurală Elanul”, înfiinţată în aprilie
2003, aceştia îşi aduc contribuţia la
istoria şi cultura zonei, continuând o
tradiţie mai veche a scriitorului Virgil
Caraivan, născut la Şuletea, autorul
revistelor „Răzeşul” (1926) şi
Biserica veche din Moreni
„Documente răzăşeşti” (1932 - 1934).
Cele scrise mai sus de Marin Rotaru, redactorul şef al revistei Elanul
trebuie completate cu recomandarea noastră: publicaţia de la Giurcani, pentru
a-şi susţine identitatea, dar şi pentru a i se acorda meritele pe care le are, în
calitate de continuatoare a ceea ce au fost revistele lui Virgil Caraivan în zonă,
trebuie să-şi pună pe frontispiciu necesarul subtitlu: revistă de cultură şi ştiinţă.
Aceasta pentru că ea conţine multă cultură şi ştiinţă: „Mărturii istorice
privitoare la satul Rânzeşti pe Prut” de prof. Gheorghe Clapa, „Oameni de pe
Valea Elanului în istoria Inspectoratului şcolar al judeţului Vaslui” de prof.
Dumitru Apostolache, „Grumăzeşti, vechea vatră a Muntenilor de sus” de Dan
Răvaru, „Movilele şi rolul lor în peisajul geografic al Depresiunii Elanul” de
prof. Teodor Hardon, „Descrieri inedite ale bisericilor fostului judeţ Vaslui din
1894” şi „O vidomestie inedită cu slujitorii bisericilor din judeţul Fălciu la
1840” de Costin Clit; medalioane ale unor personalităţi: „Costachi Calligari

158
 „Mănăstirea Pârveşti” – în prim-plan De la noua mînăstire Moreni
autorii monografiei Marin Rotaru şi
Gheorghe Gherghe împreună cu
preotul Bartolomeu Zatângă (Vasile) 

(1852 – 3 ianuarie 1888)” de Costin Clit, „Prof. Colea Damian Gheorghe” de

Dumitru Bahrim, „N.C. Bejenaru” şi „Învăţătorul Vasile Alexa (1861 – 1928)”
de Ion Diaconu, a meritosului arheolog Ghenuţă Coman, reliefată cu ocazia
organizării simpozionului ştiinţific „Sărăţeni – 513 ani de istorie”, eveniment
creionat de prof. Laurenţiu Chiriac şi alţi publicişti, a titlului cu nuanţă de
regret şi durere „A plecat Horia Stamatin” din Bogdăneşti - Vaslui, „Familia
Talpeş – familie de ctitori”, „Profesorul Nicolae Bălan la 70 de ani” de prof. D.
Apostolache; alt gen de medalioane care aduc sufletului şi inimii de român
ctitoriile locurilor şi evoluţia lor – „Mănăstirea Moreni”, „Schitul Mera”, „Satul
şi parohia Corlăteşti”, „Mănăstirea Dimitrie Cantemir”, „Schitul Cruceanu”,
„Biserica din satul Sărăţenii de Jos, comuna Murgeni”, „Schitul Pârveşti”,
„Vechea parohie Borodeşti”, „Schitul din satul Pochidia”, toate în măsură să
îndrume credincioşii şi clericii spre noi şi noi zidiri pentru viitorime, dar
păstrându-le şi întreţinându-le pe cele amintite şi altele; prezentări de cărţi:
„Erezii şi schisme la Dunărea Mijlocie şi de Jos în mileniu I” de Nelu Zugravu,
ed. „Presa Bună”, Iaşi, 1999, prezentată de Cristian Onel, „Ghenuţă Coman” cu
subtitlul „O viaţă dedicată arheologiei” de Marin Rotaru şi Gheorghe Gherghe,
Ed. Cutia Pandorei, Vaslui, 2003, prezentată de Ion Diaconu, „Studii şi articole
privind istoria oraşului Huşi”, volum coordonat de Costin Clit şi Mihai Rotariu,
Ed. Sfera, Bârlad, 2005, prezentat de prof. Ioan Iacomi; aniversări şi
simpozioane: „Confluenţe spirituale” de Dumitru Apostolache, manifestare
desfăşurată la Vetrişoaia, prilej cu care a avut loc şi o sesiune de comunicări pe
teme de arheologie, istorie şi cultură, dar şi o şedinţă lărgită a cenaclului literar
„Ion Iancu Lefter”, cu participarea şi a notabilităţilor din judeţ, lansări de
159
volume literare cum ar fi medalionul „Ion Mâcnea Vetrişanu”, autor şi al
volumului „Un veac într-un vis”, apărut la Ed. Junimea Iaşi, 2005; „Stoişeşti –
străveche vatră de civilizaţie” etc; prezentări de acte
vechi, multe inedite, despre aşezări săteşti,
aşezăminte de cult şi de cultură, acte de împărţeală,
moşii date cu zestre, danie şi cumpărătură, dar şi
teme de o sensibilitate şi subtilitate mai deosebite:
„Mari teme ale literaturii universale şi româneşti –
Iubirea” de prof. Stan Ştefan, „Dimitrie Cantemir în
gândirea şi conştiinţa naţională română” de prof.
Gheorghe Clapa. La cele de mai sus se adaugă multă
poezie, corespondenţă a unor ierarhi bisericeşti cu
autorităţile timpului, catagrafii culese din arhive,
prezentarea unor şantiere arheologice şi comentarii
asupra vestigiilor etc.
Vasile Alecsa O revistă care trebuie citită număr de număr.
de la Vutcani Format 22x31 cm, în 20 de pagini.
∗

Farul
Farul, ziar pus în slujba averescanilor, este amintit în ziarul
Libertatea care apărea la Huşi în anul 1922, unde în numărul din 10
februarie, într-un documentar intitulat „O zi la Bârlad”, sunt trecute ziarele
care apăreau la Bârlad, unele dintre ele neîntâlnite în documentarea făcută
pentru realizarea „Istoriei presei bârlădene 1870-2003”: Vremea nouă,
Brazdă nouă, Viitorul, Farul, Tribuna Tutovei, Gazeta ţăranilor,
Cuvântul ţărănimii, Democraţia.
Farul, zice Libertatea, era condus de un oarecare Osias, „care
nesocotind şi falsificând adevărul, adresa acuzaţii neîntemeiate la adresa dr.
Friedman din Bârlad, pentru care acesta în apărare a sesizat parchetul. Dr.
Friedman pe lângă că e „un medic versat, e şi un talentat epigramist cunoscut
sub pseudonimul de Sigfried, ca publicist, şi unul dintre cei mai populari
oratori” – spunea Libertatea – Huşi din 14 februarie 1922.
*

Foaie literară
Foaie literară, revistă a cercului literar „Ion Creangă” de la Şcoala
generală din Fălciu. Era redactată de un colectiv de zece elevi, îndrumaţi de
profesorul Ion Penişoară, directorul şcolii şi profesorii Iancu Grama şi
Elena Tudorache.
În anul şcolar 1968-1969 au apărut 4 numere, trimestrial, iar de Anul
Nou un număr special, fiecare cu 40 de pagini dactilografiate.
160
 În cuprins: creaţii diverse – literatură originală („Condeie tinere”,
„Ghiozdanul cu… poveşti”), folcloristică („De la lume adunate şi iarăşi la
lume date”), rubrici permanente: „Ştiri din unităţi”, „Veşti din şcoală”,
„Aşa da, aşa … nu!”, „Prietena noastră cartea”, „Pagina veselă”, „File de
calendar”, „Poşta redacţiei”. Deci o gamă largă de preocupări, un bun prilej
de a exprima, în complexitatea ei, nevoia de cunoaştere, cum scria
cronicarul literar Miron Coldumir în ziarul „Vremea nouă” nr. 443/1969.
*
„Un slujitor al şcolii” se intitulează microportretul făcut lui Ion
Penişoară, directorul şcolii din Fălciu, realizat de Th. Pracsiu în „Vremea
nouă” nr. 1482 din 1 decembrie 1972. Se vorbeşte aici şi despre mijloacele
moderne audio-vizuale folosite în şcoală –„un magnetofon, o trusă foto, un
picup cu discuri etc.”, dar nimic despre revista şcolii „Foaie literară”
coordonată de prof. Ion Penişoară. Ce uşor uită oamenii să vorbească despre
presă şi însufleţitorii ei! Păcat!
*

Fulgerul literar
Fulgerul literar. Huşi (1918). Colaboratori: Spiru Prasin, A.
Streitman. Format 17x24 cm.
*

Gazeta conservatoare locală

Gazeta conservatoare locală apare la Huşi la 15 aprilie 1907,
existenţa ei este menţionată în mai multe articole („Cine?”; „Tactică
bizantină dar proastă”; „Salutul gazetei „Conservatoare”) din „Gazeta
Fălciului”, 22 aprilie 1907, care îi aduce mesajul de… confrate.
Era menită să „vegheze şi să susţină interesele partidului conservator” în
localitate, girant responsabil, ba chiar director al ei fiind Gheorghe Leontescu,
iar proprietar, se pare, Gr. Vericeanu, proaspăt debarcat din funcţia de primar al
oraşului, urmare a schimbării prefectului. Ca redactori autorizaţi erau
menţionate numele: Cucu, Vasile Nicolau, Andrian, Costică Pivniceru şi
Stăncescu.
Tot din acelaşi număr al „Gazetei Fălciului” aflăm cine făcea parte din
noul comitet conservator local în urma fuziunii „tuturor elementelor partidului
conservator”: Domnii generali Gh. Teleman, V. Peiu, căpitan Anibal Teleman,
Gh. Berea, N. Ioan, I. Pivniceru, D. Andriescu, Gh. Ghibănescu şi Th. Cerquez.
„Fiţuica conservatoare se indigna, chiar de la primul său număr, că
actualul primar, dl. Nicolae Cişman, îşi urmărea debitorii, acuzaţie, care era
socotită, de conservatori, o mare neobrăzare”.
*

161
 Gazeta Fălciului
Gazeta Fălciului, organ Naţional-
Liberal şi al intereselor locale, proprietar dr.
I. Munteanu, apare la Huşi la 9 octombrie
1905, scopul ziarului, spus în editorial, fiind
„de a apăra interesele locale, de a propaga şi
înlesni infiltrarea tuturor elementelor liberale şi democratice” – ce se găseau
în lupte fratricide -, dezaprobând, spunea cronicarul „toate faptele rele
săvârşite de coreligionari, cu aceeaşi energie şi francheţe, cu care vor fi
aprobate cele bune săvârşite de adversari”.
Ziarul avea formatul 32/47 cm, patru pagini şi apărea în fiecare
duminică.
Tiparul era executat la Bârlad, la Tipografia George Caţafani,
instalaţiune cu motor.
Gazeta se declara deschisă, cu coloanele sale, tuturor acelora care
vor binevoi să-i trimită informaţiuni conforme cu adevărul.
La 27 noiembrie 1905, în numărul 8, dr. I. Munteanu, proprietarul,
dădea „O lămurire” celor care-l întrebaseră: „Gazeta Fălciului” reprezintă
ideile şi interesele Partidului Naţional-Liberal din localitate sau numai
ideile sale personale? Din cauza disensiunilor politice ce existau atunci în
Partidul Naţional Liberal din localitate, pentru a nu da naştere la polemici
regretabile şi de natură a produce lupte fratricide, nu s-a consultat cu nici un
amic şi nici nu şi-a luat nici un colaborator responsabil, dar în ziua în care
toate elementele liberale se vor strânge la un loc, dându-şi mâna cu
sinceritate, atunci gazeta va trece, neîndoios, în proprietatea partidului şi
sub direcţiunea unui comitet pe care şi-l va alege partidul.
Până atunci însă coloanele rămân deschise şi la dispoziţia oricărui
membru de partid, dar sub controlul şi aprobarea proprietarului.
Şase luni mai târziu, elementele liberale aveau să se înfrăţească la
Huşi, iar liberalii, într-un singur mănunchi, aveau să se constituie în club
politic, sub direcţiunea unui comitet executiv, iar „Gazeta Fălciului” a
trecut de sub direcţiunea dr. I. Munteanu sub a unui comitet de redacţie,
care reprezenta întregul partid.
Unirea tuturor forţelor liberale a avut loc în ziua de 12 martie 1906,
când s-a constituit în comitet diriginte - care să rezolve toate chestiunile
care interesau partidul – şi s-a organizat un club politic sub denumirea
„Clubul Naţional Liberal” din Huşi, instalat în Hotelul „România”, cu
următorul comitet executiv: G. Emandi, L. Constantin, N. Cişman, A.
Triandafil, R. Gheorghiu, Gh. Vântu, A. Răşcanu, dr. I. Munteanu. Ziarul
„Gazeta Fălciului” din 26 martie publica Statutele Clubului Naţional-

162
Liberal din Huşi, votate de Comitetul executiv în şedinţa de la 19 martie
1906.
Concentrarea atribuţiilor gazetăreşti de către o singură persoană –
până la constituirea Clubului Naţional Liberal şi desemnarea comitetului de
redacţie – făcea posibilă apariţia unor anunţuri în gazetă ca acestea: „Se
aduce la cunoştinţă cititorilor noştri că publicaţia „Gazeta Fălciului” se
suspendă pentru o lună de zile din cauză că primul redactor urmează a-şi
căuta de sănătate” (nr. 29/16 iulie 1906).
La 24 septembrie, în numărul 34, la împlinirea unui an de la apariţie,
„Gazeta Fălciului” venea cu un alt anunţ: „Programul anunţat în primul
număr, în cea mai mare parte a fost realizat. Azi se impune un nou program
şi o nouă organizare pentru a asigura gazetei o viaţă lungă şi roditoare, care
cer timp şi conlucrarea amicilor noştri.
Pentru acest motiv „Gazeta Fălciului” îşi încetează apariţia sa pentru
un scurt timp”.
Într-adevăr, ziarul îşi făcuse datoria. Cu un cerc restrâns de
colaboratori, în plină guvernare a conservatorilor, mereu în conflict cu
adversarii politici, ba şi cu dizidenţii proprii, publicase articole despre
„Podgoriile noastre”, comentarii „Din moravurile noastre politice”, aspecte
din viaţa ţăranilor dar şi a târgoveţilor, iar Foiţa ziarului asigura informaţii
referitoare la „Istoria medicinii”, bolile sociale, iar de la 27 august, în
fiecare număr, dr. Nicolae Lupu, medic primar al judeţului Fălciu, publica
„Alimentaţia Ţăranului” studiu igenico-social, extras din revista „Viaţa
Românească”.
Nu lipseau articole din viaţa şcolilor, a bisericii, poezii semnate de C.
Cr. Damaschin – Huşi, ori „Cugetări” de Adela de la Huşi, rubricile
„Diverse”, „Impresii de cititor”, „Cum trebuie să mâncăm”, „Informaţiuni”,
„O lămurire”, „Bibliografie”, „De la edili”, „Epigrame”, „Poşta redacţiei”,
„Publicitate” etc.
Cursivul „Din istoria Huşului”, ca şi cel referitor la „Geografia
ţinutului Fălciu” constituiau prilej de cunoaştere în detaliu a localităţii.
*
„Gazeta Fălciului” din 1 ianuarie 1907 revenea la formatul 32/47 cm. şi
purta tot numărul 1, ca în 1905, iar pe frontispiciu, sub titlul: organ al Partidului
Naţional-Liberal, cu redacţia şi administraţia la „Clubul Naţional-Liberal”, iar
editorialul avea titlul: „Programul Partidului Naţional – Liberal”.
Ziarul din 7 ianuarie 1907 informa: „Toată corespondenţa relativ la
ziarul „Gazeta Fălciului”, precum şi abonamentele se vor trimite pe adresa:
Domnului Alexandru Gh. Răşcanu, avocat, Huşi, casierul şi corespondentul
gazetei”.
Cu ocazia Anului Nou 1907, un grup larg de membri ai Partidului
Naţional Liberal din Huşi şi judeţul Fălciu – din rândul cărora nu lipseau şi
163
semnau împreună o scrisoare – Leonida Constantin, mare proprietar, fost
senator, dr. Ioan Munteanu, fost prefect, inspector administrativ şi senator, N.M
Cişman, fost primar şi deputat, Gh.C. Vântu, profesor, fost defensor ecleziastic
– se adresau dlui Dimitrie A. Sturdza, şeful Partidului Naţional-Liberal,
reînnoindu-şi sentimentele de respect faţă de Centru – publicându-şi adeziunea
lor în ziarul cu numărul 3, anul III, din 14 ianuarie 1907.
La doi ani de guvernare a conservatorilor, „Gazeta Fălciului” din 11
martie 1907, ocupându-se de „Revoltele ţărăneşti”, acum, „când întreg nordul
Moldovei clocoteşte de zarvă”, iar căpeteniile Partidului Naţional–Liberal -
Dimitrie Sturdza în Senat şi Ionel Brătianu în Cameră, „au cerut drepturi în
favoarea împilaţilor – care opun piepturile lor gloanţelor, dacă gloanţele se vor
trimite”, ridicându-se împotriva trusturilor arendăreşti, care „duc la sapă de
lemn” pe ţăranul român”.
Examinând situaţia trusturilor de la Fălciu, ziarul arata că „mai mult de
trei sferturi din pământul de exploatare a judeţului se află pe mâna arendaşilor,
care au ridicat exagerat arenda, o falcie de pământ ajungând între 80-125 franci,
faţă de 25-30 de franci, până ieri, iar bietul ţăran trebuie să dea, căci îi trebuie
pământ pentru a-şi hrăni femeia şi copiii”.
Într-un manifest al guvernului naţional-liberal, chemat de rege la
guvernare în împrejurările grele de atunci, publicat în ziarul din 18 martie 1907,
se promiteau noi legi, „pentru că nici un arendaş sau tovărăşie de arendăşie să
nu poată ţine în arendă mai mult de două moşii, cu o întindere de cel mult
patru mii de hectare; alta pentru înfiinţarea Casei rurale care să înlesnească
ţăranilor luarea în arendă şi cumpărarea de proprietăţi, iar pământul arendat
să fie plătit cu un spor de cel mult o treime peste valoarea lui, nu ca până
acum, pedepsindu-se cu asprime cei care se folosesc de prădăciune”…
În acelaşi număr de ziar se publica o „Scrisoare către toţi cucernicii
preoţi şi învăţători din comunele rurale, care erau chemaţi „să-şi deschidă
minţile” şi să înţeleagă că nu trebuie să asculte de „şoaptele ticăloşilor”, pentru
că, chemaţi la putere, liberalii luptă să le aline ţăranilor durerile…
Dovadă stătea şi „numirea neaşteptată a dr. Lupu ca prefect al judeţului
Fălciu”, el însuşi fiu de ţărani de la Arsura.
Era informată populaţia din cine era compus „noul guvern naţional-
liberal”: dl D. Sturdza, preşedinte al Consiliului de miniştri şi ministru de
externe; dl. Spiru Haret, ministrul Cultelor şi al Instrucţiunii Publice; dl. Ion
Brătianu, ministru de interne; dl. Emil Costinescu, ministru de finanţe; dl.
Anton Carp, ministrul agriculturii, comerţului, domeniilor şi industriei; dl.
Toma Stelian, ministrul de justiţie; dl. Vasile Morţun, ministrul lucrărilor
publice; dl. General Averescu, ministrul de război.
Era dată şi lista noilor prefecţi ai judeţelor: dr. N. Lupu la Fălciu, C.
Stere la Iaşi, Grigore Vasiliu la Tutova, Spiridon Popescu la Vaslui, Gh.
Diamandi la Tecuci etc.
La 25 martie ministrul de interne informa prin ziar că „Situaţia în
Moldova se îmbunătăţeşte. Vechile focare de agitaţie sunt limitate, rămân încă
164
ocupate de trupe. În unele locuri rezerviştii chemaţi sub drapel părăsesc
bandele din care au făcut parte şi se duc singuri la regimentele lor… după
arestarea instigatorilor, prefecţii şi persoane devotate binelui public se ocupă
de împăciuirea spiritelor”.
În articolul „Consecinţele răscoalelor” semnat G. A., se recunoştea că
ele îşi au „sorgintea în adânca mizerie în care se găseşte ţăranul”. „Ţăranul
român lăsat în starea în care se găseşte astăzi constituie un obstacol la
progresele ţării şi un pericol permanent”. „Înfrângerea trusturilor arendăşeşti,
înfiinţarea Casei rurale, încurajarea şi sprijinirea obştiilor săteşti, lărgirea
dreptului de vot” erau mijloacele prin care guvernul liberal, chemat la putere, le
preconiza şi susţinea.
La Huşi, primarul Grigore Vericeanu a fost şi el revocat din funcţie, iar
comisia interimară a oraşului îl avea în frunte pe N. Cişman, ca preşedinte.
Profesorul Gh. Vântu era numit, pentru a treia oară, defensor ecleziastic.
Răspunzând unor acuzaţii ale conservatorilor, dr. I. Munteanu, în
„Gazeta Fălciului” din 8 aprilie, semna articolul „După potolire”, în care scrie
printre altele: „În ziua numirii dr. Lupu ca prefect, întregul judeţ era în plină
răscoală; devastări pe toată linia; oraşul Huşi aproape asediat de locuitorii
din Tătărăni, din Corni şi Epureni, de cei din Avereşti, Şchiopeni şi
Pogoneşti…
…După ce a liniştit judeţul, dr. Lupu s-a instalat la prefectură, unde, zi
şi noapte, a ascultat şi cercetat toate delegaţiile ţărăneşti şi pe toţi proprietarii
şi arendaşii… şi a intervenit pentru împăciuire”…
*
În fiecare an gazeta îşi începea numărătoarea de la numărul 1. Nici anii
de activitate nu erau notaţi cu precizie. Astfel, anul I de activitate începe în
octombrie 1905 şi durează până la 25 decembrie 1905, interval în care apar 12
numere; anul II începe din ianuarie până la 24 septembrie 1906, când apar 34
de numere.
Anul III al „Gazetei Fălciului” începe la 29 iulie 1907, când reapare cu
numărul 1 şi are notat pe frontispiciu, ca subtitlu, „organ al intereselor
generale”, pentru că, explica dr. I. Munteanu, iniţiatorul ei, partidul venit la
putere n-a ştiut să-şi păstreze unitatea şi au apărut dezbinările. Aceasta a făcut
ca foaia, nemaiputând reprezenta unitatea partidului, dar pentru a-şi recăpăta
individualitatea şi libertatea de acţiune, trece din nou sub direcţia iniţiatorului
său, dar, păstrându-şi pe frunte scrierea: „apare sub direcţiunea unui comitet”.
Ziarul se micşorase la formatul 27/40 cm.
Amintindu-şi că în perioada 1901-1902 dr. I. Munteanu fusese primarul
Huşului, acum se adresa iarăşi cetăţenilor să-l ajute să realizeze un program de
aducere la Huşi a apei potabile, vizând, neîndoios, postul de viitor primar.
De altfel, în iulie 1907, I. Munteanu era preşedintele comisiei interimare
la Huşi.

165
 În ziarul din 5 august 1907 proprietarul ziarului nu numai că revenea la
ideea din 29 iulie, referitoare la ajutorul pentru aducerea apei la Huşi, dar punea
alături şi un alt articol „Omul negru al Huşului”, în care îl prezenta total
nefavorabil pe N.M. Cişman, fost câtva timp în urmă preşedintele comisiei
interimare şi coleg apropiat de partid. Iar lupta dintre cei doi se dă număr de
număr, până la consumarea alegerilor comunale.
*
Dincolo de luptele politice, gazeta intereselor generale de la Fălciu, în
numărul său din 22 august 1907, consemna şi un fapt mai plăcut: decorarea de
către rege a lui Dimitrie C. Goian, locuitor şi proprietar din Bazga, cu medalia
„Răsplată muncii pentru biserici, clasa I”, în ziua de 12 august 1907.
Medaliatul construise în cătunul Bazga, locul său de naştere, o biserică
de o rară frumuseţe, pe care o începuse la 12 mai 1900 şi o terminase complet
la 8 septembrie 1905 – când a şi fost sfinţită de către Episcopul Huşului, dr.
Canon Arămescu Donici.
*
În iunie 1912 reapare „Gazeta Fălciului”, organ al Partidului Naţional
Liberal, sub conducerea unui comitet, purta numărul 1, Ediţia a II-a, tipărit la
Huşi, la Tipografia Constantin S. Leţcae, director Alexandru Gh. Răşcanu.
Apariţia gazetei îşi avea rostul ei, prin aceea că „la Huşi, de zeci de ani,
Partidul Naţional Liberal era frământat de lupte intestine, izvorâte din ambiţii
nejustificate”, iar ziarul avea „menirea să îmbunătăţească ideea liberală a
scăpării de toate relele”.
Redactorii vizau „pregătirea opiniei publice pentru reformele mari pe
care partidul le voia desăvârşite pentru ca oamenii politici, gata de sacrificii şi
dezbrăcaţi de patimi, să lupte pentru triumful ideii, nu pentru dânşii”
(Al.Gh. R.).
Ca şef al partidului liberal în judeţ era desemnat Emanuel Porumboiu,
fost ministru, iar la întrunirea din 6 iunie, de la Clubul liberal, conducerea
acţiunii era încredinţată unui comitet din care făceau parte: Gh. Vântu, profesor
de gimnaziu, D. Dobreanu, fost primar, mare proprietar, şi Irimia Gheorghiu,
avocat, fost deputat.
Referindu-se la „Chestiuni edilitare” Irimia Gheorghiu pleda pentru
realizarea neîntârziată a unui plan al oraşului, lucrare prezentată de legiuitorul
de la 1899 în legea pentru organizarea comunală, impusă a se realiza în 4 ani,
adică până în 1903, dar rămasă neîndeplinită şi în iunie 1907…
*

Gazeta Fălciului
Gazeta Fălciului, organ oficial al
Partidului Naţional-Ţărănesc din sectorul Fălciu,
redactor Th. Şovoială, apare sub conducerea
unui comitet la 21 mai 1936, în preajma
166
alegerilor comunale de la 27 mai.
Redacţia şi administraţia în Fălciu, tipografia Gh. Cerchez – Huşi.
Format 24/31 cm. În patru pagini.
Gazeta apărea în urma hotărârii luate de conducătorii Partidului
Naţional Ţărănesc din sectorul Fălciu, avocatul N. Pruncu, şeful de partid al
sectorului, subliniind în „Cuvânt înainte”: „În vremurile grele în care trăim
şi ne zbatem, când abuzul guvernează şi drepturile cetăţeneşti sunt călcate
în picioare, când minciuna capătă loc de cinste şi ghioaga a devenit
argument suprem de convingere, apariţia unei gazete de apărare a
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, de propagandă şi educaţie
cetăţenească şi politică, era dorită şi aşteptată”.
Din economia textului semnat de N. Pruncu, se înţelege că profesorul
Mihai Ralea era vicepreşedintele organizaţiei, Panait Lupu, secretarul
organizaţiei, N. Pruncu, şeful sectorului Fălciu al organizaţiei – care avea şi doi
subşefi de sector: dl. C. Cruceanu, avocat, pentru comunele Fălciu, Vetrişoaia
şi Berezeni, cu satele şi cătunele aparţinătoare; I. Chirichiţă, învăţător, al doilea
subşef pentru comunele Jigălia şi Găeşti cu satele lor.
Subşefii erau numiţi de organizaţie.
Pentru că alegerile comunale de la 27 mai 1936 erau aproape, alegătorii
erau îndrumaţi să voteze cu încredere Lista Partidului Naţional Ţărănesc cu
semnul „Cercul”, reamintindu-le că „timp de 15 ani, Partidul Naţional Ţărănesc
n-a dezertat de pe frontul de luptă, el fiind reprezentantul vajnic şi susţinătorul
intereselor celor 80% din populaţia ţării – ţărănimea”.
Îndemnaţi să zdrobească prin votul lor, puişorii de şerpi de la liberali –
şi prin ei pe balaurii cei mari de la Centru, care cu otrava lor înveninează
ţărănimea – votanţii puteau să facă o bucurie fiilor sufleteşti ai judeţului – dr.
N. Lupu şi profesor Mihai Ralea „ai căror ochi veghează necontenit şi
lăcrămează pentru suferinţele ţărănimii noastre necăjită şi obidită”.
Lista Partidului Naţional Ţărănesc cuprindea pe: Constantin Cruceanu,
Hritu Sima, Ştefan Ţolea, Gh. Măcărescu, Şt. Zaharia, Hristachi Giurcăneanu,
Ion Gh. Neculea, Ioan A. Achim, Gh. Huzum, Mihai Mihordea, Gheorghe
Păsărel, Constantin Cardaş, Constantin Crăciun, L. Codrescu, I.I. Gârgâză,
Dumitru Colceru, Neculai Belivacă, Neculai Marchidan, iar delegaţi şi asistaţi:
preot Ştefan Verdeş, D. Tănăsescu, Gh. Ivanovici, Gav. Colceru.
Alegerile comunale din 27 mai dădeau prilejul confruntării electorale a
două partide, cu două liste, una liberală, aparţinând partidului condus de
Gheorghe Tătărăscu, preşedintele Consiliului de Miniştri, aflat de patru ani la
guvernare, şi Partidului Naţional Ţărănesc, care avea în frunte pe I. Mihalache.
Într-un articol, gazeta relata despre desfăşurarea manifestaţiei Naţional
Ţărănistă de la Fălciu din ziua de 3 mai unde au cuvântat fruntaşii partidului de
la Huşi, dar şi întrunirea liberală, unde pe listă figura Iacobiţă Filipescu „care
trecuse mai întâi pe la Naţional Ţărănişti şi legionari, iar acum visa scaunul de
primar la Fălciu”.
167
 Următorul număr al „Gazetei Fălciului” apărea la 25 octombrie şi
prezenta „Marea manifestaţie de la Arenele Române”, când s-a sărbătorit 10 ani
de la fuziunea Partidului Naţional cu Partidul Ţărănesc – la care slujba
religioasă a fost oficiată de 100 preoţi, membri ai partidului – organizaţia de
Fălciu fiind reprezentată de aproape 100 de membri”.
La sfârşitul sărbătoririi, delegaţia judeţului Fălciu a fost invitată de dl.dr.
Lupu şi prof. Mihai Ralea la o masă prietenească la restaurantul „Continental”.
Au luat parte Panait Lupu, deputatul N. Pruncu, fost prefect al judeţului Fălciu
– scria gazeta.
„Gazeta Fălciului” nu mai apare în luna noiembrie şi începutul lunii
decembrie 1936 pentru că nu avea obţinută autorizaţie de la Ministerul de
Interne. Numărul 3 apare la 25 decembrie 1936 şi publică Mesajul Tronului
către Ţară şi îndemnul Majestăţii Sale la unire a forţelor politice, Apelul la
Unire fiind comentat de prof. Mihai D. Ralea.
*
Mihai Ralea (1896-1964) este strâns legat de oraşul Huşi şi judeţul
Fălciu, fosta sa casă şi via de la Dobrina parcă-l aşteaptă şi astăzi, pe el, pe
Catinca Ralea, fiica sa, şi pe Emanoil Petruţ-actorul, ginerele lui Ralea.
S-a afirmat din tinereţe în viaţa politică a Huşului dar şi a ţării, teza sa
de doctorat (1923) purtând titlul „Ideea de revoluţie în doctrinele socialiste”.
A făcut parte din aripa stângă a Partidului Naţional-Ţărănesc, după ce a
cochetat şi el cu liberalismul. Sociolog, psiholog, eseist şi om politic de
profunzime, a condus revista „Viaţa românească” din 1933, a militat împotriva
fascismului şi revizionismului.
După ce în 1938 a părăsit Partidul Naţional Ţărănesc a înfiinţat
Partidul socialist ţărănesc, care, în 1943, s-a alăturat Frontului patriotic
antihitlerist. După 1944 a ocupat importante funcţii politice şi obşteşti.
*

Gazeta de la Bârlad
Gazeta de la Bârlad este menţionată de ziarul „Românul” din 17
august 1873, pagina 721, la rubrica „Ziarele ale căror date nu ni le aducem
aminte”.
Într-o următoare casetă intitulată „Ziare române care au apărut în Dacia
de la 1825 şi până azi” era pomenit ziarul „Semănătorul” care a apărut la
Bârlad la 27 septembrie 1870, fondat de Ion Popescu de la Liceul „Codreanu”.
*

Gazeta Huşilor
Gazeta Huşilor, ziar local de luptă
spirituală şi ideologică, de informaţii şi discuţii
libere, director Octavian Gâdei, redacţia şi
administraţia la Tipografia Zanet Corlăţeanu,
168
bilunar la 1 iulie 1937, în numărul 10, anul I, publica articolul intitulat
„Izbânda democraţiei” în care comenta însemnătatea „alegerilor de
duminică”, în care „huşenii s-au aşezat în rândul oraşelor a căror populaţie
ştie ce vrea şi care nu se lasă înşelată” de propaganda naţionaliştilor.
„După succes – dl I.G. Vântu ne vorbeşte de felul „cum vede
rezultatul alegerilor şi despre planuri de viitor” este titlul discuţiei – din
pagina a IV-a, în care redactorul Vig primeşte mărturisirile primarului de
Huşi, hotărât să treacă la recepţia uzinei electrice, a liniei ferate, fiind
preocupat de stabilirea unui plan gospodăresc pentru 5-7 ani, din care să nu
lipsească canalizarea târgului şi deschiderea unui câmp de lucru pentru
„cine va veni apoi în fruntea Comunei”.
„Ni s-au întors studenţii” era titlul unui articol din pagina de
divertisment intitulată „De ale noastre” şi care era avancronica unei
informaţii din ziarul nr. 14/1 septembrie 1937, care îi socotea ca făcând
parte din redacţie pe studenţii I. Săvescu, Dinu Spătaru şi V. Gheorghiu, cu
precizarea: „pseudonimele sunt întrebuinţate numai de domnii
redactori. Colaboratorii îşi semnează articolele”.
De aici semnăturile din ziar: Octavian Gâdei, D. Mercaş, D.
Climescu, Anişoara Serafim, V. Al. Capeleanu, T. Sihastru, C.O. Sandi, Şt.
Misalea, drd. George Z. Corlăţeanu, D. Pârâu, Emil Răteanu, A. Harnagea,
M. Rachbuch, A.D. Corne, Nae Popescu, Mihnea Baltag, Tevy Plem, L.
Arijoreanu, Aurora Şuşnea, Trăian Băsescu, I. Şilman, Gh. Cotescu,
Năstase R. Popescu, dar şi S.T., Kiung-Fu, Magister, D.C., Geco, Ics etc.
„Ascultă tineret!” – li se adresa Octav Gâdei celor cărora „nimeni nu
le-a vorbit sincer şi adevărat.” Nici profesorul, nici prietenii, nici politicienii.
De aceea ei „învaţă doar să pună mâna pe o oarecare diplomă” pentru a „căpăta
o slujbă”. Celor care „ajung o păpuşă în mâna politicienilor” autorul le
reamintea că „Franţa, Italia, Rusia, Germania sunt astăzi aşa cum sunt, datorită
numai muncii unui tineret muncitor şi entuziast, ce şi-a jertfit şi viaţa pentru
idealurile făurite de el şi realizate tot de el”.
Tineretul era chemat către lumina cărţii, către „dreptate, adevăr şi
libertate”, împotriva întunericului, a bigotismului şi superstiţiilor, a avarismului
şi alcoolismului, alături de şcoală şi de biserică”.
„Pentru dumneata, dudie!” – scria Dinu Spătaru, articolul adresat celei
care „bătea trotuarele”, aruncându-ne „în nas mirosul unui fard şi al unui
parfum, care vrea să acopere o epavă fizică şi morală.”
„Contemporanelor” se intitula o epigramă nesemnată:
„Fete dulci, sclave – stăpâne,
Care nu vă-ncape loja,
Din voi, oare, ce-ar rămâne
De-aţi da jos fardul şi oja?”

169
 Sau „Unui ziarist cu „fustă”:

„Fiindcă mâna-ţi trebuie

Să grijeşti altarele,
Barba 'n locul tău gândeşte
Şi scrii cu… picioarele”.

Rostul tinerilor în viaţă îl spunea „Gazeta Huşilor” în reportajul:

„Echipa regală studenţească în plină activitate la Dodeşti. Lucrări înfăptuite.
Lucrări în curs de înfăptuire. Planuri de viitor, nădejdi, iluzii şi mici
descurajări. Aspectul satului după trei ani de muncă constructivă” aducea în
atenţie ceea ce realiza în localitatea natală, Victor Ion Popa – unde echipa
studenţească, de sub conducerea sa, clădise şi dăduse în funcţiune o baie
comunală, lucra la canalizare, la pietruirea drumurilor, realizarea unor cişmele,
a unui pod peste râpa satului…
„Gazeta Huşilor” a avut spaţiu redacţional şi pentru preoţime, mai ales
pentru Episcopia locală. Mai întâi a fost luată „în vârful peniţei” acţiunea
episcopiei de a fi deschis o „Sfântă crâşmă” oficiată cu sobor de preoţi,
răspunsul sfinţirii localului dându-l dascălii (ziarul din 1 august, 1937); apoi
unor „cuvioşi” de la episcopie li s-au rezervat epigrame (1 septembrie), după
care informarea publicului că Agafiei Maţoianu, călugăriţă, i-a murit la Bârlad
copilul de 6-7 luni (15 septembrie); tot la 15 septembrie „Gazeta Huşilor”, în
pagina a IV-a publica două documentare sub titlul: „Un prim capitol trist din
istoria Episcopiei noastre. Acum 2000 de ani, a spus Domnul Iisus zarafilor din
biserică, iar noi le spunem celor de astăzi: „Casa mea, casă de rugăciune este,
dar voi aţi făcut-o peşteră de tâlhari”.
Într-un prim articol, nesemnat, era criticat comerţul cu lumânări
practicat de Episcopie, care sancţiona preoţii care nu cumpărau, pentru
bisericile în care lucrau, lumânări de la Episcopie: preotul Alexandrescu fusese
suspendat 7 zile, iar preotul V. Popa din Gugeşti – trimis în primăvara anului
1936 la mănăstire pentru 30 de zile. Celălalt articol era semnat de Aurora
Şuşnea, fiica preotului Gh. Şuşnea, fost referent cultural la Episcopie şi
îndepărtat de episcopul Nifon; se relatau şi cazurile îndepărtării din calitatea de
referent la Episcopie şi a preoţilor Luntraru şi Ursăcescu, în locul lor fiind aduşi
„periuţele” Episcopului.
Ziarul din 1 octombrie vestea că „din cauza aglomeraţiei de material,
articolul domnişoarei A. Şuşnea va apărea în numărul viitor al gazetei”, dar
pagina a IV-a era rezervată celui de „Al doilea capitol din istoria Episcopiei
noastre: Opera culturală şi religioasă a Sf. Episcopii”.
„În timp ce se cheltuiesc sute de mii de lei cu refacerea zidurilor şi
Palatului Episcopal, pentru opere culturale misionare şi filantropice nu se
cheltuieşte nici un sfanţ de conducătorul Episcopiei”.
Materialele apăreau fără semnătură. Într-un prim articol se comentau
datele din Darea de seamă a gestiunii financiare pe 1936-1937 şi a bugetului pe
170
1937-1938 a Sfintei Episcopii şi se trăgea concluzia că în timp ce pentru
„construcţii la Palat, atenanse, cancelarie, împrejmuiri şi mobilier s-au cheltuit
sume mari, pentru operele culturale, misionare şi filantropice s-a făcut foarte
puţin. Se critica Episcopia pentru că nu şi-a plătit muncitorii şi firmele
constructoare, faţă de care a rămas în debit cu sume mari. De asemenea, faptul
că administratorul I.Popescu avea salariu mare, superior preoţilor, că Episcopia
a achiziţionat un automobil nou cu 250.000 lei, deşi putea să-l mai folosească
pe cel vechi, că episcopul Nifon nu calcă pe urmele iluştrilor episcopi
Melchisedec şi Veniamin Costachi…
„A mai bună afacere: lumânările”, „Cei trei muşchetari ai Sf. Episcopii”
– administratorul I. Popescu, preotul V. Cehan – protoereu şi preotul Spiru
Apostol – zis burcică, consilier – „O nouă afacere” erau titlurile altor articole.
În ultimul se relatau încercările Episcopiei şi ale conducătorului ei de a comasa
cele 200 ha de pădure dată de stat în folosinţă mânăstirii Adam din judeţul
Tutova, 100 de hectare – mânăstirii Dobrovăţ din Judeţul Vaslui, cu cele 300 de
hectare de la Rusca – Fălciu, aflată în exploatare şi a le preschimba cu alte 600
de hectare pădure-codru de la Drăgan, P.S. Nifon punând, astfel, de o afacere
de…. circa 50 milioane lei. Plus aservirea maicilor de la Adam şi a
călugăriţelor de la Dobrovăţ, nevoite să se milogească în viitor la Huşi pentru
„o căruţă cu lemne”.
Într-un al treilea „capitol trist din istoria Episcopiei noastre”, un
articol „O tragedie unică în analele bisericii noastre” trata despre
„prigonirea stareţei de la mânăstirea Adam până dincolo de moarte”:
„…Maica Paraschiva Mieluşevici, o femeie cultă, cu suflet ales, de viţă
de boier, înrudită cu Grecenii, avea în urma îndelungatului timp de conducere
o experienţă bogată. Apoi, sub conducerea ei, mânăstirea a cunoscut cele mai
frumoase zile de linişte şi armonie. Cearta, zâzania, vrăjmăşia, bisericuţele şi
dihonia nu erau cunoscute de maicile mânăstirii Adam.
Cu venirea Episcopului Nifon, lucrurile s-au inversat… Văzându-se
umilită fără nici un motiv, dar absolut fără nici unul, Maica Mieluşevici,
dimpreună cu alte 14 maici persecutate, au plecat pentru câtva timp din
mănăstire. La întoarcere nu au mai fost primite. Ba mai mult, li s-a dat ordin
de către P.S. Episcop să nu mai steie nici în eparhie. Orice rugăminte, orice
intervenţie, orice cădere în genunchi, cu plecăciuni şi temenele , au fost
zădarnice.
Din cauza acestei hotărâri nemiloase, Maica s-a văzut nevoită să apuce
drumul pribegiei, cu un singur şi simplu geamandan. Acesta reprezenta averea
Maicii, munca ei de 60 de ani şi tot ce agonisise în acest timp. Nici măcar
icoana la care se ruga, proprietate exclusivă a ei, nu i s-a dat.
…Îşi ducea acum zilele într-o chilie mizeră şi igrasioasă a mânăstirii
Buciumeni din judeţul Tecuci, căci P.S. Nifon, bunătatea personificată, nu
putuse fi înduplecat ca să lase să se strecoare o rază de lumină şi de îndurare
din inima sa.
171
 După doi ani de suferinţă, de boală, de supărare şi de amărăciune
Maica – stareţă moare în Mânăstirea Buciumeni, departe de Mânăstirea sa,
unde copilărise, unde crescuse, unde fusese stăpână mai bine de 35 de ani.
…Vlădica Nifon, la cererea maicilor, precum şi la cererea rudelor de a
permite ca Maica Mieluşevici să fie îngropată la Mânăstirea ei, nu dă voie ca
maica să fie îngropată la Mânăstirea Adam sub nici un cuvânt.
Totuşi Maica a fost îngropată la Adam, dar aceasta datorită ordinului
prefectului de Tutova, Guriţă, care văzând neomenia de la Huşi, a intervenit
domnia sa, punând astfel capăt unui scandal”.
Ziarul publica şi o scrisoare expediată de maica Paraschiva Mieluşevici
fratelui său C. Filipescu, Timişoara, 12 IV 1936, din care spicuim:
„…Toată lumea e scandalizată de purtarea banditească şi nemaiauzită
a hoţului de la Huşi. Mânăstirea e de necunoscut şi toată administraţia şi
conducerea e dată complet pe seama preoţilor. Prefectul a fost foarte drăguţ cu
mine şi mi-a dat tot concursul. Dar singură şi slabă, dezorientată de lovitura
primită, şi fetele mele fricoase, înspăimântate şi neobişnuite cu asemenea
lucruri, ei tăbărâse ca corbii pe mine, n-am mai avut puterea să judec clar şi să
iau o decizie urgentă şi bună. Şi-apoi eu credeam că totul se va tranşa şi voi
rămâne.
…Eu vreau să treci pe la Adam, altfel nu faci nimic, sau procedează
cum crezi tu ca să-mi scoţi cufărul cu strictul necesar, hainele de
înmormântare şi măcar puţină lenjerie”…
Ziarul s-a ocupat şi de alte aspecte de la Episcopie. Aurora Şuşnea a
scris în numerele următoare despre câştigarea de către tatăl ei, preotul Şuşnea,
a procesului cu Episcopul, dar încadrarea lui pe post s-a desăvârşit numai
după ce P.S. Nifon a plecat de la Huşi.
Sub titlul „Din cugetări şi maxime” culese de Episcopul Nifon
Criveanu” – ziarul publica, nu întâmplător, o suită… literară:
Cine n-are caracter, nu-i om; e un lucru (Chamfort); Numai sufletele
mari ştiu câtă glorie este în a fi bun (Fenelon); Bunătatea este fondul sufletelor
alese (V. Hugo); Modestia falsă este cea din urmă rafinare a vanităţii (La
Bruyére); A greşi este omenesc, a stărui în greşeală e diavolesc (Seneca); Voiţi
să cunoaşteţi pe un om? Puneţi-l într-un rang mare (Pitacus); Voiţi să ştiţi cât
preţuieşte un om? Ascultaţi-l! Studiaţi-l în legăturile sale cu cei mai mici decât
el (F. Pécaut); Nu-i luaţi omului de rând minciuna! Îi veţi lua odată cu ea,
fericirea lui (H. Ibsen); Pasărea vicleană dă singură în laţ (Neculcea).
*
La rubrica „Cronica socială”, articolul „Loturile şcolare şi bisericeşti”
semnat de Dumitru Pârâu, agronom, scotea în evidenţă că pe cele 3-5 hectare
teren arabil, primite de şcoală sau biserică la „reforma agrară”,cultivate de
învăţător şi preot, într-un mod mai raţional decât a ţăranului comun, ar fi trebuit
să dovedească succesul în agricultură. Din nenorocire, loturile şcolare şi

172
bisericeşti sunt un model de paragină, fără investiţii, fără cultură raţională, doar
un prilej de încasat dijmă de cei în care se pusese atâta nădejde.
Agronomul cerea cultură model, încercări şi demonstraţii practice, atât
pentru copii cât şi pentru plugari, care trebuiau să înveţe cum să-şi lucreze
ogorul, dar mai ales pentru şcoală şi biserică – ca experimentatori.
*
„Mămăliguţă democrată” era intitulat articolul semnat de Oct. Gâdei,
care sintetiza rezultatul alegerilor judeţene, în care Partidul Naţional
Ţărănesc a pierdut din popularitate, iar Partidul Cuzist a câştigat în rândul
ţărănimii, nu suficient, pentru că Partidul Liberal, deşi după patru ani de
guvernare, îşi păstrează simpatiile, câştigând alegerile.
Somnolenţa ţărăniştilor locali era ironizată cu cele scrise în titlul
articolului (1 august 1937), dar îi chema şi la responsabilitate: „rezultatul de
la alegerile judeţene va fi o învăţătură, ce nu se va uita, pentru
mămăliguţele noastre democrate”.
Alegerile situând Partidul Naţional Ţărănesc în fruntea partidelor din
opoziţie, desemnându-l „ca succesor al actualului guvern”, ziarul rezerva
spaţii pentru cooperaţie în agricultură, aplicarea Legii de organizare şi
încurajare a agriculturii, insistându-se asupra importanţei Camerei Agricole
a judeţului Fălciu, care avea în frunte pe deputatul Emil Emandi.
În suita de articole „Moldova acum 300 de ani”, spicuiri din
mărturiile vremii, erau relatate însemnările arhidiaconului Paul de Alepp
care a călătorit prin Moldova şi Muntenia între anii 1650-60 ca însoţitor al
patriarhului Antiohiei, Macarie, despre care B.P. Haşdeu spunea că „acesta
e cel mai preţios document asupra vieţii domestice a românilor din secolul
al XVII-lea” şi descria: locuinţele, îmbrăcămintea femeilor şi a fetelor,
masa la Curtea domnească, religiozitatea românilor, cum arăta Baia zidită
de Vasile Vodă la Iaşi, cu „cabine sau chilii” de îmbăiere etc.
„Un mic istoric al unei mari înfăptuiri gospodăreşti” era începutul
comentariilor la o realizare necesară celor din judeţul Fălciu: târgul
săptămânal de la Drânceni şi înzestrarea localităţii „cu cel mai mare, cel
mai sistematic şi cel mai frumos pod plutitor de pe Prut, căruia, deşi tardiv,
i s-a organizat şi o sfinţire preoţească, oficiată de preotul Penişoară, cu
participarea populaţiei satelor de pe ambele maluri”…
Deosebit de podul de la Drânceni, realizat de Camera de comerţ şi
industrie din Huşi, în ziar erau menţionate şi alte înfăptuiri edilitare:
terminarea şi sfinţirea podului de beton de la Ralea, în prezenţa primarului
I.G. Vântu, a prefectului D. Enciu şi a preotului A. Popescu, construirea pe
şoseaua naţională Huşi Crasna a opt poduri – patru de beton şi patru de fier
cu tablă ondulată, sistem american – pietruirea cu piatră cubică a străzii I.
Mârza – Primărie – Gară, terminarea liniei ferate Crasna – Huşi, „pe care
vor începe să circule şi trenurile de persoane” etc.
173
 „Gazeta Huşilor” avea şi preocupări organizatorice, cum ar fi aceea
care începe cu nr. 14 al ziarului în care publică „Apelul adresat cetăţenilor
oraşului Huşi şi judeţului Fălciu” pentru ridicarea unui bust lui Mihail
Kogălniceanu, în care scop deschide o listă de subscripţie.
„Conacul lui Mihail Kogălniceanu de la Râpi este o ruină istorică în
loc să fie un monument istoric.
Activitatea lui de avocat de la Tribunalul Fălciu, concretizată în
nenumărate dosare, a fost distrusă vânzându-se întreaga arhivă la
kilogram.
Nu am fost în stare să păstrăm nimic despre M. Kogălniceanu.
Cetăţenii oraşului şi judeţului erau chemaţi să ajute la repararea a
ceea ce s-a greşit „prin nepăsarea noastră criminală”.
„Doi fălcieni – M. Kogălniceanu şi Antioh
Cantemir” – primul la 120 de ani de la naştere, iar al
doilea 229, era un cursiv din care desprindem cum
era democratul M. Kogălniceanu dintr-o întâmplare
preluată şi reprodusă din „Adevărul Literar”: „…lui
Kogălniceanu notarul îi închisese vacile la obor.
„Notarul mulţumi la salutarea primită, fără
să observe că are în faţă pe ministrul Kogălniceanu.
Kogălniceanu, puţin cam jenat, îşi declină calitatea;
dar notarul îi răspunde scurt: „Miniştrii fac legile,
ei trebuie să se supună mai întâi lor”.
Faţă de un asemenea dialog, Kogălniceanu
Mihail Kogălniceanu plăti oborul, scoase vacile şi, peste câteva zile, când
1817-1891 veni zapciul plăşii pe la el, îi dete o răsplată pentru
notar şi-l trecu şi pe tabloul decoraţilor”.
La acţiuni organizatorice poate fi trecută şi organizarea kermezei de
„Gazeta Huşilor” pentru ridicarea bustului lui Kogălniceanu, numai că,
popularizată în fel şi chip, rezultatul a fost un fiasco: cheltuielile, mai ales cu
orchestra dlui Vintilă şi muzica militară adusă de la Regimentul 25 infanterie
Vaslui, au fost superioare… veniturilor (ziarul din 1 septembrie 1937).
*
Nu numai de „Cronica cinefilă” se preocupa ci şi de aducerea
spectacolelor cinematografice, în perioada când cei cu difuzarea filmelor
intrau în vacanţă. Pentru ca huşenii să nu fie lipsiţi de cinematograf,
„Gazeta Huşilor” va aduce la începutul lunii septembrie celebra comedie:
„Timpuri noi”, cu cel mai mare comic al ecranului Charle Chaplin”, anunţa
gazeta şi argumenta: „Timpuri noi e primul lui film sonor, în care Charlotte
vorbeşte, lucrează şi cântă”.
Erau prezente în paginile ziarului şi alte materiale care priveau viaţa
culturală a localităţii. „Nu e posibil să avem o bibliotecă?”; la rubrica
„Carnetul meu” erau popularizate volumele apărute în librării „Fata
174
moartă” roman de Ion Missir; „Drumuri albastre” de C. Argeşeanu;
„Vagabonds”, de Knut Hamsun; „Figuri dispărute”, de I. Petrovici;
„Domnia lui Carol I”, de M. Polihroniade şi Al. Hristian; „Trei maeştri” de
Şt. Zweig etc.
Apăreau multe epigrame, fabule, poezii, proză literară, anunţuri şi
informaţii de la expoziţii şi spectacole, unde semnau mai ales Dinu Spătaru
şi Octavian Gâdei.
Nelipsită era rubrica „Din cutia cu noutăţi” referitoare la viaţa
politică internă şi internaţională, dar şi „Poşta redacţiei”.
Articolele de fond, cu titluri ca acestea: „Puţină doctrină
democratică”, „Revoltaţi-vă pachidermelor”, „Ne trebuie un om!”, „Vin
alegerile”, „Domnule cetăţean”, mai toate semnate de Octavian Gâdei,
dădeau greutate ziarului pentru că răspundeau unor necesităţi ale
locuitorilor, desluşindu-le înţelesurile politicii şi ale vieţii cotidiene.
Format 32/47 cm; Atelierele Zanet Corlăţeanu Huşi.
*
Evocarea personalităţii lui Mihail Kogălniceanu de către gazetarii de la
„Gazeta Huşilor” era complet justificată. Mai ales că era vorba despre cel care
trăise la Huşi şi împrejurul Huşilor – la Râpi, unde, din proprietatea familiei nu
mai rămăsese nimic.
Iată un episod care pune în valoare preocuparea politicienilor din trecut
pentru a-şi demonstra intenţiile, care, până la urmă, s-au pierdut pe drum.
La Sesiunea extraordinară a Adunării Deputaţilor din 28 februarie 1892,
Domnul Poenaru-Bordea dădea citire următoarei propuneri:
„Domnilor deputaţi,
Timp de peste o jumătate de secol numele lui Mihail Kogălniceanu
răsună neîntrerupt în istoria contemporană a României. Nu este un ram al
activităţii naţionale în care acest mare bărbat să nu fi ocupat un loc important
ca iniţiator şi călăuzitor.
Bărbat de stat în toată puterea cuvântului, el a pus o mână fecundă şi
energică în rezultate la toate reformele politice şi sociale prin care a trecut
patria noastră în timp de cincizeci de ani. Muncii sale neobosite îi revine tot
dreptul de recunoştinţa ţării pentru faptul emancipării unei a patra parte a
pământului românesc din mâinile străinilor.
El a dat un mare şi nepreţuit ajutor dezvoltării ştiinţifice a ţării.
Iniţiativei sale se datorează înfiinţarea universităţilor româneşti. Publicaţiunile
lui au deschis calea investigaţiilor istorice. Tot ce atingea propăşirea naţiunii
îl interesa, îl punea în mişcare. El a murit cu condeiul în mână, scriind, cu
câteva săptămâni numai înainte de a se despărţi de noi, pagini elocvente ale
istoriei făcute şi trăite de dânsul, care vor rămâne un monument nepieritor al
numelui lui şi al literaturii noastre.
Ca toţi bărbaţii marii generaţiuni, căreia România datoreşte
recunoaşterea sa , trăind numai în lucrare şi muncă, de a căror rezultate ne
175
bucurăm şi ne fălim astăzi, Mihail Kogălniceanu nu numai că nu a lăsat
familiei sale o avere, dar a murit împovărat de grele datorii.
Îndeplinind o datorie către memoria acestui însemnat bărbat al
neamului nostru, propun ADUNĂRII următorul:

PROIECT DE LEGE
Articol unic. Proprietăţile defunctului Mihail Kogălniceanu „situate în
Dobrogea şi anume: Murfatlar cu diferitele trupuri în întindere de 1300 hectare,
Tatlageac în întindere de 1.100 hectare, Cecige-Ilanlik de 900 hectare, Tuzla de
625 hectare, Anadolkioi-Peritlea de 520 hectare, astăzi rămase moştenitorilor
săi, sunt şi rămân scutite, atât pentru trecut cât şi pentru viitor, de plata ratelor
pentru pământurile cumpărate de la vechii proprietari”.
Urmează semnăturile a 139 deputaţi prezenţi. Propunerea nu venea nici
de la Partidul Liberal aflat la guvernare, nici de la minorităţi, ci era impusă prin
testamentul său de însuşi regretatul Mihail Kogălniceanu, motiva propunătorul,
încurajat de semnăturile deputaţilor.
Lucrarea s-a trimis spre deliberare la secţiunile Camerei.
(Din „Dezbaterile Adunării Deputaţilor”, 1 martie 1892, p. 47-48.)
*
Instalarea ca primar a domnului I.G. Vântu a avut loc la 26 iulie, în
prezenţa prefectului D. Enciu; prim-ajutor al primarului, domnul avocat I.
Valter, iar al doilea ajutor – Boghiceanu.
Când prefect de Fălciu devenea dl. Poroşnicu, gazeta publica articolul
„Sărbătorirea dlui Enciu, fost prefect, de către funcţionarii prefecturii”, iar la 7
octombrie, un întreg număr de ziar era „închinat Huşilor de azi şi de mâine”, pe
prima pagină, cu o fotografie a primarului Ioan G. Vântu, Octavian Gâdei,
directorul periodicului semna articolul intitulat „Omul providenţial”:
„…În ceasul al unsprezecelea al acestui muribund orăşel, a apărut pe
firmamentul vieţii noastre politice, îmbâcsit de demagogie şi de meschinărie,
Ionel Vântu, democrat născut şi nu făcut, plin de energie creatoare şi dornic de
a scoate murdarul şi năpăstuitul leagăn al copilăriei sale din mocirla în care-l
băgase şi îl ţineau cu o plăcere diabolică toţi politicienii veroşi şi demagogi.
Acesta era visul său. Acesta era idealul său ce şi-l
pusese ca scop al activităţii politice. Pentru înfăptuirea
lui, care se confundă cu aspiraţiile locuitorilor acestui
târg, şi-a jertfit el liniştea, odihna şi comoditatea
inactivităţii. Şi drumul său a fost cel dorit. Idealul său e
în mare parte realizat”.
La împlinirea a doi ani de activitate a primarului
şi în preajma altor alegeri comunale, autorul evoca şi
îndemna cititorii să-şi îndrepte ochii „către Dealul
Domnul I.G. Vântu Dobrinei ce poartă cu voioşie trenul mare”, către
„elegantul şi atât de mult necesarul spital” orăşenesc, mahalalele „în bună parte

176
pietruite”, „pivniţele-depozit de vinuri” – de la Şcoala de viticultură, lumina
electrică etc. Se amintea şi ceea ce îi lipsea Huşului: „nu există un trotuar bun,
nu există o baie, nu există o bibliotecă, o sală de spectacole, canalizare, nu
există curăţenie, un spirit evoluat care să-i unească pe toţi întru săvârşirea unei
opere”.
Despre omul – I.G. Vântu, autorul scria:
„Nu este un om cu vreun talent electoral. Nu este nici un orator distins
şi fin, nu este nici un orator de masse, şi nici nu posedă un alt talent puternic,
care să-l impună mulţimii.
Ionel Vântu însă are o calitate ce nu a avut-o nici unul din politicienii
de până acum. E floarea rară a muncii fără preţ şi fără târguială, prestată cu
dragoste şi râvnă în folosul tuturora”.
Gh. Cotescu semna articolul „Huşul viitorului”. Privind cu ochii
sufletului la ceea ce visa a fi Huşul viitorului, gazetarul nota:
„Închid ochii…
…Şi înainte îmi apare un oraş cu palate mândre, cu străzi pavate, cu
bulevarde încântătoare, cu pieţe îmbelşugate, cu vehicule rapide şi cu tot ce
nici imaginaţia nu poate cuprinde.
Văd cartiere noi, răsărite ca din pământ, cu căsuţe ale căror
acoperişuri curate strălucesc în bătaia razelor de soare. Văd pretutindeni
măturătoare ce adună gunoiul, canale prin care se scurge apa, cişmele
perfecţionate şi cu debit abundent.
Văd magazine măreţe, cu vitrine ce atrag privirile lacome de noutăţi ale
doamnelor şi duduilor.
Văd, în sfârşit, cum înfloresc vile sclipitoare, din decorul de verdeaţă al
podgoriilor ce împodobesc dealurile noastre frumoase.
…Văd, în acest Huşi de basm, oameni buni, blânzi, sinceri şi cinstiţi, în
inima cărora răutatea, duşmănia, bârfeala, intriga, invidia sunt înlocuite prin
omenie şi dragoste”…
*
Despre Octavian Gâdei, în iunie 2003, în publicaţia „Prutul”, fondată de
Costin Clit, într-un documentar, prof. Mihai Ciobanu (Vaslui) scria
următoarele: „O altă personalitate proeminentă a - Huşului timp de aproape
jumătate de veac, a fost ilustrul avocat Octav Gâdei. Descendent dintr-o veche
familie de intelectuali din oraşul Huşi, posesor al unei vaste biblioteci, un
bărbat frumos şi agreabil la toate vârstele, a avut parte de întâmplări nefaste
care i-au marcat viaţa. Mărturisea cu mult haz că a fost întotdeauna de stânga,
ca majoritatea intelectualilor, dar în loc să fie apreciat de regimul comunist a
făcut câţiva ani buni de închisoare. După ce a revenit la baroul din Huşi, ca
cel mai bun avocat, a dus o viaţă de boem până în anul 1968, când unicul fiu i-
a murit de inimă. S-a mângâiat cu cele două nepoate gemene lăsate în grija
lui, dar casa în care locuiau a fost dărâmată, el mutat la baroul din Vaslui,

177
fiind nevoit să facă o navetă obositoare. A murit neştiut de nimeni după ce mai
înainte i-a murit soţia.
Cât am locuit la Huşi, vecin cu casa domnului Gâdei (prof. Mihai
Ciobanu, în perioada 1960-1968 a fost directorul Liceului „Cuza
Vodă” din Huşi n.n.) am avut relaţii de prietenie. Avea multe calităţi pe
lângă cele de avocat: ştia să gătească cele mai delicioase mâncăruri de
crustacee, pe lângă alte bucate apetisante gustate în fiecare duminică. Era un
amfitrion desăvârşit şi sociabil cu toată lumea din Huşi, mare cozeur în
relatarea unor întâmplări trăite. Mi-a rămas în minte prietenia conului „Viţu”
cu Sandu - Huşi (Alexandru Giugaru) care, atunci când poposea cu trupa de
teatru la Huşi, după spectacol, venea la Conu Viţu, unde dădeau gata, până
dimineaţa, o căldare cu vin ottonel din pivniţa avocatului”.
*

Gazeta matematică
Gazeta matematică a Liceului „Cuza Vodă” din Huşi, iniţiativă a
elevilor din clasa XI R a şcolii. Apărea lunar în 1967.
Despre această gazetă vorbeşte redacţia „Zorile”, revistă literară-
ştiinţifică a Liceului „Cuza Vodă” Huşi, reapărută în aprilie 1930.
Motivând că „deoarece nu există o experienţă în această direcţie şi
nu se poate conta pe o colaborare constantă şi conştientă, care să asigure
apariţia unei astfel de gazete în mod periodic”, „Zorile” era „de acord ca în
paginile sale să rezerve un spaţiu suficient rubricii ştiinţifice, care să
cuprindă colaborări şi din domeniul matematicii”.
„Elevii care doresc să trimită colaborări sub formă de note matematice,
probleme propuse originale, unele rezolvări personale ale unor probleme mai
interesante, note biografice din viaţa unor matematicieni, sau informări despre
activitatea matematică din cercuri” erau rugaţi „să le redacteze cât mai concis
şi îngrijit şi să le adreseze redacţiei revistei „Zorile” în timp util pentru a putea
fi verificate şi propuse spre publicare, începând cu numărul viitor al revistei”.
Din nefericire, numerele următoare ale revistei „Zorile” n-au mai fost
expediate şi Bibliotecii Universitare „Mihai Eminescu” din Iaşi.
*

Gazeta Munca
„Gazeta Munca se plânge că ţărăniştii sunt împiedecaţi în facerea
propagandei lor pentru alegeri de către administraţie şi mai ales de către dl.
Anibal Teleman, prefectul judeţului. Gazeta aşează pe dl. Teleman la
aceeaşi treaptă cu dl. N. Tiron, fostul prefect liberal.
Aceasta nu este adevărat; nimeni nu este împiedecat să se ducă unde
vrea şi să vorbească ce se pricepe.

178
 Beleaua este că nu prea este pricepere. N-avem ce să le facem.
Armata şi jandarmeria sunt ţinute numai să ţină regulă şi ordine”.
(Din ziarul „Gândul Poporului”, foaia Partidului Poporului din Fălciu – 23 mai 1926).
*

Gândirea
Gândirea, revistă de la Huşi, era scoasă de Societatea elevilor a cărui
animator a fost dr. Radu Chernbach, care era şi un pasionat horticultor,
scrie ziarul „Plugarul”, organ al Partidului Naţional – Ţărănesc din judeţul
Fălciu, la 13 august 1930.
*

Gândul Poporului
Gândul Poporului, foaia Partidului
Poporului din Fălciu, apărea sub redacţia unui
comitet, la 13 mai 1926, şi era destinată, în
special, susţinerii alegerilor pentru Cameră şi
Senat, de la 25 mai, „ziua de asalt” când avea
să se „hotărască soarta ţării”.
Într-un articol intitulat „Tâlcuire politică” se arăta că Partidul Naţional
Liberal, după o guvernare de patru ani, s-a retras de la guvern „pentru că nu a
mai putut să urmeze la cârma treburilor statului, fiindcă a încurcat rău lucrurile”
şi-a lăsat totul „în seama Partidului Poporului.” Cât priveşte partidul ţărănist,
„deşi este un partid „într-adevăr nou” are politica „foarte tulbure” şi e regretabil
că „partidul ţărănist din regat nu s-a contopit cu cel din Ardeal”, care este „un
partid de ordine, de cinstire a omului şi a legilor”…
Se afirma că Partidul Poporului este adevăratul partid ţărănist al
ţăranilor împroprietăriţi prin hotărârea „iubitului general Averescu”… El era
cel care trebuia: să regularizeze proprietatea definitivă, sigură şi cinstită a
pământurilor împărţite ţăranilor; să ajute proprietarii de pământ să scoată roadă
îmbelşugată – cooperaţia agricolă urmând a fi sprijinită cu mare băgare de
seamă: ţăranul să fie ajutat să găsească la nevoie bani cu dobândă mică şi să
scape din mâna cămătarilor. Ţăranilor li se mai promitea islazuri comunale şi
păduri pentru lemne ieftine pentru foc, dar erau chemaţi „să voteze steaua cu
şase raze”, nu „borta” - semnul candidaţilor ţărănişti pentru că-i „groapa din
care nu se alege nimic”, nici pe liberali pentru că ei „n-au făcut decât rele în
ţară”.
Alegătorii erau sfătuiţi să voteze la Cameră pe Ioan C. Atanasiu, fost
ministru, Neculai Calciu, vechi şi bun agricultor, Leon Chehaia, plugar şi
negustor, Isidor Starciuc, învăţător şi plugar, iar la Senat pe Frunzeti Popov,
cunoscut agricultor, şi C. Văleanu, inginer.
Se semnala că „liberalii, acum, încearcă să îmbuneze pe dl. General
Averescu, ca să-i ia în partid”.
179
 Foaia „Partidul Poporului din Fălciu, realizată la Tipografia „Leţcae”
Gh. Jorica din Huşi, strada Ghica Vodă nr.17, pe două feţe, format 32/47 cm.
mai cuprindea articole şi informaţii, tot pe aceeaşi temă: înscrieri în Partidul
Poporului, primirea triumfală a generalului Averescu la Huşi, Neculai Tiron şi
doctorul Neculai Lupu, unul de la liberali şi altul şeful ţărăniştilor, cu
asemănările şi deosebirile dintre ei, epigrame adresate atât liberalilor cât şi
ţărăniştilor, deci campanie electorală. O campanie electorală pe întinsul a două
foi de ziar…
*

Gânduri bune
Gânduri bune (1914-1916). Publicaţie a
cercului cu acelaşi nume, având deviza:
„Idei bune, gânduri curate, sentimente
generoase”. Apare la Huşi, bilunar, 15
aprilie 1914 – mai-iunie 1916). Red: V. Băltenoiu (de la nr. 5/1914).
Revistă electică, Gânduri bune publică versuri şi proză, articole despre
instrucţie şi educaţie, cugetări şi anecdote. În nr. 10-11/1915 apare, cu
prilejul împlinirii unui sfert de veac de la moartea lui I. Creangă, un articol
despre marele prozator moldovean; în nr. 14-15/1915 câteva anecdote din
viaţa lui Caragiale; în nr. 4/5/1915, o scrisoare inedită a lui I. Heliade-
Rădulescu, din „20 ian. 1853”. Nr. 17-20/1916 conţine traducerea în limba
română a prefeţei lui L.N. Tolstoi la cartea lui Charpentier, Ştiinţa
contemporană. Alţi colaboratori: N. Lapteş, C. Sulfină, Corneliu Gavril
Todică, I. Dragomirecu, C. Angheluţă, G. Tutoveanu. Format 24x32 cm.
(Din Dicţionarul presei literare româneşti (1790-1982)
de I. Hangiu, p. 160-161).
*
„Huşul a avut o activitate culturală bogată încă înaintea primului război
mondial, când în acest oraş existau un seminar cu 8 clase şi gimnaziul Anastase
Panu, cu 4 clase. Ea era realizată de intelectualii oraşului, grupaţi mult timp în
jurul revistei „Gânduri bune”, spune în revista şcolărească „Zorile” ing.
Gheorghe Harnagea, evocând activitatea de la Liceul „Cuza Vodă” cu prilejul
semicentenarului din 1968.
„Gânduri bune”, din păcate, nu figurează în tezaurul bibliotecilor din
Iaşi.
Despre „Gânduri bune” – şi ceva despre activitatea de acolo – iată,
împrumutat tot din „Zorile” nr. 3-4/1968, articolul scris de elevul din clasa a
XII-a de la Liceul „Cuza Vodă” din Huşi, Vasile Asiminei despre Constantin
Asiminei, păstrat ca personalitate a ştiinţei şi culturii româneşti, ridicată din
judeţul Fălciu:
„Constantin Asiminei, fostul profesor de filozofie al liceului „Cuza
Vodă” din Huşi şi gingaşul poet, este foarte puţin cunoscut astăzi. E o datorie
180
a generaţiei mai tinere să readucă în actualitate activitatea unui suflet ales. De
remarcat este faptul că C. Asiminei a trăit într-un mediu care te face să cunoşti
şi să simţi din plin întreaga viaţă de chinuri şi suferinţe ale oamenilor. El însuşi
se trage dintr-o familie de ţărani săraci de pe meleagurile Epurenilor.
Dragostea fierbinte pe care o avea pentru carte l-a determinat să
urmeze după absolvirea şcolii primare, gimnaziul din Huşi şi să înceapă şi să
sfârşească cu bine cursurile universitare.
În perioada care era elev la gimnaziul din Huşi, Constantin Asiminei îşi
făcea debutul literar la revista „Gânduri bune” - foaie a unui cerc cultural
destul de important în contextul vieţii culturale a oraşului nostru.
În numerele 2 şi 3 din 15 septembrie - 1 octombrie 1915, găsim în
coloanele revistei „Gânduri bune”, una din poeziile scriitorului de mai târziu,
intitulată „Sub vişini”:

,,E noapte-adâncă, noapte lină, Cum stau sub vişinii în floare

Şi luna scânteie tăcută Şi mă gândesc la tine, dragă
Departe... cânt-o mandolină În cântecul din depărtare
Un cânt de dragoste pierdută. Găsesc povestea noastră 'ntreagă”…

În următoarele numere ale revistei, Constantin Asiminei publică mai

multe poezii printre care: „Amintiri fericite”..., „Scrisoare”, „Clipe amare”,
„Nu mă întreba”..., ,,Pe mare” etc.
Numele acestui poet îl mai întâlnim şi în coloanele revistei „Convorbiri
literare”, apărută la Bucureşti sub direcţiunea lui S.Mehedinţi. Poeziile sale au
fost publicate alături de acelea ale lui Panait Cerna, George Dumitrescu ş.a.
Dintre versurile publicate în „Convorbiri literare” amintim: „Terţine”,
„Ochii tăi”, „Râuri”, „Îndemn” etc.
Tot la „Convorbiri literare”, C. Asiminei a semnat cu pseudonimul –
C.Volbură.
În poezia „Ochii tăi”, poetul este optimist şi în versurile următoare
declară:

„Ochii tăi cuminţi şi negri Liniştite dorm într'înşii

Umbra codrilor ascund Visurile mele toate
Taina serilor de toamnă, Şi'ntre pleoapele cu umbră
Somnul apelor profund. Sufletul vrăjit se zbate”
Când se uită blânzi la mine
Eu în noaptea lor mă pierd,
Sunt adâncuri agitate,
De-i sărut şi de-i dezmierd.

Din poezie se degajă căldură, blândeţe, mândrie şi, bineînţeles,

optimism.

181
 La pragul de argint al unei aniversări ne facem o datorie pioasă oferind
cititorilor de astăzi zbuciumul unui suflet delicat, frate bun (şi mai mic) al lui
Şt. O. Iosif”.
*
Din Monografia „Liceul „Gh. Roşca Codreanu” ” Bârlad, scrisă de prof.
Traian Nicola, Iaşi, 1971, partea a III-a „profesori şi elevi ai liceului” –
medalioane pentru scriitori, aflăm despre Constantin D. Asiminei că s-a născut
în 1894 în Epureni-Fălciu, ca fiu de ţărani săraci, „prima generaţie de ştiutori de
carte din neamul său”.
Cursul superior al liceului l-a făcut la liceul Codreanu din Bârlad, pe
care l-a absolvit în 1916. Ca elev a făcut parte din cadrul Societăţii literar-
ştiinţifice „Stroe Beloescu”. A fost coleg de clasă şi bun prieten cu filozoful de
mai târziu prof. univ. N. Bagdasar.
După absolvirea Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti şi
luarea licenţei a fost numit profesor de filozofie şi pedagogie în oraşul Huşi,
unde s-a şi îmbolnăvit, stingându-se din viaţă la 2 februarie 1947 la vârsta de 52
ani, fără a-şi vedea tipărită „cea mai mare şi mai bună lucrare a sa, la care a
muncit 11 ani „Daciada” şi din care apucase să publice doar fragmente în
revista „Cuget clar”, apreciate favorabil de N. Iorga.
A mai publicat şi în alte reviste literare: „Neamul românesc”, „Adevărul
literar”, „Răzeşul”.
Mai sunt menţionate, scrise de C.D. Asiminei: „Manual de aritmetică
practică” pentru clasa a IV-a; „Manual de geografie” pentru clasa a II-a
primară; „Manual de psihologie” pentru clasa a VI-a secundară; „Fişa
individuală a copilului, cu caracter psihologic”; „Cultura creatoare”; „Cea din
urmă noapte de robie”, dramă în două acte, Bârlad 1915 etc. (p. 222-223).
*
În „Gânduri bune” a publicat poezii şi nuvele şi Constantin Holban,
director al liceului din Huşi, între anii 1909-1922.
„Gânduri bune”, foaie periodică a intelectualilor huşeni, care apărea
înainte de război – în care a publicat părintele ec. V. Ursăcescu din Creţeşti,
articole de specialitate referitoare la numismatică şi vechi credinţe folclorice –
el fiind alcătuitorul a „unui bogat muzeu regional, pe care l-a alcătuit în timp
îndelungat, cu o competenţă deplină şi cu o stăruinţă demnă de toată lauda”.
(Din „Răzeşul” nr. 1/februarie 1926, p. 46)
*
„În 1918 se reactivează cercul „Gânduri bune” – un fel de societate
literară care editează şi revista cu acelaşi nume. Secretarul cenaclului este prof.
Gh. Vântu, iar directorul revistei şi bibliotecar este C. Al. Holban. Răsfoirea
revistei atestă calităţile incontestabile ale unor versuri, proze, traduceri,
publicate mai ales de cadrele didactice şi foştii elevi ai Liceului „Cuza Vodă”
din Huşi.
(Din „Istoricul Liceului „Cuza Vodă” din Huşi – între anii 1889-1944,
din revista „Zorile nr. 2/1976, p. 29).
182
 *

Glasul Fălciului
Glasul Fălciului, enciclopedic, comercial
şi popular, ziar săptămânal, apare la 27
decembrie 1899, redacţia şi administraţia la
Tipografia Nouă Huşi, patronată de Feibovici et
comp. Abramovici care executau „orice lucrări atingătoare de aceste arte
precum: ziare, teze, broşuri, registre de contabilitate, cărţi de vizită, bilete
de nuntă etc.”, cum scrie în anunţul reclamă din ultima pagină.
Girant responsabil: L.Genais.
Sub frontispiciul ziarului se citea: „primim gratis spre publicare articole
de interes general, nuvele, snoave, poezii şi credinţi populare”.
Format 22/32 cm, în 4 pagini, iar de la nr. 8, din 27 februarie 1900,
„Glasul Fălciului” apare „în format îndoit de mare, ca până acum” – cum zice
ziarul, adică 32/47 cm, tot în 4 pagini, dar cu subtitlul „Ziar naţional”.
∗

Glasul Fălciului
Glasul Fălciului, ziar naţional, apare de
două ori pe lună, în februarie 1900 fiind la al
VIII-lea număr. Scopul ziarului era de a aduce
la îndeplinire un deziderat mai vechi, „de acum
mai bine de 7 ani, de când se agită în capitala judeţului Fălciu chestia
scoaterii unui ziar, care să facă cunoscut celorlalte ţinuturi româneşti
judeţul nostru mărginit cu toate producţiunile, bogăţiile şi progresele sale
agricole, comerciale şi industriale”.
Cum „mai în toate capitalele de judeţ din ţară au cel puţin unul dacă nu
mai multe ziare”, urmare că la Huşi s-a inaugurat „constituirea într-un grup de
asociaţii ale tuturor comercianţilor şi meseriaşilor români, a sosit timpul şi
dreptul „de a realiza un ziar de această specie şi prin urmare „Glasul Fălciului”
va fi mai mult un organ al comercianţilor şi meseriaşilor în care nu se vor
exclude celelalte categorii sociale”.
Se făcea apel către profesori, preoţi şi alte persoane competente să vină
cu „capitalul lor de cunoştinţe”, să dea diverse articole pentru ziarul apărut ca
„o necesitate indispensabilă a timpului”.
Care erau meseriile, care era industria Huşului la ora aceea (anul 1900)
se deduce din publicitatea ziarului: atelierul mecanic „Th.Vascuta” – cu două
strunguri „după ultimul sistem instalat la Moara cu aburi, unde se repară seceri
şi coase, „primul atelier de tuns, ras, frizat şi extragere de dinţi din strada Ghica
Vodă nr. 528”, atelierul „Fotografia nouă” a domnului Anton Butucea - vis a
vis de Hotelul Corivan, atelierul român de ceasornicărie C.V. Nicolau, situat în

183
bolta Hagiului, Tipografia pr. N. Luca din strada Luminei nr. 363 – unde se
tipărea ziarul, începând de la al 8-lea număr…
Despre comerţ şi meserii, dar şi despre începutul activităţii industriale,
despre ce se întâmplă şi e necesar la şcoală şi la biserică, în armată, dar şi în
instituţiile administraţiei publice scriau şi semnau articole: N.I. Palade, Mihail
Dumitriu, L. Cehais, Maximescu – Galaţi, L. Udelsman, N. Ienăchescu, G.
Emil Mentore, C. Mădarjac, L. Ketan, dar şi ascunzătorii de nume – Bel Ami,
K., De la Racova, Un bârfitor, M. Nel, Gheorghiu, L.K., Gavril – ziarul
introducând, de la un timp, un pronunţat caracter antisemit: „noi prin noi şi
nimic de la ovrei”.
Proprietar al ziarului era L. Chehan, apreciat pentru naţionalismul său de
către „mai mulţi studenţi din Iaşi” care scriau în jurnal.
Se publicau editoriale, articole de constatare a faptelor şi de informaţii,
versuri şi încercări de poezie în rubricile: „Note şi impresii”, „Informaţiuni”,
„Şarade”, „Chestiuni sociale”, „Poşta redacţiei”, „Cronică teatrală”,
„Publicitate”.
Cât de eficient era naţionalismul ziarului o spune şi Iorgu Profir, Iaşi,
autorul epigramei:
„Turcii au femei frumoase,
Sclavi, saraiuri somtuoase;
Turcii minunat trăiesc,

Aş vrea dar să mă turcesc,

Însă turcii nu beau vin.
O! Atunci rămân creştin”.
*

Glasul funcţionarilor comerciali

Glasul funcţionarilor comerciali, foiţă locală, de sub conducerea dlui
Marcovici, „fost colaborator la aceasta şi pe când era procuror”.
La foiţa dlui Marcovici „s-a angajat ca redactor şi dl Petru Gâdei”,
scria „Munca”, organ al Partidului Ţărănesc, la 20 decembrie 1927.
*

Glasul Nostru
Glasul Nostru, foaie culturală cu
informaţii şi îndrumări pentru popor. Apare
de două ori pe lună sub conducerea Societăţii
Culturale „Iuliu A. Zanne” din Băseşti (azi
Viişoara), judeţul Fălciu, astăzi Vaslui.
La 15 octombrie 1931 foaia apărea în doar două pagini, format 32/47
cm şi se tipărea la Bârlad, la tipografia lui N. Peiu. Director al publicaţiei
era învăţătorul Gheorghe Arteni.
184
 Din cuvânt „Către cititori” semnat de Ioan V. Balan, preşedintele
societăţii, aflăm că publicaţia îşi propunea să combată diferitele „boli şi
viţii”, să popularizeze „datini strămoşeşti, portul şi limba să fie păstrate cu
sfinţenie”, sfătuindu-i pe agricultori „cum să-şi muncească pământul mai
bine”, cum să-şi îngrijească vitele, despre foloasele ce le aduc viermii de
mătase, albinele, pomii roditori şi viţa de vie.
Se mai sublinia că societatea avea „un caracter absolut cultural” şi se
anunţa că „are şi o bibliotecă de unde oricine – în schimbul unei mici
cotizaţii lunare, poate să-şi adape sufletul din izvoarele nesecate ale
cărţilor”.
Adresându-se gospodarilor satelor, învăţătorul Gheorghe Arteni
credea că astăzi „a te îngriji numai de nevoile tale personale, a vedea numai
până în marginile intereselor ce le ai, e prea târziu” şi voia „o viaţă mai
înaltă, mai largă, mai frumoasă”.
Vorbindu-le agricultorilor, Ghiţă Plugaru (probabil un pseudonim) îi
sfătuia să are şi să însămânţeze pământul că, i-o spusese lui G. Tutoveanu,
prefectul de Tutova, şi poetul, că la moşia lui Ivanciu, mare proprietar local,
care cumpără gunoiul şi îşi îngraşă ogorul cu el, „grâul dsale a dat 150 fire
la un spic”, iar în Egipt sunt şesuri în care grâul dă şi „câte 300 fire la un
spic”.
Revista informa în primul său număr că poetul George Tutoveanu
primise titlul de preşedinte de onoare al Societăţii „Iuliu A. Zanne”, societate
înfiinţată în ziua de 21 noiembrie 1929, când s-au pus bazele ei prin întocmirea
actului constitutiv şi primele sale statute de funcţionare, acte de mare valoare.
Ea era înfiinţată cu aprobarea Casei Şcoalelor cu ordinul nr.35478/1931, iar
iniţiatorii constituirii erau tinerii Gh. I. Micu, Ion C. Vlasie, Vasile Necula,
Nicolae Mihai, Vasile Bocan, Gh. Hârtopeanu, I. Catană ş.a.
„Folcloristul Iuliu A. Zanne era foarte bine cunoscut celor din Băseşti şi
împrejurimi” se spune în numerele 4-5 ale foii „Glasul nostru”, care, începând
cu numărul 2 apărea în patru pagini. Iuliu A. Zane (1855-1924), între anii
1895-1903 a tipărit „Proverbele românilor” în zece volume, realizând cea mai
completă operă de paremiologie românească – o culegere care reproduce
manuscrisul lui I. Golescu „Pilde, povăţuiri şi cuvinte adunate şi poveşti”,
proverbele şi zicătorile din „Povestea vorbii” de A. Pann, dar şi un foarte
bogat material adunat şi clasificat de autor, inclusiv de la Băseşti – unde a trăit
mulţi ani printre ţărani, ajutându-i în ridicarea lor culturală şi în dezvoltarea
economică a gospodăriilor lor.
În cinstea lui, grupul de intelectuali din Băseşti şi împrejurimi au creat
Societatea culturală „Iuliu A. Zanne”. Societatea îşi propunea să adune şi să
publice material folcloric local şi să dea „spre frământarea minţii diferite
probleme, ghicitori şi şarade” pentru care dezlegătorilor li se acordau premii
în cărţi. De asemenea, avea ca obiectiv „informarea cititorilor cu ştiri despre
lucruri şi fapte de mare importanţă, atât din ţara noastră cât şi din alte ţări”.
185
 „Folclorisul Iuliu A. Zanne – se spune în publicaţie (1-25 decembrie
1931) a adunat proverbele tuturor românilor existenţi pe suprafaţa pământului
şi le-a tipărit în zece mari volume. Pentru aceasta i-a trebuit ani întregi de
cercetare, ani întregi a întreţinut corespondenţă cu
învăţătorii, preoţii şi toţi cărturarii satelor, pentru a
aduna atâtea proverbe şi zicători româneşti.
Vă puteţi închipui câtă muncă, câte nopţi
nedormite pentru a aduna şi aşeza proverbele şi
zicătorile culese după alfabet, fiecare numerotat şi
cu explicaţiile necesare, şi mai presus de toate, cât
de mult a trebuit să citească, ce adânc cunoscător
al scrierilor româneşti şi chiar străine, căci găsim
acolo proverbe şi zicători din operele tuturor
scriitorilor de seamă din acel timp”.
Despre „C'onu Janne” – cum îi ziceau ţăranii
locului se scriu şi alte lucruri interesante. El este
Folcloristul Iuliu A. Zanne „omul care era sculat poate mai dimineaţă ca ei”; un
„bun prieten al lor”; „un modest şi un filantrop”, care „umbla prin lume cu
haina şi pantalonii cârchiţi”, dar care „cel mai mult ghine pentru oamenii
satului” l-a făcut. Şoseaua care leagă gara Roşieşti cu satul Băseşti şi satele
vecine, „mers prin pădure cale de un ceas”, este opera săvârşită de dânsul când
era la Ministerul Lucrărilor Publice. Clădirea şcolii este ridicată de el cu
ajutorul marelui Haret, ministru al Instrucţiei Publice, iar la sfinţirea şcolii au
venit acolo, la Băseşti, Spiru Haret, Ionel Brătianu, V. Morţun, (V.Gh. Morţun
a fost ani mulţi ministru secretar de stat la Departamentul Lucrărilor Publice,
însărcinat uneori cu interimatul Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii, când
pleca în concediu titularul Spiru Haret n.n.), iar Zanne i-a făcut mare surpriză
ministrului „ridicând hârtia de pe placarda fixată deasupra uşii de la intrare pe
care scria: „Şcoala primară mixtă Spiru C. Haret”.
Haret a privit cu lacrimi în ochi surpriza şi strângând mâna la toţi ţăranii,
a intrat în şcoală…
Cea mai importantă iniţiativă a Societăţii a fost înfiinţarea revistei
„Glasul nostru”, care i-a valorificat obiectivele programului său. Cu aportul
colaboratorilor săi, nu numai din Băseşti (Viişoara), ci şi din Dodeşti, Văleni,
Viltoteşti şi Tămăşeni, din alte localităţi ale judeţelor Fălciu, Tutova, Vaslui, de
la Iaşi şi Piatra Neamţ, „Glasul nostru” a devenit o foaie de larg interes, cu
rubrici diverse: „Colţul vesel”, „Curiozităţi”, „Sfaturi practice”, „Ştiri şi
informaţii”, „Cugetări şi vorbe cu tâlc”, „Cuvinte înţelepte”, „Tablete” (despre
G. Enescu şi Edison), „Poşta redacţiei” (foarte generoasă şi aglomerată),
„Jocurile foii”, „Ancheta foii”, „Proverbe şi zicători” („Din proverbele
românilor” de Iuliu A. Zanne), „Ghicitori, „Folclor”, „Reviste şi ziare primite”,
„Activitatea cercurilor culturale”,”Cărţi primite”, „Poşta administraţiei” etc.
Erau prezenţi în „Glasul nostru” colaboratori şi abonaţi din Fălciu, Iaşi,
Neamţ, Tutova, de la Giurcani, Voineşti, Murgeni, Şuletea, dar şi de la
186
Priponeşti – dincolo de Bârlad. În ultimul număr din 1931 era anunţată
adeziunea la jurnal şi a „domnilor N. Bălănescu, inspector şcolar, Iaşi, V.
Ghiţescu, directorul liceului de băieţi din Piatra Neamţ, inginer A.O. Izosser-
Iaşi, George Tutoveanu, Constantin Gh. Chirica, autorul broşurii „Vremuri
triste” din Huşi, Victor Ion Popa, scriitor şi dramaturg, cu alese legături
sufleteşti nu numai cu Dodeştii – localitatea sa de origine – ci şi cu învăţătorul
Nicu Ionescu, despre care profesorul Constantin Parfene a scris pagini
frumoase în volumul „Bârladul odinioară şi astăzi – 1984”.
Găsim în revistă articole şi nume prestigioase: G. Coşbuc, N. Iorga, Al.
Vlahuţă, G. Tutoveanu, Otilia Cazimir, Al. Cazaban, Victor Ion Popa, Theodor
Roseu, I. Mihail, Gheorghe Arteni („Scriitorul Virgil Caraivan”), Anton Romila
(„O figură originală: Moş Virgil Caraivan”), „I. Catană („Tovărăşie”), Ioan D.
Sandu („Spre progres”), Ioan Chichiţă („Cooperaţia este scăparea”), Nicu
Delabăseşti („Un uitat – folcloristul Iuliu A. Zanne”) etc.
Mai semnau articole: preot Ioan Dănilă de la Horga, Florin Cherinback,
inginer agronom, Victor Al. Glinsky, învăţător („Ce-
ţi dorim noi ţie dulce Românie”), Petre Marinică,
Iosif N. Dumitrescu, V. Măgureanu, dr. I. Arteni de
la spitalul Ungheni-Iaşi, Constantin Ene din
Bogheni- Fălciu, C. Georgescu - Obrejiţa, dr. Hrist
C. Vlasie („Din nevoile satelor”). C. Alexandrache
din Constanţa, P. Andreescu de la Iaşi.
Cu poezie erau prezenţi: I. Mihail,
Gh.V.Butnaru, C.I. Postolache, Gh.N. Jacotă,
I.Leandru, Octavian D. Şendrea, Val Al. Popa, G.
Alexandrache – Coroana – Constanţa, Remus
Vernea („Cântece din Ardeal”), V.C. Băcuţa
George Tutoveanu („Nătâng”), Gh. Filiche ş.a.
„De vorbă cu George Tutoveanu” (iunie 1932) îşi intitula G.M.
Delabăseşti interviul luat poetului:
- Ce părere aveţi despre ziarul nostru?
- „Scris cu pricepere, cu tragere de inimă şi entuziasm şi cu o
înţelegere deplină a nevoilor sufleteşti de astăzi ale ţărănimii noastre,
„Glasul nostru” este una din publicaţiile culturale menite să deschidă
pârtie pe meleagurile destul de friguroase ale vieţii noastre culturale de
astăzi. Acei care scriu această gazetă să se pătrundă de adevărul că noi
avem comori sufleteşti de o rară bogăţie şi o limbă foarte puternică şi
cu care se pot exprima şi cele mai alese manifestări ale minţii şi inimii
noastre şi că nu avem nevoie, nici să maimuţărim stări sufleteşti din
literatura altor popoare, nici să ologim graiul plin de vigoare şi tinereţe
al strămoşilor prin tot felul de neologisme care de care mai pestriţe”…
„Comitetul de conducere al acestei foi se compune din domnii:
Gheorghe Arteni, preşedinte, învăţător, Văleni-Fălciu; Micu Delabăseşti,
187
redactor şi ziarist; I.V. Bălan, învăţător, Gheorghe Hârtopeanu, agent sanitar,
I.N. Catană şeful Agenţiei P.T.T., Stamate Al. Sandu, plugar” (ulterior l-am
întâlnit ca student n.n.), scria ziarul.
Iată ce scria „Opinia” de la Iaşi în nr.7505 din 7 mai 1932, despre
„Glasul nostru”, sub semnătura lui P. Andreescu din Iaşi:
„…Inspectoratul şcolar din Iaşi ar trebui să aibă în vedere că apariţia
şi existenţa acestei foi se datorează unui grup de învăţători care nu şi-au primit
salariile de 4-5 luni şi care depun aici o muncă extraordinară, cu totul
dezinteresată şi cu sacrificii, dar cu folos real pentru popor.
Apariţia acestei foi culturale într-un mediu
sătesc face cel puţin atât, dacă nu mai mult, decât sute
şi mii de foi şi reviste erotice şi de aventuri”.
Într-adevăr, foaia făcea şi educaţie patriotică.
La rubrica „Ştiri şi informaţii” (15 octombrie 1931) se
afla şi despre „curajosul aviator, căpitan Negrescu
Ioan, originar din comuna noastră care a reuşit să
străbată cu aeroplanul în cursul lunii trecute, distanţa
Roma- Bucureşti în 5 ore şi 26 minute, clasificându-se
întâiul la această întrecere.”; „Smărăndiţa Brăescu,
prima paraşutistă română, a reuşit să-şi dea drumul de
la 6000 metri înălţime, clasându-se întâia din lume
dintre femei”.
„Monumentul eroilor din Creţeşti de Sus” – se
intitula un articol (iunie 1932) în care se vorbeşte
Monumentul eroilor despre lucrarea realizată cu proprii bani (40.000 lei
din Creţeşti atunci), strânşi după şase ani de funcţionare în
învăţământ, de către Eugenia şi Marin Benghiuj, învăţători în localitate.
„Înalt de 7 metri, monumentul are pe soclu un vultur care priveşte în
îndepărtare, iar mai jos, pe corpul edificat, sunt săpate cu litere de aur, numele
a 100 de eroi din războiul 1916-1919, printre care şi cel al fostului învăţător
căpitan Gr.N.Pavlov, decedat din cauza războiului.
Inaugurat şi binecuvântat de Înalt Sanctitatea Sa Patriahul Dr. Miron
Cristea la 18 februarie 1928”.
*
De la Mihai Rotariu, din publicaţia „Prutul”, revistă culturală care apare
la Huşi (anul IV, nr. 6 (37), noiembrie 2004, p. 15), aflăm că Marin Benghiuj
este autorul lucrării „Monografia Creţeştilor, judeţul Vaslui”, păstrată în
manuscris la Biblioteca liceului teoretic „Cuza Vodă” din Huşi.
Autorul intenţiona să realizeze un dicţionar al localităţii în care să
includă pe toţi fiii satului, printre aceştia numărându-se şi Nicolae Bălănescu,
născut în satul Curteni, comuna Creţeşti, ginerele episcopului de Huşi, Iacov
Antonovici. În acest sens, Mihai Rotariu publică în „Prutul” (p. 15) scrisoarea
semnată la 14 IX 1970 de Ana Bălănescu, fiică, care oferă iniţiatorului

188
informaţii despre activitatea învăţătorului pensionar Bălănescu H. Nicolae,
„fost element de mare valoare pentru învăţământul nostru primar”.
*
În foaie s-a scris şi despre vizita lui Spiru Haret la Băseşti, despre
mersul la Vutcani, la 28 mai 1933, a eseistului Mihai Ralea, despre cercetările
sociologice ale profesorului D.Gusti la Dodeşti şi Băseşti, despre „Casa obştei”
şi „Podul mare”, despre „piatra de fundaţie a băii comunale”, despre „Cartea de
aur” a Căminului cultural din Dodeşti păstrată de învăţătorul Nicu Ionescu,
preluată de alt învăţător – Toma Codrescu, rămasă necompletată după anul
1942.
„Glasul nostru” era cu ochii şi la vecini. Iată sub titlul „Studenţii la sate”
cum era popularizată Asociaţia studenţilor creştini – tutoveni „Al. Vlahuţă” din
Bârlad, fotografiaţi în faţa casei parohiale din Şuletea – Tutova, cu prilejul
serbării de la 3 august 1930, în ziarul nr. 20-22 din septembrie 1932 (foto).

Studenţii la sate

Uneori ziarul publica şi gingăşii, ca cea scrisă de Gheorghe Filiche,

învăţător în satul Priponeşti, locul copilăriei mele, şi pe care, în raport cu
severitatea pe care o manifesta faţă de elevii săi, cu mintea de atunci – nu aş fi
putut crede că omul acesta mai şi iubeşte. Poezia lui, publicată în numărul
23-24 din noiembrie-decembrie 1932 se intitulează:
VINO
„Vin, să ne-alintăm în murmur de izvoare care curg/ Şi să ascultăm cum
toacă, în deal, talanga în amurg./ Vino, să privim deasupra iar măiastra
bolt'albastră,/ Şi cum lun- aruncă raze, printre ramuri spre fereastră./ Vino,
iar, de-mi spune taine, cum mi-ai spus de-atâtea ori/ Când vrăjea tăcerea
nopţii, triluri de privighetori./ Şi târziu, când înecându-ţi un suspin, spuneai că
pleci,/ Ne fura din gură şoapte, zborul unor lilieci./ Vin, când ceru-i numai

189
stele şi-i de flori pământul nins,/ Să cădem pătrunşi de farmec, tu învinsă, eu
învins./ Şi cu ochii duşi în noapte, să mai stau pe gânduri dus/ Până ce
coboară'n zare şi luceafăru-n apus./ De-aş putea, ţi-aş da ca-n basme, zările
cu-al lor afund,/ Ale marilor întinderi şi comorile ce-ascund,/ Numai ca să stau
cu tine, stele de pe cer să-ţi număr,/ Când zâmbind, te-apleci să-ţi razămi capul
tău de-al meu umăr”.
Duminica, când ne plimbam pe şoseaua principală a Priponeştilor, mai
de fiecare dată, Doamna lui domnul Iorgu Filichi era la pârleaz şi ne răspundea
zâmbitoare la salutul nostru cu „sărut mâna”. Era frumoasă şi arătoasă soţia
învăţătorului nostru. Şi mai mult decât atât. Altfel n-ar fi fost mereu alături de
ea, Gugurel şi Dorica, copiii ei. Dorica îmi fusese colegă. Îşi rezemase bine
capul învăţătorul, că şi Dorica era frumuşică foc! Mijise între noi o anumită
prietenie într-o iarnă de şcoală primară…
După trei ani de la apariţie, Nicu Delabăseşti, întors din armată, nota în
coloanele „Glasului nostru”: „Trei ani de la apariţie e un succes editorial, mai
ales că sunt foarte multe la oraş, care după câteva numere de apariţie, mor”.
*
Nr. 4 aprilie 1936 – Spicuiri din revista „Învăţătorimea vasluiană”
(pagina 182).
Glasul nostru. Organ de propagandă culturală la sate, anul II, Nr. 66,
Ianuarie 1936. Redacţia şi administraţia, Satul Văleni, comuna Băseşti, judeţul
Fălciu.
„Deşi număr vechiu, deci inactual, cu evenimente am putea zice
perimate, totuşi, pentru că ne vine aşa de rar la redacţie, nu-l putem lăsa
nesemnalat şi lipsit chiar de oarecari comentarii. Iniţiativa colegului Arteni, în
vremurile acestea când viaţa satelor este cu desăvârşire lipsită de o sănătoasă
şi sinceră îndrumare spirituală, când dimpotrivă totul ce aparţine neştiinţei şi
naivităţii ţăranului nostru este speculat şi exploatat de anumiţi netrebnici şi
trepăduşi ai diferitelor tabere politice, iniţiativa d-sale, care numără şase ani,
este plecată după cât se vede, dintr'un înalt comandament moral.
Şi nici nu se putea altfel pentru cineva care-şi trăieşte viaţa de-avalma
cu cei obidiţi de soartă, cu toate necazurile, lipsurile şi mizeriile lor.
Dar iniţiativa colegului Arteni mai înfăţişează şi o nouă lectură pentru
cei ce vor s'o cunoască de-antregul.
În vremurile acestea de tristă văduvie a scrisului sincer şi loial închinat
satelor, când totul este plătit şi pus în slujba anumitor credinţi şi ideologii
politice, ce nu fac altceva decât să tulbure şi să otrăvească viaţa patriarhală,
iniţiativa d-sale, susţinută fără nici o subvenţie de la nimeni, luptând cu multe
greutăţi şi adversităţi omeneşti, este de mare curaj, aş putea zice eroică chiar.
De aceea noi care cunoaştem această stare de lucruri şi ştim cât e de greu să
duci o atare luptă contra unor moravuri adânc înrădăcinate în atmosfera
viciată a timpului, îi urăm colegului, din tot sufletul, ca să aibă parte de cât

190
mai multe aniversări ale acestei publicaţii săteşti, ce cu atâta demnitate şi
curaj o conduce”.
*
Printre cei cu care poartă corespondenţă A. Zanne se numără şi Al.
Vasiliu – Tătăruşi, care colaborează la realizarea celor zece volume din
„Proverbele românilor”, „lucrare unică în felul ei, un monument pentru
literatura naţională”.
Colaborator din 1895, în materie de folclor, al lui Artur Gorovei,
directorul şi sufletul revistei „Şezătoarea” de la Fălticeni, unde apar culese de el
„Cântece”, 1898 – „Cântece”, „Badiu”, „Stanislav”, legenda „De ce mănâncă
cocostârcii şerpi şi broaşte”; 1901 – „Povestea norocului”, legenda „De ce
cântă cucul numai la Sânzenie” etc.; 1907-1908 – evocarea „Cum se făcea
şezătoarea mai înainte vreme”, „Pluguşorul”-, la revista „Ion Creangă” de la
Bârlad, în anul 1908 Al. Vasiliu este ales în comitetul diriguitor al Societăţii
folcloriştilor din România care îl avea ca preşedinte pe Artur Gorovei.
În urma recomandării lui Gh. I. Kirileanu, ca „unul din cei mai buni
folclorişti români” la acea dată, la 25-28 martie 1908, Secţiunea Literară a
Academiei Române aprobă raportul lui Titu
Maiorescu prin care propune tipărirea culegerii
lui Al. Vasiliu care apare sub titlul „Cântece,
urături şi bocete de-ale poporului”, la Bucureşti
în 1909, însoţite de 43 arii notate de Sofia
Teodoreanu, profesoară la Conservatorul de
muzică din Iaşi.
Despre volum scriu cuvinte de aleasă
preţuire revistele: „Viaţa nouă”,condusă de
Simion Mehedinţi, „Viaţa românească”,
„Sămănătorul”, „Neamul românesc” a lui
Nicolae Iorga, „Junimea literară” de la
Cernăuţi, „Ion Creangă” din Bârlad etc.
În anul 1913, Al. Vasiliu publică
„Datinile tătăruşenilor la nunţi”, iar în 1927, la
stăruinţa lui Gh.T. Kirileanu, I. Bianu şi V. Bogrea, Academia Română publică
al doilea volum de folclor cules de Al. Vasiliu, intitulat „Poveşti şi legende” în
colecţia „Din viaţa poporului român”. Tot în 1927 îi apare în revista
„Şezătoarea” articolul „Obiceiurile tătăruşenilor de la botez la cumetrie”.
Începe să-şi scrie „Amintiri din satul meu” şi să transcrie „Amintiri din primul
război mondial”, ultima, un jurnal de front (1916-1918) care va apare după
plecarea sa, în 1978 cu titlul „Focul cel mare”.
Învăţătorul Al. Vasiliu – Tătăruşi a fost o flacără în literatura şi
folcloristica românească peste care, precum şi în cazul lui I.A. Zanne, nu se
poate trece decât stăruind asupra valorii, dar şi a eternităţii mesajului muncii
lor.

191
 Iată şi coperta lucrării – Al. Vasiliu Poveşti şi legende: (foto pagina
anterioară).
*

Huşana
Huşana, foaie volantă editată de Comitetul de partid şi comitetul
sindicatului de la Întreprinderea „Huşana”, februarie 1981.
*

Huşul
Huşul, organ cultural al intereselor
generale, apare de două ori pe lună,
începând de la 8 iulie 1910, în Huşi,
tipărit la Tipografia şi legătoria C.S.
Leţcae, strada Ştefan cel Mare, Huşi, care semnează (C.S.L.) şi „Cuvântul
cătră cititori”:
„Văzând lipsa unui organ de publicitate în acest oraş, un comitet
compus din persoane cu dar de cultură şi progres pe calea economică,
întrunindu-se, au decis a înfiinţa în oraşul Huşi un ziar local „Huşul”,
organ apărător al intereselor generale şi în special al clasei comerciale şi
industriale”.
Aceasta pentru „ca şi comerciantul şi meseriaşul să aibă organul de
publicitate unde să-ţi arate păsurile şi nevoile de care sufere”.
„…Comitetul acestui ziar va lupta pe toate căile rezonabile posibile
a deştepta simţul moral al oricărui individ căzut în nesimţire, fie din invidie
sau rea voinţă”.
Deviza celor de la ziar era: „modestia şi justa apreciere şi exprimare
în grai românesc”, fără „a poci limba strămoşească pe care au învăţat-o de
mici copii”.
În acest sens, C.S.L., autorul articolului, luându-şi ca martor cele „4
clase primare pe care le avea, amintea cuvintele „răposatului G. Sion” care încă
de la 1854 văzând „că începe a se poci limbajul românesc” îndemna:
„Mult e dulce şi frumoasă,
Limba ce vorbim,
Altă limbă armonioasă
Ca ea nu găsim;

Românaşul o iubeşte
Ca sufletul său,
O! Vorbiţi, scrieţi româneşte
Pentru Dumnezeu!”

192
 Entuziasmat de apariţia unui organ de presă, un anume L, probabil tot
C.S.L., încerca să-şi exprime şi în versuri bucuria că, de acum, putea să scrie
neîncetat, intitulându-şi-le „Cam în glumă”:

„…Hai curaj, clase primare

Şi să scriem neîncetat
Vestea fie peste mare
Că în Huşi ne-am aşezat”…

Cu editoriale, susţinute mai mult de acelaşi C.S.L., cu comentarii

intitulate „Legea repausului duminical”, „Un răspuns Dlui Nic… de la Opinia”,
- semnate „Costea” ori „Redacţia”, cu „Inserţii şi reclame”care veneau să
clarifice ce scrisese de la centru „Politica”, ori „atenţionări” pentru cei ce
încercau a scrie ascuns fără a semna” („Anonimatul”), cu foarte multe „Ştiri”
din viaţa cotidiană dar şi cu încercări de poezie, „Huşul” reuşea, credem, să fie
util unora dintre huşeni. Mai ales că apăreau şi sfaturi medicale, comentarii pe
marginea unor articole din „Huşul”, exista şi o „Poştă a redacţiei”, relatări „Din
nevoile oraşului”, multă publicitate, dar mai ales cuvinte încurajatoare despre
„comerţul şi industria locală”.
Semnau, în afară de un Constantin Popov, C.S.L. şi Costea, frecvent:
„Redacţia”, „Un comerciant”, „Un muncitor”, „Un bârlădean”, C.L.L.
Ziarul din 8 august 1910, ajuns la numărul 3, vorbeşte despre
constituirea comitetului de redacţie, dar nu-l nominalizează. Editorialul
„Activitatea opiniei publice din Huşi” lasă să se înţeleagă că oamenii cu patru
clase primare sunt mai dispuşi, decât cei cu „clase superioare”, să-şi spună
cuvântul în urbea Huşului.
Era, se vede, mângâierea patronului care era şi gazetarul de bază al
foii…
Avea formatul 32/47 cm şi patru pagini.
*

Ideea
Ideea, gazetă locală independentă, apare la Huşi în perioada anilor
1930, cu o orientare de stânga, la care colaborează: D.Alistar, (astăzi
profesor universitar la Institutul Pedagogic Bacău, traducător eminent din
spaniolă şi franceză, eseist şi … fost elev al Liceului „Cuza Vodă” din
Huşi), Octavian Gâdei, N.N. Tiron, I.C. Săvescu, Dinu Spătaru etc. „Ideea”
se ridică împotriva „măriei sale Corupţia” şi denunţă naţionalismul agresiv
precum şi intenţiile războinice ale guvernelor europene de orientare
fascistă. Combătând şovinismul, Octavian Gâdei scria: „a te mai ridica (în)
contra evreului şi a străinului în general, că nu mai poţi trăi din cauza lor, e
ceva prostesc şi caraghios. Omul nu se mai poate transforma în strămoşul
său, în bestia care se rânjeşte la acel asemănător ei. Omenia ţăranului român
193
trebuie să fie un exemplu elocvent pentru naţionalismul titrat sau de birou.
Şi dacă bestia vorbeşte încă în sufletul lui, atunci îşi mai are locul la
menajerie şi la ospiciu”.
(Din revista „Zorile” nr. 1/1975, p. 29).
*

Igiena satelor
Igiena satelor, revistă de
popularizare, apare lunar la Huşi, tipografia
şi legătoria de cărţi C.S. Leţcae, din
decembrie 1910, directori doctorii N.
Lapteş, I. Bordea, C. Filipescu, medici
primari ai judeţelor Fălciu, Vaslui şi Tecuci.
Format carte, în 32 de pagini.
Ce voia revista? „Să umple un gol foarte simţit în mulţimea de
reviste şi ziare ce apăreau în ţară”.
Ea se adresa tuturor intelectualilor satelor şi tuturor celor ce se
interesau de însănătoşirea şi progresul satelor, dar mai ales preoţilor,
învăţătorilor, administratorilor de plăşi, magistraţilor şi medicilor care
doreau ca „revista să devină oglinda activităţii frumoase a corpului medical
rural”.
Ea populariza legile sanitare, prezenta principalele boli sociale pentru
vremea aceea – dalacul, răpciuga, holera, scarlatina, sifilisul, alcoolismul etc.,
dar şi bolile molipsitoare, recomanda măsuri pentru prevenirea şi combatrea
lor, dădea sfaturi practice (ce trebuie să facă femeia însărcinată; ce este
artritismul), populariza plantele medicinale şi prezenta reţete de folosire a lor,
stimula activitatea în cercurile culturale sanitare de la sate etc.
Medicii desfăşurau o activitate susţinută în aceste cercuri. Astfel, dr.
Vasiliu la şcoala Râşeşti vorbise despre „Apărarea de holeră şi despre purtătorii
de virusuri”; dr. Casian, la şcoala din Grumezoaia despre „Slăbirea ţăranului
român şi cauzele ei”, dr. Ceobotaru în satul Brădiceşti „Despre epidemii în
general şi febra tifoidă”, iarăşi dr. Vasiliu, la Drânceni, despre „sifilisul din
punct de vedere social” etc.
Se publicau articole din lumea ştiinţei despre consumarea igienică a apei
la sate, cum trebuie hrăniţi copiii, alimentele şi importanţa lor în păstrarea
sănătăţii sătenilor.
Deosebit de articolele din domeniul medico-social, se publicau articole
despre activitatea la şcoală, la biserică, iar rubricile erau bine folosite: „Ştiri”,
„Scrisori către redacţie”, „Anecdote”, „Cugetări”, „Bibliografie”, „Poşta
redacţiei”.
La „Poşta redacţiei”, corespondenţa sosea nu numai de la Huşi, Vaslui şi
Tecuci, ci şi din Turnu Severin, Tg. Jiu, Craiova, Mehedinţi, Bucureşti, Buzău
etc.
194
 Nu lipseau colaboratorii care dădeau vigoare şi autenticitate revistei: dr.
N. Lapteş, Gh. P. Ionescu, dr.I. Bordea, Eni Patriciu, dr.D.Filipescu, Const. I.
Dinescu, dr. Nicolau, preot St. Granec – Scoposeni, dr.R. Moise,
dr.Al.Tălăşescu, Ana I. Begu, dr.H. Makelarie, Al. Bendorf, I. Gheorghiu,
dr.Ceobotaru ş.a.
Cu numerele 5 şi 6, aprilie-mai 1911, revista rămâne doar cu doi
directori: Lapteş şi Bordea.
Conştientă de importanţa pe care o prezintă în viaţa satelor, redacţia
promitea lărgirea tematicii sale, prin înfiinţarea unei rubrici în care să se
regăsească obiceiurile locurilor – la nunţi, înmormântări şi naşteri, publicarea
unor descântece şi leacuri culese de la cunoscători.
Manifestând interes şi pentru publicitate „Igiena satelor” vestea sătenilor
că „la Ivăneşti, pe valea Şchiopenilor, în Moara de măcinat popuşoi, grâu,
secară şi orz – Ion C. Atanasiu, de la moşia locală, a aşezat şi o piuă de bătut
(învălit) sumane şi abale, adusă din Germania, are două ciocane şi înveleşte
peste 240 coţi pe zi (64 cm. cotul), producând o marfă de prima calitate”.
Erau popularizate şi unele personalităţi ştiinţifice: prof. I. Cantacuzino,
director general al serviciului sanitar, prof. dr.V. Sion, fost subdirector al
serviciului sanitar, dr. Emanoil Turbure, preşedintele Asociaţiei medicilor din
ţară.
În „O călătorie la Răducăneni – prefacerea unui sat” de Alex Bendorf,
despre localitatea Drânceni, sau Brânză, cum i se zicea altădată, referitor la
Prut, se spunea: „Nu înţeleg, în fine, cum nici unul dintre primarii care s-au
perindat pe la comuna Drânceni n-au avut viziunea unui Prut cu malul plantat
de un rând de copaci, nu tăiaţi cu foarfece „ci lăsaţi să crească în libertate,
sub direcţia naturii”, cum recomanda J.J. Rousseau: „N-aş avea pretenţie, ca
pe toată întinderea malului care brăzdează comuna Drînceni să se planteze
copaci, dar ici şi acolo s-ar putea planta câte o sută-două de metri, dincolo o
altă sută de metri – şi astfel Drâncenii ar câştiga în frumuseţe şi poezie”…
Autorul recomanda intelectualilor din Drânceni să citească „Bucolicile”
lui Virgiliu, cu următoarele versuri traduse: „nimic nu e mai frumos decât
frasinul în păduri, pinul în grădini, plopul pe malul apelor şi bradul pe înălţimea
munţilor”.
În numerele 5 şi 6 (mai-iunie 1912) se aduceau următoarele ştiri:
numărul viitor din „Igiena satelor” urma să apară la sfârşitul lunii septembrie;
„dl. inginer Iuliu Zanne, proprietarul moşiei Băseşti a dăruit venitul
iarmaroacelor din acea comună infirmeriei din localitate”. Se aduceau
mulţumiri.
În 1912, revista avea conducători pe dr. N. Lapteş, Al. Bendorf.
În anul III de activitate, numărul 1, „Igiena satelor”, după o tăcere de trei
ani, reînvie în martie 1916, „cu puteri noi, cu entuziasmul şi veşnica
tinereţe…, cu credinţa adâncă îndeplineşte o sfântă şi nobilă datorie”.
Direcţiunea revistei, adresându-se ca şi odinioară preoţilor,
învăţătorilor, administratorilor de plăşi, magistraţilor, medicilor şi tuturor
195
intelectualilor satelor, dar şi „tuturor acelora care se interesează de
însănătoşirea şi progresul satelor noastre”, îi îndemna să scrie la gazeta
„Igiena satelor”, şi-şi dorea să devină „oglinda activităţii frumoase a corpului
medical rural”.
Redacţia şi administraţia îşi avea sediul la Galaţi, strada Grădina
Veche nr.18, director era dr. N. Lapteş, medicul primar al judeţului Covurlui.
Apărea tot lunar. Tipografia rămânea la Const. Leţcaie, Huşi, dar s-a
tipărit şi la Galaţi.
Despre dotarea satului cu o gazetă sanitară, realiza un articol plin de
savoare dr. D.R. Mihăiescu, medicul din Oancea, care, socotind satul mult mai
proprice decât oraşul pentru naşterea şi promovarea unei astfel de gazetării,
ajungea la concluzia că „o gazetă este ca o sârmă electrică ce leagă inimile şi
cugetele; prin gazetă ne solidarizăm şi ajungem la o conştiinţă de noi, în
sine, şi de rolul nostru cu mult superior conştiinţei de unul singur, - în
acelaşi timp acţiunea noastră este nespus de eficace”.
Mai semnau: dr. Uscatu, Alex. Bendorf, Nil, E.I. Patriciu, dr. C. Puiu,
dr. Carnabel, Balaşa Ghenu, dr. I. Bercovici. Scriau despre: „Scumpirea
medicamentelor şi plantele medicinale ce cresc în ţară la noi”, „Tifosul negru”,
„Igiena gurii”, „Din amintirile unui medic de plasă”, „Primejdia muştelor”,
„Lupta contra alcoolismului”, „Pelagreşii”, „Baie duşă în şcolile rurale”,
„Practica moşitului la ţară”, „Şcoala şi serviciul sanitar”.
Materialele erau dozate în rubrici diferite: „Sfaturi”, „Din lumea
ştiinţei”, „O glumă pe lună”, „Ştiri”, „Poşta redacţiei”, „Bibliografie” etc.
*

Înainte!
Înainte! – gazetă pentru săteni şi
muncitori, apare la Huşi în fiecare duminică,
începând de la 14 decembrie 1919, redacţia şi
administraţia în strada Prefecturii nr. 6.
Format 32/47 cm, în două foi, tipărită la Tipografia „C.S. Leţcae”
George Jorică, Huşi, strada Ghica Vodă nr.64.
Editorialul purta chiar titlul gazetei „Înainte”, se adresa sătenilor şi
muncitorilor pe care îi felicita „pentru că, prin votul lor, au „înmormântat”
pe vecie Partidul Liberal care devenise pentru cetăţeni şi pentru ţară cel mai
periculos partid”.
„Să avem credinţă în munca noilor guvernanţi – pentru că va fi
foarte greu – să le dăm răgaz deoarece ei au de aşezat toate treburile
obşteşti pe altă temelie, nu numai pentru boierime, ca până acum,, ci şi
pentru ţărănime şi muncitorime”.
Era scuzată „greşeala huşenilor de a fi dat cele 1569 de voturi boierului
liberal Porumbaru”…

196
 În Programul gazetei – care era şi al organizaţiei de partid locale – erau
prezentate: lupta pentru încheierea şi ratificarea păcii; demobilizarea grabnică;
desfiinţarea jandarmeriei locale; a nu se mai chema oamenii în gărzi; pentru
împroprietărirea în loturi imediat a sătenilor şi exproprierea în întregime a
moşiilor; pentru votul obştesc de la 21 de ani, nu numai pentru cameră, ci şi
pentru senat; descentralizarea administrativă; impozitul progresiv, după venitul
omului; desfiinţarea cenzurii şi a stării de asediu.
Dintre aleşii ţării, la 20 noiembrie 1919, în clădirea Ateneului Român
din Bucureşti, la Cameră a fost ales preşedinte Nicolae Iorga – în locul lui
Vaida-Voievod, care a devenit prim-ministru -, la Senat dl. Bujor, ţărănist –
socialist.
Rezultatul alegerilor din judeţul Fălciu a adus în cameră ca aleşi pe dr.
N. Lupu, Constantin Holban şi Vasile Bălenoi, iar la Senat pe ţăranul Petrache
I. Ploaie din comuna Pâhneşti.
La „Ştiri” se reţinea vestea că dr. N. Lupu, fiind ales în două locuri, la
Huşi şi la Bucureşti, a lăsat un loc pentru domnul institutor Gavril Chelaru din
Huşi, care se va înfăţişa în Parlament ca deputat, dar, se pare, se va retrage şi el,
făcând loc dlui Pericle Asandi din Vutcani.
Se sublinia zvonistica, potrivit căreia, venise timpul schimbării
prefecţilor, primarilor, poliţiştilor şi directorilor de prefecturi, la Huşi prefect
avea să vină Sandu Calciu, primar dl. Şelescu, farmacist, iar poliţai dl.
N.Cioban.
Se anunţa, ca sigur, zilele acestea se va „căra” de la primărie şi dl. N.N.
Tiron.
La 28 decembrie ziarul avea ca editorial articolul „Controlul
cetăţenesc”, care conchidea: „controlul cetăţenesc este moartea necinstei şi a
trândăviei, a ploşniţelor care sug la întuneric şi se ascund la lumină”.
Ziarul „Înainte” publica la „Colţul vesel” – „semnele listelor” electorale,
articolul „Ce se petrece în sfatul ţării”, „Corespondenţe din judeţ”, „Fel de fel”,
„Mica publicitate”, „Poşta redacţiei”, iar la „Ştiri” făgăduia că în fiecare număr
cititorii să găsească o „Cronică politică”, dar şi o succesiune documentară
„Lupta de clasă”.
Cum or fi arătat articolele de la „Lupta de clasă” nu ştiu pentru că
lipsesc numerele respective din documentarea noastră, însă rubrica contravine
într-un fel vederilor profesorului N. Iorga. Se ştie, într-o confruntare cu
Mihalache de la ţărănişti, înaintea războiului, profesorul respinsese ideea luptei
de clasă, el fiind un iubitor al claselor oprimate.
La rubrica „Sfichiu” I. Delaprut avea ceva cu dl. Porumbaru căruia îi
dedica… epigrame. Alte nume în ziar: I. Baltazar, Cordon, Dal, Carc.
Ziarul publica din propunerile şi interpelările făcute în parlament de
deputatul dr. N. Lupu: desfiinţarea jandarmeriei şi a gărzilor; revizuirea averilor
şi confiscarea bunurilor celor îmbogăţiţi prin pungăşie, iar pentru că la ultimele
alegeri „mai mulţi de cinci sute de mii de alegători, mai ales dintre ţărani, nu s-
au prezentat la vot, iar conform legii electorale, ei urmau a fi judecaţi şi
197
condamnaţi la amendă de până la 500 lei” se cerea să se schimbe legea spre a-i
scuti de pedeapsă.
*
Venirea ca prim-ministru a unui ardelean – Vaida-Voievod era legată
de faptul că la Paris urmând a se discuta despre Ardeal, era nimerit ca în
fruntea guvernului român să fie musai un ardelean, să cadă bine!
Ardelenii, fără a întreba celelalte grupe din „blocul” partidelor, au
oferit internele generalului Averescu care, simţindu-se jignit de însuşi
preşedintele Camerei, demisionă – răspunderea pentru desemnarea
ministrului de interne căzând asupra lui Nicolae Iorga.
„…L-am găsit – da, eu, numai eu, cu toate injurioasele denegări care mi
s-au opus pe urmă, în persoana doctorului Lupu. Nu era pentru mine un
prieten, şi în camerele liberale n-avusesem măcar legături cu acest corifeu al
tineretului majoritar, pe care-l puteam preţui numai prin inteligenta bunătate
cu care cruţase şi împăcase pe ţăranii săi fălcieni pe vremea răscoalelor din
1907. Dar energia, puterea de muncă se desfăceau la prima vedere din figura
roşie, cu falca proeminentă, cu ochii mânioşi de adevărat lup ieşit în marginea
pădurii, şi bănuiam că fiul preotului din Arsura, un suflet generos faţă de cei
mici, ceea ce-i putea da o elocvenţă specială, aşa de preţioasă în asemenea
momente, că era urmărit de pasiunea vitrinei, era un mic, un foarte mic păcat
faţă de aceste hotărâtoare însuşiri. Dialogul cu domnul Vaida în privinţa
„doctorului” s-a desfăşurat astfel: „Mă rog, eu nu-l cunosc pe d. doctor Lupu.
Îl iei dumneata pe garanţie? – Îl iau”.
Dr. Lupu era un om potrivit cu situaţia, aşa de grea din acel
moment. Trecutul lui de prefect la 1907 îl arătase, cum am spus, milos
faţă de mulţimile revoltate şi capabil de a găsi cuvântul prin care furia
lor să se potolească; timpul petrecut în America îl ţinuse în contact cu o
civilizaţie în adevăr democratică faţă de care pornirile de răsturnare n-
aveau ascuţiş; în fond, foarte tradiţionalist, prin legăturile cu satul său,
prin pietatea faţă de părinţi, el dădea celor de stânga înfăţişările
liniştitoare ale unui prieten, rămânând destul de monarhist pentru a
servi un rege, destul de „burghez”, pentru a apăra credincios vechea
societate; activ până la neastâmpăr, el era să fie un ministru care
lucrează pretutindeni, direct. În sfârşit, rupt de liberali şi atacat de
dânşii, felul cum se repezea la foştii lui prieteni arăta că regimul putea
să câştige într-însul un nou şi preţios aliat. Doctorul avea şi idei de
realizat într-o tovărăşie unde ce lipsea mai mult era un program pe
care, de altfel, nimeni nu-l schiţase, fiindcă însăşi alcătuirea
ministerului fusese o surprindere”…
(Nicolae Iorga – „Orizonturile mele – O viaţă de om aşa cum a fost”,
Editura Minerva, Bucureşti, 1976, p.569-570).
*
198
 Istoria Huşilor
Istoria Huşilor, volum îngrijit şi coordonat de Theodor
Codreanu, Ed. Porto-Franco Galaţi, 1995.
*

Isvorul tămăduirii
Isvorul tămăduirii, revistă de îndrumare
creştină şi culturală, apare la Huşi lunar, director:
pr. Econom Gheorghe V. Şuşnea.
Redacţia şi administraţia, Huşi, strada I.
Mârza nr. 8. Imprimare la Atelierele George
Cerchez – Huşi; format: foaie de carte, de regulă în
18 pagini pe exemplar.
Costul abonamentului – diferenţiat: în
ianuarie 1936 – pentru preoţi, profesori şi
funcţionari 60 lei pe an; pentru cântăreţi, săteni şi
elevi 50 lei, iar pentru instituţii 200 lei.
„Până în 1930, în eparhia Huşilor nu apăruse
nici o foaie religioasă destinată poporului. Apăruse
Buletinul Episcopiei Huşilor din 1925, dar acest buletin era o foaie oficială şi
dacă cuprindea şi 2-3 articole de literatură religioasă, acelea erau destinate
mai ales preoţilor.
În 1930 – m-am găsit eu, preotul Şuşnea, consilier referent la secţia
culturală a Sf. Episcopii din Huşi, - să tipăresc o revistă religioasă pentru
popor, pe care am numit-o „Isvorul Tămăduirii”. Pe speze proprii, pe risc
propriu. Este acesta un mare curaj să întreprinzi o publicaţie religioasă, ceea
ce nu îndrăznise nimeni până atunci, în această eparhie, şi încă într-o vreme de
mare criză şi morală, şi materială.
Am făcut aceasta cu consimţământul răposatului episcop cărturar Iacob
Antonovici – care ne păstorea în acea vreme – şi care m-a încurajat mult cu
îndemnul şi chiar materialiceşte. Urmaşul episcopului Iacob, Locotenentul de
episcop P.S. Veniamin Pocitan, actualul vicar al Patriarhiei, a continuat, de
asemenea, să mă încurajeze, dându-mi la vreme de nevoie şi sprijinul său
material, căruia îi transmit şi pe această cale, respectuoase mulţumiri pentru
bunăvoinţa cu care a privit revista şi pentru ajutorul acordat.
Preoţimea eparhiei, apoi – şi poporul -, au primit revista cum nu se
poate mai bine. Zeci şi sute de scrisori de felicitare şi încurajare am primit din
partea acestora, pe care le posed şi pe care nu am crezut nimerit să le dau
publicităţii.
Colaboratori destui – au colaborat cu însufleţire – preoţii: Anton
Popescu, actualul consilier referent administrativ la Episcopia Huşi, M.
Bejenaru, profesor în Huşi, Grigore Dimitriu, actualul protoiereu la Bârlad,

199
Corneliu Grumăzescu, profesor la Bârlad, D. Dumbravă, fost misionar la
Bârlad, Al. Gâlea, actualul misionar la Bârlad, C. Beldie, Perieni – Tutova, Gh.
Vasilache – Vutcani, C. Merişescu, prof. Vaslui, C. Sârbu, preot la Catedrala
Episcopală Huşi; apoi şi alţi eminenţi scriitori bisericeşti din alte eparhii: dr.
I.C. Beldie – Galaţi, N. Donos, Iaşi, A.C. Cozma, Putna, P. Bizerea Arad etc.
Mulţi din învăţători, apoi: Victor Glinschi, Margareta Toporaş, Nicolae
şi Mărioara Iordăchescu, Ecaterina Lavric, Aglaia Popescu etc., cum şi condeie
dintre credincioşi: Ecaterina Ioan, Cotiş Moţoc, Maria Glinschi etc. În total
peste 60 de colaboratori, „cărora revista le publica numele, număr de număr, pe
una din foi,” nota directorul publicaţiei în numărul 1 al revistei din ianuarie
1936, când „Isvorul Tămăduirii” păşea în al şaptelea an.
Anterior, în mai-iunie 1934, acelaşi entuziast preot-cărturar, îndemnând
la „Cât mai multe reviste şi foi religioase” scrisese: „Când ne îneacă mulţimea
fiţuicilor îndemnătoare de viaţă uşuratică, scrise din bani mulţi, pe hârtie
bună, cu chipuri ispititoare, care ne-au omorât sufletele copiilor noştri, se mai
poate oare cineva ridica împotriva mulţimii revistelor religioase?
Scrise aşa cum sunt ele scrise, tot sunt mai de folos decât altfel de
publicaţii. Şi apoi, pentru mulţimea credincioşilor, tot mai de folos sunt foile
acestea populare decât revistele cu mare pretenţie”.
În ianuarie 1935, în numărul 1 al revistei care era în al VI-lea an de
activitate, salutând măsurile luate pe tărâm misionar şi cultural de Prea
Sfinţitul Episcop Nifon „nou venit în mijlocul nostru”, acelaşi preot Gh. V.
Şuşnea, scriind editorialul „Păşind în 1935” afirma cu mulţumire de sine: „În
cadrul acestei sfinte mişcări, publicaţia noastră de credinţă „Isvorul
Tămăduirii”, credem că s-a afirmat în adevărata cadenţă şi armonie,
căutând să păstreze cumpăna ortodoxiei în această sfântă frământare,
strigând chiar – şi asigurăm că va mai striga încă, ori de câte ori va
observa înstrăinarea în felul de a lucra, de cât cel pe care biserica îl
cunoaşte din început”.
Articolele „Adevărata fericire” de preot Gh. Timircan, Rusca Huşi;
„Spicuiri din Sfânta Scriptură cu privire la creşterea copiilor” de diacon S.
Pivniceru, „Ispita care stă la pândă” de Constantin Brânzeiu; însemnările-
parabole „Păpuşoii lui moş Ionescu” de pr. Gh. V. Şuşnea, ori „Convorbirea
unui credincios cu necredincioşii” de pr. Mihail Ispasov, traducere din ruseşte;
îndemnuri „Încrediţi-vă în Domnul” de Aurora Gh. Şuşnea, studentă; „Nu
blestema!” poezie de Ecaterina Alexandru; întrebări ca acestea: „Unde e inima
ta?” erau deosebit de interesante pentru poporăni.
„Câştigul nemuncit se cheltuieşte uşor” era titlul unui articol semnat
de preotul Ioan Gh. Chirvasie din Chilieni Tutova în care se demonstra că decât
o moştenire de la cineva, în străinătate, e mai de folos şi utilă meseria pe care ai
învăţat-o din copilărie, practicată între ai tăi; „Ce este Biserica?” era titlul pus
de pr. A.C. Cosma care şi răspundea credincioşilor: „Biserica este trupul lui
Hristos şi primeşte de la El, tot ceea ce e mai presus de puterile ei, şi înalţă la
Dumnezeu tot ceea ce e omenesc în fiinţa ei. De aceea Biserica e socotită ca
200
Mireasa lui Hristos, păstrând cu El o unitate perfectă, fără a se dizolva
dualitatea cerească-pământească a Bisericii – sau a se absorbi partea
cerească de cea pământească, sau pământească de cea cerească”…
La „Ştiri de tot felul” se putea afla că: „S-au făcut socoteli şi s-a găsit că
numai cu băuturile alcoolice se cheltuieşte în ţara noastră cam 12.000 milioane,
adică cam cât jumătate din Bugetul ţării.
De mâncat, cam pe sponci. Săteanul nostru mai ales, mănâncă destul de
prost, în schimb… bea bine. În privinţa asta nici orăşenii nu se lasă mai
prejos”…
„Sarmisegetuza a fost capitala ţării noastre înainte de Hristos. Se fac
acum săpături şi se dezgroapă Sarmisegetuza – cetatea viteazului nostru
strămoş – Decebal. Ce urmă mai grăitoare ale drepturilor noastre asupra
Ardealului mai vrea cineva decât aceasta?”
„Medicul Eugen Nicoară din Reghin a zidit din averea sa un spital cu
100 de paturi, dând şi un fond de întreţinere, pus sub supravegherea Episcopiei
ortodoxe din Cluj”.
„Se zice că se va alcătui o lege prin care chiriile localurilor judecătoreşti
să fie plătite de cetăţenii care se judecă. Ei vor pune pe actele lor şi un timbru în
acest scop. Există un bir nou. Dar cine vrea să scape de el, n-are decât să nu se
judece”…
„Poşta redacţiei” era rubrica ce se repeta număr de număr, foarte
aglomerată, de unde cei care scriau revistei aflau părerea redacţiei despre opera
lor, dar primeau şi sfaturi în diferite probleme bisericeşti, administrative sau
personale. Domnişoara Ecaterina Ioan, de exemplu, afla că revista Lumina de la
Costeşti – Tutova va apare , însă mai târziu, spune domna Leon, preoteasa
părintelui responsabil cu publicaţia. („Isvorul Tămăduirii” nr. 1/1935, anul VI).
Bogată era şi rubrica „Cărţi şi reviste noi”. Aici erau publicate rezumate,
recenzii ori păreri despre cărţile editate de personalul bisericesc – şi nu erau
deloc puţine, despre abonaţii care şi-au achitat revista ori au rămas în restanţă,
erau informaţi cititorii cum se răspândeşte revista „Isvorul Tămăduirii”, ce
publicaţii au mai sosit la redacţie etc.
„Doina”, revistă de limbă, literatură şi artă populară, apare sub
conducerea părintelui P. Gh. Savin – Galaţi. Este o urmare a revistei „Ion
Creangă” ce apărea la Bârlad şi „Tudor Pamfil” ce apărea la Dorohoi”.
Se părea împrăştiate harnicile albine culegătoare ale comorilor
noastre populare, dar iată „Doina” – doină zic, doină suspin, tot cu doina
mă mai ţin, - şi culegătorii au şi răsărit. Spor la lucru!”
„La administraţia revistei se găsesc reviste vechi – „Isvorul
Tămăduirii”, bune pentru împărţit la cercurile culturale preoţeşti ori
învăţătoreşti cu 2 lei exemplarul în loc de 6 lei, când se iau 50 de exemplare
sau mai multe”, scriau cei care gospodăreau publicaţia, n-o depozitau la ghena
de gunoi şi nici n-o dădeau pe nimic la… retopit (I.J.V.R.M!).

201
 „Avem colecţiile „Isvorul Tămăduirii” pe anii din urmă, complete.
Costul unei colecţii 50 lei. Doritorii să se adreseze la redacţia revistei” se scria
la rubrica „De la administraţie”.
„Revistele despre publicaţia noastră” era o altă rubrică în revista
„Isvorul Tămăduirii”: erau inserate aprecieri de la „Glasul Parohiei” Anul I,
1937, nr. 2 Frumuşani, judeţul Ilfov; „Glasul monahilor”, anul XV, 1937
nr. 535, martie; ziarul „Neamul Românesc” de sub conducerea dlui profesor N.
Iorga din 30 aprilie 1938.
Se publicau şi jocuri de cuvinte: „Pagina jocului”. La un moment dat au
apărut în revistă şi chipurile colaboratorilor – aceştia fiind rugaţi să-şi
expedieze fotografiile la redacţie. S-au publicat fotografiile: pr. Gh. V. Şuşnea,
pr. profesor Corneliu Grumăzescu, Victor Al. Glinschi, învăţător, pr. Alexe
Glinschi, Maria V. Glinschi.
*
Deşi în mai-iunie 1934 preotul Şuşnea, consilier referent la secţia
culturală a Episcopiei, milita în scris pentru „Cât mai multe reviste şi foi
religioase scrise la Huşi”, se întâmplau cel puţin două lucruri care afectau
publicistica, iar sfinţia sa nu putea fi străin de ele şi nici de consecinţele lor:
foaia de zidire sufletească pentru popor „Credinţa strămoşească” îşi stabilea
redacţia şi administraţia într-un singur loc – la Sânta Episcopie, urmând a apare
sub conducerea directă a secţiei culturale de aici; în acelaşi timp preotului
Anton Popescu i se ridica public însărcinarea dată de Episcopie de a se îngriji
de tipărirea foii – aceasta după ce încă de la 27 mai, acelaşi Anton Popescu,
directorul foii „Credinţa” de la parohia pe care o deservea – Sfântul Dumitru,
anunţase încetarea apariţiei ei.
Şi totuşi, ca şi cum n-ar fi ştiut de toate acestea, preotul Şuşnea, după ce
invoca în ianuarie 1936 succesul publicaţiei „Isvorul Tămăduirii”, el perora:
„…Toate bune. Dar de la o vreme, unii dintre colaboratori, socotind că
a scoate o revistă – şi încă religioasă, este lucru foarte uşor – au încercat să-şi
tipărească fiecare revista lui. Aşa s-a născut mai întâi „Credinţa” părintelui
Anton Popescu, apărută, dispărută, apărută iar şi dispărută din nou, după care
au urmat „Lumina”, apoi „Sentinela ortodoxă”, „Duh parohial” etc. etc.
Apăruseră vreo 7 reviste religioase în eparhia Huşilor, în afară de revista de
faţă.
„Isvorul Tămăduirii”, premergătoare tuturor, fusese cu mană.
Dar cât de uşor este a scoate o revistă religioasă în aceste vremuri – să
spună toţi întemeietorii celor 7 reviste din Eparhia Huşilor, a căror încercări
au răposat (Bănuiesc din lipsă de abonaţi şi poate că şi din alte cauze).
Dumnezeu a vrut să încerce şi alţii osteneala tipăritului unei reviste
religioase, să se convingă oricine cât de uşor lucru este această îndeletnicire.
Unde sunt acum foiţele religioase cele atât de multe ce răsăriseră în
eparhia Huşilor, şi pentru apariţia cărora, se răsfrângea parcă o admiraţie şi o
laudă asupra acestei atât de blagoslovite eparhii!

202
 O căldură, o arşiţă dogoritoare, prea dogoritoare, le-au ars pe toate.
A rămas doar amintirea nobilelor încercări.
„Isvorul Tămăduirii” însă continuă să trăiască. Şi va trăi, nădăjduiesc,
încă multă, multă vreme.
Spuneau unii că viaţa „Isvorului”… ar fi legată de situaţia mea de
consilier. Negreşit, aceasta o spuneau prietenii mei şi binevoitorii revistei.
Acestora le răspund însă cu situaţia de fapt. De zece luni nu mai profesez în
postul meu de consilier, - deşi sunt consilier referent în care timp, potrivnicii
revistei s-au mai înmulţit şi încă sunt din cei tari la cerbice - şi totuşi revista,
cu ajutorul lui Dumnezeu, în ciuda tuturora binevoitorilor(!) continuă să
trăiască şi parcă să întinerească pe zi ce trece.
Colaboratorii se înmulţeau, abonaţii, de asemenea”.
Cele şapte reviste parohiale erau cunoscute cititorilor şi din „Isvorul
Tămăduirii” – foaia din octombrie 1934. Ce se întâmplase cu ele în
„blagoslovita eparhie”, se ştie şi se cunoaştea, după cum se vede, şi de preotul
Gh. V. Şuşnea. Se tipărise ceva şi în legătură cu… „întreruperea exercitării
activităţii sale de consilier referent la Episcopie. Gazetăreşte, terenul fusese
pregătit. La „Ştiri de tot felul”, din noiembrie 1935, semnate Şuşnea, se citise:
„O corespondenţă locală, a ziarului „Universul”, vorbeşte despre o sancţiune
ce mi s-a aplicat de către Consistoriul eparhial Huşi. Ştirea lasă să se creadă
că această hotărâre este şi definitivă. Dar acest lucru este absolut inexact,
întrucât hotărârea în cauză a fost apelată de către mine la Consistoriul
Mitropolitan Iaşi, unde voi stabili toată netemeinicia acuzaţiilor ce mi s-au
adus”.
În numărul următor al revistei se aduceau completări celor scrise mai
sus: „…În şedinţa Consistoriului Mitropolitan din Iaşi, ţinută la 10 decembrie
a.c. am stabilit, cu dovezi zdrobitoare, toată netemeinicia acuzaţiilor aduse mie
de către Sf. Episcopie de Huşi – şi astfel, în urma dezbaterilor care au ţinut
aproximativ două ore, am fost achitat de judecătorii prezenţi, cu unanimitate”.
În luna octombrie 1936, revista publica o scrisoare de îmbărbătare
pentru truda de la revistă, venită de la „eminentul nuvelist şi poet Gh. V.
Butnariu, parohul bisericii Domniţa Balaşa din Bucureşti, din care cităm:
„…O asemenea revistă nu este o afacere oarecare productivă din punct
de vedere material, ci este o jertfă, o continuă jertfă, pe care vânătorii de
scaune înalte şi de bunuri pământeşti nu o pot înţelege. Să te bucuri însă că
sunt destui oameni de ispravă în Biserică, vlădici venerabili, preoţi entuziaşti şi
simpli credincioşi cu inimi curate, care te îmbrăţişează şi mai ales să te bucuri
că Dumnezeu în care ţi-ai pus întotdeauna nădejdea, mai mult decât în „fiii
oamenilor”, ţi-a binecuvântat munca”…
Împotriva „vânătorilor de scaune înalte şi de bunuri pământeşti”, dar şi a
celor producători de fapte atrăgătoare în „vâltoarea nedreptăţii” era adresat
editorialul „Linguşitorii” din ianuarie 1937 a revistei: „Este o specie de oameni
care înţeleg să-şi agonisească cele necesare, târându-se toată viaţa în faţa
semenilor lor, iar nu muncind cu sudoare, demn şi cinstit.
203
 Rostul sfetnicului adevărat, dacă cineva îl are, este să deschidă ochii
prietenului lui asupra greşelilor ce acesta întâmplător ar face, iar nu să le
acopere sau să îndemne a le repeta. Să-l domolească şi să-l împace sufleteşte
când acesta s-ar supăra cu drept sau pe nedrept, sau când s-ar ridica asupra
cuiva din simplu capriciu sau din ură. Căci veninul, dacă este – şi ce este mai
omorâtor între oameni decât mânia şi ura – poate să distrugă sufleteşte nu un
om, ci sute şi mii. Rostul sfetnicului nu este de a pune „gaz” peste foc – dacă
este foc – ci de a domoli şi a stinge focul, căci flăcările odată încinse, pot
uneori să-l ardă chiar pe el, care l-a aţâţat…
„…La început, limba linguşitorului pare dulce şi mieroasă, dar după
aceea, roadele linguşirii tare sunt păguboase şi distrugătoare. Limba
linguşitorului este doctoria adormitoare care îmbată şi închide ochii
bolnavului, de-i linişteşte durerea pentru o clipă, dar apoi, trezindu-se,
bolnavul observă că trecerea durerii n-a fost o însănătoşire adevărată, ci
numai o amăgire şi o pagubă. Pentru că boala în vremea amăgirii a înaintat, şi
la trezire, omul s-a găsit mult mai bolnav decât la început.
În timpul amorţirii, boala s-a înteţit şi s-a agravat, ceea ce nu s-ar fi
întâmplat dacă bolnavul ar fi îngăduit să-i dea doctoriile cam amărui, ale
sincerităţii”.
…Întreprinderea sau tovărăşia condusă, cumva, de omul care se lasă
linguşit, este de la început sortită pieirii. Acolo nu va domni decât falsitatea şi
prigoana. Acolo va fi o neostoită luptă, o neostoită fierbere, un veşnic iad.
Pentru că nu toţi supuşii pot fi şi linguşitori. Pentru că printre mulţimea
linguşitorilor mai sunt şi oameni de onoare, oameni cu demnitate, ce vor să fie
oameni, iar nu automate. Oameni de suflet, cu voinţă, cu viaţă. Vai şi amar
acelora care îndrăznesc să-şi păstreze demnitatea sau acelor ce cad în mrejele
de mai înainte întinse ale linguşitorilor. Lupta se ridică înverşunată. Uneori pe
viaţă şi pe moarte. Pentru că celui ce-i place să fie linguşit vede în supuşii ce
nu primesc această dezonoare, nişte îndărătnici şi încăpăţânaţi”…
Semna preotul Gh. V. Şuşnea.
Articolul citat poate pleda şi pentru susţinerea şi motivarea unei cauze
personale. Însă avea claritate şi nu i se putea reproşa necunoaşterea vieţii, a
oamenilor, a comportării lor.
Era susţinut în acelaşi număr de revistă şi de o zicală culeasă din „Glasul
Monahilor”: „Dacă vrei să cunoşti bine pe om, ridică-l într-o treaptă
înaltă”.
S-au publicat şi ecouri la “Linguşitorii” şi pentru că, evident, constituia
o lecţie de pamflet construit în termeni civilizaţi...
Deliberarea justiţiei nu-i menirea noastră să o mai relatăm. Ceea ce e
important şi subliniem este faptul că într-adevăr, tracasarea preotului Şuşnea a
avut consecinţă şi asupra revistei sale. Numărul apărut în ianuarie 1938 a fost
mai puţin consistent, iar cel cu nr. 2-3-4, pe februarie, martie, aprilie 1938, în
afară că apărea cumulat, în doar 30 de pagini, purta deasupra chenarului, care

204
putea fi şi un simbol ce îmbrăca frontispiciul şi cuprinsul revistei, cuvântul
CENZURAT.
„Isvorul Tămăduirii” pe luna mai 1938 avea o siluetă şi mai anemică,
dar editorialul semnat de preotul Gh. V. Şuşnea era intitulat „Să fie pace!”
La 17 martie 1940 în „Credinţa strămoşească”, foaie săptămânală de
zidire sufletească pentru popor, editată de episcopie, se simţea prezenţa iarăşi a
preotului Gh. V. Şuşnea în scaunul de referent
cultural eparhial. Cu această dată „un duh nou
de dreptate se revarsă asupra eparhiei”:
redacţia şi administraţia revistei revenea la
secţia culturală a Episcopiei, preot Anton I.
Popescu avea pauze la semnătură şi activitatea
gazetărească, iar la 28 aprilie 1940 „Credinţa
strămoşească” difuza următoarea ştire:
„Curând va apare vechea revistă de
propovăduire a credinţei „Isvorul Tămăduirii”
de sub conducerea P.C. consilier referent Gh.
V. Şuşnea”.
Încă de la 30 noiembrie 1939 Vlădica
Nifon Criveanu fusese înălţat în scaunul de
prim Arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolit al
Olteniei.
*
„Onor Minister al Cultelor şi Artelor prin adresa nr. 54178/1939
face cunoscut Sf. Episcopii a Huşilor că a reintegrat pe preotul Gh. V.
Şuşnea în postul său de consilier referent la această Episcopie.
Sf. Episcopie prin ordinul nr. 337 din 19 ianuarie 1940 face cunoscut
P.C. Sale că a fost repus în toate drepturile pe data demiterii care este 6
iunie 1937”, scria în partea oficială din „Cronica Huşilor” nr. 1/ianuarie 1940
(pagina 25), în care pr. ec. Gh. V. Şuşnea scria şi semna articolul intitulat:
„Devenirea asupra noastră a altor neamuri”. Preotul Gh. Şuşnea a demisionat
irevocabil pe ziua de 1 martie 1943 din postul de consilier referent al secţiei
economice, în locul său fiind numit la 15 martie pr. Petre Alexandru de la
Catedrala Episcopală”, citim în „Cronica Huşilor” nr. 3-4/1943, p. 52.
*
„Isvorul Tămăduirii”, foaie pentru luminarea poporului, redacţia şi
administraţia str. Bogosieri nr. 7 Huşi.
Această foaie, cu frumoase articole, nu trebuie să lipsească din casa
nici unui cititor şi gospodar de la sate.
(Din „Gândul nostru” nr.8-9, 1-15 februarie 1932,
rubrica „Reviste şi ziare primite la redacţie).
*
„Merinde de drum”, volum tipărit la Ed. Macarie din Târgovişte, în
2005, colecţia „Lumina Lumii” de preotul Gheorghe V. Şuşnea, cu „Nota
205
editorului” Mihail I. Vlad, realizat de nepotul autorului – Florin Grigoriu şi
fiul acestuia Adrian-Gheorghe Grigoriu, preot la Biserica Dichiseni, judeţul
Călăraşi.
„În loc de prefaţă” Adrian-Gheorghe Grigoriu, strănepotul preotului,
subliniază personalitatea marcantă a celui ce a fost pr. Gh. V. Şuşnea, „bun
cunoscător al limbii germane”, fost consilier cultural la Episcopia Huşilor,
scriitor de poezie şi proză religioasă, cărţi pentru
credincioşi, susţinător de rubrică permanentă în
revista „Cronica Huşilor”, realizator al revistei
„Isvorul tămăduirii”, de îndrumare creştină şi
culturală, mulţi ani primar al oraşului Huşi.
Volumul „Merinde de drum” lansat la Huşi
pe data de 23 aprilie 2005, cu ocazia sărbătoririi
Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, „Purtătorul de
biruinţă”, reuneşte versuri din plachetele
anterioare ale autorului: „Sfaturi sfinte”
(realizată la atelierele Zanet Corlăţeanu, Huşi,
1929) şi „Merinde de drum” (Tip. C.D. Lupaşcu,
Bârlad, 1929), ultima dând şi titlul volumului.
Sunt versuri care „încurajează valorile
morale umane: bunătatea, înţelepciunea, hărnicia, adevărul, modestia”, ne
asigură Alexandra Ţabără, elevă în clasa a X-a filologie, în susţinerile sale
din articolul publicat la rubrica „Cărţi în lectura elevilor”, din „Zorile”,
revistă literar-ştiinţifică a Liceului teoretic „Cuza Vodă” din Huşi, nr. 1-2,
ianuarie-decembrie 2006
*

Libertatea
Libertatea, ziar democrat-
independent, condus de ziarişti
profesionişti, apare la Huşi, joia şi
duminica, începând de la 10 februarie
1922, având în gând să rămână
„complet independent”, să nu facă „ceea ce se cheamă în limbaj obişnuit
politică”, să „nu părtinească pe nimeni”, dispus mereu „a reliefa faptele
frumoase şi de folos obştesc, orideunde vor veni”, pentru a da astfel „ocazia
cititorilor a se informa exact şi nepărtinitor asupra evenimentelor”.
Cele subliniate mai sus constituiau însuşi programul Libertăţii, se
spunea în editorialul primului număr.
Redacţia şi administraţia în strada Halei nr.1 Huşi, Tipografia: „C.S.
Leţcae” George Jorica, str. Ghica Vodă nr.64, unitate cu „lumină electrică
proprie” şi „instalaţie cu motor”, se spunea sub linia care marca sfârşitul
celor două pagini care constituiau ziarul – format 30/47 cm.
206
 Cu citate din John Stuart Mill, Hedry George, Lloyd George,
avocatul Lupu Friedman semna articolul intitulat „Exproprierea urbană e
o necesitate socială”, în care argumenta de ce e necesară exproprierea
îmbogăţiţilor de război, a celor care urcau excesiv chiriile la oraşe în dauna
celor mulţi – muncitori manual, intelectuali, care nu au alt capital de cât
munca cinstită”.
Într-un alt număr, Lupu Friedman, folosindu-se de sistemul aplicat în
Germania, după primul războiul mondial, susţinut de Otto Bauer, insista
asupra „Mijloacelor practice pentru exproprierea urbană”.
„Acţiunile politice detestabile” este articolul semnat Leontin, în care
este criticată „Tribuna Tutovei”, organ al Partidului Popular de la Bârlad
care folosea un limbaj „plin de murdării”.
Articole cum are fi „O zi la Bârlad”, „Abuzul carităţii publice”, ca şi
rubricile „Anecdote trăite”, „Reportajul politic”, „Ultimele informaţii”
făceau din „Libertatea” de la Huşi o foaie de interes.
Mai semnau: Petru I. Gâdei, Condemy, Pace, dar ziariştii
profesionişti nu s-au deconspirat.
Prefect al judeţului era T.T.Tiron, iar preşedinte al comisiei
interimare locale Huşi – avocatul M. Chiriţoiu.
*

Ce era cu „abuzul de caritate”? Se relata următorul caz de

„extraordinară excrocherie”, petrecută la Huşi de o persoană din Leova, în
care „sentimentul milei fusese escamotat în profitul unei cocote şi proxenete
care, prin simularea unei infirmităţi şi a unei stări nenorocite, surprinsese
buna credinţă a cetăţenilor” localnici, cum se întâmplă adesea şi în România
anilor de după 1989.
Într-o zi, o femeie de vârstă mijlocie, îmbrăcată în zdrenţe, cu un copil
mic în braţe, se prezenta trecătorilor cerând ajutor. Femeia din orăşelul
basarabean Leova se plângea că este refugiată din Ucraina, bărbatul i-a murit
în război, iar cei patru copii pe care îi avea sunt în sarcina ei, cel mai în vârstă
fiind abia de 13 ani.
Nefericita se tânguia că suferă şi de o maladie internă, incurabilă.
O comisie constituită ad-hoc a întreprins îndată o operă de ajutorare,
făcând o colectă publică. Oferindu-i suma, comisia a rămas cu convingerea că
a săvârşit o faptă filantropică.
A doua zi, începând de la ora opt seara şi până în zori, într-o cameră
retrasă a unui local de petrecere din Huşi a domnit o mare voioşie. În centrul
atenţiei convivilor – nimeni alta decât nefericita refugiată din Ucraina, în
realitate „o cocotă şi o proxenetă care, având o casă de toleranţă în Bender, a
fost izgonită pentru atentatele ce le aducea ordinii publice.
Faţă de întâmplarea descrisă, ziarul „Libertatea” încheia articolul
„Abuzul carităţii publice”: „…Pe toţi cerşetorii valizi care simulează
207
infirmităţi şi care în realitate sunt apţi pentru a produce, să-i trimitem la
muncă, iar atunci când în cazuri de colecte vom fi solicitaţi a oferi ajutorul
nostru, să ne dăm obolul numai după ce vom fi convinşi că facem o operă de
adevărată ajutorare”.
*

Presa trece printr-un proces de radicalizare. Cenzura intervine tot mai

brutal. În nr. 6 din 26 octombrie 1920, ziarul huşean „Libertatea” scrie în
editorialul său, redus de autorităţi la o frază şi jumătate: „Nu e o simplă
coincidenţă că Libertatea reapare tocmai când s-a introdus starea de asediu şi
cenzura. Libertatea e acum mai la locul ei ca oricând, dar”… Ziarul informa
despre mişcările greviste, despre acţiunile cultural-educative iniţiate de
muncitori. În numărul citat se relatează despre greva generală a muncitorilor de
la Iaşi. La ultimele ştiri, masele de muncitori erau informate că: „Odată cu
declararea grevei generale, guvernul… a declarat starea de asediu. A suspendat
ridicarea cenzurii presei, reînfiinţând cenzura preventivă. Ultimele ziare apărute
în Capitală conţin iarăşi rubrici albe. Printre ziarele care au fost în special
supuse cenzurii se află: „Socialismul”, „Chemarea”, „Neamul românesc”,
„Luptătorul” ”… scrie revista „Zorile” din Huşi nr. 1/1975, p. 28.
*

Lumina
Lumina, foaie pentru îndrumarea
religioasă şi culturală a sătenilor,
redactată de un comitet, director preotul
Ioan D. Leon, avea redacţia şi
administraţia la parohia Costeşti, judeţul
Tutova, Eparhia Huşilor, apărea o dată pe
lună, în octombrie-decembrie 1932, la numerele 10-12, fiind în al doilea an
de activitate.
Era editată de regulă în opt pagini, în format variat: 23/32 cm. în
1932, 20/29 cm până în august-septembrie 1933 (nr.8-9), 15/23 cm din
octombrie-noiembrie 1933 (dar în 24 pagini) şi 16 pagini în decembrie
1933), la Tipografia Gh. Cerchez – Huşi.
Cuprindea materiale de îndrumare religioasă şi culturală a sătenilor,
întocmai cum se spunea şi în subtitlul revistei: „De ce te-ai rătăcit?” rânduri
pentru Nicolai Creangă – Costeşti şi pentru alţii ca el – trecuţi la creştinii
după Evanghelie; „Biserica şi intelectualii” care militau pentru o mai
strânsă legătură la sate mai ales, între preot şi învăţător; „Beţivul este un
mort viu”, un comentariu pe baza spuselor Sf. Ioan Gură de aur; „Apăraţi
biserica!” era o chemare duhovnicească pentru oricine s-a botezat în numele
Tatălui şi al Fiului şi al Sf. Duh, pentru orice creştin ortodox – de a apăra cu
208
credinţă şi cu iubire, în orice loc şi în orice timp, sfânta noastră biserică
strămoşească; „Datini religioase de Anul Nou” era o pledoarie pentru
datinele religioase şi folclorice de mult încetăţenite; „Pluguşorul”, „Capra”,
„Jienii”, „Te Deumul de mulţumire întru Domnul” de la miezul nopţii când
în biserică se cântă „veşnica pomenire”, se sting luminile în biserică,
rămânând numai una, la sfânta Masă, ca la Paşti, iar preotul, în dangătul
clopotelor, îmbrăcat în haine strălucitoare, vesteşte tuturor venirea „Anului
nou”.
Revista aducea credincioşilor şi alte rubrici cu materiale interesante:
„Sfaturi casnice”, „Din înţelepciunea lumii”, „Cugetări”, „Sfaturi medicale”,
„Dintre ale lui Nastratin Hogea”, „Poveşti folositoare”, „Ştiri de tot felul”,
„Îndemnuri”, „Publicitate”, „Poşta redacţiei” etc. Unele materiale combăteau
anumite nereguli în conduita oamenilor: alcoolismul, îndoiala şi credinţa – faţă
în faţă, vrăjmăşia căsătoriei – concubinajul, sinuciderea – ca un atentat pe care
îl face omul la propria sa viaţă, mărturisirea furturilor – ca putere a pocăinţei.
Iscălitorii materialelor nu erau numai din parohie sau eparhie: pr. I.D.
Leon din Costeşti, Elena I. Leon – coana preuteasă, Dionisie Udişteanu de la
Mânăstirea Cernica, pr.P. Gh. Savin – Braniştea – Covurlui, preot
N.Hodoroabă, pr. Georgescu Grigore, Gh. Ionică – Piua-Petrii-Ialomiţa, Mihai
Th Balica, student teolog, preot Constantin P. Lupaşcu – Colibaşi-Muscel, pr.
Grigore Enăchescu – comuna Viişoara, judeţul Olt, ec. Gh. Şuşnea de la Huşi,
D. Năstase, învăţător Puntişeni – Tutova, Al. Luntraru – Iaşi, pr. Vasile Nacu –
Bălăşeşti, pr. ec. A.C. Cosma, Bâlca-Putna, pr.ec. D. Dumbravă, Bârlad, Marin
Benghiuj, învăţător – Creţeşti – Fălciu.
Un loc important îl ocupau traducerile realizate de pr. Ioan D. Leon (din
franţuzeşte), D. Năstase, din Ludwig Bechstein, Valeriu Docna (din sârbeşte),
Elena I. Leon (din franceză).
În „Lumina” de la Costeşti mai semnau: G. Budiş, Gh. Popescu-Gorj,
doctor A.F., V.M. Drăgănescu, N. Corciovă, Al. Pateevici (Muncitorul –
versuri), arhimandrit Emilian Popescu, V.Gh. Vasilache, V.Gh. Guzgan, Maria
Savopol (Luna mai la ţară, versuri), preot Ioan Creangă din Bordeşti-Râmnicul
Sărat, I. Valeriu, I.N. Amăriucăi (poezie – Plugarii), pr.Iov Carp (Zădărnicie –
poezie), pr. ec. Gh. Şuşnea (Antihriştii – versuri), Petre Cazacu.
Cu interes erau citite versuri reproduse după: V. Militaru (Psalm 132),
Al. Vlahuţă (Hristos a înviat), Şt.O.Iosif (Iisus), dar şi ziceri după La Fontaine,
N.Nicoleanu, Costache V. Carp, V.Cantar, I. Agârbiceanu, Anton Pan,
Jaferson.
Nu lipsea din revistă, bibliografie, nume de reviste sosite la schimb:
„Brazda literară” din Bucureşti, „Cuvânt Moldovenesc” de la Chişinău,
„Gorjanul” de Târgu Jiu, „Vestitorul” de la Galaţi, „Vestitorul satelor” de la
Fălticieni, „Glasul nostru” de la Băseşti-Fălciu, „Curierul cooperator” – fondat
de Ilie Gh.Marcu-Vutcani, de la Bucureşti, „Isvorul Tămăduirii” de la Huşi,
„Sentinela ortodoxă” de la Lipovăţ – Vaslui etc.
209
 Din rubrica „Ştiri de tot felul” aflăm că:
De la 9.740.000 oi aflate în România – de atunci, se scot anual
360.000000 litri de lapte. România se găseşte în fruntea ţărilor care au cele
mai multe oi mulgătoare.
După unii socotitori, un locuitor din Viena bea cam 215 litri de lapte pe
an; unul de la Paris, 122 litri, iar unul de la Berlin 160 litri pe an. Bucureşteanul
bea cam 22 litri pe an pentru că…locuitorii din România folosesc mai mult
băuturile spirtoase, îndeosebi ţuica.
Oraşele cele mai populate din România erau: Bucureşti cu 631.299
locuitori, Chişinău:117.016, Cernăuţi: 111.147; Iaşi:102.595; Galaţi:101.148;
Cluj:98.569; Timişoara:91.866; Oradea: 82.355; Arad:77.255; Brăila:68.310;
Craiova: 63.063; Constanţa 58.288.
*
Reconstituirea cotidianului din istorie capătă iz nu atât din deprindere,
cât de necesitate. Îmbătaţi de parfumul de epocă, sălăşluit la bibliotecă în sala
cu „Periodice”, unii încercăm să demonstrăm că ceea ce s-a scris, cu mulţi ani
în urmă are încă valabilitate. Revista „Iconar” de la Rădăuţi, scoasă prin anii
1935-1938 este reeditată de noul „Iconar” din… 1996.
„Ion Creangă”, revistă de limbă, literatură şi artă populară, apărută la
Bârlad în perioada 1908-1921 este pusă în pagină foaie cu foaie, într-o ediţie
anastatică de Centrul judeţean pentru conservarea şi promovarea culturii
tradiţionale din Vaslui, care a şi realizat două volume pentru anii 1908-1909
şi pentru anul 1910.
Mai recent, Bogdan Hrib realizează o culegere de doar 128 pagini
intitulată „Bucureştenii anului 1935” care nu-i altceva decât o selecţie de
articole din săptămânalul „Realitatea ilustrată” şi, la editura „Tritonic”, ne
demonstrează că în Bucureştiul de acum 70 de ani, când avea doar 600.000 de
locuitori, viaţa şi parfumul erau aceleaşi. Şi atunci între bogaţi şi săraci era
mare prăpastie, iar preţurile ca şi construcţiile fugeau haotic în toată capitala,
unde igiena lipsea, gropile în asfalt erau prezente mai peste tot. Cei care o
duceau bine erau afaceriştii şi politicienii, industriaşii şi şmecheraşii. Bacşişul
era la modă, iar pe descurcăreţi îi întâlneai şi la casa de bilete să ţi-l revândă,
şi în compartiment unde puteai ocupa locul numai dacă îl negociai…
Vechiul de ieri e noutatea prezentului. O fi şi biblioteca sau secţia ei, a
„periodicelor ”, o rămăşiţă a trecutului?
*

Lumina - Costeşti
Lumina – Costeşti – Tutova, Eparhia Huşilor, apărea ca revistă
bisericească sub conducerea preotului Ioan D. Leon, scria revista
„Documente răzăşeşti” de sub conducerea lui Virgil Caraivan, în
octombrie 1932, popularizând ziarele şi revistele primite la redacţie.
*
210
 Lumina
Lumina, ziar de cultură,
informaţiuni şi îndrumări, se declară, chiar
în primul său număr – 15 iulie 1935 –
„purtătoarea de cuvânt a maselor largi
producătoare, tribuna de la care – ca
întreaga presă muncitorească - toţi exploataţii îşi pot spune cuvântul şi
pretinde dreptul la o altă viaţă. Scrisă cu sângele celor trudiţi, ea nu se
poate menţine decât în măsura în care muncitorii îi simt nevoia şi o
încurajează”.
Publicaţia „Lumina” de la Huşi, care apărea sub conducerea unui
comitet, de două ori pe lună,în format 33x47 cm., când în două, când în
patru pagini, la tipografia „Baiadera”, îşi exprima credinţa că „având
sprijinul conştient al zecilor de mii de muncitori putem avea şi
publicaţiuni în care aspiraţiile clasei muncitoare să fie sincer înfăţişate
şi libertăţile cucerite – apărate cu îndârjire, în ciuda tuturor
obstacolelor”.
Apărută după ce în noiembrie 1933 naţional-ţărăniştii „plecaseră” de la
guvernare, iar acum se „întreceau” în luptele interne dintre personalităţile de la
vârf, între grupuri şi organizaţiile naţional-ţărăniste, „Lumina” se declara
împotrivă şi condamna conceptul „numerus valahicus”, promovat de Vaida
Voievod, care, făcându-se că uită că a fost prim-ministru, „acum, ca un băieţaş
subversiv, vine şi colindă ţara, ţipând pe la răscruci şi-i îndeamnă pe oameni
„să vadă răul acolo unde nu este” şi a-i împiedica „să-l vadă acolo unde se află
într-adevăr” şi că „numai dlui va aduce salvarea”.
„Că este rău; că stăm rău; chiar foarte rău, acesta e un trist adevăr
recunoscut de toată lumea, căci toată lumea se plânge de asta. Toată lumea
e nemulţumită şi pe bună dreptate poate fi astfel…
Ţăranii muncesc din greu şi-şi vând recolta pe mai nimic.
Muncitorii lucrează 12-14 ore pe zi şi n-au cu ce să-şi hrănească
familia.
Negustorii şi meseriaşii mici se ruinează pe zi ce trece.
Intelectualii săraci umblă cu diplomele în buzunar şi n-au cum să-şi
câştige existenţa.
Toţi sunt nemulţumiţi de starea lucrurilor. Treburile, spun ei, nu
mai pot merge în acest chip, cei mai mulţi să nu aibă nici o pâine iar cei
puţini să aibă totul”.
Soluţia nu vine de la Vaida-Voievod care, ieri, ca „prim-ministru, a
poruncit să se tragă cu mitralierele în muncitorii cheferişti de la Griviţa şi
Lupeni, care îşi apărau doar bucăţica lor de pâine”, nici de la unii ca Hitler care
a promis multe, dar când a venit la putere nu s-a atins deloc de cei bogaţi,
pacostea rămânând să cadă tot asupra celor săraci, fie că erau valahi, fie… evrei
sau unguri.
211
 Îndemnând la solidaritate muncitorească şi luptă deschisă, de masă,
„Lumina” combătea şi ideea „statului ţărănesc”, lansată la Congresele Naţional
Ţărăniste de la Craiova, Braşov, Cernăuţi, Iaşi şi Cluj şi concepută de liderul
lor Mihalache, care viza desfiinţarea sistemului parlamentar bicameral şi
trecerea la corporaţii, unde fiecare breaslă să-şi trimită reprezentanţii ei în
parlament – în care, fireşte, domnii „vor veghea ca acolo să se strecoare cât mai
puţini muncitori şi cât mai mulţi patroni”, stricându-se armonia dintre capital şi
muncă.
Recomandând păturilor muncitoare de la oraşe şi sate „să deschidă ochii
cât mai e timp”, publicaţia venea şi cu … „note pe marginea istoriei”:
„Sub Alexandru Lăpuşneanu vornicul Moţoc aruncând mari grele dăjdii
asupra norodului, poporul din toate colţurile Moldovei s-a strâns la porţile
palatului pentru a protesta contra acestor impuneri nedrepte. Domnitorul, care
fiind înştiinţat de răscoala poporului, trimise un armaş care să întrebe
mulţimea, ce doreşte de la el?
„Oameni buni! Măria Sa Vodă întreabă ce doriţi şi ce vreţi de la El şi
pentru ce aţi venit aşa puşi pe zurbă?
Prostimea rămase cu gura căscată. Ea nu se aştepta la o asemenea
întrebare. Venise fără să ştie pentru ce a venit, şi ce vrea. Începu a se strânge
în cete-cete şi să se întrebe unii pe alţii ce să ceară.
În sfârşit, începură a striga:
„Să micşoreze dăjdiile! Să nu ne zăpcească! Să nu ne mai împlinească!
Să nu ne mai jefuiască! Am rămas săraci! N-avem bani! Ni i-a luat toţi Moţoc!
Moţoc! Moţoc! El ne beleşte şi ne pradă! El sfătuieşte pe Vodă! Să moară!
Vrem capul lui Moţoc!”
Când armaşul s-a întors cu răspunsul în cameră unde aştepta
domnitorul cu ministrul său, acesta-i spuse:
„Măria Ta, nu asculta pe nişte proşti, pe nişte mojici, pune să dea cu
tunurile într-înşii… Să moară toţi! Eu sunt boier mare! Ei sunt nişte proşti!”
La care i-a răspuns:
„Proşti, proşti, dar mulţi”
…Şi Moţoc a fost aruncat mulţimii, care l-a sfâşiat în bucăţi”…
Alte titluri din Lumina: „Conflictul de muncă dintre patroni şi lucrătorii
brutari din Huşi”, „Procesul lui P. Constantinescu-Iaşi şi al altor 7 intelectuali
de la Consiliu de război Chişinău – cu peste 500 de martori din care 153
audiaţi”, „Din isprăvile Băncii Schor Huşi”, „Concentrarea fascistă şi frontul
popular antifascist”, „Frontul comun şi guvernul „personalităţilor” ”; „Pentru -
contra fascismului”. Apăreau puţine semnături: I. Ţâmpu, Th. Marin, I. Neagoe,
Gh. Bucur, N.V. Minculescu, D. Florescu, O. Drăgăneacu, M. Gherghel.
Se publicau reproduceri din:Anatole France, André Gide, Henri
Barbusse, Romain Rolland.
Scriind articolul „Frontul popular şi dl. Mihai Ralea”, I. Neagoe
atenţiona: „Formula dlui Ralea – front popular prin colaborarea naţional-
ţărăniştilor cu social-democraţii, dar fără participarea muncitorimii – este
212
falsă şi păgubitoare; Frontul popular din România trebuie să ia exemplul din
Franţa, care a strâns pe aceeaşi platformă toate părţile potrivnice dreptei – de
la extrema stângă până la radicali şi tocmai pentru că s-a închegat astfel,
Frontul popular a putut respinge atacul fascist.
Pilda Franţei este singura justă, singura valabilă, singura îndrumătoare
spre adevăratul „Front popular antifascist” ”, încheia I. Neagoe, promiţând că
asupra acestora va reveni.
Redacţia şi administraţia ziarului „Lumina” str. Gheorghe Frenţ nr. 39,
Huşi.
*

Lumina (1935)
Lumina, ziar de cultură, informaţiuni şi îndrumări, redactat şi tipărit
la Huşi, între 15 iulie-8 august 1935, editat legal de P.C.R. Milita împotriva
fascismului şi şovinismului, pentru apărarea intereselor muncitoreşti.
În editorialul primului număr din „Lumina” se scria:
„Presa muncitorească reclamă jertfe grele. Ea este purtătoarea de
cuvânt a maselor largi producătoare, tribuna de luptă de la care toţi
exploataţii îşi pot spune cuvântul şi pretinde dreptul la o altă viaţă. Scrisă cu
sângele celor trudiţi, ea nu se poate menţine decât în măsura în care muncitorii
îi simt nevoia şi o încurajează!”
„Ziarul „Lumina” (printre ai cărei susţinători şi redactori s-a numărat şi
militantul socialist C. Florescu) n-a putut să apară decât o scurtă perioadă de
timp, fiind suspendat de autorităţi după numărul al 8-lea. Cu toată viaţa ei
scurtă, această publicaţie a jucat un rol salutar în semnalarea pericolului pe care
îl reprezenta pentru mase fascismul, care se infiltra perfid, având unii adepţi şi
susţinători şi la Huşi. În acelaşi timp, ziarul abordează de pe poziţii marxist-
leniniste o serie de probleme de actualitate stringentă la data apariţiei lui,
printre care şi problema ţărănească”, scria Ion Alex. Angheluş în revista
„Zorile” nr. 1/1975, p. 29.
*
Lumina, gazetă ce apărea şi în 1936, milita la Huşi pentru crearea
frontului popular antifascist – scria presa timpului.
*

Lumea
Lumea, foaie de netă orientare antifascistă, prin care răzbătea
cuvântul comuniştilor în rândul maselor muncitoare”, se tipăreşte la Huşi
din 1935.
„Ea militează pentru Frontul popular, se ridică împotriva guvernului
şi personalităţilor, denunţă intenţia cercurilor fasciste de a îndrepta
România „spre frontul războiul antisovietic”.

213
 „În faţa strângerii forţelor fasciste – sublinia ziarul – trebuie să se
găsească o singură linie de bătaie. Şi această linie de bătaie se numeşte front
popular antifascist, frontul comun al tuturor organizaţiilor muncitoreşti cărora
să li se alipească şi organizaţiile de jos ale partidelor care îşi zic democratice
şi ale căror mase ştim că nu vor fascism, nu vor dictatura fascistă”.
(Din revista „Zorile” nr. 1/1975, p. 29).
*

Lumina vetrelor
Lumina vetrelor, revistă bisericească, apare la Bârlad, sub
conducerea preotului Leon.
„Publicaţia aceasta are cuprins variat: religie, ştiinţă, economice etc.
Este la început şi promite, de asemenea, să fie o bună publicaţie.”
(Din „Cronica Huşilor” nr.5/1941 „Darea de seamă a secţiei culturale
către Adunarea eparhială pe anul 1940-1941, p.20).

Încă o revistă „Lumina vetrelor”, până deunăzi o sfioasă foaie

parohială, ne vine acum, alături de „Păstorul Tutovei”, care se bucură de un
înalt prestigiu în lumea literelor din Bârlad, scrie „Cronica Huşilor” din
ianuarie-februarie 1944, p. 39.
„Revista promite mult, şi-i urăm succes deplin, scrisul bun, creştinesc,
fiind necesar” – se aprecia.
*

Micii Mari
Micii Mari, revistă bimestrială a elevilor
gimnazişti de la Liceul „Lascăr Rosetti, în iunie 2002
ajunsese la nr. 3 cu un cuprins promiţător: „Vacanţa
mare este tot un copil”; „Suntem în siguranţă la
şcoală”; „Asistentul social munceşte pentru tine”;
„Interviu cu Nicolae Manea, profesor de limba şi
literatura Română”; „Şcoala noastră se
modernizează”; „Sfaturile stomatologului”; „Familia
Ciobănică şi meseria de profesor”; „Caricaturi – cum
se văd profesorii prin ochii noştri”; „Moara dracilor”.
În mai-iunie 2005, revista „Micii mari” era în
anul IV de activitate dar se afişa tot cu numărul 3. Probabil ca să răspundă
la moto: „Sunt multe minuni în lumea aceasta, dar nici una nu este mai
mare ca omul” (Sofocle).
Pe pagina-copertă a numărului 3 din mai-iunie 2005: fotografia
liceului din Răducăneni, emblema acestuia, fotografiile poeţilor Mihai
Eminescu şi Lucian Blaga cu versuri din „Numai poetul” şi „Autoportret”.

214
 Redactor şef: Andrei-Alexandru Balint din clasa a VIII-a B, aflăm de
pe coperta cu nr. 4 al revistei, dar din interior, citind opera „Tărâm
Geamăn” care a primit Premiul Editurii „Princeps Edit” la concursul
naţional „Ion Creangă” de creaţie literară-poveşti, ediţia a XII-a, autoare
Manuela Enache din clasa a XI-a, liceul „Mihai Eminescu” Iaşi, aflăm că ea
a fost redactorul şef la „Micii mari” în perioada 2001-2005. Căsuţa
redacţională mai cuprinde ca redactori pe: Paula-Mădălina Roca, Avădăni
Andrei, Alexandru-Iustin Năstase, Delia Bânzari, Lavinia-Florina Fechete,
Cornelia Blăjuţă şi Mioara Andreea Roca. Tehnoredactor Daniel Lazăr şi
coordonator prof. Mihai Avădăni.
Coordonatori ai publicaţiei: prof. Marietta Matei şi Elena
Olariu, bibliotecar.
Cu asemenea reporteri, înarmaţi cu creioane, stilouri şi carneţele
pentru luat notiţe, cum s-a dovedit a fi Daniel Lazăr din clasa a VI-B,
cutezător în a-l aborda chiar pe profesorul şi poetul Nicolae Manea, cu
ocazia „Zilelor şcolii răducănene”, aflăm lucruri interesante despre istoricul
şcolii de la Răducăneni, dar şi despre Lascăr Rosetti, patronul şcolii: „Mă
voi limita la a aminti că aşa-numita „şcoală a lui Lăscărache” îşi deschide
porţile la 1 octombrie 1850, „părintele” ei fiind Lascăr Rosetti, iar după
mai bine de 100 de ani lua fiinţă Liceul real-umanist (1962). Între 1978 şi
1992 a funcţionat ca liceu agroindustrial după care revine la profilul
teoretic.
- Lascăr Rosetti era fiul hatmanului Răducanu Rosetti, stăpânul moşiei
Bohotinului care cuprindea şi Răducănenii. După moartea lui Răducanu
(1838), o mare parte din moşie îi revine lui Laskarake, unul dintre cei 4 fii ai
hatmanului. Acest lucru va fi o adevărată binecuvântare pentru copiii din
Răducăneni care vor deveni beneficiarii uneia dintre primele şcoli din
Moldova. Nici nu s-ar fi putut întâmpla altfel având în vedere faptul că Lascăr
Rosetti era un adevărat om de cultură (doctor în drept al Universităţii din
Götingen) şi un reformist din prima linie (luptător în Revoluţia din 1848 şi
pentru Unire). De altfel, Gazeta de Moldova din 9 octombrie 1850 scria despre
aceasta: „Domnul Agă Lascăr Rosetti, îndemnat de sentimentele nobile în
favorul a tot ceea ce poate fi de folos ţării, au înfiinţat cu a sa cheltuială în
târguşorul Răducăneni o şcoală începătoare (una din primele cinci şcoli
primare rurale din Moldova, inaugurată la 1 octombrie 1850). Departamentul
Culturii şi a Învăţăturilor Publice, rostind a sa mulţumire nobilului fondator,
aduce la cunoştinţă publică asemenea act vrednic a fi urmat şi de alţi
proprietari”.
Din revistă aflăm că „tot Lascăr Rosetti aduce şi plăteşte primul
învăţător, Mihai Pop, din târguşorul basarabean Leovo, care a lucrat la
Răducăneni peste 40 de ani, educând alte serii de învăţăcei”.

215
 În ce priveşte participarea sa la mişcarea unionistă, ni se spune că, fiind
ales în Camera electivă şi propus candidat la domnie, a refuzat. Când deputaţii
unionişti s-au adunat la casele lui Lascăr Rosetti din Iaşi (astăzi Muzeul de
Istorie Naturală – „Sala Elefantului”), văzând că nu ajung la o unitate de vederi
în stabilirea domnitorului, el încuie uşa, pune cheia în buzunar şi le spune
participanţilor că nu va pleca nici unul până nu stabilesc domnul. Şi aşa a fost
ales Alexandru Ioan Cuza, iar primul său ministru de finanţe a fost Lascăr
Rosetti, dar a demisionat după opt zile, neputându-se împăca cu „domnia
vorbelor seci şi a poftelor personale”. După Unire, a demisionat din toate
funcţiile publice şi s-a retras la Răducăneni.
Din volumul aniversar al Liceului „Lascăr Rosetti” – 150 de ani
(1 octombie 1850 – 1 octombrie 2000) luăm cunoştinţă că unul dintre
fondatorii Jokey-Clubului din Iaşi, ca un neîntrecut trăgător cu pistolul, a fost
Lascăr Rosetti. Istoricul Radu Rosetti, nepotul său, povesteşte că, de câte ori se
întâlnea cu Beizadea Mitică Ghika din Bucureşti, cu care Lascăr Rosetti
avusese în tinereţe un duel, acesta îl întreba: „Ce mai face moşul dumitale
Lascăr? Mie mi-a pus în pulpă o amintire (un glonţ) care mă sileşte să gândesc
la el de câte ori se schimbă vremea”.
În 1859-1860, la moşia sa de la Răducăneni a adăpostit pe scriitorul
revoluţionar francez Jean A. Vaillant.
Alt reporter, tot aşa de curajos, Lavinia-Florina Fechete, tot din clasa a
VI-a B, ştiind că profesoara lor de limba şi literatura română, Marietta Matei
este în ultimul an de învăţământ, îi pune dificila întrebare: „Cum vi se par
elevii de acum 15 ani comparativ cu cei de azi?” şi primeşte un răspuns la
care nu numai că trebuie să medităm pentru a-i înţelege cuprinsul, dar să şi
acţionăm preventiv: „Cei mai de mult aveau un sistem de valori morale, pe
care le respectau cu mai multă stricteţe. Cei de azi mi se par cam dezorientaţi,
fără vreun plan de viitor. Or, în viaţă nu se merge la întâmplare”.
*
Şcoala lui Lascarache se afla în faţa curţii boiereşti din târgul
Răducăneni; construcţia există şi astăzi dar are alte destinaţii.
*

Minuscula
Minuscula se numea gazeta locală în care dr. Munteanu „făcea
profeţii electorale”, aflăm din ziarul „Munca”, organul partidului ţărănesc,
din 3 aprilie 1928.
„Minuscula” şi redactorul ei dr. Munteanu erau grav blamaţi
într-un alt articol din „Munca”, intitulat „Domnia avocaţilor”, în care
doctorul, şi alţii ca el, erau sfătuiţi „să-şi strângă gândul şi condeiul pentru
pocăinţă”, măcar o vreme.

216
 Din cursivul intitulat „Succesul Minusculei”, din acelaşi număr al
ziarului „Munca”, rezultă că foaia avea doar vechimea a trei luni… dar „se
credea mare”.
„Pentru „Minus-Scula” era titlul altui articol din „Munca” nr.43 (19
iunie 1928) în care „dr. Munteanu, socrul judecătorului Virgilică Vântu de la
Tribunalul Fălciu apăra pe magistraţii incorecţi de la acel Tribunal, atacând
pe avocaţi”.
*

Mâini îmbrăţişate
Mâini îmbrăţişate, publicaţie
semestrială a Centrului de Tineret din
cadrul Liceului teoretic „Lascăr Rosetti”
Răducăneni, realizată după proiectul
profesoarei Coca Codrianu, unitatea din
Răducăneni fiind unul dintre Centrele de
Tineret pentru Reducerea Vulnerabilităţii
la Trafic şi Reintegrarea Copiilor Victime
ale Traficului în Bucureşti şi trei judeţe
selectate (Iaşi, Botoşani şi Giurgiu).
Proiectul îşi propune drept scop ca
„prin dezvoltarea centrelor de tineret în
cadrul comunităţilor – şi liceul din
Răducăneni este o astfel de unitate – să
contribuie la reducerea vulnerabilităţii
copiilor şi a tinerilor la traficul de copii, identificarea potenţialelor victime
şi facilitarea incluziunii sociale a victimelor retrase din trafic.
Obiectivele programului propus vizează participarea copiilor în cadrul
proiectului de verificare, astfel ca cei retraşi din trafic ca şi cei aflaţi în risc de a
fi traficaţi, să poată beneficia de cursuri de educaţie nonformula şi meditaţii,
cursuri de alfabetizare şi servicii informative pentru atragerea lor la petrecerea
cu folos a timpului liber, consiliere psihologică şi educaţională, mediere în
relaţia copil-şcoală-familie şi colegii de viaţă.
De aceea, revista şi-a şi luat drept moto spusele lui I. W. Forster: „Cel
mai puternic factor de educaţie nu e o cuvântare abstractă despre
responsabilităţi, ci însuşi exerciţiul unei responsabilităţi adevărate”.
De aici şi temele tratate de publicaţia copiilor: „Jurnal de tabără” – cu
multiplele, utilele şi instructivele sale activităţi, operă a peer-educatoarei Noria
Dura din clasa a XI-a R, prezentarea „poveştilor copiilor din colectivitate” la
rubrica „Numele tristeţii” care înseamnă scurte portrete medalion ale celor
vizaţi, cu avertismente utile: „Ai grijă deci ce fel de afaceri faci!” sau
atenţionări: „Bogdan, viitorul ţi-l faci singur!”; „Moartea albă”, cu proverbul
217
care însoţeşte titlul: „Cine părăseşte cărarea este aspru pedepsit”, prezentarea
prin consecinţe a volumului „Drogurile” de Mihai Şelaru, întovărăţit şi el de
altă semnalizare: „Prea multă libertate ucide!”
Pornind de la zicerile lui J. M. A. Wermuth, potrivit cărora „Tineretul
epocii moderne este o generaţie înfometată care mănâncă orice i se dă. Cele ce
urmează apoi, sunt o mărturisire dureroasă despre ce se poate întâmpla tinerilor
acestei generaţii „nihiliste”, dacă nu cunoaşte adevărul”, redacţia publică
materiale corespunzătoare: un documentar sub titlul „Psihologul şcolar –
prietenul de suflet al elevului „problemă” la rubrica „Deschide-ţi sufletul” cu
sfaturi de genul acestora, folositoare atât elevilor cât şi educatorilor: stăpâneşte-
ţi emoţiile; fii partenerul lor; fii consecvent; nu fi părtinitor, nu fă favoritisme;
nu nutri antipatie; nu umili elevii prin sarcasm; nu fi ironic, ironia fiind prima
formă a agresivităţii; arată că ai simţul umorului.
Crearea ambientului corespunzător este legat de ceea ce tocmai spune
psihologul: „să ai zilnic mai multe interacţiuni pozitive decât negative, pentru
că fiecare om, având ceva superior într-o anumită privinţă, noi avem a învăţa
când de la unul când de la celălalt”.
„Traficul cu fiinţe umane – fenomene în continuă creştere”, modalităţi
de manifestare şi măsuri de contracarare este alt documentar aparţinând lui
Nicu Robu, inspector general, şeful Sectorului poliţiei de frontieră Răducăneni.
Având ca redactori coordonatori pe prof. Coca Codrianu,
bibliotecar Elena Olariu, psiholog Mariana Cojocaru iar redactori pe peer-
educatorii Noria Dura, Andreea Toderică, Nona Alupoaei, tehnoredactor Noria
Dura şi colaborator onorific Poliţia de frontieră Răducăneni, publicaţia se
dovedeşte a fi deosebit de utilă.
*

Pe 12 iunie 2006, la Teatrul Ateneu din Tătăraşi, Iaşi, a fost prezentată

de către Centrul de tineret Răducăneni piesa „Nu ocoliţi scaunul roşu”,
modalitate de informare-conştientizare, cu un mesaj complex, autoare a
textului nimeni alta decât Olariu Elena, bibliotecar la liceul Răducăneni şi
voluntar la Centrul de tineret.
O lucrare literară, cu mesaje puternice care a intrat şi în atenţia altor
centre de tineret, cel de la Botoşani dorind să-l valorifice imediat.
(Din revista Vestea Bună, nr. 60, p. 11).
*

Mlădiţe
Mlădiţe, publicaţie a şcolii generale nr. 12 din Huşi, apărea în anul
şcolar 1968-1969.
*

218
 Monografie - anuar
Monografie, anuar, 1908-1978 a Liceului
agro-industrial Huşi, pune în evidenţă o unitate
şcolară, care, îndrumată de specialişti destoinici –
Gh. Gheorghiu, Constantin Hogaş, Gh. Bălţatu,
Vsevolod Moleavin ş.a. au făcut şi fac cinste
învăţământului agricol din România.
Despre Liceul agro-industrial Huşi, prestigios
lăcaş de învăţământ, cercetare şi producţie au cuvinte
elogioase, din chiar primele pagini, dr. ing. Teodor
Marian, de la Ministerul Agriculturii şi Industriei
Alimentare, prof.dr. docent Valeriu Cotea, membru
corespondent al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice a R.S.R., conf. dr.
Ion Vieru, prorector al Institutului agronomic „Ion Ionescu de la Brad” –
Iaşi, Marin I. Neagu, profesor dr. docent în ştiinţe, Gh. Bălţatu, prof. dr.,
fost director al Şcolii viticole din Huşi, Vavra Miloslav, prof. univ. cu
catedră la Ledniţa, Brno şi Bratislava – R.S. Cehoslovacia.
Rod al aplicării Legii învăţământului agricol din 1901, elaborată de
Spiru Haret, cu colaborarea altor mari învăţaţi din ţară, şcoala de viticultură
de la Huşi, înfiinţată în 1908, a cunoscut transformări dinamice până la
liceul de astăzi – agro-industrial.
Ea împlinea visul exprimat încă la 7 decembrie 1897 când, la Huşi a
avut loc Congresul viticol al judeţului Fălciu, cu participarea a circa 1000
de podgoreni, reprezentanţi a peste 9000 de proprietari, cultivatori a circa
4.300 hectare de vie care, cu acest prilej, au votat pentru înfiinţarea
Sindicatului viticol în localitate şi a unei şcoli de viticultură şi pomicultură.
Denumită „Şcoala elementară de viticultură şi dogărie”, apoi Şcoala
inferioară de viticultură „Dimitrie Cantemir”, echivalentă cu patru clase de
liceu, instituţia creată, având în frunte pe ctitorul ei ing. Gheorghe
Gheorghiu, apoi pe ilustrul său continuator ing. C. Hogaş, îşi începe
activitatea într-o clădire ocupată până atunci de jandarmerie. De abia în
anul 1912, după multă străduinţă, se clădeşte un local nou, cu etaj, compus
din două săli de clasă, două dormitoare şi alte încăperi. În perioadele ce au
urmat s-au construit alte spaţii: încă o aripă din spatele clădirii mari, cu
subsol, parter şi etaj - destinate şcolarizării elevilor, cramă-pivniţă-vinotecă
şi uzina electrică în anii 1935-1938, laboratorul şi spaţiul destinat astăzi
muzeului viticol în anii 1942-1943 etc.
În 1978 s-a finalizat construcţia unei pivniţe-vinotecă model, cu
laborator de tehnologia şi degustarea vinurilor, cu galerii subterane pentru
conservarea vinurilor în vase şi îmbuteliate – ceea ce asigură condiţii

219
superioare de adăpostire, păstrare şi înnobilare a celor mai reprezentative
vinuri care fac cinste Moldovei şi României.
Sunt trecute în revistă directorii şcolii din anii de început (1908) şi
până în 1978, cadrele didactice, personalul tehnico-administrativ şi de
servire, seriile de elevi.
Mărturie a pregătirii cadrelor în domeniu stau persoanele aflate în
calitate de specialişti în viticultură: ing. Strâmbu Dumitru de la IAS Copou
– Iaşi, ing. Vârnă Petru de la întreprinderea viei şi vinului Vaslui, ing. Ene
Petru, director la Întreprinderea viei şi vinului Galaţi, ing. Petcovici Ştefan,
director la Întreprinderea viei şi vinului Iaşi, ing. Jescu Titel, şef de secţie la
aceeaşi unitate din Iaşi, ing. Matran Constantin şeful secţiei şampanie
Buşteni - Braşov, ing. Istrătoaie la IAS Cotnari, ing. Istrati (Cireaşă) Elena
şi ing. Antonescu (Colea) Victoria, cadre didactice la Institutul agronomic
Iaşi etc.
Activitatea cadrelor de conducere şi a personalului didactic şi tehnic
este ilustrată nu numai prin înfăţişarea listei cu lucrările publicate ori
susţinute la diverse manifestări ştiinţifice, tehnice, culturale, educative, ci şi
la catedră, ori ca îndrumători ai muncii cu elevii în activitatea practică, la
bibliotecă, cenaclul cultural, ori la realizarea revistei şcolii.
Valoarea lucrării este dată şi prin prezentarea cadrului natural
urbanistic al oraşului Huşi – ca veche aşezare a Moldovei, punct prielnic
care favorizează dezvoltarea şcolii de specialitate nu numai în zonă,
punctarea începuturilor învăţământului la Huşi, dinamica transformărilor
oraşului şi ale şcolii de viticultură.
Având drept colectiv redacţional pe profesorul Gheorghe Moraru,
ing. Vsevolod Moleavin, dr. ing. Avram Tudose, profesor Hera
Steinberg, referent ştiinţific, pe prof dr. doc. Teodor Martin, membru
titular al Academiei Agricole şi Silvice, iar colaborator pe prof. Boris
Gorceac şi Gheorghe Şuşnea – cartea „Anuar – monografie 1908 – 1978
Liceul industrial Huşi” este o reuşită. Tiparul executat la Întreprinderea
poligrafică Iaşi.
*
Pentru cei interesaţi de aplicarea legii fondului funciar, după 1989, arăt
că la 12 februarie 1949, cu ordinul nr. 69, Ministerul Agriculturii (V. Vaida),
socotind că unele şcoli tehnice şi profesionale aveau teren care „prisosea
nevoilor didactice” sau „formau trupuri izolate şi îndepărtate” a decis „predarea
lor la A.F.S.M” pentru a li se da „destinaţia potrivită”.
Atunci şcolii tehnice viticole Huşi-Fălciu i s-au luat 90 hectare iar şcolii
profesionale agricole Miroslava Iaşi 73,38 hectare (M.O. nr. 46 din 24 februarie
1949).
*

220
 Impresii şi aprecieri la adresa Liceului agroindustrial Huşi şi a
Anuarului-Monografie – cu prilejul sărbătoririi celor 70 de ani de rodnică
activitate:
„…În cei 70 de ani, câţi numără această şcoală, au muncit aici cu
râvnă, dăruire şi sacrificii sute de cadre didactice, ce au format mii de
lucrători şi specialişti în viticultură. Să-mi fie îngăduit ca pe frontispiciul
acestei activităţi de formare şi propagare a unei concepţii ştiinţifice despre vie
şi vin, să aşez numele unui mare agronom-viticultor şi animator cultural, care
a fost profesorul inginer Constantin Hogaş, personalitate marcantă a
viticulturii româneşti, care reprezintă un simbol de dăruire în munca de
specialitate a vremii de atunci şi chiar din zilele noastre”…
Profesor universitar dr.doc.
Valeriu D. Cotea

„…Aici la Şcoala de viticultură s-au dat şi continuă să se dea la iveală

lucrări valoroase cu caracter de pionierat ca: „Portaltoi pentru regiunea
viticolă Huşi”, „Tratat de viticultură” în două volume (1937 şi 1946):
„Micoderma ca adevărată saccharomicetă”, 1940; „Monografia podgoriei
Huşi (1969); „Podgorii şi vinuri din judeţul Vaslui, altădată şi acum” (1974);
„Ambrozie şi nectar – culegere de maxime, aforisme, reflecţii, versuri şi
anecdote privind via şi vinul”(1978); „Anuarul – Monografie a Liceului agro-
industrial din Huşi 1908-1978; „Vinul în înţelepciunea omenirii” (1980), şi cca
1000 de publicaţii de la articolul de ziar până la tratatul universitar etc.”
Prof. univ. dr. docent
Toader Martin

„…Sunt redactor al revistei noastre de viticultură (Vinohrad) de peste

30 de ani, profesor de horticultură la Institutul agronomic din Brno, profesor
emerit al Colectivului de stat pentru istoria agriculturii, doctor honoris cauza
al Universităţii din Budapesta, profesor la Facultatea din Ledniţe, conducător
de doctoranzi şi redactor al publicaţiei „Acta universitatis agriculturae” şi
primesc şi consult multe lucrări de specialitate, începând de la arhive până la
noutăţi ştiinţifice din horticultură, dar o publicaţie de talia revistei
dumneavoastră „Tradiţii şi năzuinţe” şi Anuarul – Monografie a Liceului
Agro-industrial din Huşi 1908-1978 nu mi-a căzut încă în mână”…
Prof. univ. Miloslav Vavra
Doctor honoris cauza al R.S. Cehoslovacia.

„…Vreau să vă mărturisesc că din multele cărţi pe care le citeşte omul

în decursul vieţii lui, unele merită doar frunzărite, altele citite, iar altele
savurate. Din această ultimă grupă face parte monografia festivă a Liceului
agro-industrial Huşi elaborată cu prilejul aniversării a 70 de ani de la
înfiinţarea şcolii de viticultură „Dimitrie Cantemir” de Gh. Moraru, V.
Moleavin, A.D. Tudosie, H. Steinberg”.
221
 Ing. Theodor Bejan
Fost director al viticulturii din Ministerul Agriculturii şi Industriei Alimentare
timp de 25 ani, şi membru activ în colegiul redacţional al revistei de horticultură şi
viticultură timp de 15 ani.

„…Lucrarea este extrem de interesantă pentru toţi viticultorii din

România, dar mai ales pentru acei care nu cunosc câtă trudă, osteneală şi
dragoste s-a depus pentru a ridica şcoala de viticultură din Huşi din 1908, la
stadiul de azi, de Liceu agro-industrial, menit să pregătească cadre în
specialitatea noastră. Este vrednic colectivul redacţional că dezvoltă activitatea
înaintaşilor C. Hogaş şi Gh. Gheorghiu – fondatorii acestui lăcaş de prestigiu
pentru viticultura românească, atât în trecut, cât şi de astăzi”…
Prof. univ. ing.Dionisie Bernaz
Facultatea de horticultură şi viticultură
Bucureşti

„…În biblioteca şcolii există peste 30.000 de lucrări de specialitate

alături de peste 1000 de publicaţii elaborate în cele şapte decenii de foştii şi
actualii profesori ai acestei şcoli. În această bibliotecă se găsesc şi colecţiile
celor două publicaţii ale şcolii ca: Revista societăţii elevilor şi absolvenţilor
şcolii de viticultură din Huşi şi noua revistă: „Tradiţii şi Năzuinţe”.
Profesor univ. dr. doc. Ion Gugiuman,
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi

„…Anuarul-Monografie a Liceului agro-industrial din Huşi m-a

bucurat şi înnobilat ca puţine lucrări monografice, atât prin conţinutul cât
prin grafica şi pasiunea oamenilor ce trăiesc în această şcoală, muncesc şi
veghează la prosperarea ei. Se poate spune că este o realizare de o mare
anvergură culturală nu numai a Huşilor, ci a întregii ţări. Constat cu mare
plăcere că printre figurile din text figurează o serie de foşti studenţi ai mei,
între care profesorul Şuşnea Gheorghe, prof. Marola Vasile şi prof. Bourceanu
Felicia, cât şi mulţi cunoscuţi ca prof. Vintilă Rodica ş.a.”
Prof. univ. dr. Alexandru Obreja
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi

„Monografia Liceului agro-industrial din Huşi este nu numai

interesantă, ci o aşteptare pe care o doream cu toţii şi o dorim pentru oricare
instituţie cu un trecut prestigios”…
Dr. ing. I. Gheorghiţă
Conferenţiar la Universitatea din Craiova

„…Păstrez sentimente de sinceră preţuire şi de autentică gratitudine pentru

volumul Anuar-Monografie pe care l-aţi elaborat şi tipărit. El reprezintă expresia vie a
rolului de înalt for de cultură pe care l-a jucat în trecut şcoala dvs. şi care astăzi se
ridică demn la înălţimea chemărilor vremii. Un asemenea volum este nu numai un
exemplu, ci şi un imbold pentru alte colective de muncă din şcolile agricole, dar
222
constituie şi o îndreptăţită mândrie pentru întregul învăţământ agroindustrial din
România”…
Prof. dr. ing. Nicolae Cerchez,
Directorul Liceului agro-industrial Miroslava – Iaşi

„…Înfiinţată în urmă cu 70 de ani, şcoala de viticultură „Dimitrie

Cantemir” din Huşi, realizările ei în domeniul viti-vinicol au fost cunoscute –
prin vizite sau din scrieri, de mari personalităţi româneşti şi străine, ca Nicolae
Iorga, Octavian Goga, Mihail Sadoveanu, Simion Mehedinţi, Ion Simionescu,
Mihai Ralea, N.Gh. Lupu şi mulţi alţii”…
Prof. M. Roşoga,
Rev. învăţământ liceal şi tehnic profesional al
Ministerului Educaţiei şi Învăţământului

„…Cunosc şcoala viticolă de la Huşi în mod indirect, şi poate cel mai

concret prin rezultatele absolvenţilor ei, încadraţi în unitatea noastră,
absolvenţi care onorează şcoala şi dascălii ei, prin înaltă pregătire tehnico-
ştiinţifică ireproşabilă şi seriozitatea lor, care impune prestanţă şi respect.
Prin ei, această şcoală se poate numi: „Alma Mater” a viticulturii moldovene
şi româneşti”…
Ing. Boris Busuioc,
Ing. şef la Întreprindere viei şi vinului Brăila

„…Anuarul – Monografie a şcolii dvs. este o cronică a unei opere de

prestigiu cu care se mândreşte învăţământul nostru agricol. Monografia
publicată se impune printr-o documentare aprofundată şi o ţinută literară
aleasă – care se recomandă ca o veritabilă pildă şi altor licee similare ce vor
aspira la lumina tiparului de viitor”…
Prof. ing. Gheorghe Csavossy,
Liceul agroindustrial Ciumbrud, judeţul Alba.

„M-au impresionat în mod deosebit toate numerele revistei dvs „Tradiţii

şi năzuinţe”, care face cinste atât celor care au creat-o, cât şi acelora care
reuşesc să o menţină: elevi şi cadre didactice. Dar impresia pe care mi-a
făcut-o Monografia şcolii – prin ţinuta ştiinţifică, literară, grafică,
complexitatea preocupărilor, talentul literar al elevilor, nivelul ştiinţific ridicat
al articolelor, profunda preocupare de trecut şi prezent pe care au avut-o
personalităţile şcolii – care au slujit cu râvnă şi devotament acest liceu, m-a
fermecat şi uluit”…
Ing. Vasile Doholici,
Ministerul Agriculturii şi Industriei Alimentare

„…Anuarul – Monografie al şcolii – 1908-1978, elaborat cu multă

trudă şi migală de către un cunoscut şi onorat colectiv redacţional al
prestigiosului liceu agroindustrial din Huşi, mi-a adus în faţă o lucrare fără

223
seamăn. În felul său – lucrarea este unică în literatura de specialitate şi din
domeniul viticulturii româneşti, cu atât mai mult pentru învăţământ”…
Dr. ing. Gheoghe Pogorevici,
Director adjunct al Staţiunii de cercetare viticole Odobeşti, judeţul Vrancea

„Biografia unei şcoli ca cea a liceului agroindustrial din Huşi este bine
cunoscută şi apreciată pe tărâmul formării cadrelor atât de necesare străvechii
şi dulcii îndeletniciri horti-viticole. Cartea Anuarul-Monografie a şcolii
oglindeşte fidel viaţa şi dezvoltarea şcolii, stabilind locul de frunte între
instituţiile similare de învăţământ din ţară. Cuprinsul ei, personalităţile ce
semnează articole de prestigiu din ţară şi străinătate, îi ridică valoarea la o
carte rară”…
Prof. Petru Necula şi
Prof. M. Iancu, redactori la ziarul „Vremea nouă” Vaslui

„…Aduc mulţumiri întregului colectiv al şcolii care m-a onorat cu o

Monografie 1908-1978 a Şcolii de viticultură din Huşi, în care este detailată
frumos şi precis activitatea soţului meu Gh. Gheorghiu, fondatorul şi primul
director al şcolii timp de 8 ani. Întreaga lucrare este o operă a înaintaşilor şi a
actualului corp profesoral, precum şi a celor 5000 de absolvenţi şi 1500 de
elevi”…
Prof. Ecaterina Gheorghiu
Soţia primului director Gh. Gheorghiu, fondatorul şcolii viticole din Huşi

„Vă mulţumesc – în numele întregii familii de urmaşi ai lui Constantin

Hogaş pentru elogiile şi cuvintele mari la adresa profesorului ing. Constantin
Hogaş, cel de al doilea director al şcolii de viticultură Huşi şi neuitatul meu
soţ”…
Prof. Maria Constantin Hogaş,
Soţia celui de al doilea director al şcolii, Constantin Hogaş,
care a condus destinele şcolii aproape un sfert de veac.
*

Prof. ing. Gheorghe Gheorghiu (1883-1927)

născut la Tecuci, director al şcolii de viticultură
„Dimitrie Cantemir” din Huşi din 1908 până în anul
1916, a fost primul organizator al fermei didactice
experimentale, pe o suprafaţă de 8 hectare.
Din 1916 a fost director la şcoala de la
Ţigăneşti – Tecuci, iar din 1923 până în 1925 a
condus şcoala de agricultură din Armăşeşti. A fost
mulţi ani inspector general în Ministerul
Agriculturii, stingându-se din viaţă la 5 aprilie 1927,
Ing. Gh. Gheorghiu la vârsta de numai 44 ani.
224
 Prof. Constantin Hogaş, născut în 1885 în comuna Smulţi, judeţul
Galaţi, după studii, este numit la 1 iulie 1918, director la şcoala viticolă din
Huşi. Este „descoperitorul” soiului „Busuioaca de Bohotin” –Huşi, în 1926,
precum şi botezarea lui cu acest nume, pentru prima dată în ţară şi în lume.
El l-a înmulţit, studiat şi descris pentru întâiaşi dată.
Cum era onorat cândva vinul de busuioacă o
spune dr. ing. A.D. Tudosie, împreună cu cercul de
viticultură pe care îl coordona, într-un fel de imn
închinat acestui soi dar şi gloriei podgoriilor din
Moldova Centrală în numărul festiv al revistei
„Tradiţii şi năzuinţe” a Liceului agroindustrial Huşi,
dedicat celei de a III-a ediţii a „Zilelor viei şi
vinului”, Vaslui 1976.
„…La degustările locale şi rurale (1923-1933),
Ing.Costache Hogaş vinul de Busuioacă de Bohotin, pentru rarele şi unanim
apreciatele sale însuşiri degustătoare şi de buchet – se
prezenta la competiţiile expoziţionale şi concursuri în ultima zi, dimineaţa.
Motivul? Ca juriul şi întreaga asistenţă să aibă receptivitatea şi obiectivitatea
maximă (la cel mai bun vin din concurs). În timpul solemnităţii de degustare,
toţi degustătorii stăteau în picioare, ca o cinstire în plus, ce se cuvine
superiorităţii acestui vin.
Celui ce prezenta la degustare cel mai bun vin de Busuioacă de Bohotin,
şi în paranteză fie spus – citind expresia celui mai respectat degustător român
Păstorel Teodoreanu, „Şcoala de viticultură din Huşi – în luptă cu alţi
concurenţi – avea întâia onoare mai întotdeauna” – i se înmâna coroana cu
lauri, „Marea medalie de aur” şi „Diploma de onoare”, scrise cu majuscule
de aur. Atât medalia cât şi diploma aveau gravate chipul lui Ştefan cel Mare –
părintele istoriei şi viticulturii moldovene – care ţinea într-o mână spada şi în
cealaltă cupa cu vin – mijloacele ce i-au asigurat izbânda şi propăşirea
inegalată a Moldovei”.
Mărturisira venea transmisă de la eruditul profesor ing. C. Hogaş, care
îşi are şi astăzi locul său păstrat în memoria nu numai a huşenilor.
Concomitent cu conducerea şcolii a fost 10-15 ani directorul Camerei de
agricultură a judeţului Fălciu. La vârsta de 90 de ani a fost ales „Membru de
onoare al Oficiului Naţional al Viei şi Vinului din R.S.R.”, iar în 1976 a devenit
pensionar.
În „Zeii grei” ai vini-viticulturii şi culturii româneşti – despre Şcoala
de viticultură D. Cantemir din Huşi şi slujitorii săi – în pragul unui veac de
existenţă”, de prof. dr. ing. Avram D. Tudosie, prof. univ. dr. Dumitru N.
Zaharia, conf. univ. dr. ing. Mihai Talmaciu, reluate de „Prutul”, revistă de
cultură care apare la Huşi, anul II, nr. 9 (18) – septembrie 2002, citim
despre „cel care a făcut „etapă şi operă” nepereche, ca profesionist de mare

225
ispravă – Costantin Hogaş: „Era, spune prof. univ. I.C.Teodorescu şi prof.
univ. A Săvescu - un pisc al discursului, al harului şi al unei spiritualităţi
umane-inedite şi imprevizibile... Era un vulcan în erupţie. Fascina când se
dezlănţuia… ÎI ajuta, în acest sens, farmecul şi modulaţiile rostirii oratorice
şi actoriceşti - cu care era înzestrat „de la maica Moldova”. Când vorbea –
cânta şi încânta, captiva şi uimea atenţia tuturor. Poate că şi de aceea, şcoala
de la Huşi a fost vizitată, în perioada interbelică, de cele mai mare
personalităţi ale vremii, începând cu V. Pârvan şi Nicolae lorga şi
continuând cu P. Poni, G. Enescu şi alţii. în ultimii 15-20 de ani de viaţă
autorul a avut multe contacte cu ei (C. Hogaş şi prietenul de viaţă şi de
breaslă, I.C. Teodorescu), dar mai ales pe linie de istorie şi moştenire
literară – viti-vinicol. Ambii-C. Hogaş, dar mai ales I.C. Teodorescu – mă
sfătuiau ca la degustările „ocazionale”, cu personalităţi sau oficialităţi,
trebuie să „oficiezi” cu har şi dar aceste evenimente rare, ca impresiile
scrise să încoroneze aura vinului. Din cupa sfaturilor lor am sorbit şi m-am
înfruptat mereu – în prezentarea ştiinţifică şi romanţată a vinurilor la
diferite ocazii”.
*

Monografia Şcoalei nr. 3 băieţi Huşi

Monografia Şcoalei nr. 3 băieţi Huşi, de Petru Ghenghea,
tipografia George Cerchez, Huşi, 1935.
*

Movila lui Burcel

Movila lui Burcel, periodic
economic social-cultural, editat la 24
decembrie 1996, în patru pagini de
Consiliul local Micleşti, purtând alături
sub titlu, în chenar, spusele lui Vasile
Alecsandri: „Măi, Burcele, fiul meu. Iată ce hotărăsc eu: Ia-ţi movila
răzăşie, ca s-o ai de plugărie”…
În „Cuvânt de început”, Constantin Ciubotă, primarul comunei, arată
că apariţia acestui jurnal vine să concretizeze obiectivul principal al
conducerii comunei: informarea locuitorilor din Micleşti cu principalele
probleme din economie, societate, cultură, învăţământ şi sănătate.
Nădăjduia că în el îşi va găsi locul preocupările consiliului local şi ale
primarului pe linia bunei administrări şi gospodăriri a localităţii.
Pe linia dezideratelor promovate şi susţinute de primarul localităţii,
profesorul Vasile Cozma semna articolul: „Satul românesc, făuritor de
cultură şi civilizaţie”. Trecând în revistă, succint, istoricul civilizaţiei şi a
226
promotorilor ei, inclusiv în România, unde profesorul şi cercetătorul D.
Gusti aprecia că: „Satul este sanctuarul unde s-a refugiat şi se păstrează
manifestarea de viaţă a poporului românesc”, iar Lucian Blaga afirma că
„veşnicia s-a născut la sat”, pleda pentru respectul faţă de „ordinea
lucrurilor”, faţă de „valorile primare” oglindite în obiceiurile locale, pentru
că avea dreptate Liviu Rebreanu: „Ţăranul nu pleacă de pe ogorul lui (…)
smuls de pe pământul lui osândit să piară ca un copac smuls din rădăcină”.
Aplicarea Legii 18/1991 prin reconstituirea proprietăţii ţărăneşti,
revenirea în sat a celor vremelnic dislocaţi, dotarea tehnico-edilitară a
satelor, promovarea asiduă a valorilor etnico-culturale şi de sănătate, sunt
semne că satul românesc revine pe drumul firesc al dezvoltării ţării.
Acelaşi Vasile Cozma, directorul coordonator al şcolii, semna
articolele: „Starea învăţământului din comuna Micleşti la sfârşitul
trimestrului I” şi „Obiceiuri şi tradiţii locale – Crăciunul şi Anul Nou”,
ultimul mai ales, deosebit de interesant prin promovarea folclorului local şi
îndemnul ce-l face pentru continuarea tradiţiilor.
Nu lipsesc din periodicul editat problemele agriculturii, veştile de la
postul de poliţie din comună, manifestările culturale desfăşurate în anul
1996 şi planul de viitor, versurile „Revedere”, „Cultura în tranziţie”,
gândurile de bine („Omenia mama înţelepciunii”) de Vasile Bursuc,
vicepreşedinte al consiliului local.
Mai semnau articole: ing. A. Axinte, Maria Bulai, bibliotecar,
Alexandrina Bâclea, profesoară.
Ilustrat cu îndemânare şi gust, cu chenare alese, pe o hârtie
impecabilă, periodicul (la Biblioteca Universităţii „Mihai Eminescu” din
Iaşi nu se păstrează decât un singur număr) are consistenţă.
Din colectivul de redacţie fac parte: Vasile Bulai, redactor şef, Vasile
Cozma, Constantin Ciubotă, Doiniţa Nica, Mihai Stan. Tiparul executat la S.C.
„Odeon” SRL Vaslui, strada Andrei Mureşanu nr. 22. Format 28x43 cm.
*
„În cadrul obiceiurilor de Anul Nou, Pluguşorul este datina cea mai
importantă. Numit odinioară şi Plugul, el se încadrează în categoria colindei
agrare şi este legat de credinţele şi riturile agrare ale poporului nostru. D. Pop
arată că „Pluguşorul reprezintă pentru agricultură, ceea ce reprezintă Mioriţa
pentru păstorit”.
…Ca scenariu se disting două tipuri de pluguşor sau uret: „Plugul
mare – la care participă flăcăi şi gospodari tineri, care folosesc un plug
adevărat, tras de boi, bice, tălăngi, fluiere etc. şi „Pluguşorul copiilor”, la
care participă copiii, cu sau fără buhai, zurgălăi şi clopoţei.
Jocurile cu măşti – capra, ursul, căluţul, berbecul şi haiducii întregesc
atmosfera de Anul Nou…

227
 „Încă din noaptea dinaintea Anului Nou se creează o atmosferă de
sărbătoare. Întâlnirea tuturor mascaţilor în mijlocul satului oferă prilejul de a-
şi etala fiecare puterea, vrednicia şi atenţia. Apoi toţi joacă în zăngănitul de
tălănci, într-o atmosferă infernală.
Cei din trupele cu măşti, constituiţi în grupuri de 20-25 de flăcăi,
condus de unul din cămăraşi – care strânge şi banii -, plecau cu uratul, fiecare
grup având şi urătorul. În urma grupului de urători mergeau lăutarii. La
fiecare casă, unde ajungea „Vălăretul”, se cântau două-trei cântece, iar banii
primiţi erau destinaţi acoperirii cheltuielilor pentru muzică.
Gospodarii primesc cu bucurie flăcăii şi lăutarii, îi cinstesc şi îi
răsplătesc cu colaci mari împletiţi, iar acolo unde sunt fete mari, acestea
pregătesc un colac deosebit pe care gazda îl dă flăcăului cu care vorbeşte
fata”.
În ce priveşte pluguşorul copiilor, profesorul Vasile Cozma – descriind
obiceiurile locale de la Micleşti – arată că încă dinaintea zilelor Crăciunului,
aceştia se constituie în grupuri, pe criterii de rudenie şi prietenie, în care îi
includ şi pe fraţii mai mici, pregătesc buhaiul şi clopoţeii, fac repetiţii la
urătură. În ajunul Anului Nou, încă înainte de lăsarea serii, grupurile, cu traiste
pentru colaci, încep cu uratul din marginea satului, bucurându-se acolo unde
primesc şi bani.
Gospodarii zgârciţi şi neprimitori sunt evitaţi atât de ceata „Plugului
mare” cât şi de cetele de urători şi colindători ale copiilor.
*

Muguri
Muguri, revistă a Şcolii generale din Pădureni-Văleni, Huşi.
Apărea în anul şcolar 1968-1969.
*

Muguri de viitor
Muguri de viitor, revistă editată de
şcoala „Emil Juvara”, cu clasele I-VIII din
Sărăţeni, a cărui cel de-al doilea număr
(ianuarie-martie 2006) a fost lansat cu prilejul
organizării şi desfăşurării simpozionului
ştiinţific „Sărăţeni – 513 ani de istorie” de
către Academia Rurală Elanul, duminică 5
martie în localitatea Sărăţeni-Murgeni.
Revista conţine file de istorie despre
aşezare, din istoria bisericească a locului, unele
comentarii literare ale elevilor referitoare la
viaţa şi opera marelui poet Mihai Eminescu,

228
însoţite de poveşti, legende şi zicători despre anotimpul iubirii, despre
mărţişor şi ghiocei, toate opere ale elevilor.
Titlul revistei, spune prof. Varvara Florin, care este şi mentorul ei
spiritual, a fost ales de elevi, ea însăşi având rolul de a promova, încuraja şi
îndruma talentele lor artistice, profesorii rămânând cu menirea de a-i ghida
din umbră, ceea ce reiese şi din lectura materialelor publicate. Deşi
profesorul lansează, încă din „prag” părerea că revista lor, „s-ar putea ca în
curând, să-şi dea obştescul sfârşit”, îşi încunoştiinţează cititorii că „la
propunerea colaboratorilor”, editorii s-au gândit ca începând cu numărul
viitor revista şcolii să-şi schimbe numele în unul mai „istoric”, în „Sărata”,
că „Ciomaga”, numele de identitate a locurilor, ar fi prea… dur, pârâul
Sarata, afluent al Elanului, fiind tot istoria locurilor dar mai apropiat
sufletelor.
Scrisă de elevi, învăţători şi profesori, revista „Muguri de viitor” devine
interesantă parcurgându-i paginile în care întâlnim însemnări despre „Unirea
Moldovei cu Muntenia”, semnate de Irimia Sorin, elev în clasa a VI-a, notiţe
„Despre viaţa şi opera lui Mihai Eminescu” de Carp
Alina, clasa a VI-a, medalionul „Învăţătorul”,
semnat de profesoara Natalia Rugină, în care este
evocată personalitatea celui care a fost „domnul
Rugină A. Ioan, fost învăţător şi director al şcolii
Schineni, care nu a fost deloc anonim”, articol
preluat şi publicat şi de revista „Elanul” nr. 52
(iunie 2006) unde întâlnim şi „Contribuţiuni
monografice asupra comunei Schineni din raionul
Bârlad, regiunea Iaşi, lucrare pentru gradul I în
învăţământ, susţinută de Rugină Ion, învăţător la
Grigore Vieru Şcoala generală Schineni”, sesiunea 1966. Rubricile
„La trecutu-ţi mare, mare viitor”, „Jocuri, glume, ghicitori, poveţe”, „Educaţie
tehnologică” vizează că îndrumătorii se ocupă de copii învăţându-i nu „numai
să ştie” ci mai ales „să ştie ce să facă în viaţă”… Altfel nu am găsi publicate şi
alte rubrici: „Învaţă de la toate” (din lirica norvegiană), versuri despre „Casa
părintească” de Grigore Vieru: „Ascultaţi-mă, surori, pe mine,/ Şi, voi fraţii
mei, ce vă sfădiţi:/ E păcat, nu-i drept şi nu e bine/ Să vinzi casa care te-a-
ncălzit./ Bani ne-ar trebui la fiecare,/ Toţi avem copii şi vremea-i grea./ Însă
cum să vinzi fereastra oare,/ Cea la care maica te aştepta?!”… După care
urmează alte „sensibilităţi” din versurile „Omagiu” semnată C.I Sărata: „De n-
ar fi femeia dragă,/ Dulce pentru alint de somn,/ Pentru cine ar fi parfumul?/
Florilor minuni din pom?”; „Rugă” de Carciug Ana: „Doamne, să dai mamei
mele/ Sănătate şi putere/ E bună, ocrotitoare,/ O respect eu destul, oare?”; „De
ziua mamei” de Surugiu Cristina: „Măicuţă iubită,/ Azi e ziua ta/ Să fii fericită/
Tare mult aş vrea”.

229
 Deosebit de interesante şi cu mult talent literar sunt scrise „Ziua
îndrăgostiţilor la români – Dragobetele” de înv. Pop Cornelia, „Douăsprezece
porunci pentru părinţi” de înv. Tufă Aurica, dar şi chenarul care nu trimite la un
autor anume, cu titlul: „Fă-ţi timp”: „În trecere grăbită prin lume către veci,/
Fă-ţi timp măcar o clipă, să vezi pe unde treci,/ Fă-ţi timp să vezi durerea şi
lacrima arzând,/ Fă-ţi timp să poţi cu mila, să le-alini trecând,/ Fă-ţi timp
pentru - adevăr şi adânciri în vis,/ Fă-ţi timp pentru cântare cu sufletul
deschis,/ Fă-ţi timp să vezi pădurea, să asculţi lâng-un izvor,/ Fă-ţi timp s-auzi
ce-ţi spune o floare, un cocor,/ Fă-ţi timp s-aştepţi din urmă când mergi cu
slăbănogi,/ Fă-ţi timp pe un munte stând singur să te rogi,/ Fă-ţi timp să stai cu
mama şi cu tatăl tău bătrâni,/ Fă-ţi timp de-o vorbă bună şi-o coajă pentru
câini,/ Fă-ţi timp să stai aproape de cei iubiţi voios,/ Fă-ţi timp să fii şi-al casei
în slujba lui Hristos./ Fă-ţi timp să guşti frumosul din tot ce e curat,/ Fă-ţi timp
căci eşti cu taine şi lumi înconjurat,/ Fă-ţi timp de rugăciune, de post şi
meditări,/ Fă-ţi timp de cercetarea de fraţi şi de surori,/ Fă-ţi timp şi adună-ţi
zilnic din toate câte-un pic,/ Fă-ţi timp căci viaţa trece şi când nu faci nimic,/
Fă-ţi timp lângă cuvântul lui Dumnezeu să stai,/ Fă-ţi timp să asculţi la toate,
din toate să înveţi,/ Fă-ţi timp să dai vieţii şi morţii tale preţ,/ Fă-ţi timp acum
că-n urmă zadarnic o să plângi/ Comoara risipită a vieţii n-o mai strângi!”
„Muguri de viitor”, cu ocazia lansării şi a simpozionului anunţat, a
organizat şi a asigurat şi vizionarea unei expoziţii de etnografie, cu un colţ
muzeistic al şcolii din Sărăţeni în care obiectele de artă populară au ocupat un
loc de frunte, dar şi o expoziţie de artă plastică intitulată „Trei prieteni –
identităţi artistice”, care a reunit lucrările lui Ioniţă Benea cu cele care poartă
numele Lia şi Gheorghe Nour.
Lansarea revistei, ca şi întreaga
manifestare cultural-ştiinţifică, a fost
onorată de prezenţa notabilităţilor
judeţului Vaslui, de mulţi alţi organizatori,
emiţători şi consumatori de cultură din
comunele din zonă, cu preocupări
culturale, ştiinţifice şi istorice, ceea ce
asigură pregătirea şi organizarea şi a altor
acţiuni de asemenea valoare în judeţ.
Fără a cuprinde numele
Colţul muzeistic al şcolii colectivului redacţional şi nici
periodicitatea publicaţiei, revista a menţionat drept coordonatori ai
numărului la care ne-am referit pe profesorii Varvara Florin şi Tăşchină
Gelu (care au o reuşită), iar ca sponsori pe Emil Savin („Transmir”
Murgeni), Viorel şi Titel Vesel („Tivico” Sărăţeni).
Din articolul „Satul Sărăţeni – file de istorie” rezultă că biserica de aici,
construită pe o fundaţie de piatră, în perioada 1899-1903, cu hramul „Sf.
Nicolae”, şi resfinţită în anul 1909 cu hramul „Sfinţii Împăraţi Constantin şi
Elena”, trebuie trecută în lista monumentelor istorice. Pe peretele de la vest al
230
pronaosului, la exterior, există o placă de marmură neagră cu pisania în limba
română: „Primii fondatori ai acestei Sf. biserici, soţii Constantin şi Maria
Passat” (comercianţi din târguşorul Murgeni).
Şcoala care a existat în anii 1908-2000 în satul Sărăţeni este legată de
familia Juvara, Emil Juvara fiind cel care
a construit, pe cheltuiala sa, şcoala.

Sculptură Lia şi Ghe. Nour

Clădirea, spune revista, avea iniţial două
săli de clasă şi o cancelarie, făcută din
cărămidă, fiecare cărămidă purta iniţialele E.J. şi anul construcţiei 1908, cu o
arhitectură impunătoare. În anul 2000 cea mai mare parte a localului şcolii
vechi a fost demolat iar pe amplasament, cu fonduri de la Banca Mondială, a
fost construit un nou local de şcoală, rămânând regretul că nu s-a păstrat
originalul în întregime.
Despre familia Juvara aflăm că la sfârşitul secolului al XVIII-lea,
conducători ai revoluţiei macedonene contra dominaţiei turceşti fiind, s-au
refugiat în România. O ramură în Moldova care se iscăleau Juvara, alta în
Muntenia, care se iscăleau Djuvara. La 1812 Ion Dumitrache Juvara era stolnic
la Huşi, iar fiul lui, Iorgu Juvara, căsătorit cu Maria Docan, a avut cinci copii, o
fetiţă Clemansa şi patru feciori – Ernest, Nicu, Emil şi Iorgu. Emil Juvara s-a
căsătorit cu Maria Botez, descendentă din Mihalache Cantacuzino-Paşcanu.
Familia Juvara a avut moşii şi conace în zona târgului Murgeni şi a satului
Sărăţeni.
Despre Ion Juvara, în 1973, ca „un fierbinte
omagiu” cu prilejul împlinirii vârstei de 60 ani,
Ghenuţă Coman în lucrarea „Murgeni – contribuţii
la istoria unei străvechi aşezări”, referindu-se la fii
ai Murgenilor scria într-un medalion: „…Privire
caldă şi pătrunzătoare, gânditor şi spirit vast, creat
anume pentru înţelegerea profundă a realităţilor
româneşti, suflet optimist şi radiant, Cuti Juvară
este un „răsfăţat” al murgenenilor. Îl
„revendicăm” în – virtutea şi tăria unei adânci
etici, impusă de marea personalitate a omului, a
medicului şi savantului chirurg, în virtutea unei
opinii de masă a localnicilor, pentru că aici se
231
vorbeşte de „profesorul nostru”, „de marele şi bunul doctor Cuti Juvară”.
Aceasta înseamnă că şi Cuti Juvară i-a „răsfăţat” pe murgeneni (în anii 1935-
1938 dr. Ion Juvară a pus bazele secţiei de Chirurgie a spitalului din
localitate).
…Putere de muncă pilduitoare, Ion Juvară, ajunge în 1969 profesor
universitar, după ce în 1964 primise titlul de doctor docent. Este un distins şi
apreciat membru, titular, al Societăţii europene de chirurgie cardio-vasculară.
Prin labirintul examenelor şi concursurilor pe care le trece totdeauna primul,
prin clinici şi laboratoare, prin observaţii şi experimente, cu vocaţia lui
firească, Ion Juvară se avântă într-o prodigioasă operă ştiinţifică,
materializată în aproximativ 250 lucrări comunicate şi publicate, atât în ţară
cât şi peste hotare. Pe lângă cele trei certificate de inovator, lucrările sale cu
privire la „Tratamentul chirurgical al hipertireozelor”, „Chirurgia
pancreasului”, „Chistul hidatic pulmonar” etc., se bucură de multă apreciere
în lumea specialiştilor”.
Mic dicţionar enciclopedic, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1978, nota despre Ion Juvara: „născut 1913, Bucureşti, medic român.
Prof. univ. la Bucureşti. Lucrări de clinică şi tehnică chirurgicală („Chirurgia
pancreasului”, „Boala Hepato-biliară postoperatorie”).
*

Munca
Munca, organ al Partidului Ţărănesc
din judeţul Fălciu, ajunsese la numărul 17,
la 25 decembrie 1924, când, în pragul
anului 1925 „ţărănimea din întreaga
Românie îşi unea glasul cu
muncitorimea” şi-i ura domului N. Lupu, liderul partidului, „întru mulţi
ani şi fericire”, cum zicea I. Neculcea în editorialul „Dragostea noastră
pentru dl dr. Lupu”.
Ziarul apărea în 2 pagini, de două ori pe lună, la Tipografia „C.S.
Leţcaie – George Jorica”, Huşi, format 32/47 cm., cu o cronologie a anilor
imperfect ţinută: anul 2, nr. 13 din 12 ianuarie, 1923; anul 1, nr. 17 din 25
decembrie 1924. S-a imprimat şi la „Tiparul românesc”, strada Sărindar 22
Bucureşti, girant responsabil Vasile Popovici, în perioada 1 mai 1926-14
mai 1926; la Tipografia „Baiadera”, strada Ştefan cel Mare nr. 69, Huşi,
director D. Enciu în perioada 27 martie – 26 iulie 1927; în perioada
septembrie-noiembrie 1927 ziarul a apărut sub conducerea unui comitet iar
de la nr. 35 din 20 decembrie 1927 – la 17 noiembrie 1929, director C.
Tucaliuc, după care din noiembrie 1929 până la 15 iulie 1932 – director
P.Lupu.

232
 Comitetul de redacţie era format din: C. Cosma, I. Melixon,
Neculai Pruncu, Panaite Lupu, D. Enciu, C. Tucaliuc, spune „Munca”
din 27 martie 1927. Orice informaţie referitoare la ziar trebuia cerută
domnului Enciu D., care figura ca director pe frontispiciu.
A avut sediul redacţiei şi administraţiei la mai multe adrese: strada
Prefecturii nr.6, strada Maior Teliman nr.15, strada Vodă Cumplitul nr.15,
strada Eroii Negri nr. 15, toate în Huşi.
Un periodic mai mult politic, mereu ziarul era în febra alegerilor: când
comunale, când judeţene, când parlamentare.
Pentru alegerile comunale din 15 februarie 1926, partidul se pregătea „la
baionetă”, „făcând colaborare cu Partidul Naţionalist iorghist de sub
conducerea la Huşi a dlui Grigore Vericeanu şi cu Partidul Popular de sub
conducerea dlui N. Pasculescu, împotriva Partidului Naţional Liberal” şi-şi
publica „Programul comunal, dar şi lista Partidului Ţărănesc la alegeri pentru
oraşul Huşi.
Venind în fruntea gospodăriei comunei, se promitea: revizuirea
activităţii comisiilor interimare şi darea în judecată a acelor care au adus
pagube comunei; revizuirea şi anularea contractelor care au prejudiciat
localitatea; declararea şedinţelor consiliului publice, făgăduia „Luminarea cu
electricitate a oraşului”, aprovizionarea cu „apă bună de băut”, pavarea străzilor
de la mahala, crearea unei biblioteci comunale şi a unui ateneu, încurajarea
comerţului etc.
Pe lista candidaţilor la primărie figurau: Teodor Th. Gheorghe, fost
primar şi avocat; Cozma Constantin, deputat, avocat, Pruncu Neculai, fost
magistrat, avocat, Buznea Dumitru, locotenent colonel, dr. Carp Asril,
Harnagea Dumitru, proprietar, Bălţatu Simion, institutor, Balan Vasile,
meseriaş, Stoica Vasile, viticultor, Rozembaum Leiba, zis Leon, comerciant,
Lăzărescu Ioan, comerciant, Căciulă Iftene, Ţocu Gheorghe, Tampu Lazăr,
agricultori, Pivniceru Constantin, fost primar, avocat ş.a.
La 27 martie 1926, Generalul Averescu „a fost chemat la putere.
Guvernul de astăzi este guvernul dlui Ion Brătianu, cu masca Generalului
Averescu”, spunea „Munca” din 1 mai 1926, în care dr. Lupu cerea votul
tuturor pentru întreaga listă ţărănistă.
Pe lista Partidului Ţărănesc, pentru 25 mai,mai figurau dr. N. Lupu, fost
ministru de interne şi deputat, Dumitru Enciu, licenţiat în litere şi filozofie,
avocat, Toader Radu, învăţător, Neculai Rusu, plugar din Mingir, iar la Senat,
pentru Colegiul Universal, la 28 mai – Constantin Cozma, avocat, fost deputat
şi senator, iar la Colegiul consiliilor comunale şi judeţene, la 10 iunie, Ion V.
Constantinescu, avocat.
Ziarul făcea publică ştirea că la Huşi guvernarea averescană confiscase
5000 de numere din „Munca”, împiedecându-i pe ţărănişti să-şi facă
propaganda electorală.

233
 Totuşi, „Săgeţi” şi „Suliţe” se îndreptau prin „Munca” când către liberali
în general, când către N.N. Tiron, fost prefect şi „prieten cu paharul”, acum
candidat liberal, ori către Costică Holban, fost de toate în politica liberală, când
către „antisemiţii” din Huşi, ori către dl. „A.C. Cuza care face jocul
liberalilor”…
La 19 februarie 1927, dr. N. Lupu s-a separat de Partidul Naţional
Ţărănesc şi a întemeiat noul partid ţărănesc de sub conducerea sa, demers
explicat în „Munca” din 27 martie 1927 în „Scrisoarea drului N. Lupu către
săteni şi orăşeni”: „Despărţirea a fost necesară, explica fostul ministru şi
deputat, acum şef al Partidului Ţărănesc, pentru că în Partidul Naţional
Ţărănesc se aflau laolaltă oameni de felul d. Mişu Cantacuzino pe care-i
expropriase în 1907, când, ca prefect liberal la Huşi, îi determinase să stea la
înţelegere cu ţăranii, să accepte învoiala pentru a da sătenilor pământ destul şi
cu arendă ieftină, iar acum, în parlament, era atacat pentru aceasta; pe de altă
parte, domnii Mihalache şi Stere care conduceau vechiul partid ţărănesc, ca şi
acum dl. Maniu, care este în fruntea Partidului Naţional Ţărănist, nu au
priceperea şi dibăcia trebuincioase spre a duce ţărănimea la izbândă”.
În marile oraşe ale ţării – Galaţi, Constanţa, Chişinău, Piteşti, Timişoara
– aveau loc mari întruniri ale Partidului Ţărănesc, iar pentru 12 iunie 1927 se
anunţa Marea întrunire a Congresului Partidului în Capitala României.
La 1 iulie 1927, „Munca” informa despre alungarea Guvernului
Averescu; chemarea lui Barbu Ştirbei cu sarcina formării unui guvern al
armoniei sociale, dar, pentru că P.N.Ţ, n-a înţeles să-şi potolească ambiţiile,
M.S. Regele, pe patul de boală, i-a încredinţat lui I. Brătianu sarcina guvernării.
Partidul Ţărănesc, prin şeful său dr. N. Lupu, a răspuns colaborării cu Partidul
Liberal, alături de grupările politice ale lui Argentoianu şi Stelian Popescu.
Aşa, organizaţia Partidului Ţărănesc din oraşul Huşi şi judeţul Fălciu publica
lista comună cu candidaţii pentru Cameră: N.N. Tiron, avocat, fost prefect, N.I
Pruncu, avocat, fost magistrat, T. Teodorescu – Branişte, ziarist, avocat, I.V.
Constantinescu, avocat; La Senatul universal: C. Cozma, avocat, fost senator şi
deputat; Senatul Consiliului – M. D. Ralea, fost deputat, dr. N. Lupu fiind deja
numit ministru al muncii, cooperaţiei şi ocrotirilor sociale.
„Munca” din 26 iulie 1927 era dedicată, aproape în întregime,
morţii Regelui Ferdinand al României. Ziarul din 20 decembrie 1927 publica
editorialul „În amintirea lui Ion I.C. Brătianu, care timp de un sfert de veac
fusese sfetnicul nedespărţit al Tronului şi îndrumătorul spre bine al Ţării”.
La 17 mai 1928 se aduce la cunoştinţă publică faptul că în ziua
respectivă se „aşeza prima şină de cale ferată pe linia normală Crasna-Huşi, la
care luau parte şi dr. Lupu, ministrul muncii, C. Dimitriu, ministrul
comunicaţiilor şi Al. Lapedatu ministrul cultelor şi artelor, însoţiţi de d.
Teodorescu, directorul general al C.F.R.
La 10 iunie s-a ţinut la Tg. Fălciu Congresul regional al Partidului
Ţărănesc, pe larg relatat în ziarul din 19 iunie 1928, când se publica şi
editorialul „Duşman al poporului”, sintagmă desprinsă – scria ziarul, din
234
Moţiunea Partidului Naţional Ţărănesc, dată cu ocazia întrunirii de la Alba-
Iulia, unde, la punctul 2 din documentul elaborat, se declară „Guvernul ca
duşman al poporului”, ceea ce-i nemulţumea pe cei din partidul condus de dr.
N. Lupu.
Pentru 12, 15 şi 17 decembrie 1928 alte alegeri parlamentare. Pe lista
Partidului Ţărănesc de sub conducerea dr. N. Lupu, pentru Cameră se aflau: dr.
N. Lupu, Panait Lupu, Toader Radu, D. Niculescu; pentru Senatul universal:
Constantin Cozma, iar pentru Senatul Consiliilor comunale şi judeţene – I.V.
Andrian.
Monitorul oficial nr. 2 din 6 ianuarie 1929 publica lista deputaţilor aleşi
la 12 decembrie 1928, la Huşi fiind menţionaţi din partea Partidului Naţional
Ţărănesc aleşi: Mihai D. Ralea, Ioan Mitache, Nestor Badea, iar din partea
Partidului Ţărănesc dr. N. Lupu.
Împotriva liberalilor, a naţional – ţărăniştilor, a cuziştilor, Lista
Partidului Ţărănesc pentru alegerile din 17 iulie 1932 cuprindea pe: dr. N.
Lupu, C. Pivniceru, Vasile Mardare, Constantin Cozma pentru Cameră; I.V.
Andrian la Senat pentru Colegiul Universal la 20 iulie, iar pentru Colegiul
administrativ, la 24 iulie, pe Toader Radu.
*
Structura administrativ - teritorială schimbându-se des, înseamnă că autorităţile
aveau mereu de muncă, campaniile electorale succedându-se.
La 15 decembrie 1925, potrivit Monitorului oficial nr. 277, judeţul Fălciu avea
următoarele 65 de comune, plus oraşul Huşi: Berezeni, Fălciu, Găgeşti, Grumezoaia,
Hurdugi, Jigălia, Rânceni, Vetrişoaia, Broscoşeşti, Călmăţui, Cioara, Leuşeni, Mingir,
Lunca Banului, Orac, Pâhneşti, Pogăneşti, Râşeşti, Sărăţeni, Stănileşti, Tomai, Urlaţi,
Vosnâşani, Avereşti, Boţeşti, Cârligaţi, Crăsnăşeni, Creţeşti de Jos, Creţeşti de Sus,
Duda, Epureni, Gugeşti, Ivăneşti, Şchiopeni, Stroeşti, Tăbălăeşti, Tătărani, Urlaţi,
Vineţeşti, Bohotin, Brădiceşti, Buneşti, Covasna, Cozia, Cozmeşti, Dolheşti, Drânceni,
Ghermăneşti, Gorban, Moşna, Podoleni, Răducăneni, Sălăgeni, Scoposeni, Albeşti,
Băseşti, Deleni, Dodeşti, Hoceni, Idrici, Olteneşti, Roşieşti, Şişcani, Târzii, Vutcani
(Vezi şi „Munca” din 28 ianuarie 1926).
Conform Legii administrative din 1929 numărul comunelor judeţului Fălciu se
reduce la 11: Răducăneni, Drânceni, Duda, Buneşti, Stroeşti, Mingir, Stănileşti,
Olteneşti. Vutcani, Grumezoaia şi Fălciu.
Notarii erau desfiinţaţi, rămânând doar la comunele în fiinţă, restul urmând a fi
aleşi secretari la sate. Numărul primarilor creştea, fiecare sat urmând să-şi aibă primarul
sătesc, peste care era mai mare, cel comunal. Funcţionarii urmau a fi aleşi de locuitori,
inclusiv paznicii (Vezi şi „Munca” din 15 septembrie 1929).
*
„…De la 15 octombrie au început a circula pe distanţa Crasna – Creţeşti trenuri
cu vagoane de marfă pe noua linie normală”.
„…Linia Crasna – Huşi începută de noi anul trecut a rămas în punctul unde am
lăsat-o”, zicea „Munca” la 15 septembrie 1929.
La 25 octombrie 1928 „Munca” informa: „Dl Maniu a trecut prin Huşi, a avut un
cauciuc spart în mijlocul oraşului; a zăbovit o jumătate de oră, dar nu a cutezat să-şi
vadă şefii locali”.
235
 *
„Munca”, număr unic, scos de avocatul C. Popov, „cu nume tot
„Munca”, aceeaşi dată ca a ziarului Partidului Ţărănesc”, după ce gazeta
oficială se difuzase deja.
„…nu pentru directorul de o zi al unei Munci furate, cât pentru oamenii
de la ţară, în mâna cărora a putut ajunge printr-o vinovată colaborare cu
transfugii noştri Ghiţă Teodoru şi Jenică Constantinescu”, legaţi azi în braţele
liberale ale lui Ciudin, a crezut că poate să încurce mintea oamenilor scoţând o
altă gazetă „Munca” scria în „O lămurire” adevăratul ziar „Munca” din
27martie 1927.
La noul ziar „Munca”, C. Popov apărea ca director, cu un imaginar
comitet de conducere în care figurau numele: dr. N. Lupu, Gh. Andriescu,
Gavril Chelaru, Jenică Andrian, I. Sârbu, C. Popov. Nici unul din aceştia nu
fusese consultat. Urmare, Jenică şi Ghiţă fiind liberali, le-a făcut jocul C.
Popov, care, a fost exclus, în unanimitate, din Partidul Ţărănesc, la 20 martie
1927.
În felul acesta, în localitate a rămas un singur ziar, „Munca”, condus de
un comitet compus din: C. Cosma, I. Melichsohn, N. Pruncu, P. Lupu, C.
Tucaliuc, ca director fiind avocatul D. Enciu.
Firma ziarului „Munca”, organ al Partidului Ţărănesc, era înscrisă la
tribunal pentru ca nimeni să nu mai poată întrebuinţa numele.
Partidul Ţărănesc din Judeţul Fălciu, până la Congresul judeţean, era
condus de un comitet din care făceau parte C. Cosma, C. Pivniceru, Gav.
Chelaru, I. Andrian, N. Pruncu, D. Enciu şi P. Lupu, aprobaţi de dr. N. Lupu.
*
Despre decesul „după o viaţă de două zeci şi patru de ore, după o
scurtă şi nemaipomenit de groaznică suferinţă datorită unei noi boli sociale”, a
prea iubitei „Munca” care a fost „înmormântată în seara zilei de 24 aprilie
1926” – vorbea şi „Deşteptarea” din 2 mai 1926.
*

Năzuinţe
Năzuinţe, revistă literară-ştiinţifică a Liceului
„Mihail Kogălniceanu” Huşi, în 1971, era la al III-lea
an de activitate. Avea ca profesori îndrumători pe
Steinberg Hera şi Cărăuşu Mihai, iar comitetul de
redacţie era format din elevi. Nu-şi preciza
periodicitatea, nici luna în care apărea la cititori, era
executată la Întreprinderea poligrafică Iaşi, format
16/24 cm, numerele 5-6, cu 48 de pagini, pe o hârtie
de calitate, cu texte, fotografii şi desene, migălos
selecţionate.

236
 Sumarul acestor numere include şi două materiale – „Vinul şi
literatura”, eseu de ing. A.D. Tudose, doctorand în ştiinţe horticole şi
„Jocuri distractive” – Lascăr Petrică, anul II Ri.
Elevii publicau proză şi versuri dar calitatea revistei cu materiale o
asigură profesorii: „Din vremea Zaverii” – la rubrica „Să ne cunoaştem
judeţul”, de profesor Bujoreanu Şt., „Spitalul din Huşi”, la rubrica
„Instituţii huşene” de dr. Schrotter Aurel; „Ocrotirea naturii – problemă de
stat şi de educaţie” – la rubrica „Pe teme ştiinţifice” de profesor Gheorghe I.
Moraru; „Câteva aspecte din istoria chimiei în legătură cu numele
elementelor chimice” de prof. Bugeag Valeria, dar şi materiale de la rubrica
„File de cronică”, precum „Huşi – reşedinţă domnească” de eleva Emilia
Mihăilescu sau „Târgul Huşi la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în secolul
al XIX-lea” de Iulia Bulgăraşu, anul IV.
Materialele apărute la rubricile: „Opinii”, „Poşta redacţiei”, „Glume,
anecdote şi curiozităţi hazlii”, „Carnet muzical” etc. au calităţi care cheamă
cititorii dornici de varietăţi.
Am reţinut numele următorilor prozatori: Zigman Veronica, Brotman
Otilia, Ştefănescu Livia, Bogza Gabriela, dar şi autori de versuri pe care i-
am întâlnit, uneori, şi în alte publicaţii – Teclici Veronica, Corcodel
Ana,Ţurcanu Georgeta cu:

„…Eram tristă, dar în cale

Îmi ieşise tinereţea
Şi-mi vorbea fără cuvinte „Iarbă de piatră
Despre toată frumuseţea”. Încremenită în timp,
Teclici Veronica Stropită de sângele negru,
Acoperită de jocul frunzelor de-aramă,
„Mai cobori şi-acum seara Spălată de umbra dimineţii,
Printre palele de fân Măcinată de ani,
S-aduni greieri de sub iesle Vorbeşte-mi!”
Să-i ascunzi la tine-n sân?”… Ţurcanu Georgeta
Ana Corcodel

Păcat că într-o activitate de cinci ani (nr. 11-12/1973) „Năzuinţe” nu şi-a

lăsat decât de 3 ori parfumul foilor în rafturile de la secţia „periodice” a
Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu” Iaşi, deşi orice publicaţie
visează la… nemurire…
Se vede că mai există oameni care nu cred îndeajuns în valoarea
trăistuţei vieţii – copilăria şi şcoala – care trebuie, dacă nu îmbogăţită, păstrată,
valorificată, promovată şi respectată pentru cei care, din generaţie în generaţie,
aspiră la ea, la eternitate.
*

237
 Nod în Papură
Nod în Papură, revistă locală în Gura Bohotin, publică în anul 2006
proză şi versuri. Este coordonată de învăţătorul Lazăr Corneliu care deţine
la domiciliu şi importante obiecte muzeistice.
*

Nu
Nu, ziar al comuniştilor huşeni, apare în anii 1936-1938, „când
burghezo-moşierimea ceda tot mai mult în faţa fascismului, în ţara noastră
se intensifica munca de propagandă a P.C.R.”
„În această perioadă apare ziarul NU, al cărui titlu sugerează
campaniile duse şi axate pe următoarele deziderate: „Nu vrem exploatare!”,
„Nu vrem fascism!”, „Nu vrem război!”. Ziarul publicat în zece mii de
exemplare era expediat şi la Iaşi, de unde se răspândea în întreaga
Moldovă.
Mişcarea muncitorească din Huşi a fost condusă de militanţi
destoinici, printre care se numără: C. Florescu, Gh. Giosanu, Vasile Galu –
unii dintre ei arestaţi şi internaţi în lagăre de concentrare”.
(Din revista „Zorile” nr. 1/1975, p. 29-30).
*
„Nu” apărea la Huşi în perioada 1936-1937 şi milita pentru
împiedecarea fascizării ţării. Gazeta se numea aşa, „Nu”, pentru că avea
următoarele deziderate: „Nu vrem război!”, „Nu vrem fascism!”, „Nu vrem
exploatare!”
Au apărut circa 10.000 exemplare.
Se expedia la Iaşi, de unde se difuza în toată Moldova – spune o altă
sursă de informare.
*
Printre cei care au făcut parte din marea armată a comuniştilor,
încleştată în lupta cu burghezo-moşierimea, ori pentru cei curioşi să cunoască
adevărata faţă a ceea ce a fost stânga comunistă din România, ori liderii ei, le
recomand să citească volumul de documente scris de Stelian Tănase: „Clienţii
lu' tanti Varvara – istorii clandestine”, Bucureşti, Humanitas, 2005.
Iată portretul realizat unuia dintre aceşti lideri:
„David Fabian – Finkelstein (n, 1895, la Huşi). Urmează şcoala
superioară comercială la Iaşi, participă la grupuri clandestine bolşevice încă
din 1918, la Bucureşti. După evenimentele din 13 decembrie 1918 este urmărit
de poliţie şi pleacă în Italia şi Franţa. Face parte din delegaţia care merge în
Rusia în 1920 şi semnează afilierea la Komintern. Întors în ţară este arestat.
Participă la primele congrese P.C.d.R. La Congresul al III-lea de la Viena, din
august 1924, devine membru al Biroului Politic. Din toamna lui 1925 trăieşte
în emigraţie, la Viena şi Berlin. În perioada 1924-1928 este omul numărul 2
238
din PCdR. În 1928 este destituit împreună cu Elek Koslos. Din 1933 trăieşte în
URSS. Lucrează la „Şcoala de partid Lenin” de pe lângă Komintern. Traduce
în româneşte lucrările lui V.I. Lenin. În decembrie 1937 este împuşcat”.
Făcuse parte din marele grup de comunişti români executaţi la Moscova
din ordinul lui Stalin, când au fost măcelăriţi peste 20.000 de asemenea
luptători din toate ţările lumii, care roiau în jurul Moscovei şi a marelui
eliberator, după cum aflăm din volumul „Clienţii lu’ tanti Varvara – istorii
clandestine” de Stelian Tănase, apărut la editura Humanitas, Bucureşti, 2005.
*

Orizonturi
Orizonturi, revistă de cultură şi
informaţie a Şcolii „Ion Creangă” din
Chirceşti a ajuns la noi prin bunăvoinţa
domnului prof. Vasile Cozma, ca
răspuns la cererea noastră, prezentându-
ne-o: „…a apărut la 1 martie 2004. Până
în prezent (august 2006) au fost scoase 8 numere, următorul fiind prevăzut
pentru septembrie 2006 (dificultăţi sunt doar cu asigurarea fondurilor de
tipărire).

Şcoala „Ion Creangă” din Chirceşti – sediul revistei Orizonturi

Colectivul redacţional este format din: prof. Vasile Cozma –
redactor responsabil, redactori – prof. Dan Ravaru, înv. Ştefan
Macovei, Vasile Bulai care asigură foto şi tehnoredactarea. Îşi mai aduc
contribuţia şi alţii: Daniel Rusu, Giani Butnaru (eu aş adăuga şi mulţimea
colaboratorilor: Lucian-Valeriu Lefter, Paraschiva Neacşu, inspector şcolar
239
I.S.J. Vaslui şi Veronica Ulian, educatoare metodistă I.S.J. Vaslui, Yuki
Hashitani, asistentă socială Japan International Cooperations Agency,
Milica Roşu, Despina Ciurescu, Iulia Iacob, educatoare, prof. Ioan Paul
Munteanu Vaslui, Leonard Ciureanu, prof. Ioan Hodoş, Codăeşti, Arhim.
dr. Ştefan Guşă, stareţul mănăstirii de la Movila lui Burcel, prof. Georgeta
Ştirbu, Codăeşti, înv. Ştefan Ciudin, prof. Sanda Mihăilă, Marius Cozma,
student, prof. dr. Nicolae Ionescu, inspector şcolar Vaslui, înv. Nica Doina,
prof. Aurel Popa, Codăeşti, Ioan Mardari, Ioancu Ilaşc, dr. Laurenţiu
Chiriac, Gabriel Giordaş, Aurelia Dascălu, Vasile Ţepordei, ing. Daniel
Rusu, Gheorghe Sofianu – Văleni, Elena Cozma şi multe nume din rândul
elevilor – Sabadac Alina Cristina, Mihalcea Andrei Ionuţ, Macovei Narcis,
Enache Ioana, fără să-i uităm pe „informatorii” Irimia C. Maria în vârstă de
31 ani, 4 clase, agricultoare din satul Chirceşti, Sutaru Profira de 67 ani, 4
clase, Luca Neculai, 74 ani, 4 clase, Ivanovici Aglaia, 67 ani, 5 clase,
Ţurlea T. Lenuţa, 35 ani, toţi agricultori în Micleşti – care l-au ajutat pe
prof. Dan Ravaru să realizeze documentarul „Folclor literar din comuna
Micleşti” (nr. 3-4, p. 7-11).
Este abordată o tematică variată, de la studii de istorie locală,
etnografie, folclor, învăţământ şi educaţie, la personalităţi locale şi zonale,
viaţa comunităţii, o pagină literară a elevului…
Tipografia: ADC Vaslui; redacţia: satul Chirceşti, comuna
Micleşti, judeţul Vaslui. Format: 21/28 cm, 20 pagini, plus coperţile
semicartonate.
În locul editorialului, care apare începând cu numărul 3, ori a
obişnuitului „Cuvânt înainte” sau „La început de
drum”, redacţia pune, sub fotografia şcolii din
Chirceşti, patronată de inegalabilul Ion Creangă,
chenarul în care Dan Ravaru informează concis:
„Între puţinele lucruri bune pe care ni le-au
adus ultimii ani, se înscrie în prim plan
dezvoltarea benefică a cercetărilor de istorie
locală. Oamenii locurilor îşi caută mărturiile
prezenţei lor în istorie şi în cultură, plecând de
la izvoarele primare, de la apa vie a
începuturilor. Fără cunoaşterea acestor sfinte
începuturi, rămânem orfani, suntem copii fără
părinţi, fără o legitimare în timp şi spaţiu. Pe
bună dreptate, Nicolae Iorga spunea că nu vom
avea o istorie adevărată a României până nu
Ion Creangă (1837-1889)
Patronul spiritual al şcolii
vom avea istoria fiecărui sat, a fiecărei comune,
din Chirceşti a fiecărui judeţ. Şi ceea ce se întâmplă acum la
Chirceşti, în comuna Micleşti, se înscrie cu
240
cinste în ceea ce ne sfătuieşte vizionarul istoriei noastre naţionale. În acest
spaţiu de suflet şi de amintire a lui Ştefan cel Mare, având ca reper Movila lui
Burcel, cunoscută de toţi românii, oriunde s-ar afla ei, strădania cărturarilor
locali este întru totul benefică şi ilustrează un fenomen care, din fericire, se
instituţionalizează tot mai mult în judeţul Vaslui: localismul creator. În acest
orizont al spiritului, se înscrie „Orizonturile de la Chirceşti”.
Acelaşi Dan Ravaru semnând studiul „Ovidiu Bârlea despre Ion
Creangă” – patronul şcolii care dă viaţă revistei „Orizonturi” – aşezat tot în loc
de editorial, adaugă două citate semnificative, unul de D. Gusti („Satul este
sanctuarul unde s-a refugiat şi se păstrează manifestarea de viaţă a poporului
românesc”) şi altul de Ion Creangă, care devine şi un îndemn la ceea ce facem,
scriind despre oamenii şi aşezările noastre: „Iubite cetitoriu, Multe prostii ăi fi
citit de când eşti. Ceteşte, rogu-te, şi aste şi, unde-i vedé că nu-ţi vin la
socoteală, ie pana în mână şi dă şi tu altceva mai bun la iveală, căci eu atâta
m-am priceput şi atâta am făcut”.
O povaţă mai bună nici că se putea, în ton cu aceea dată de Nicolae
Iorga!
„Ion Creangă – învăţător şi
autor de manuale şcolare” se
intitulează articolul semnat în
numărul 5 de studentul Marius
Cozma, din care cititorul află nu
numai despre „Manualele lui Ion
Creangă” pregătirea şcolară
temeinică a preotului şi învăţătorului
care, cum s-a întâmplat întotdeauna,
când a fost „exclus definitiv” la 11
octombrie 1871 din rândul clerului,
datorită „unor intrigi şi învinuiri Manualele lui Ion Creangă
insuficient argumentate”, este destituit şi din învăţământ, la sugestia
mitropolitului, ministerul argumentând şi el că „părăsind a sa demnitate de
preot” nu mai poate să fie nici „institutor în corpul didactic”, cu toate că de la
1864 până la 1889, timp de 25 de ani, slujise şcoala, că numeroase
personalităţi care l-au avut dascăl – savantul Emil Racoviţă, istoricul N. A.
Bogdan, scriitorul Emil Gârleanu, pictorul Octav Băncilă şi alţii, l-au elogiat.
Exclus de la catedră şi din altarul bisericesc, Ion Creangă, se ştie, a
continuat să predea în particular, să lucreze la manuale, mai ales după ce s-a
cunoscut cu Eminescu.
Prietenia lui Creangă cu marele poet naţional Mihai Eminescu, care
începe în 1875 când Eminescu era revizor şcolar şi asistându-l, poetul a rămas
impresionat de învăţătorul Creangă, pe care, cunoscându-l şi mai bine, l-a
îndemnat, ca neapărat, să aşterne pe hârtie ceea ce era însăşi spiritualitatea
Humuleştilor, a românilor. Fără întâlnirea dintre Creangă şi Eminescu,

241
primul „ar fi rămas doar un apreciabil autor de manuale de povestiri
moralizatoare şi un maestru al oralităţii, fără să consemneze în scris ceea ce
avea mai valoros”, susţine Dan Ravaru când scrie în „Orizonturi”: „Ovidiu
Bârlea despre Ion Creangă”. „Când s-au întâlnit prima oară”, …după 1 iunie
1875, Creangă publicase ca literatură doar „câteva naraţiuni în paginile
manualelor şcolare editate împreună cu câţiva colaboratori”. Apoi, ei au rămas
prieteni de când lumea: „nimeni n-a mai văzut pe Eminescu fără Creangă şi pe
Creangă fără Eminescu”, scrie George Călinescu.
După ce facem cunoştinţă
cu însemnările din Dicţionarul
geografic al judeţului Vaslui,
întocmit de Constantin Chiriţă la
1889, preluate în Marele dicţionar
geografic al României întocmit la
1899 – 1904 de Gh. I. Lahovari,
C.I. Brăteanu şi Gr. Tocilescu,
referitoare la aşezările Micleşti,
Chirceşti şi Popeşti, ca restituiri
pentru prezenţi şi viitorime, ne
oprim – unde? – la „pagina
La construcţia troiţei din satul Popeşti un rol
important l-a avut învăţătorul Constantin
elevilor”, unde găsim şi Îndemnul
Popa, directorul şcolii Popeşti din acea lui Ion Enache, poetul, către copiii
perioadă. Troiţa este o construcţie din lemne din Chirceşti: „Eu, Ion Enache fiu
de stejar, cu acoperiş din tablă. Ansamblul, al Chirceştilor, stabilit în Vaslui,
spune revista, este format din 4 coloane, unite urez tuturor celor care vor citi
la bază, pe care sunt sculptate ramuri de această publicaţie să aibă parte de
măslin. Pe faţă sunt sculptate în lemn victoriile – în sens figurativ – pe
cuvintele: „Eroilor, recunoştinţă!” şi numele care le-a avut Măria Sa Ştefan cel
celor căzuţi în primul război mondial, iar pe Mare şi Sfânt, pe care-l sărbătorim
spatele monumentului inscripţia: „Crucii tale
ne închinăm Hristoase”.
în acest an când se împlinesc 500
Ridicată în centrul satului, troiţa a fost de ani de la trecerea în veşnicie, la
sfinţită la 29 octombrie 1939. 2 iulie 1504.
Satul Chirceşti este o
veche aşezare dacică (tracică) unde s-au descoperit relicve, iar prof. Vasile
Cozma a descoperit la Velniţa un ulcior peste care au trecut turme şi turme de
oi, ani în şir, din care i se vedea numai toarta. Cu ajutorul unui băţ ascuţit a
săpat în jurul său, scoţându-l la suprafaţă şi spre mirarea sa, avea vin pietrificat
de câteva mii de ani.
Să nu uităm că satul nostru este un sat istoric, în sensul că, Ştefan
cel Mare a făcut un drum de la Movila lui Burcel până la locul unde se
spune Cetăţuie, cetate neterminată după glorioasa bătălie de la Vaslui.
Mai adaug un fapt „istoric” care s-a manifestat în mod foarte original,
prin aceea că, atunci când la rândul meu am fost copil, păscând oile pe Velniţă
am băut apă de la una din cişmelele de acolo, şi spre uimirea mea am ajuns
242
acasă în stare de ebrietate. La Recea, o vreme a curs rachiu, probabil, însăşi
denumirea de Velniţă înseamnă loc de fabricare a rachiului şi pe vremea
romanilor se exporta de acolo şi rachiu.
Povestind aceste lucruri într-o carte care se numeşte „Gândul mâţei”,
cineva citind-o s-a dus la directorul Şerban de la Centrul Creaţiei Populare să-l
întrebe unde este satul cu pricina. Dorea să umple două bidoane de rachiu.
Poate i-ar fi ajuns.
Plaiurile satului nostru sunt de o frumuseţe inegalabilă. La Muzeul
Ştefan cel Mare din Vaslui este fotografiată cea mai mare râpă din judeţ care la
noi se numeşte „Humăria”.
Humăria este o prăpastie albastră, unde veneau lupii iarna, când nu
mai aveau ce mânca, să-şi panseze stomacul cu humă. Nu mai ştiai, în anumite
momente, unde se termina Humăria şi unde începe Cerul, era la fel de albastru.
Doresc copiilor din Chirceşti să-şi bucure sufletul cu bogăţiile naturale
care le-a dat Dumnezeu şi copilăria lor să fie adevărată ca prunele albastre din
prunul cel de toamnă.
Toţi copii satului şi toţi cei ce vor citi aceasta publicaţie să se simtă
mândri de locul unde s-au născut şi de priveliştile care le-au îndulcit vremea
copilăriei” (din „Orizonturi”, nr. 1, p. 12-13).
În numărul 2 al revistei profesorul Vasile Cozma, la rubrica „Oameni
şi fapte”, scrie următoarele despre „Poetul Ion Enache – un fiu al satului
Chirceşti”: „Există în satele noastre oameni care nu necesită o prezentare
anume, de altfel, nici nu au nevoie de o prezentare, faptele lor fiind în
conştiinţa generaţiilor trecute şi prezente. În cazul oamenilor de litere, faptele
sunt reprezentate de cărţile scrise care rămân nemuritoare. O personalitate
marcantă a culturii vasluiene este Ion Enache.
Ion Enache, „poetul-boem” al Vasluiului,
aparţine şi satului Chirceşti. Aici, s-a născut la 27
septembrie 1950. .Era primul dintre cei 4 copii ai
lui Costache Enache, de loc din satul Şerbeşti şi al
Vetei, dintr-o familie localnică, împroprietărită în
vremea domnitorului Alexandru Ioan Cuza.
Părinţii, cu înclinaţie spre meşteşug, erau
croitori renumiţi în sat, mai ales, pentru
seriozitatea şi calitatea lucrului făcut.
Au locuit la Chirceşti până în anul 1965,
când au plecat la oraş, angajându-se la Fabrica de
Confecţii din Vaslui, care abia se dăduse în
Ion Enache, poetul,
fiu al Chirceştilor folosinţă.
Ion Enache face cursurile şcolii
gimnaziale la Chirceşti. Eram colegi de clasă, prima promoţie cu 8 clase
absolvite în 1965. Ne întâlneam deseori, fie la pregătirea lecţiilor, fie la joacă.
Ţin minte şi acum, Râpa lui Ţurleac ori Velniţa – locuri de joacă şi
năzdrăvănii. Am prins Velniţa cu copacii ei seculari, care au fost defrişaţi pe
243
vremea primarilor-muncitori din anii '50 ai secolului trecut. Bunicii ne vorbeau
despre livada de aici, cu meri şi cireşi şi de acareturile proprietarului
Hrisoverghi şi apoi Millo, cu iazul ,unde a poposit de câteva ori şi poetul
romantic Alexandru Hrisoverghi, nepotul proprietarului, după cum ne spune
Theodor Răşcanu într-o carte din 1943.
Dar drumurile se despart. Ion Enache urmează studii profesionale la
Piatra Neamţ şi liceale din Vaslui. Cel mai important lucru este că Dumnezeu
l-a înzestrat cu „harul” poeziei.
Debutează la 25 ani în revista „Convorbiri literare”, cu o prezentare a
poetului Ioanid Romanescu. Apoi publică în mai multe reviste: „România
literară”, „Luceafărul”, „Cronica”, „Timpul”. Volume de poezii: „Duminica
sângelui”, Editura Junimea, Iaşi, 1985; „Quadrige”, Editura Boema, Iaşi,
1993; „Gândul mâţei”, 1996, în colaborare cu George Ilaşcu; „Abisalom”,
Editura Cutia Pandorei, Vaslui, 1997; „Sfera cu sfinx”, Editura Timpul Iaşi,
1998; „Citat dintr-un vers”, Editura Junimea, Iaşi, 2003.
Pentru volumul „Quadrige” a primit premiul Uniunii Scriitorilor, Filiala
Iaşi şi premiul „Ceahlăul” la colocviile de la Piatra-Neamţ. Din 1998 este
membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Iaşi. Este trecut în
Dicţionarul personalităţilor vasluiene, autori P. Necula şi M. Ciobanu.
Aprecieri critice: „...Ion Enache a fost mereu în altă parte decât acolo unde se
împart darurile. O singură dată a fost acolo unde trebuia: când Dumnezeu a
împărţit harul poeziei. Marginalizat, persecutat, umilit, aflat mereu pe punctul
de a fi scos afară din cetate de către autorităţile mai vechi şi mai noi, Ion
Enache a rămas mereu în serviciul poeziei, singurul din care nu-l poate scoate
nimeni" (Nicolae Turtureanu, vol. „Cuvinte încrucişate”, Editura Cronica,
Iaşi, 1994); „Ion Enache întruneşte toate calităţile necesare pentru a fi
considerat un adevărat boem al acestui sfârşit de veac la Vaslui” (Nichita
Danilov); „Ion Enache –„zeu” câteodată şi în restul timpului „geniu” (Ştefan
Şerban)”.
Rămânând în zona poeziei, dar şi a elevilor, iată câteva mostre care
întreţin tonusul şi dau umor publicaţiei, cu creaţii locale: „Înţelegere în
familie”: „Sfaturi ne-mpărţim frăţeşte./ Să ne fim mereu pe plac:/ Astăzi numai
ea vorbeşte,/ Mâine-i rândul meu să tac!”; „Aleşilor noştri din partea
pensionarilor”: „Fericire, libertate,/ Ne-au promis pe-al lor cuvânt,/ Dar ne-au
oferit de toate/ La doi metri sub pământ”; „Automulţumire”: „Avem vile,
limuzine,/ Cont în bănci şi magazine,/ Ne-am realizat în mare/ Programul de
guvernare”; „Studenţie cu… folos”: „Studenţia e frumoasă,/ E săracă şi golană /
E-o faptă evlavioasă:/ Dar se face… de pomană!”; „Catrenul «416»”: „-Văd un
tânăr nalt ca bradul, într-un şanţ, pe des mohor/ Mă reped iute la dânsul, vrând
să-i dau un ajutor,/ Dintr-o sticlă trage-o duşcă şi îmi spune jovial:/ − De-ajutor
chiar am nevoie, dar de unul… «social»!”.

244
 Alte „mostre” din „Pagina literară” (culese şi adaptate de Gh. Sofianu):
„La ora de istorie”: −„Ionescule, ce-i aia revoluţie? − E atunci când unii mor
degeaba şi alţii… profită”; Epigramă: „De eşti printre demnitari,/ Nu fura ca
hoţii mari/ Care-şi trag pe mâni mănuşi,/
„Trage-ţi” două-trei… mătuşi”; Metamorfoză:
„Domnul doctor poate-ar scrie/ Opt volume,
plus romanul,/ Dar ca-mbogăţit, el ştie/ Că din
cărţi nu iese…banul”. Şi, din „Măcar un…
zâmbet!”: Avocatul către instanţă: − „Onorată
instanţă, vă rog să aveţi în vedere că clienţii
mei sunt minori. − Şi? − Abia s-au apucat… de
furat!?”
Alte rubrici, destinate elevilor ori
publicului larg, cum ar fi: „De spirit”;
„Recunoaşteţi autorul?”; „Superlative
geografice”; „Aşa vă place matematica?”;
„Cugetări”…; „Cine a avut dreptate?”; „Vorbe
Operă a sculptorului Mircea înţelepte”; „Impresii de călătorie”; „Din
Ştefănescu, statuia ecvestră de înţelepciunea românească”; „Restituiri”; „Din
la Podul Înalt, dezvelită în 1975, gândirea orientală”; „Răspunsuri la problemele
măsoară 7 metri şi are o greutate date spre rezolvare”; „Aprecieri la adresa
de 19 tone bronz. Este revistei noastre”; „Calendar – aniversar în
amplasată pe un soclu cu
luna”…, fac publicaţia din ce în ce mai
înălţimea de 8 metri.
interesantă şi aşteptată.
Când citeşti citate, titluri şi texte, care
trimit la Ştefan cel Mare, „Bătălia de la Vaslui –
cea mai strălucită victorie românească din Evul
Mediu”, „Omagiu lui Ştefan cel Mare şi Sfânt”,
„Movila lui Burcel. Legendă şi istorie”, „Sate
despărţite din hotarul comunei Micleşti”,
„Documentele satului Chirceşti”, „Ctitoriile lui
Petru Rareş ori ale lui Ştefan cel Mare”,
„Mărturii arheologice privind începuturile vieţii
creştine în bazinul Bârladului”, ori participi sau
afli despre manifestaţii culturale în care însuşi
directorul şcolii şi redactorul şef al revistei
„Orizonturi” oferă publicului spectacole de
teatru în care el se transpune în Ştefan cel Mare Învăţătorul sublocotenent
pe care îl interpretează grăind, încă o dată, că (r) Gheorghe Scutaru – un erou
„Moldova nu este a mea, ci a urmaşilor şi al Chirceştilor căzut pe frontul
urmaşilor noştri”, iar revista susţine cu de est, lângă Odessa
permanenţă ceea ce au făcut bun strămoşii, evocându-le eroismul, datinile şi
obiceiurile preluate, realizezi, neapărat, că o face pentru ca să dezvolte cu

245
succes în sufletul cititorilor şi ascultătorilor, dar mai ales al copiilor dragostea
pentru pământul natal şi faţă de neam şi ţară, admiraţia pentru înaintaşi,
mândria naţională. Sentimente pe care le încearcă cititorul şi atunci când, citind
„Omagiu profesorilor mei” – cuvânt rostit de
prof. Vasile Cozma la adunarea festivă din
cadrul Zilelor liceului Codăeşti, la 12 mai 2005,
nu poţi să nu-ţi aduci aminte despre
manifestările de dragoste şi preţuire cu care,
însuşi Eminescu şi colegii lui, îl înconjurau pe
profesorul lor Aron Pumnu, îndrumătorul de
conştiinţă naţională, primul profesor de limba
română al lor de la Cernăuţi care, bolnav fiind,
atunci când puterile îl lăsau şi îşi întrerupea
lecţia, îl petreceau la trăsură şi îl ajutau să urce,
iar Eminescu îl însoţea până acasă: „Drumul
meu către fericire a trecut şi pe la liceul din
Codăeşti, eu fiind elev aici, acum patru decenii”, îşi începea expunerea
profesorul, plecând de la ceea ce scria Nicolae Iorga despre aceasta: „Pentru
fiecare om e un drum către fericire: acela e pe care e chemat să meargă. Cei
mai mulţi nu-l găsesc niciodată. Cei cuminţi încearcă până la moarte”.
„…Pe atunci şi liceul era tânăr şi am satisfacţia să spun că m-am
numărat între primele generaţii de liceeni de la Codăeşti. Mi-amintesc cu
recunoştinţă de profesorii de atunci, apreciaţi ca fiind de mare valoare
profesională şi omenie, surorile Evdochia şi Eufemia Harabara – prima fiind
director al instituţiei, Mihai Câmpeanu, Octav Botez, soţii George şi Victoriţa
Damian, Vasile Calestru, Georgica Alexandrache, Vasilica Hârjău şi mulţi
alţii, care au contribuit la faima liceului, instituţia din Codăeşti fiind apreciată
între liceele din judeţ dar mai ales, apreciată în mediul social al zonei
înconjurătoare, elevii fiind în exclusivitate fii de ţărani. Apoi, Codăeştiul se
visa la acea vreme să ajungă la statutul de oraş, iar liceul era instituţia care
să-i asigure personalitate vechiului târg, alături
de unităţile economice şi de servicii şi de zestrea
urbanistică a aşezării.
Am urmat exemplul dascălilor mei şi astăzi
sunt profesor şi director de şcoală”, încheia
omagiul său profesorul, poate cu gândul la cum se
va transmite către elevii de astăzi şi de mâine
mesajul recunoştinţei pentru profesorii actuali…
(nr. 7, p. 17).
Chirceşti este sat în comuna Micleşti,
judeţul Vaslui. Pornind de la Seneca, cu moto –
„Să spunem totdeauna ce simţim şi să simţim
totdeauna ce spunem, astfel ca vorbele să fie
Prof. Vasile Cozma
adevărate”, Aurelia Dascălu, cu gândul de
246
recunoştinţă către „Părinţi”, scrie şi ea pagini de puternică simţire şi afectivitate
la rubrica „Memorialistică” (nr. 8 p. 18): „Cât avem părinţi pe pământ, nu în
gând...” scria poetul Adrian Păunescu simţitoarele versuri de care mă
cutremuram întotdeauna, făcându-mi mia culpa, că viaţa, împrejurările, m-au
ţinut departe de părinţi. Când era o sărbătoare, nu mă puteam bucura deplin,
până nu mă duceam să fiu cu ei, dar întotdeauna era prea puţin. Astfel mi-am
chibzuit viaţa, gândindu-mă să evit necazurile părinţilor mei şi să locuiesc în
aceeaşi casă sau cel puţin în aceeaşi localitate cu copiii mei. Aş! Nimic nu este
sigur sub soare! Singurul lucru sigur este acela unde te naşti, nicidecum acela
unde vei locui sau trăi. Ce-i drept, toate se pot schimba în lumea aceasta mare,
numai locul de naştere nimeni, niciodată, nu ţi-l poate lua. Iar legătura celor
născuţi la ţară este mai strânsă decât a celor născuţi la oraş, căci pământul
este un liant indestructibil, care te subjugă, îţi intră prin toţi porii în sânge, în
oase, în suflet şi mai ales se leagă de întreaga fiinţă prin anii copilăriei, care,
oricât vor fi fost de sărăcăcioşi, apar ca o lumină, ca o flacără din care te
hrăneşti, marcându-ţi întreaga existenţă, întreaga viaţă. Cine uită acest lucru,
cine nu se întoarce din când în când la locul minunat al anilor fără griji, la
iubirea nemărginită a părinţilor, are un gol pe dinăuntru, n-are bucurii, n-are
izvor, n-are rădăcini, e rătăcit! Iar dacă izvorul este secat şi rădăcina uscată,
eşti un viu mort, o jumătate de fiinţă, o epavă... Nu toţi pot hălădui prin lume,
părăsindu-şi locul şi tradiţiile, neamul şi originea fără să oftezi adânc după
iarba verde de acasă. Spun acest lucru tuturor celor care se simt bolnavi,
copleşiţi de singurătate, fără speranţă, fără bucurii, că singurul loc din lume
unde ni se încarcă bateriile sufletului, a fericirii de a trăi mai departe, este
locul de unde am văzut mai întâi lumina zilei. Soarele era mai strălucitor şi
prietenos, luna mai mare şi mai luminoasă, neavând concurenţa becurilor
electrice. Sub clar de lună plină se făceau
clăci: la bătut floarea soarelui sau cum i se
zicea la noi „răsărită", la desfăcat
porumb; se stătea la taifas până târziu,
văzându-ne la faţă mai frumoşi, mai buni,
mai liniştiţi de grijile de peste zi. Era ca un
fel de vrajă lumina blândă a lunii, peste
existenţa noastră din acele vremi de
neîntâlnit!
Monumentul Eroilor din Chiar mă lăudam la şcoală, că
Chirceşti înălţat în curtea bisericii, oamenii din satul meu sunt cei mai
închinat celor căzuţi în războiul de frumoşi, cei mai harnici şi cei mai buni.
neatârnare de la 1877-1878, din Nimeni nu auzise de el, dar pentru mine
războiul de întregire 1916-1918, din
era unic. Aşa anonim pentru unii, pentru
războiul al doilea mondial 1941-
1945, realizat de pr. Iustinian mine însemna centrul universului. Căci
Tomozei, cu contribuţia enoriaşilor, satul în care m-am născut, am trăit şi
sfinţit la 28 mai 1992. învăţat până la 10 ani, se află în
apropierea Movilei lui Burcel, loc cu
247
rezonanţă în istoria Moldovei, dăruită unui viteaz de-al său pentru fapte de
eroism şi jertfă în luptele cu turcii... Movila era înaltă, ţuguiată şi de acolo se
vedea şi se vede şi astăzi Vasluiul (la 20 km). Chiar şi în anii ’40 – 50, la
jumătatea secolului XX, când mergeam în excursii, cu şcoala, urcam din greu,
ca pe munte. Acum s-a pitulat, oamenii au scos piatră pentru a-şi dura case,
s-a construit şi o cinstită mănăstire cu acelaşi nume, sfinţind locul şi
statornicind veşnică rugăciune şi pomenire pentru tot neamul românesc, pentru
cei care vin peste vremuri, căci, tot ce a fost ieri, e istorie şi fiecare dintre noi
rămânem cuvinte din filele îngălbenite ale vremii. …Numele satului Micleşti
vine de la Micle, atestat documentar la 15 martie 1493, într-un act al
domnitorului Ştefan cel Mare. Familia de boieri Miclescu a stăpânit satul de la
mijlocul secolului al XVII-lea. Originea lor se află în satul Gugeşti, menţionată
în documente pe Ia 1426, în vremea lui Alexandru cel Bun...
Copiii din generaţia mea erau umili, respectuoşi, nu vorbeau ce nu se
cuvenea; erau atenţi la tot ce se întâmplă în jur, ne implicam alături de părinţi
la grijile din gospodărie şi luam parte, ca oamenii mari, la toate evenimentele
care se derulau în acele vremi. De aceea, nu pot uita noaptea de vară, luminată
ca ziua, când pe faţa celor mari era întipărită o îngrijorare ca de moarte; pe
chipul femeilor se prelingeau domol lacrimi care se rostogoleau din adâncul
ochilor îndureraţi, din străfundul sufletelor îngândurate, curgând pe obraz, pe
gât, pe haine şi le udau mâinile ţinute, fără vlagă, în poale. Nenea Costache,
fratele mamei cel mare, venise de pe front şi era bine informat. Se apropiau de
satul nostru tancurile ruseşti. Veştile erau îngrozitoare! Nu trebuie să spun
multe cuvinte, ajunge unul singur: Război! Pentru cei mici, grozăvia imaginii
nu era vizualizată ca la cei maturi. Am stat până după miezul nopţii de veghe;
cocoşii se întreceau în cântări, pe diferite voci iar noi, copiii, puneam, curioşi
şi plini de importanţa maturizării noastre, ad-hoc, urechea la pământ, cum
făceau cei mari, pentru a auzi un zgomot înăbuşit, un zguduit fără vibraţii, un
huet (vuiet) ca un geamăt al şenilelor care muşcau din drumurile tari şi uscate
de arşiţa verii fierbinţi. Apoi, au mers toate femeile pe la casele lor, căci
rămăsese în sat numai femei, copii, bătrâni, câte un bărbat rănit..., ceilalţi toţi
erau concentraţi pe front. A doua zi, când soarele usca ultimele boabe de rouă,
înainte de a începe să dogorească duşmănos, tancurile ruseşti au intrat în sat.
Totul părea pustiu. Un sat fără viaţă. Oamenii se ascunseseră. Parcă intraseră
în pământ! Vitele nu au fost scoase pe deal, la păscut, erau închise în grajduri,
dosite prin şoproane, ferite de orice ochi; obloanele la case trase, porţile
încuiate şi legate; nici un om pe drum sau în curte! Doar în dosul uşilor
ferecate şi a ferestrelor mute, ochii pândeau curioşi cu inimile zvârcolindu-se
în coşul piepturilor de la mic la mare de spaima şi frica la care eram supuşi.
Cei bătrâni, care mai trăise aceste clipe şi în anul 1916 la primul război
mondial, cum era şi bunica mea născută în 1885 erau calmi; experienţa vieţii îi
învăţase că omul le poate duce pe toate, şi bune şi rele, putând depăşi totul.
Bunica nu-l citise pe Coşbuc, căci nu ştia carte, dar avea multă înţelepciune
ca-n filosoficele-i versuri : „Soarele răsare roşu şi tot roşu el apune, Omul bun
248
şi-n zile rele e tot bun, ca-n zile bune”. De aceea, când tancurile încolonate
cam pe o lungime de 1 Km, durduind prin satul încremenit şi pustiu,
neînţelegând unde sunt oamenii, pe la mijlocul satului unde stăteam, bunica
mea a ieşit pe podeţ, la poartă, gătită ca de sărbătoare, cu batistă albă pe cap,
cu horboţică (o danteluţă delicată, croşetată din aţă de bumbac de mâini
pricepute) şi-a scos, cu gesturi largi, basmaua fluturând-o a salut, dezgolind
părul alb, bogat, prins într-un coc, cu faţa luminoasă, cu ochii albaştri –
zâmbitori, iar eu parcă atâta am aşteptat: m-am suit pe poartă, ca să fiu mai
înaltă şi mai de luat în seamă, agitând mâinile amândouă, parcă erau
desprinse din umăr. Ce mai conta?...
Astăzi, părinţii mei nu mai sunt. Nici bunica. S-au dus pe un alt tărâm,
al veşniciei. De aceea, sunt fericită când îmi apar în vis; mă simt din nou
ocrotită ca în copilărie, înţeleg că acolo, undeva, ei mă veghează şi mă ajută să
răzbat prin timpul care-l mai am hărăzit, să las o urmă, cât de măruntă, în
paşii pe care-i şterge valul de pe firele de nisip ale vieţii...
„Acum, când sunteţi iarăşi amândoi,/ Gândiţi-vă, din când în când, la
noi. / Şi ne iertaţi, de toate ce-am greşit,/ Că numai după moarte ne-am căit!”
∗

„A dispărut o bijuterie arhitectonică de mare valoare spirituală” –

biserica mănăstirii „Sf. Împăraţi Constantin şi Elena” de pe Movila lui Burcel,
scria „Orizonturi” în numărul 6 – 1 mai 2005, despre „ştergerea de pe suprafaţa
pământului, lovită de trăsnet, care a produs un incendiu mistuitor în ziua de 7
martie 2005”, întrebându-se dacă „ar fi vreo legătură cu legenda, Dumnezeu
pedepsind abia acum după 5 secole, fapta lui Burcel, de a lucra în zi de
sărbătoare!”.
După numai un an, în
numărul 8 din luna mai 2006, sub
titlul „Mănăstirea „Sf. Împăraţi
Constantin şi Elena de pe Movila
lui Burcel a fost refăcută” aveam
să citim surprinşi, dar cu mare şi
firească bucurie: „La 7 mai 2005,
în urma unui trăsnet, biserica de
lemn de la Mănăstirea „Sf.
Împăraţi Constantin şi Elena” de
pe Movila lui Burcel – o bijuterie
Biserica făcută scrum.
arhitectonică de mare valoare
În medalion părintele stareţ Ştefan Guşă
spirituală, a dispărut de pe faţa
pământului. Nimic nu s-a putut salva din faţa incendiului devastator provocat
de trăsnet; a rămas doar masa din altar, în rest nimic.

249
 Biserica fusese construită în anii 1996 – 1997 şi sfinţită la 21 mai 1997
de către episcopul Huşilor, P.S.
Ioachim Vasluianul. Părintele stareţ,
arhim. Dr. Ştefan Guşă îşi manifesta
atunci credinţa şi speranţa că va
construi o altă biserică – „Dumnezeu a
dat, Dumnezeu a luat” – a spus, în
acele momente grele, părintele stareţ.
Şi iată, Dumnezeu a ajutat să fie
construită o nouă biserică de lemn, pe
temelia celei arse şi, mai mult, a
început şi construcţia unei biserici
Biserica nouă
mari, din cărămidă, care va fi
finalizată în anii ce vin.
Biserica de lemn, „mult mai luminoasă şi mult mai frumoasă”, mai
impunătoare, realizată de meşteri Manole din zona Sucevei, va fi sfinţită la 21
mai 2006, prilej de manifestare a bucuriei împlinite, a credinţei şi mulţumirii
nemăsurate faţă de Dumnezeu”.
După slujba de sfinţire, s-au desfăşurat manifestări cultural-artistice, la
care au participat formaţii artistice locale şi din judeţ, în cadrul Festivalului
folcloric „Movila lui Burcel”.
*

Partidul Poporului
Partidul Poporului, organ săptămânal al
Partidului Poporului, secţia judeţului Fălciu, de
sub preşedinţia Generalului Averescu, la 4
noiembrie 1920, ajunsese la numărul 20.
Administraţia, Hotel central, camera 10. Se
tipărea la Tipografia „Leţcae George Jorica,
Huşi, strada Ghica Vodă nr. 64.
Director Vasile Băltenoiu, deputat de
Fălciu. Redacţia, strada Stoianovici nr.64, unitate cu „lumină electrică
proprie” şi „instalaţie cu motor”.
În chenar, în prima pagină, în loc rezervat, se afla fotografia
Generalului şi următorul anunţ: „Duminică 31 octombrie 1920, stil nou, s-a
făcut prima împroprietărire individuală din judeţul Fălciu, în comuna
Vetrişoaia. Astfel, cuvântul Generalului Averescu s-a îndeplinit. Trăiască
România Dreptăţei. Trăiască Generalul Averescu”.
Într-o expunere largă, în numele Partidului Poporului de sub
preşedinţia Generalului Averescu, Vasile Băltenoiu, deputat,
vicepreşedintele Partidului Poporului, secţia judeţului Fălciu, adresându-se

250
sătenilor, anunţa că în comuna Vetrişoaia s-a realizat prima împroprietărire
individuală din judeţ, „invalidul Ion Huzum a intrat în stăpânirea celui
dintâi lot şi, rând pe rând, în decursul iernii care venea, moşiile expropriate
urmau să treacă în stăpânire individuală.
Era reforma agrară chezăşuită de Rege şi înfăptuită de sfetnicul său –
Generalul Averescu”.
„Lupismul şi bolşevismul zăceau zdrobiţi ca o fiară la picioarele
ţăranilor” – îşi ataca adversarii politici foaia de la Huşi.
Pe dosul foii, în două pagini era ziarul – urma reportajul primei
împroprietăriri din judeţul Fălciu, corespondentul ne mai adăugându-şi
numele. La Vetrişoaia participase la prima împroprietărire săteni din mai
toate localităţile judeţului: Băseşti şi Jigălia, din Şuletea şi Hurdugi, din
Duda şi Fălciu, din Berezeni, dar mai ales din Vetrişoaia, care părea „prea
mică spre a-i putea cuprinde pe toţi”.
La ora trei şi jumătate soseşte automobilul judeţului care aducea pe
consilierul agricol al judeţului cu personalul local al împroprietăririi. La
răscrucea drumului de întâmpinare, gornistul comunei dă drumul la note
puternice ce zguduie sufletele.
Sunt prezenţi: Vasile Băltenoiu, vicepreşedintele partidului, Grigore
Vericeanu, prefectul, Dospinescu, comandantul jandarmeriei, C. Andrieş,
membru în comitetul executiv al partidului, V. Popovici din Răducăneni, I.
Stănescu, administratorul plăşii Fălciu, ziariştii Constantinescu şi Leontin
A. Grancea, T. Nistor, Gh. Ciocan, Munteanu, consilierul agricol, Florin
Chernbach, Corciovei.
Urmează un serviciu religios şi festivitatea.
Apoi invalizi, văduve şi orfani de război, împreună cu oficialităţile şi
invitaţii se deplasează la câmp unde se trage prima brazdă pentru Ion
Huzum, invalidul din Vetrişoaia.
Ziarul din 19 februarie 1922, apărut în cel de al III-lea an de
activitate, în patru pagini de data aceasta, dar numai de două ori pe lună,
anunţa în chenar că Partidul Poporului din judeţul Fălciu depusese la
Tribunal pentru alegerea deputaţilor, care urmează să aibă loc în zilele de
5,6 şi 7 martie 1922 lista cu candidaţii partidului: Vasile Băltenoiu, avocat,
fost prefect, Pintilie Arhire, plugar, răzeş din Hurdugi şi Ion N. Neştian –
plugar din Vutcani.
Lista partidului avea semnul electoral Steaua plină, în şase colţuri.
După cum se ştie, din ianuarie 1922, Generalul Averescu trebuise să predea
ştafeta liberalilor lui… Ion Brătianu. La Fălciu, N.N. Tiron era prefectul
Judeţului, iar primarul oraşului Huşi – avocatul Chiriţoiu.
Alegerile din martie 1922 se anunţau animate.
*
251
 Relaţiile dintre Nicolae Iorga şi Generalul Averescu, după primul război
mondial, mai ales pe tărâm politic, au fost destul de încordate, disputele
parlamentare stau mărturie. Totuşi, la moartea generalului, în anul 1938, N.
Iorga scrie în „Oameni care au fost” (vol. IV, p. 275-276):

LA PLECAREA MAREŞALULUI AVERESCU

„Unul din marii domni de oaste pe cari i-a dat poporul românesc s-a
dus în lumea unde plutesc umbrele glorioşilor săi înaintaşi.
Alexandru Averescu nu era numai un mare strateg, chibzuind încet, rece
şi sigur planuri în a căror executare nu-l putea tulbura nimic din ce agită
sufletul oamenilor slabi. Nu mai trebuie amintită înalta lui minte creatoare,
căreia îi datorăm singura iniţiativă din marele războiu şi acea încredere în
oastea noastră, aşa de greu lovită, prin care ne-am putut reface pentru a
recâştiga măcar onoarea. Dar era ceva mai presus de aceste aşa de rare
însuşiri pe care în acele zile de supremă încercare nu le-a împărţit cu nimeni.
Era fibra eroică din el şi misterul din care venea şi care încunjura orice
acţiune a lui.
El nu era un pregătitor de istorie, ci însăşi garanţia ei. Nimeni nu mai
avea nevoie să se întrebe: cu ce ; misterul acela care-i strălucea în ochi şi care
dădea o greutate neobişnuită fiecărui cuvânt al lui, cuprindea în el toate
posibilităţile. Şi prin el a făcut acele minuni în sufletul ostaşilor, care singure,
peste orice pregătire tehnică, asigură izbânda.
Să mai vorbim de cursa ce i s-a întins pentru a-l prinde într-o politică
pe care el n-a voit-o de partid, dar la dânsa a trebuit să ajungă? Acolo taina
lui n-a mai putut avea puterea ei magică, pentru că… Pentru că acolo nu era
sufletul de soldat”.
4 octombrie 1938
*

Plugarul
Plugarul, organ al Partidului
Naţional-Ţărănesc din judeţul Fălciu,
apare începând de la 24 ianuarie 1930,
sub conducerea unui comitet. Director
Ion Mitache. Redacţia şi administraţia în Huşi, str. Ion Mârza nr.31.
Format 32/47 cm, în patru pagini. Se tipărea la „Baiadera”, Huşi.
Ziarul se anunţa ca un susţinător „al Programului Partidului Naţional
Ţărănesc de sub strălucita conducere a lui Iuliu Maniu şi Ion Mihalache”,
dar, pe termen scurt, avea în vedere campania electorală pentru alegerea
Consiliului judeţean pentru care, în prima pagină, se publicau numele
candidaţilor: Olăreanu Gheorghe, avocat şi preşedinte al comisiei
interimare la primăria oraşului Huşi, Mitache Ioan, avocat, deputat de Huşi
şi director al ziarului „Plugarul”…
252
 „Până acum conducătorul judeţului era numit de cei de la Bucureşti şi
de multe ori era străin de judeţul nostru, iar locuitorii judeţului n-aveau nici un
amestec.
Partidul Naţional Ţărănesc, partid cu adevărat democrat, a hotărât prin
Legea administrativă ca poporul singur să-şi aleagă conducătorii, de la cei
mai mici până la cei mai mari. În ziua de 5 februarie 1930, Partidul Naţional
Ţărănesc, astăzi la conducerea ţării, vă cheamă să vă alegeţi singuri prefectul”
– se citea în Apelul „Către alegători”.
Într-adevăr, prin lege, era stabilit că din cele 30 persoane care urmau a fi
alese în consiliul judeţean, dintre ele, unul avea să fie prefectul.
„Noua împărţire administrativă a intrat în vigoare pe ziua de 10 august,
când au fost numite şi noile comisii interimare” – nota „Plugarul” din 31 august
1931.
„Prin noua împărţire administrativă s-au desfiinţat câteva centre vechi
de comune, cum este Hurduciul, Cozia, Sălăgeni, Gorban, Podoleni,
Ghermăneşti, Şişcani, Dodeşti, comune care erau centre importante de
populaţie şi era absolut necesar să rămână.
…S-au luate sate, cum este satul Guşiţei, care era legat de Hurduci,
care vine în apropiere de Hurduci şi Grumezoaia şi s-a dus la comuna Vutcani
cu care nu are nici o legătură de interese”. Apreciind împărţirea administrativă
ca nedrept realizată, se promitea că la prima ocazie să se redea comunelor şi
satelor respective drepturile lor, conform cu interesele localităţilor.
Deşi se întronase regimul ca satele să-şi aleagă primarul în persoana
omului cel mai gospodar din localitate, guvernul era criticat pentru că instituind
comisiile interimare, în care oamenii erau numiţi după voinţa prefectului,
contra voinţei locuitorilor, se ajungea ca în fruntea unor comune să ajungă ceea
ce era mai rău în comună.
„Plugarul” era în conflict ideologic şi cu alte gazete locale – „Poporul”,
„Munca”, „România nouă” dar şi cu unele personalităţi politice: dr. N. Lupu
pentru că se „dăduse bine cu liberalii”; Aurel Vârlan, deputat, pentru că e… „un
aventurier şi ciocoi de la Budeşti”; Ion David, fostul director al Şcolii normale,
pentru că a furat din banii publici, a ajuns în parlamentul ţării iar acum (1932)
era o „cunoscută cataramă cuzistă”…
Ulterior, la 17 iulie 1932, orăşenii şi sătenii din judeţul Fălciu erau
chemaţi să voteze Lista nr. 1 cu semnul „Cercul” pe care erau candidaţi: Mihai
D. Ralea, profesor universitar fost deputat şi senator; Ion A. Mitache, avocat,
fost prefect, deputat şi senator, preot Gheorghe Popescu, profesor, fost director
al seminarului; dr. C. Georgescu, medicul spitalului Mălăeşti-Vutcani, iar la 20
iulie 1932, pentru Senat, pe Dumitru Gociu, avocat, fost senator.
Citând manifestele electorale ale altor partide şi grupări politice ziarul
„Plugarul” le credea mincinoase şi, prin articole şi epigrame, ori chiar poezii, le
aducea învinuiri: lupiştilor, duciştilor, georgiştilor, cuziştilor, gărzii de fier a lui

253
Corneliu Codreanu, gogiştilor, iorghiştilor, brăteniştilor, averescanilor şi oricui
nu era cu naţional-ţărăniştii.
„Plugarul” scotea şi un supliment economic pentru săteni, în întregime
realizat de dr. R. Chernbach, multă vreme consilier comunal şi membru în
camera agricolă a judeţului.
La moartea doctorului Chernbach, ziarul a editat şi închinat memoriei
sale numărul din 13 august 1930 în care semnau articole: Mihai D. Ralea,
Aglaia M. Popescu, Const. V. Bahrim, institutor, la înmormântare fiind
prezenţi la Huşi foarte mulţi reprezentanţi ai satelor.
*

Deşi în P.N.Ţ. existau dizidenţe, mai ales la Huşi, la 10 noiembrie 1928,

naţional ţărăniştii preiau de la Vintilă Brătianu guvernarea ţării, mai întâi prin
G.G. Mironescu la preşedinţia Consiliului de Miniştri, iar apoi însuşi Iuliu
Maniu, la alegerile din 1928, victoria lor fiind evidentă:

TABLOU
Indicând rezultatele pe circumscripţii electorale ale alegerilor pentru
Adunarea deputaţilor efectuate în ziua de 12 decembrie 1928:

Numele şi Partidul sau Voturi Candidaţi Numărul de

prenumele gruparea obţinute proclamaţi ordine al
candidaţilor politică aleşi listei
1.Mihai D. Ralea Naţional 16,1977 M. D. Ralea I
2.Ioan Mitache Ţărănesc 20,5% Ioan Mitache I
3.Nestor Badea Nestor Badea I
4.Nec.Bălănescu Dr. N. Lupu III
1.Nicol. N. Tiron Naţional 1.481 Supleanţi
2.Alex. Holban liberal 6,63% N.Bălănescu
3.Ştefan Filon Panait Lupu
4.Z. Corlăteanu Theodor Radu
D. Niculescu
1.Dr.N. Lupu Ţărănesc 2.977
2.Panait Lupu 13,32%
3.Theodor Radu
4.D. Niculescu
1.Ion D. David Liga 1.085
2.D. Corlăţeanu A.N.C. 4,85%
3.D. Sălceanu
4..P. Decuseară
1.Gh. Taşcă Poporului 194
G. Vericeanu şi Naţional 0,87%
Gh.Boghiceanu
4.Nec. Ciobanu

254
 TABLOU
Indicând rezultatele alegerilor pentru Senat, colegiul universal, efectuate
în ziua de 15 decembrie 1923
Listele de candidaţi Partidul Numărul Numele candidaţilor Observaţii
politic voturilor aleşi
obţinute
Aurel Varlam Naţional 7.069 Aurel Varlam Ales
Ţărănesc
St.St. Gheorghiu Naţional 1.031
liberal
Constantin Cozma Ţărănesc 1.505

TABLOU
Indicând rezultatele alegerilor pentru Senat, colegiile membrilor aleşi ai
consiliilor comunale şi judeţene efectuate la 17 decembrie 1928
Lista de candudaţi Partidul Numărul Candidaţii aleşi
politic de voturi
obţinute
Dimitrie G. Gociu Naţional 394 Dimitrie G. Gociu Ales
ţărănesc
C.L.Constantin Naţional 39
liberal
Ion V. Andrian Ţărănesc 88

În timpul guvernării lor, judeţele ţării au fost repartizate în 7 centre de

administraţie şi inspecţie locale, numite directorate ministeriale locale –
Directoratul Ministerial VI Iaşi cuprinzând judeţele: Bacău, Botoşani, Fălciu,
Iaşi, Neamţ, Roman, Tecuci, Tutova şi Vaslui, decretul regal din 7 ianuarie
1930 fiind publicat în Monitorul Oficial nr. 6/9 ianuarie 1930.
Tot prin Decret regal, C. Hoisescu, deputat de Roman, era numit în
funcţia de director ministerial local la Directoriatul VI Iaşi.
Pe aceeaşi structură administrativă erau organizate, prin decret regal, 7
inspectorate regionale de poliţie de care aparţineau judeţele (M.O. 16/21
ianuarie 1930). În funcţia de secretar general la Directoratul Ministerial VI
Iaşi a fost numit, prin Decret Regal, Constantin Răşcanu, inspector general
administrativ în Ministerul de Interne.
În Monitorul Oficial nr.19/25 ianuarie 1930 era publicat, în baza Legii
pentru organizarea administraţiei locale, Regulamentul pentru organizarea
Ministerului de Interne, prin care se stabileau structura organizatorică şi
sarcinile sale în noile Directorate.
*
„Plugarul”, ziar scos de Ion A. Mitache, avocat, născut la 8 iunie 1889 în
comuna Vetrişoaia, judeţul Fălciu.
Activitatea de scoatere a gazetei agricole „Plugarul” începea la 10 iunie
1930, în baza autorizaţiei nr. 371/1931, înregistrată la Camera de comerţ şi
industrie Huşi, sub nr. 532 din 3 noiembrie 1931.
(Din Buletinul Camerei de comerţ şi industrie nr. 1-2, p. 65, Huşi).
*

255
 Plus
Plus, revistă de matematică, apare sub egida Grupului şcolar agricol
„Dimitrie Cantemir”, Huşi, anul V de activitate, nr. 1 în 2003.
„Revista „Plus”, coordonată de prof. C-tin Macovei a organizat la
nivelul oraşului Huşi concursul anual de matematică. Rezultate foarte bune
au obţinut elevii pregătiţi de prof. A. Baltag, care au ocupat primele trei
locuri la clasele a VIII-a (Georgiana Istrate, Al. Lăcătuş, Cornelia
Cojocaru), a IX-a (Cristina Tiran, Lidia Ailenei, Carmen Cazacu) şi a XI-a
(Cătălin Palcu, Monica Baltag, Mioara Palcu). Din clasa a X-a a fost
premiată Georgiana Baltag (prof. Manuela Iacob)”.
(din „Zorile” nr. 1-2, 2006)
*

Poporul
Poporul, redactat de dr. I. Munteanu, la rugămintea dl. N.N. Tiron
care, fiind ocupat cu gospodărirea judeţului în calitate de prefect liberal,
doctorul i-a răspuns cu „amabilitate şi bunătate”.
Aşa că „cele de pe urmă trei numere din „Poporul” erau scrise în
întregime de domnia sa, scria „Munca”, gazeta Partidului Ţărănesc din
judeţul Fălciu, în numărul său din săptămâna 17-25 decembrie 1924.
Când să redacteze cel de al patrulea număr, doctorul şi-a procurat un
fonograf care, la tipografie, le-a dat de muncă culegătorilor de vorbe pentru
că …cele ce auzeau nu erau cuvinte destul de clare – întâmplare descrisă de
„Munca” cu… iz şugubăţ.
„Munca” apărută la 1 mai 1926 arată că „Poporul” arunca în sarcina
partidului dlui Lupu vina că „a sfătuit pe ţărani să nu semene grâu – ceea ce
înseamnă că vor avea pagube – dar adevărata vină este a liberalilor pentru
că dl. Tiron „voia să-şi facă partid cu grâul de sămânţă şi nu-l dădea decât
la cei ce se înscriau în partidul liberal, cum a făcut cu D. Voinav din
Vetrişoaia”.
„Răspuns la o murdărie” se intitula o notă din „Munca” nr.18/10
februarie 1926 referitoare la un pamflet din „Poporul” a Partidului Liberal
privind o calomnie adresată ţărănistului Gh. Teodoru – când era preşedinte
al comisiei interimare Huşi, în iulie 1920.
*
Despre „Poporul” scria cu supărare şi „Deşteptarea” locală în
numerele sale din 12 şi 26 septembrie, dar şi la 17 octombrie 1926.
În dispută de idei cu „Poporul” era şi ziarul „Steaua”, organul
Partidului Naţional Liberal, de sub conducerea dlui Gheorghe I. Brătianu în
anul 1930, tot din oraşul Huşi.
*

256
 „Poporul”, foaia Partidului Liberal ajunsese la nr.9-12, anul VI, în anul
1926, rezultă din rubrica „Ziare şi reviste sosite la redacţie” a revistei „Răzeşul”
*

Ziarul „Poporul” din Huşi are ca director pe Ştefan Filon de loc din
Dolheşti, satul Petriş– spune ziarul „Plugarul”, organ al Partidului Naţional
Ţărănesc din judeţul Fălciu, din 29 ianuarie 1930.
Ziarul „Poporul” era foaia liberalilor de la Huşi, spune acelaşi ziar din 2
noiembrie 1930…
*

Prichindel
Prichindel, revistă pentru copii preşcolari,
apare la Grădiniţa cu program prelungit din
Răducăneni, Iaşi, unitate cu activitate din 1978.
Prin materialele publicate, revista îşi propune
să contribuie, alături de conducere, la formarea şi
dezvoltarea intelectuală a copiilor preşcolari în
pregătirea lor pentru viaţă.
Redactor: educatoarea Eugenia Balint.
Grafica realizată de educatoarea Cristina
Coliban.
*

Primii paşi spre ştiinţă

Primii paşi spre ştiinţă este revista Liceului
teoretic „Lascar Rosetti” Răducăneni, Iaşi,
cuprinzând compoziţie din: chimie, fizică, biologie.
Deşi poartă pe ea semnele infantilismlui,
publicaţia, se vede, are o ţinută ştiinţifică.
În anul 2006 ne aflăm în faţa numerelor 2 şi
3, fără a şti cine îi este colectivul de redacţie,
regimul de apariţie, cuprinsul propriu-zis,
succesele…
Primii paşi spre ştiinţă, fără dată de apariţie,
cu un motto din Henry David Thoreanu pe coperta
de interior, dar şi cu echipa redacţională arătată:
Augustin Andreea, Diaconu Andrei, Mardare Andreea, Rădvan Alice,
Simion Simona, elevi, Avădăni Mihai, Gherghelaş Carolina, Lupu Irina,
Mandiuc Elena Iuliana, profesori, ultima şi coordonator.
*

257
 Prometeu
Prometeu, publicaţie literar-socială.
Apare la Huşi, lunar (seria I: nov. 1926;
seria a II-a: august-octombrie-noiembrie
1929), sub conducerea unui comitet. Scopul
este de a promova un curent „de idei
generoase, corespunzătoare vremii”. În frontispiciu figurează dictoanele:
„Cine se teme de ridicol nu iubeşte adevărul” (Dostoievski) şi „Dacă te-ai
hotărât să spui adevărul pregăteşte-te de suferinţă” (I. Al. Brătescu-
Voineşti). Numărul din 1926 conţine poezia Prometeu de Goethe, în
traducerea lui Panait Cerna, un fragment intitulat Morala socialistă de C.
Dobrogeanu Gherea şi un istoric al cântecului Internaţionala, creat în iunie
1871 de E. Pottiér. În nunărul 1/1929 apare un articol despre materialismul
istoric, cu referire la lucrările lui K. Marx Critica economiei politice şi
Prefaţa la Capitalul. Sunt citate două scrisori ale lui Fr. Engels, se publică
o convorbire a lui Lenin cu Clara Zetkin etc. Deşi fără colaboratori de
valoare revista se situează pe poziţii înaintate, democratice şi revoluţionare.
Format 15x22 cm.
(Din I. Hangiu, „Dicţionar al Presei Literare Româneşti 1790-1982,
Bucureşti, 1987, p. 249).
*
Prometeu, publicaţie literar-socială, apare sub conducerea unui comitet,
cu redacţia şi administraţia în str. Ştefan Stoianovici nr. 52, Tipografia
„Baiadera” Huşi. Format:15/23 cm, în 20 pagini. În septembrie-octombrie 1929
era la nr.2, Anul I, Seria II A. Este singurul exemplar care se păstrează la
Biblioteca centrală universitară „Mihai Eminescu” Iaşi.
În fruntea revistei, sub frontispiciu, citim:”Cine se teme de ridicol nu
iubeşte adevărul” – Dostoievski şi: „Dacă te-ai hotărât să spui adevărul,
pregăteşte-te de suferinţă” – Brătescu Voineşti.
Sub titlul „Blazare şi entuziasm”, două citate:
„Când ştii că visu' acesta cu moarte se sfârşeşte
Că'n urmă-ţi rămân toate astfel cum sunt,
Oricât ai drege-n lume, atunci te oboseşte
Eterna alegare şi-un gând te ademeneşte:
Că vis al morţii – eterne e viaţa lumii întregi”.
Mihai Eminescu, „Împărat şi proletar”
„Nebiruit e omul ce luptă cu credinţă!
El ştie că pe lume nimic zădarnic nu-i;
Că dincolo de truda şi jertfa clipei lui
În taină, vremea ţese la sfânta biruinţă;
Că vuetele toate visează armonie
Că… este o dreptate, şi… trebuie să vie”.
Al. Vlahuţă, „Triumful aşteptării”
258
 Din cuprins, titlurile:”Liberalul în faţa problemei evree” de M.R. Safra;
„Muncitorul intelectual şi dreptului la viaţă” de C.F.Ramuz; „Încotro merge
Rusia?” – de P. Guilbaud – Ribaud; „Compromisuri şi compromisuri” – de
Vladimir Ilici; „Jungla” – de Florian Deyll; „Munca manuală şi munca
intelectuală” de Ch. Verecque.
La cele de mai sus – articole de esenţă socialistă – se adaugă: o scurtă
recenzie a cărţii „Cimentul” de Fedor Gladkov şi cursivul intitulat „Lanţul
prieteniei” care avea drept scop să-i asigure publicaţiei „o apariţie cât mai
regulată” prin plata abonamentului, astfel că „pe lângă contribuţia sa proprie” –
a celui abonat, „să cheme şi pe alţi prieteni să-i repete gestul; iar aceştia la
rândul lor să continue acelaşi sistem mai departe”…
*

Prutu
Prutu, ziar naţional liberal, ia loc în
ziaristica română la 29 septembrie 1887,
„regulat în fiecare marţi sub privegherea unui
comitet de redacţie compus din C. Calligari, N. Cişman şi amicul nostru
Ignotus, care din cauze independente de voinţa noastră este obligat a păstra
anonimatul”.
Girant răspunzător al „Prutu-lui” este d. V. Chissacof.
Se realiza la Tipografia Asociaţilor, format 32/48 cm, în 4 pagini.
Redacţia susţinându-şi programul politic, care era al Partidului
Naţional Liberal, „cu mari merite în cursul ultimilor 11 ani, când, din două
Principate slabe, în ceartă continuă între ele, vasale Porţii şi pe care străinii
nu le cunoşteau decât ca două provincii turceşti”, el a creat „frumosul regat
al României, stimat, respectat şi iubit astăzi în întreaga Europă”.
Graţie luptelor uriaşe ale Partidului Naţional Liberal, pe terenul
politic, „românii dintr-o turmă de supuşi au devenit o naţiune liberă,
stăpână pe destinele ei, conştientă de drepturile şi datoriile sale”.
Constituţia din 1866, cu modificările aduse ei de Legea electorală din
1883, rămân pururi ca un monument nepieritor ridicat veacului de către
bărbaţii de stat ai partidului liberal. Răspândirea instrucţiunii, programul
economic, instituţiile de credit, Banca Naţională, creditele funciare şi mai
ales creditul agricol fac dovadă că „binele a luat locul răului”, se aprecia.
Tot în prima pagină la „Chestiunea zilei” erau publicate actele care
au provocat dizolvarea consiliului comunei Huşi – producţie împestriţată a
apariţiei multicolore în judeţ şi convocarea colegiilor electorale în scopul de
a proceda la noi alegeri. Se publica raportul nr. 4403 din 2 iulie 1887 al
prefectului de Fălciu E. Vârnav către ministrul de interne Radu Mihaiu în
care se arăta că veniturile între 120.000 şi 130.000 lei ale comunei Huşi ar
fi putut acoperi uşor micile cheltuieli, dacă actualul consiliu comunal şi
259
„primarele său” n-ar fi distribuit veniturile comunei „în salarii, diurne de
funcţionari şi alte cheltuieli”.
„Pentru mascarea micilor venituri, pe lângă casierul existent, s-au
mai adăugat un perceptor, controlori, contabil etc. cu salarii frumoase şi
atâtea sinecure.” În timp ce şcolile nr. 2 şi 3 de băieţi sunt neglijate, una în
local cu chirie destul de mare, „drumurile şi podurile comunale sunt în
starea cea mai proastă,” pentru „luminisisirea oraşului” numărul felinarelor
s-a împuţinat, lor li s-a creat un inspector de fanaregie”, oraşul este lipsit de
apă pentru că „conducta de oale făcută de Grigore Ghica Vodă n-a mai fost
reparată de la înfiinţarea ei; pompierii şi sergenţii de oraş sunt „dezbrăcaţi,
desculţi şi neplătiţi de 5-6 luni cel puţin” „primarul îşi are doi ajutori pe
lângă sine”.
Referatul prefectului era înaintat de ministrul de interne Regelui,
care, la 22 august, cu nr. 2093 decreta dizolvarea consiliului comunei
urbane Huşi, numirea unei comisii interimare pentru organizarea alegerilor.
Ştefan Gheorghiu, preşedintele comisiei interimare, convoca colegiul
electoral pentru alegerea unui nou consiliu în zilele de 29 septembrie şi 1
octombrie 1887.
Rezultatul alegerilor Consiliului I comunal a fost favorabil
liberalilor: din 139 votanţi din totalul celor 165 înscrişi, lista partidului
liberal întrunea 79 voturi, contra 56 – dobândite de opoziţia-unită, iar 4
buletine au fost anulate.
„Marea majoritate a alegătorilor colegiului I, voioşi de rezultatul
alegerilor, au cutreierat toată seara oraşul cu muzica în frunte, s-au făcut
ovaţiuni aleşilor lor, domnului prefect şi membrilor fruntaşi ai Partidului
Naţional Liberal din localitate” nota „Prutu”. Erau arătate şi numele
candidaţilor partidului liberal pentru colegiul al II-lea comunal: Costache V.
Calciu, G.V. Popescu, Haralamb Bosie, Dimitrie Munteanu, Pavel Vasiliu,
Năstase Darie, Costache Pivniceriu.
Lista opoziţiei unite din Huşi îi cuprindea pe domnii: I. Mârza, Marin
Ralea, T. Tutov, G.I. Botez, C. Stoianovici, E. Enăchescu, D. Popescu şi I.
Gheorghiu dar „lipsită de cartuşele necesare” – scriau cu infatuare liberalii.
Marin Ralea era fiul deputatului Răducanu Ralea şi ziarul se întreba:
„Cum se împacă credinţele sale naţional liberale cu manifestaţiunea fiului său?”
Ulterior, subliniind victoria liberalilor în alegerile comunale, ziarul
insista acuzator: „Un tablou trist a putut oricine observa, văzând între domnii
maior Teliman şi I. Mârza, şefii opoziţiei unite, pe D. Răducanu Rale, care în
capitală îşi dă aere că ar fi din majoritate – dar în localitate – cu manoperă de
a putea distruge partidul naţional liberal.” După care scria cu optimism:
„Astăzi vălul s-a ridicat şi atmosfera a început a se curăţa de aceşti microbi
publici care infectau atmosfera Huşului”.
Dar cine forma opoziţia?
260
 Opoziţia era reprezentată în Parlament de oameni ca Fleva, Take
Ionescu, Djuvara, C. Arion, cei care de la 1884 erau retraşi din legislativ,
abţinându-se apoi, afară de câteva cazuri izolate, de la toate alegerile ce
s-au săvârşit de la aceea dată încoace, explica presa. Şi adauga, parcă şi
pentru politicienii din 2005: „Dar, în politică cine se abţine, se sinucide!”
„Opoziţia era, atunci, şi G. Panu, Guţă Panu care, condamnat de
Tribunal şi Curte la 2 ani închisoare pentru faptul că a ofensat în modul cel
mai nedemn pe M.S. Regele, domnia sa a găsit de cuviinţă să scape de
pedeapsa meritată ce i se dăduse, trecând graniţa şi stabilindu-se la Paris,
cel care a dezertat din mijlocul opoziţiei, nu a avut curajul să-şi facă datoria
de cetăţean”…
Acolo era şi Mihail Kogălniceanu care „aflat în opoziţie şi dorind
să-şi înmulţească numărul alegătorilor donase fiilor săi Constantin şi Ion
câte o porţiune din moşia sa Râpile-Drânceni, făcându-le un venit anual
fiecăruia de 400 lei”.
Despre „neputincioşii” care formau opoziţia vremii „Voinţa
Naţională” avea o rubrică specială la „Prutu”, în care semna dl. Ryno –
corespondentul ziarului.
Salutând apariţia ziarului „Prutu”, despre opoziţie scria de la Bârlad, la 4
octombrie 1887, şi ziarul Bârladul” – când încă nu-şi declinase apartenenţa
politică, dar, ulterior, paradoxal, avea să aparţină chiar conservatorilor: „Marţi,
29 septembrie a apărut în Huşi ziarul „Prutu”, reprezentant al partidului
liberal din localitate…
…Alegerile s-au făcut în cea mai mare linişte… liberalii au întrunit
majoritatea, zdrobind cu desăvârşire pe aroganta opoziţie multicoloră. Era o
luptă de disperare. Tot ceea ce grupul Kogălnicenist şi conservator are ca
frunte în judeţ luară parte la vot. Pusese în capul listei pe Niţu Mîrza.
Aceasta, în ochii localnicilor, înseamnă că e ajunsă frânghia la par. De
la 1876 dl. Mârza nu se amestecase direct în alegeri, pe sub mână însă da tot
concursul… acum însă le-au venit de hac”.
Răfuielile dintre liberalii aflaţi la putere şi opoziţia multicoloră au
continuat a constitui „sarea şi piperul” luptei politice la Huşi. Uneori cu
spargeri de geamuri la sediile şi casele liberalilor, alte ori chiar cu capete
omeneşti.
„Opoziţia huşană, după ce a procedat singură la spargerea câtorva
geamuri de la casele membrilor ei”, a dat larmă în ţară că cei de la putere sunt
autorii faptelor.
Ziarul opoziţiei – „Epoca” - aducea ca argument însuşi „Cuvântul unui
membru al majorităţii, a unui deputat de Huşi – nimeni altul decât dl R. Ralle
care, pretindea foaia, a povestit preşedintelui Consiliului de Miniştri, toate
atrocităţile: „Dsa a spus că chiar în casa sa a fost atacat, că i s-au spart
ferestrele şi dărâmat cercevelile…” Dar îi întreba cei de la „Prutu” pe

261
„confraţii lor –a toate ştiutori – dacă dl Ralle e membru al majorităţii, ce căuta
administraţia să-l atace, să-i spargă geamurile şi să-i dărâme cercevelele?”
Casa dlui Răducanu Rallea era, însă, proprietatea dlui Theodor Ivanciu,
deputatul doar locuia acolo – nu cum credea Take Ionescu, care spunea în
Cameră că administraţia a stricat casa dlui Rallea – chiriaşul!..
Politica însă, şi atunci, avea alunecările ei. La alegerile generale din
1888, candidatul Partidului Liberal Naţional, la Colegiul I, era şi dl Ioan M.
Kogălniceanu, „fiul dlui Mihai Kogălniceanu, marele bărbat de stat, care o
viaţă întreagă „a luptat pentru libertăţile de care ne folosim”.
Însuşi Mihail Kogălniceanu candida la Galaţi pe lista liberalilor, contra
dlui Lascăr Catargiu.
În ton cu vremea, George Tutoveanu se declara în „Prutu” aparţinător
numai Partidului Naţional-Liberal, nicidecum pe altă listă, cum îl socoteau alţii.
La alegerile generale din 1888, la Colegiul I de Fălciu au fost aleşi
deputaţii I. Kogălniceanu şi Al. Şendrea; la Colegiul II, generalul Radu Mihaiu,
ministru de interne şi V. Calligari, iar la Colegiul al III-lea – N. Cişman.
Ziarul publica şi un proiect de împărţirea parohiilor din care rezulta că la
1878, judeţul Fălciu avea în structura administrativ-teritorială 3 plăşi, după cum
urmează:
1). Plasa Prut – Mijlocul, cu următoarele 23 de comune: Epureni (cătunele
Epureni şi Bobeşti), Stănileşti (cătunele Stănileşti, Broscoşeşti, Sarata, Buda, Voloseni),
Lunca (cătunele Lunca, Focşa, Hârtopu, Coriceşti, Condrea, Pojorăni, Bălteanu),
Vetrişoaia (cătunele Vetrişoaia, Bumbăta, Răciuleşti), Berezeni (cătunele Berezenii,
Vicolenii, Satu Nou), Bozia (Bozia, Bogdăneşti, Odaia – Bogdana), Fălciu (Fălciu),
Rănceni (Rănceni, Gura Sărăţii, Stuhuleţ, Muşata), Ivăneşti (cătunele Davideşti,
Todereni, Ivăneşti, Căpoteşti, Leoşti, Cârligaţi, Rusca), Şuletea (Şuletea), Ţifu (cătunele
Ţifu, Stoeşeşti, Micleşti, Răşcani), Dodeşti (cătunele Dodeşti, Tămăşeni), Viltoteşti
(cătunele Viltoteşti, Văleni, Băseşti), Găgeşti (cătunele Găgeşti, Jigălia, Giurcani,
Peicani, Popeni, Târgu Urdeşti, satul Urdeşti), Mălăeşti (cătunele Tupilaţi, Odaia Sârbi,
Pogăceni, Micleşti, Poşta Elanului), Vutcani (Vutcani), Delenii (cătunele Delenii,
Golăşei, Talaba, Guşiţei, Barboşi), Hoceni (cătunele Hoceni, Băgău, Oţeleni, Şişcani
(Tomşa, Şişcani – Răzeşi), Hurduci (Hurduci), Grumezoaia (cătunul Grumezoaia),
Urlaţi (cătunele Urlaţi, Platoneşti), Şchiopeni (Şchiopeni).
2. Plasa Crasna cu următoarele 13 comune:
Idrici (cătunele Idrici, Dolhenii, Tălhăreşti, Rădiu), Roşieşti (cătunele Roşieşti,
Gura Idrici, Boghenii, Valea lui Darie), Albeştii Cornii (cătunele Albeştii, Cornii,
Docolina), Târzii (cătunele Târzii, Pâhna, Petrileşti), Olteneşti (Olteneşti), Curtenii,
(Zgura), Creţeşti (cătunele Creţeştii de Jos, Creţeştii de Sus, Budeşti), Ivineţăşti
(cătunele Ivinăţeşti, Cordenii), Crăsnăşeni (cătunele Crăsnăşeni, Leoşti, Tătărăni),
Stroeşti (cătunele Stroeşti, Valea lui Bosie, Giurgeşti), Boţeşti (cătunele Boţeşti,
Porcişeni, Gugeşti), Dolheşti (cătunele Dolheşti, Petrişu, Brădiceşti, Tălpigeni),
Armăşeni (cătunele Armăşeni, Buneşti, Avereşti, Roşiori), Tăbălăeşti (cătunele
Tăbălăeşti, Plopii, Valea Sacă, Manţu).
3. Plasa Podoleni cu următoarele 13 comune:
Pogăneştii (Pogăneştii), Râşeşti (Râşeşti), Drânceni (cătunele Cotul
Ghermăneşti, Albiţa, Drânceni, Vărăria, Odobeşti, Râpele), Ghermăneşti (cătunele

262
Ghermăneşti, Arsura), Scoposeni (cătunele Scoposeni, Satul Nou, Sberoaia,
Copăceana), Sălăgeni ( cătunele Sălăgeni, Grozeşti, Bucureşti, Colţul Cornii), Covasna
(Covasna), Bazga (cătunele Bazga, Cozia, Răducăneni, Roşu), Isaiia (cătunele Isaiia,
Bohotin, Gura Bohotin), Moşna (Moşna), Cosmeşti (Cosmeşti), Podoleni ( cătunele
Podolenii de Sus, Podolenii de Jos), Duda (cătunele Duda, Pâhneşti, Fundătura
Pâhneşti, Novacii).
În judeţul Fălciu erau 54 de parohii cu 17965 familii ortodoxe, 121
biserici, 130 preoţi, 8 diaconi, 163 cantori, 18 paraclisieri, cu 563,5 fălci
pământ.
Huşii se confruntau şi cu alte veşti venite în ziar chiar de la „Santa
Episcopie a Huşilor: „tuturor creştinilor care-şi au morminte d'ale familiei în
cimitirul de pe lângă Biserica Episcopiei, li se aduce la cunoştinţă să scoată
osemintele lor de acolo, cunoscând că în vara viitoare are a se nivela acel loc
şi a se face plantaţiune”.
Epitropia Bisericii Sf. Nicolae din Huşi făcea şi ea cunoscut „tuturor
creştinilor care-şi au morţi d'al familiilor în cimitirul bisericii Sf. Ierarh
Nicolae, a scoate rămăşiţele de acolo, cunoscând că are a se face plantaţie în
acel cimitir”.
Unde să-i ducă? Nu se spunea o vorbă. Nici atunci morţii nu aveau
linişte. Era mai importantă „plantaţiunea” şi voinţa preoţilor decât a
enoriaşilor!...
Cât priveşte viaţa privată, ea îşi urma cursul. Ziarul „Prutu” critica
promisiunile electorale de la 1884, atunci când candidaţii spuneau, cui voia să
audă, că vor stărui pe de o parte să înfiinţeze un gimnaziu la Huşi, iar pe de altă
parte să transforme calea ferată îngustă în una largă, pentru că linia Crasna-
Huşi nu putea servi decât pentru transportul de pasageri, iar nu şi pentru
mişcarea mărfurilor.
Se anunţa: Calea ferată Crasna-Dobrina urma să fie pusă în circulaţie la
1 decembrie 1887, iar lucrările pentru continuarea liniei de la Dobrina-Huşi,
precum şi gara Huşi aveau să înceapă în primăvara lui 1888 („Prutu” din 13
octombrie 1887).
La „Informaţiuni”, huşenii luau act că, în şedinţa de la 27 a lunii
expirate, „consiliul comunal a votat înmulţirea gardiştilor de noapte cu 24 şi a
felinarelor cu 30”, că în şedinţa viitoare se va propune „ca cu banii câţi sunt
adunaţi să înceapă paveluirea oraşului” şi „şoseluirea străzilor”…, că „gara se
va construi în Broşteni, lângă moara de foc” („Prutu” din 22 decembrie 1887).
*
„Suntem informaţi că d. prefect a luat dispoziţiuni pentru venirea, cât se
poate de curând, în ajutorul ţăranilor lipsiţi de porumb”, scria „Prutu” la 22
decembrie 1887.
La 11 februarie 1888, acelaşi ziar spunea la „Chestiunea zilei” că
„împărţirea popuşoiului în judeţul Fălciu locuitorilor lipsiţi de hrană, a
început a se face de la 1 februarie, de comisiunea judeţeană.” Dar că, din
cauza preţului mare la cumpărare, „cantitatea a fost insuficientă şi din această
263
cauză comunele Deleni, Vutcani, Gugeşti, Urdeşti, Şuletea, Jigălia, Ţifu,
Băseşti, Dodeşti, Tămăşeni, Viltoteşti, Stroeşti, Idriceni, Roşieşti, Cornii şi
Albeşti au rămas fără nici o parte de îndulcire de la acest ajutor al ţării”.
Ziarul sublinia că 10 din comunele enumerate „sunt populate de răzeşi a
căror stare economică astăzi e mult inferioară celei a foştilor clăcaşi”, şi
adăuga: „nu de la cel gol, dar de la cel ce are, se îndulcesc până şi păsările
cerului,” zicere care, nu avea, fireşte, pe cine înduioşa.
La 12 mai 1876, ziarul „Românul” de la Bucureşti scria despre starea
populaţiei rurale din plasa Horincea, judeţul Covurlui – aflat nu prea departe de
Fălciu, unde lucrurile erau asemănătoare: „…cea mai mare parte dintre ţărani,
ca să nu zic toţi, sunt robiţi pentru cinci sau şase ani, cu munca lor pe viitor, ca
să poată căpăta o baniţă de popuşoi stricat cu care să scape viaţa copiilor, şi
puţine paie putrede, cu care să scoată din iarnă vaca şi viţelul, singura avere
ce le-a mai rămas pe alocurea nevândută de perceptor”.
Tabloul traiului lor interior era şi mai trist prezentat:
„…Locuinţa ţăranului, dacă se poate numi astfel coliba sau bordeiul
ce-l adăposteşte, este un loc infect, plin de murdărie, care ar face ruşine
sălbaticilor. Acolo se îngrămădeşte toată familia, cu copii numeroşi, aproape
goi, împrejurul vetrei sau pe laviţă, lipsită de orice îmbrăcăminte, afară de
ţolul care serveşte de a-i acoperi pe toţi în timpul nopţii. Adesea această
singură locuinţă adăposteşte găinile cu puii şi purceii, care duc aceeaşi viaţă
ca şi stăpânii lor! Hrana obişnuită este o mămăligă de porumb stricat sau
udătură cu puţin peşte sărat şi de mai multe ori cu ceva verdeţuri; aceasta este
hrana destinată pentru a-i repara forţele ce pierde muncind neostenit”…
În Parlamentul ţării, aleşii neamului, făceau mari acte de caritate.
Războiul de peste Dunăre, de la 1876, luând în calcul soarta sârbilor, a
bulgarilor şi chiar a unor familii de români emigraţi din ţară dar deveniţi
acum victime ale războiului – care puteau fi material pentru colonizarea
României -, deputatul D.A. Anghel făcea următoarea ofertă ministrului de
interne la 7 august 1876:
„…mă grăbesc a declara că voiesc a primi pe moşia Berezeni din
Judeţul Fălciu până la 300 de familii, oferind fiecăreia din ele gratis câte 40
prăjini pământ, mijloace de transport de la locul unde sunt aruncaţi de soartă
şi până la numita moşie, care are o întindere de peste 3600 de fălci şi este
situată pe marginea Prutului, având într-un capăt oraşul Fălciu iar în celălalt
orăşelul Leova, câte o vacă cu viţelul său, patru galbeni de familie ce ar veni
să se statornicească, şi totodată, spre a le putea înlesni existenţa în viitor, mă
oblig a le da de lucru şi a le plăti după preţurile obişnuite” (vezi ziarul
„Românul” din 15 august 1876).
*
„Societatea funcţionarilor a decis a da un bal pentru mărirea fondului
filantropic” anunţa din când în când ziarul „Prutu”.

264
 Societatea funcţionarilor publici, aflăm din acelaşi ziar, avea sediul
principal în Capitală şi sucursale la reşedinţele judeţelor, era fondată în anul
1882, prin iniţiativa unui număr restrâns de funcţionari, dar la sfârşitul celui
de al V-lea an – 30 VI 1887 – număra 2.336 membri activi în toată ţara. În
judeţul Fălciu – spunea „Prutu” din 5 ianuarie 1888 – sucursala Societăţii
data numai din martie 1887 şi număra aproape 80 de membri activi.
Ea venea în ajutorul membrilor săi în cazuri de nevoie.
*
„Prutu” din 5 ianuarie 1888 dădea în chenar negru, în pagina întâi,
vestea încetării din viaţă la 3 ianuarie, în Bucureşti, a d. Constantin (Costache)
Calligari, primul redactor al ziarului „Prutu”, la etatea de numai 35 de ani.
Născut în anul 1852 la Galaţi, fiu al jurisconsultului şi preşedinte la
Înalta Curte de Casaţie – Eustatiu Calligari şi al doamnei Mavrocordat, şcoala
secundară şi-a desăvârşit-o la liceul din Bucureşti, după care a studiat medicina
la Montpellier – unde a şi profesat ca intern într-un spital -, apoi la Paris – la
Şcoala de Ştiinţe Politice – unde şi-a adus contribuţia şi la organizarea
Societăţii studenţilor români.
Revine în ţară, participă la campania pentru independenţă – unde se
distinge cu „Virtutea militară” şi ordinul „Stanislas”, după care pleacă din nou
la Paris pentru studii filologice. Revine la Bucureşti, lucrează vreo doi ani la
„Românul” sub directoratul lui C.A. Rosetti – care-l stima – şi nu părăseşte
jurnalul decât atunci când Rosetti se va retrage la Paris.
Lucrează în domeniul financiar, rămâne militant în domeniul presei şi
creează la Huşi „Prutu” al cărui director politic devine, concomitent cu calitatea
de şef al contabilităţii generale de la Regia tutunului românesc. Este
înmormântat în ziua de 4 ianuarie 1888 la orele 14, carul funerar fiind însoţit
de familie, amici şi colegi.
*
Ziarul „Prutu” a fost variat în tematică şi genuri gazetăreşti, cu puţine
semnături, fără fotografii, oprindu-se la cel de al 21-lea număr, în ceea ce
priveşte arhivarea: tocmai când reproducea din „Liberalul” nr. 8 din 1880
editorialul „Guvernul liberal” semnat de G. Panu, iar în pagina a doua, la
„Informaţiuni” se scria: „G. Panu intrat în ţară a fost arestat”.
*
La foiţa ziarului, „Prutu” a publicat în serial şi „Din Moldova – descrieri
şi schiţe – O vânătoare în Moldova” de W de Cotzebuc.
Autorul era născut dintr-o familie ruso-germană, a trăit câtva timp în
calitate de consul rusesc la Iaşi, unde s-a şi căsătorit, având relaţii cu însemnate
persoane ale Ţării Moldovei de pe la 1857.
Ocupându-se cu interes şi înţelegere intimă de viaţa socială şi literară a
Moldovei din vremea sa, stă mărturie stăruinţa sa din lucrarea: „Din Moldova.
Descrieri şi schiţe”.

265
 Cartea Rumânische Volks-Poesie (Berlin 1857, la Decker), dedicată lui
Vasile Alecsandri, cuprinde o seamă din poeziile acestuia (Mioriţa, Toma
Alimoş, Meşterul Manole, Blăstămul, Movila lui Burcel ş.a), două poezii de
Conachi şi câte una din Costache Negruzzi, Sion şi Creţeanu.
Despre cartea lui Cotzebuc scrie Vasile Alecsandri în „Convorbiri
literare” la 1 ianuarie 1882 articolul „Literatura română şi străinătatea”.
Alte scrieri ale autorului (W.Cotzebuc) oferă o icoană credincioasă a
ceea ce era Moldova în perioada 1852-1856: „O vânătoare în Moldova”,
„Mănăstirea Tomnatica” (Văraticul), „Băile de la Slănic”, „O istorie
ţărănească”, „O vizitare a bâlciului sau a iarmaroacelor de la Fălticeni – „toate
scrise cu vioiciune, cu îngrijire pentru amănuntele împrejurărilor reale şi pe
lângă unele mustrări meritate, cu bunăvoinţă pentru noi”.
Romanul „Lascăr Viorescu” (Lipsca 1863, la Voigt et Gnnther) a lui W.
de Cotzebuc” este o descriere a vieţii noastre sociale din generaţia de pe la
1851, care ne înfăţişează tocmai tranziţia de la obiceiurile vechi spre cele
normale generaţiei de la 1848”…
*

„A doua gazetă care a apărut în Huşi, la un interval de mai bine de zece

ani după încetarea celei dintâi (Deşteptarea, apărut în 1877, n.n.) se numea
„Prutul”. „Prutul” a fost ca şi „Deşteptarea” o gazetă liberală: cea dintâi, ca
să zic aşa, gazeta Partidului Liberal huşean în formaţiune a ideii, iar „Prutul”,
gazeta partidului deja făcut şi tare. D.N.M. Cişman a dat direcţie şi acestui de
al doilea ziar, la care mai colabora, între alţii, un tânăr distins şi de caracter,
pe care l-a răpit o moarte prematură: Costache Calligari”.
(Din ziarul „Dreptatea” – Huşi)
*

„…Dar câtă jale de neam nu curge pe acest Prut, râu blestemat, care a
fost sortit să ne rupă neamul în două! De pe podul ce trece Prutul în Valea
Cernăuţului stând, gândul îţi fuge departe la vale şi, în tot drumul lui adânc îţi
vin în urechi şoapte, plânsete şi cântece de dor şi jale: e neamul Moldovei care
îşi plânge soarta că e slut la Prut şi slutul începe de la Cernăuţi şi ţine până la
Reni.
Dacă cei vechi au făurit fluviul Styx, peste care trecând te duci la Iad,
aievea aşa pentru noi şi Prutul – râu blestemat, face-te-ai adânc şi lat! În apele
sale îşi plânge un popor restriştea lui şi vitregia vremurilor prin care am
trecut”.
(Din ziarul „Opinia”, Iaşi, 1912, Gh. Ghibănescu „O excursie în Bucovina” sau
„Bucovina în reportaje de epocă”, antologie, argument şi note de Doina şi Liviu Papuc,
Editura „Alfa” – Iaşi 2000).
*

266
 Prutul
Prutul, revistă de cultură,
fondator Costin Clit, apare la Huşi, o
dată pe lună, în noiembrie 2003
sărbătorindu-şi a treizecia apariţie
care, spune Theodor Codreanu în
chenarul aniversar, se datorează „îndeobşte perseverenţei şi tenacităţii
profesorului de istorie Costin Clit care a imprimat publicaţiei o anumită
personalitate culturală orientată cu precădere spre orientarea istorică fără a
neglija şi alte aspecte culturale”.
În septembrie 2006, revista ajunsese la numărul 42.
Din colectivul de redacţie fac parte Costin
Clit, redactor şef, Mihai Rotariu, redactor şef
adjunct, Bogdan Artene, tehnoredactor; sponsorii
publicaţiei: Fundaţia Familiei Menachem H. Elias
din Bucureşti şi SC Geli SRL Huşi, dar nu numai.
Formatul revistei mult timp: 30x43 cm, în 10
pagini, cu ilustraţii, editată de fundaţia Năzuinţa; în
prezent format 21 x 30 cm, 36 pagini, tipărită la SC.
Irimpex SRL Bârlad, str. Republicii, nr. 85, prin
aceasta pierzându-şi din personalitatea fizică
iniţială, ea asemănându-se astăzi la înfăţişare cu
Elanul de la Giurcani, când mai bine ar fi fost dacă ar fi împrumutat din
ţinuta revistei locale Zorile, mai ales că amândouă beneficiază de acelaşi
tehnoredactor: Bogdan Artene.
*

Răpirea Basarabiei
Răpirea Basarabiei, foaie ocazională, redactată sub conducerea lui
Al. Bendorf, farmacist, fost preşedinte al Consiliului judeţean Fălciu,
difuzată gratuit cetăţenilor, cu prilejul sărbătorilor din Rusia la împlinirea a
100 de ani de la anexarea Basarabiei la imperiul vecin.
Despre această foaie scria ziarul „Steaua” din Huşi la 27 mai 1912.
*

Răspunderea
Răspunderea, ziar conservator, apare la Huşi, în numărul său din 22
iulie 1916, degajă „ecourile unei atitudini antiimperialiste”.
*

267
Revista Societăţii elevilor şi absolvenţilor Şcolii de viticultură
„Dimitrie Cantemir” din Huşi
Revista Societăţii elevilor şi absolvenţilor Şcolii de viticultură
„Dimitrie Cantemir” din Huşi. Apărea în 1926.
„Preocuparea şi legarea elevilor şi absolvenţilor de viaţă, de
producţie şi de ceea ce e nou, de ştiinţă şi aplicarea lor corespunzătoare”
erau deziderate prevăzute chiar în primul ei capitol.
„Cu toate că un asemenea scop se pare la prima vedere pretenţios şi
greu de realizat, pregătirea temeinică a elevilor la clase, studierea unui
material bibliografic bogat şi îndrumarea sistematică din partea profesorilor
de specialitate, a permis obţinerea unor rezultate îmbucurătoare şi chiar foarte
bune”, se apreciază de către autorii Anuarului Monografie 1908-1978 a
Liceului Agro-industrial Huşi, realizat în 1978 la împlinirea vârstei de 70 de ani
a şcolii cu tradiţie în viticultura României –p. 197.
*

Reformatorul
Reformatorul, foaie lunară, apare la 1 ianuarie 1929, directorul ei Ion
David, fost elev al liceului „Cuza Vodă” din Huşi. Într-o tabletă de început,
semnată Ion David, foaia „invita la luciditate în aprecierea fenomenelor
social-politice, declarând: „A vedea realitatea şi a satisface-o, a avea de
unic obiectiv interesul general… sunt condiţiile esenţiale ce trebuie să
îndeplinească acei ce se consacră vieţii publice… Noi, poporul, ce singur
munceşte şi produce, suntem singura putere reală, suntem marele partid al
muncii şi producţiunii şi cerem respectarea puterii noastre”.
(Din revista ”Zorile” nr. 1/1975, p. 28.)
*

Răzeşul
Răzeşul, revistă culturală lunară, apare
în februarie 1926, director Virgil Caraivan,
sediul redacţiei şi administraţiei în Bîrlad,
strada Cuza-Vodă nr. 258.
Revista „Răzeşul” nr. 1 s-a tipărit la Huşi, în tipografia domnului
Zanet Corlăteanu, şef de atelier Grigoriu Ştefan, lucrători zeţari Moritz
Segal şi I.Grigoriu, maşinist Dumitru Petcu, legător de cărţi Ioan Secară.
Numerele următoare au fost tipărite la Bîrlad în tipografia domnului
Nicolae Peiu, şef de atelier Nicolae Chiriac, lucrători zeţari: Nestor Năstase,
Neculai Alexandrescu, Ciulei Vasile, maşinist Gheorghe Oprişan, legător
de carte Ion Ciucă.

268
 Formatul revistei – mărimea unei cărţi obişnuite, cu numerotare
continuă, cele 12 numere apărute în perioada februarie-decembrie 1926 şi
ianuarie 1927, totalizează un volum de 368 pagini.
„Răzeşul” apare ca o revistă oarecum regională a Moldovei de
mijloc, aici unde în trecut s-a dezvoltat şi a înflorit pe ambele maluri ale
Prutului răzeşimea cea mai vrednică, bogată în faptă şi descendenţe ilustre.
E o revistă de cultură, literatură şi chestiuni sociale, dând loc de cinste
însă şi mărturiilor istorice şi folclorului”, spunea redacţia la rubrica
„Însemnări” chiar în primul său număr.
Dându-şi seama dintr-un început că nu se va putea ţine de un program
fix dinainte anunţat, ea adaugă: „Programul unei reviste regionale care nu
îmbrăţişează un prea întins câmp de activitate, se constată mai bine din ceea ce
se lucrează şi se tipăreşte periodic, foaie de foaie, decât din enunţurile
fastuoase, paragrafate şi încrustate pe frontispiciu, ori în pagini făgăduitoare şi
sentenţioase”.
Conştientă că greutăţile din cale nu-i vor lipsi, se mai spunea: „Ştim că
drumul unei publicaţiuni periodice este semănat cu tot soiul de greutăţi, mai
ales materiale şi totuşi, ne-am luat toiagul încrederii în mână şi având ca deviză
numai interesul cultural general, ne vom ţine la o parte de frământările
politice”.
Iar mai târziu (numărul 3), tot la „Însemnări”, venea cu „lămuriri”
suplimentare: „când apare o publicaţie periodică provincială”, „o anumită
categorie de curioşi”, „în necunoştinţă de cauză”, le „joacă în mintea lor naivă
şi puerilă” tot felul de presupuneri: „ba că revista e finanţată de cutare, ba că o
asociaţie de scriitori îşi dă obolul pentru apariţia ei, ba că o rudă mai bogată, ori
un prieten devotat contribuie ca să vadă lumina tiparului.
Nimic din toate acestea. Revista apare numai cu modestele mijloace
materiale ale celui care scrie aceste rânduri” – preciza redacţia, fireşte,
condeiul, mintea şi inima lui Virgil Caraivan.
Încrezători în cel care luase „iniţiativa fondării unei reviste cu caracter
cultural intitulată „Răzeşul” şi care urmăreşte acelaşi înălţător scop pe care l-am
urmărit şi noi dar pe care, fie din cauza vitregiei timpului sau a tinereţii noastre,
nu l-am putut ajunge, dar pe care dv. suntem siguri că-l veţi înfăptui, graţie
experienţei de scriitor şi vastelor dv. cunoştinţe în această direcţie, şi cum
revista pe care o scoateţi se intitulează regională şi va cuprinde în cercul ei de
activitate şi Bârladul, conducătorii revistei bârlădene „Vremuri bune” (George
Nedelea, I. Laur (Ionel Ţiplica), A. Vreme şi D.M. Toma) apărută la 1 aprilie
1925, anunţau printr-o scrisoare, publicată şi în „Răzeşul” nr. 1, datată 31
decembrie 1925, că „au găsit cu cale a înceta cu apariţia revistei” lor, spre „a se
alipi” şi „pune umărul”, dacă li se permite, alături de iniţiatorul noii publicaţii –
Virgil Caraivan.
„Răzeşul” domnului Virgil Caraivan a fost, într-adevăr, şi cultural, şi de
literatură, şi de susţiere a chestiunilor sociale, a dat loc şi materialelor istorice,
269
şi folclorului, adunând în juru-i un larg cerc de intelectuali cu vocaţie: Gh.
Ghibănescu, Const. Asiminei, preot I. Negoiţă, preot Gh. V. Şuşnea, avocatul
Sterian Dumbravă, I. Laur, Ion Palodă (dr. I. Weinfeld de la Bârlad), Gh.
Nedelea, Petru T. Gâdei, profesor şi magistrat, Ion Dragoslav, Iacob Antonovici
(episcopul Huşilor), G. Pallady, Const. Goian, N. Pora, Vasile Manole, preot
Anton Popescu, preot N. Donos, Vasile N. Dobrescu, Iustin Stancovschi,
Chesarie Păunescu (arhimandrit), M. Condrea, S. Teodorescu – Kirileanu,
Cezar Cristea, preot Iulian Georgescu, N. Corbulescu, A. Mândru, Constantin
Cehan-Racoviţă, N. Bălănescu, preot Alexandru Gâlea, Anton Guru, Dumitru
Popa, N. Daşcovici, prof. universitar de drept internaţional, Virgil Cârstescu,
Dumitru Fărcăşanu, Ciprian Doicescu, Ion Radu, General A. Butunoiu, Nicolae
Iorga, istoricul, Mia Dan, V. Haneş, Virgil N. Duiculescu, Mircea Pavelescu,
Ion Th. Ion Hotarele, Ionel Ţiplica – Laur, George Ursu, dr. I. Munteanu, Sava
Poiană, Sigfried, C. Couatu – Cerna ş.a.
Chiar de la primul său număr, revista îşi convinge cititorii – dar şi
posteritatea – că scriitorii ei aveau condeie şi mare iubire pentru locurile şi
lucrurile despre care scriau. Iată cât de minunat şi prietenoşi sunt „Huşii” ieşiţi
din pana lui Virgil Caraivan de la… Şuletea.
„Huşii
Dacă se dă cineva jos în gara Crasna din trenul Bucureşti-Iaşi, cu
dorinţa de a merge la Huşi, găseşte la câţiva paşi în dosul gării, un tren mititel,
cu vagoane puţine, cu o maşină sprintenă gata de plecare, care după ce şueră
subţirel şi ascuţit, pleacă răpede valea în sus, vărsând o adevărată ploaie de
scântei, care intră prin încheieturile uşilor şi a ferestrelor şi dacă nu-i băga de
seamă te trezeşti cu haina arsă. Stai înghesuit în vagonul mic, ca'ntr'o trăsură
închisă şi adeseori când linia e plecată într'o parte, te laşi cu greutatea
corpului în partea opusă, de teama să nu se răstoarne;- şi totuşi acest micuţ
tren nu a deraiat niciodată.
Merge răpede, trece prin halta Târzii, unde un canton dărăpănat, care
ţine loc de gară, în zadar aşteaptă de la cârmuirea nemiloasă, uşile şi
ferestrele care îi lipsesc din timpul războiului, păşeşte mândru prin gara
Olteneşti, stă puţin în gara Creţeşti, unde îşi umflă burduful cu apă ca pentru o
călătorie mai grea şi lăsând marele iaz al Creţeştilor în stânga, se încordează
voiniceşte şi începe să urce panta prin pădure spre Dobrina. De o parte şi de
alta, vestitul codru de prin părţile locului stă trist, ciuntit şi arborii împuţinaţi
de răstriştea războiului.
În sfârşit biruieşte dealul înalt şi deodată te trezeşti sus la Dobrina,
unde se odihneşte o clipă, dându-ţi răgaz să admiri frumoasa vilă din faţa
gărei, aşezată tocmai în vârful dealului, înconjurată de vii şi arbori roditori,
loc pe care l'a ales vre-un artist, cineva care avea gustul înălţimilor
stăpânitoare, şi nostalgia zărilor îndepărtate.
Apoi trenul mai taie şi ultima creastă de deal şi deodată în splendoarea
răsăritului de soare, ţi se arată înaintea ochilor o privelişte încântătoare. Jos,

270
în vale, pe terase prelungi, apar măreţele biserici ale Huşilor, şi ici colo cele
câteva clădiri mai răsărite, apoi casele mărunte fără număr, înconjurate ca de
un brâu de flori, de colanul nesfârşit al viilor, ce se întind pe mii de hectare
împrejurul oraşului. Şi fiecare vie are crama sa, gospodării primitive dar
plăcute, care presărate pe coastele tărăgănate ale colinelor dau un pitoresc şi
mai pronunţat acestor împrejurimi.
În fund, spre răsărit, se zăresc colinele din Basarabia şi şesul Prutului,-
loc deschis ochiului, orizont larg, dar puţin cam întunecat şi monoton. La
dreapta Huşul este stăpânit de înaltul deal împădurit al Dobrinei, care scoate
de-a lungul său spre nord nişte piepturi uriaşe, de parcă ameninţă oraşul. Unul
din acestea e Coţoiul, sau Cerdacul lui Vodă, de unde, spune tradiţia, a tras cu
arcul măritul voievod Ştefan cel Mare, ca să aleagă locul sfintei episcopii de
astăzi. In prelungirea Dobrinei se întinde spre răsărit dealul Volosenilor, tot
aşa de înalt, dar pleşuv, fără îmbrăcămintea falnică a bătrânilor stejari.
La stânga locul e jos, dealurile şi podişurile tărăgănate te lasă să
aluneci cu ochii peste ele, spre nord, până hăt departe peste viile Cornenilor şi
ogoarele împestriţate de culturi, până unde orizontul se cufundă în neguri.
Doar cimitirul de pe podişul Dricului, cu frumoasa biserică, ctitoria
binecredinciosului şi binefăcătorului cetăţean al Huşului, Tomiţă Chisacov,
dacă îţi opreşte o clipă privirea, cu un gând fugar la cele nestatornice ale
lumei: credinţa, iubirea şi jertfa pe pământ, apoi viaţa de veci.
Trenul începe să coboare panta răpede, şerpuind printre vii, făcând
mari ocoluri;- te apropii de gară şi apoi iar te depărtezi, ca să poţi aluneca pe
podişul unde se găseşte gara, o clădire măruntă şi curăţel întreţinută, cu
peronul mic şi care mai niciodată nu-i prea înţesată de lume.
Huşul e un oraş liniştit; graba şi sgomotul reclamei timpurilor moderne
nu sunt cunoscute pe aici. Acest orăşel de şcoli şi biserici, curat şi binişor
întreţinut, se odihneşte liniştit, dacă nu cumva doarme de-a binelea câte odată,
între cele două pârâiaşe, Drislăvăţul care vine din fundul de la apus al
pădurilor Dobrinei, trece prin mahalalele româneşti Broşteni şi Plopeni,
gonind spre şesul Prutului, şi Huşul ce brăzdează aşezarea ungurească a
Cornilor, pe cari numai doar religia dacă-i mai desparte de Români, căci
limba şi-au pierdut-o de mult, şi străbătând apoi mahalaua românească a
Răeştilor, aproape de confluenţa cu Drislăvăţul, udă suburbia bulgărească,
unde se mai aude şi astăzi limba de origină a coloniştilor. Bulgarii se ocupă cu
gradinele de zarzavat, Evreii cu comerţul, iar Ungurii şi Românii cu viile, şi cu
puţintică politică.
Dar în privinţa adevăratului comerţ, Huşul e un oraş cu mâinile legate, şi
aşa va trăi cât linia ferată nu va fi măcar normalizată. Nici o mişcare comercială
serioasă, încărcările şi transbordările din vagoanele mici în cele normale la
Crasna, prezintă atâtea dificultăţi, că adesea transporturile se fac mai uşor cu
căruţele de la Huşi la Crasna. In privinţa comerţului, chiar deschiderea
drumului către Huşi pentru Basarabeni, nu a schimbat cu mult situaţia locală.
Dacă cuiva i-ar abate într'o zi, să ridice şcolile şi să desfiinţeze viile, ar trebui să
271
aibă la îndemână o lumânare mare, ca să o ţină la căpătâiul unui muribund, care
ar fi plăcutul orăşel de care vorbesc aici.
Şi puterea Huşilor – viile, au o vechime mare, căci până şi marele
învăţat voevodul Moldovei, Domnul Dimitrie Cantemir, răzeş mazil de prin
ţinuturile aceste, vorbeşte în cartea sa, scrisă latineşte, Descrierea Moldovei,
de vinaţurile Huşilor, zicând că după Cotnari ele sunt trecute al doilea ca
bunătate. Şi poate nu odată savantul domnitor, cu părul drotat şi armură de
cavaler, peste tunica de catifea moale şi lucitoare ca a nobililor din apus,
înconjurat de sfetnici şi boeri de ţară, să fi ciocnit paharele cu vin chihlimbariu
pe meleagurile acestea natale. El va fi stat aici de bună seamă şi în vremuri de
răstrişte, alături de împăratul rusesc, care a fost înfrânt de Turci Ia Stănileşti
în 1711, luând apoi calea pribegiei amare, trecând Prutul şi mergând în
împărăţia depărtată a Ruşilor, pe care pribegie o cântă minunat poetul Vasile
Alexandri în poezia sa: „Cantemir şi Prutul”.
În privinţa originei Huşilor există la Ungurii din Corni, legenda că pe
locul unde se găseşte vatra târgului erau în timpurile de demult măcelării.
Carne în ungureşte se numeşte hus (huş). Se duceau Ungurii să cumpere carne,
se duceau la huş. O altă legendă vine de la istoricul Andreas Volf, susţinută pe
temeiul unor scriitori unguri, cum că numele de Huşi, vine dela Husiţi, care în
anul 1460 fiind alungaţi din Ungaria, cu învoirea lui Ştefan cel Mare s'au
stabilit pe locurile acestea, trecând apoi la religia catolică. (Cr. Huşilor).
Numele Huşilor vine însă de la un vechiu stăpânitor al acestor locuri,
Husul, care îşi avea moşia pe Elan, Sărata şi Drislăvăţ. Moşia Husului prin
răscumpărare a devenit apoi domnească. Se vorbeşte în documentele vechi şi
de Marina fata Husului şi de un nepot al acestuia, Stanciul fiul lui Jurju al
Husului. Moşia Huşilor - stăpânită de Husul - începea dinspre miază-zi de la
Elan, spre miază-noapte cuprindea locul unde se află astăzi Huşii, şesul
Prutului şi peste Prut satul Buzeşti şi locul unde a fost târgul Sărata pe Prut.
Documentele ne spun că târgul Sărata fiind prea la loc deschis, în picioarele
năvălitorilor, a fost desfiinţat la 1489 şi locuitorii mutaţi în Huşi. Husul a fost
român; cuvântul e slavonesc şi însemnează = gâscă.
Uricul de la Ştefan cel Mare şi unele acte cu pecete de ale Husului, au
fost păstrate până la 1814, când s'au răpit prin vicleşug de la târgoveţi, de
persoane care aveau interes să dispară actele. Uric vine dela ungurescul
oroke = totdeauna.
La 1495 Ştefan Vodă a zidit biserica, care sub Eremia Movilă la 1592 a
fost transformată în episcopie. Şi astăzi se păstrează piatra ctitorială de la
1495 a Marelui Voevod, deasupra uşii de la intrare. Ştefan Vodă coloniză
aceste locuri cu ungureni cari se găsesc fiinţând de prin sec. XV şi până astăzi
pe aceste locuri, şi întemeie târgul între anii 1495-1502. Tot atunci viteazul
voevod îşi făcu şi curţi domneşti în acest loc întărit al Huşilor, fiind acoperit de
păduri seculare şi locuri prăpăstioase, în care păgânii veacului de mijloc nu
cutezau a intra.

272
 Aici în apropierea Basarabiei de sud, Ştefan găsea hodină şi adăpost, îşi
aduna răzeşii, îşi refăcea oştile. Pe timpul cronicarului Simion Dascălul, pe la
începutul veacului al 17-lea, zidurile curţilor erau dărmate, dar beciurile se
aflau în fiinţă. Se crede că pe ruinele curţii domneşti a fost ridicat palatul
episcopal de astăzi. Nu departe de Huşi, pe Prut în sus, cale de vreo oră
jumătate, se află vestita movilă a Răbâiei, de lângă satul Râşeşti, în dreptul
căreia era în vechime un pod peste Prut. Se zice că movila servea ca un punct
de sprijin pentru apărarea podului, care era în legătură cu Huşii, căci Prutul,
mai ales în vechime, avea anumite vaduri pentru trecere, încolo erau numai:
mlaştini, bălţi şi maluri surpate sau împădurite cu sălcii şi plopi. De la movila
Răbâiei, dacă treci înspre apus o mică culme de deal, dai peste satul Râpile,
locul de baştină a unuia dintre cei mai mari fii ai ţării noastre: Mihail
Kogălniceanu. Aici a scris şi datat, la 14 August 1872, prefaţa la cronicile
României, sau letopiseţele Moldovei şi Valahiei.
În veacul de mijloc, ţinutul Fălciului era foarte întins. Mergea în jos
până la Dunăre cuprinzând oraşele Reni şi Troian, care trebuie să fi fost
undeva prin apropierea valului Troian, care şi astăzi se păstrează foarte bine şi
care plecând de la Vadul lui Isac pe Prut mergea pe lângă Vâlcăneşti spre
Bolgrad. Cuprindea de asemenea Codrul sau Tigheciul, loc tare în Basarabia
prin pădurile nepătrunse şi care se întindea în jos până la Bugeag, având
12.000 locuitori foarte vrednici şi viteji, cari erau mai toţi călăreţi, formând un
corp de elită în armata moldovenească de pe vremuri, de vreo 8000 oameni, iar
în urmă, în timpurile mai vitrege, au scăzut la două mii. Despre vitejia lor se
dusese veste că ieşise în lume şi zicală despre dânşii: „Cinci tătari de Crâm
plătesc mai mult decât zece din Bugeag; şi cinci moldoveni biruesc pe zece
tătari de Crâm; iar cinci codreni, adică tigheceni, bat pe zece moldoveni”.
Martin Bielski, istoricul polon, scrie despre călăreţii moldoveni: „Afară de
curteni mai toţi ceilalţi sunt ţărani cu şei neacoperite şi cu scări de stejar, dar
voinici în atacul cu suliţa. Hrana poartă la oblâncul şelei, brânză de burduf şi
pâine albă”. Capitala ţinutului era târguşorul Fălciu de astăzi.
Mulţi domni, după moartea măritului voevod Ştefan, au avut legături cu
Huşii. Chiar fiul său Bogdan a murit la 1517 în Huşi. Petru Rareş a dat din
Huşi uric lui Stănilă la 1527, de unde se trag Stănileştii, atât de cunoscuţi în
istorie. Iliaş Vodă feciorul lui Petru Rareş, petrece sărbătorile Paştelui în Huşi
şi ucide aici pe boierul Vartic. Viteazul domn Ion Vodă cel Cumplit, după ce
bate pe Turci Ia 1574 se retrage la Huşi. Mult a avut să sufere Huşul după
războiul de la 1711, căci Turcii ocupând Hotinul le era trecerea pe aici. Se
plâng veşnic episcopii către Domnie pentru prădăciunile suferite. Lumea s'a
împrăştiat fugind de greutăţile vieţii, iar Episcopia este adeseori nevoită să
pună dări grele pe târgoveţi. Din cauza nesiguranţei Huşul decade cu totul în
vremea aceasta, şi numai reşedinţa episcopală îi mai dă o importanţă
oarecare. Episcopia a fost nevoită să facă colonizări şi poate atunci vor fi fost
aduşi bulgarii din Huşi, căci Ungurii după cum ne spun documentele sunt mai
vechi.
273
 Istoria Huşilor până în timpurile mai noi se confundă cu istoricul
episcopiei, care treptat, treptat a pierdut din importanţa sa, pierzând toată
partea de sud a Basarabiei care era sub păstoria sa. În urmă, după răpirea
Basarabiei de către Ruşi, episcopiei de Huşi i s'a dat Tutova şi Vasluiul.
Mulţi episcopi s'au perindat de la 1592 şi până în timpurile noastre pe
scaunul episcopal al Huşilor, dar cel care a ilustrat mai mult această Sfântă
slujbă, amvonul şi cârja episcopală, atât de importantă mai ales în vremea
veche, a fost episcopul, devenit mai târziu mitropolit, Veniamin Kostaki,
băştinaş din Roşieştii Fălciului, unde se păstrează şi astăzi printre răzeşi
amintirea lui. Şi pentru asemenea merite deosebite, demnul său urmaş întru
păstoria Huşilor, episcopul Silvestru Bălănescu, i-a ridicat la 1889 un
monument aşezat în faţa Sf. Episcopii, spre pomenirea veşnică.
Afară de biserici şi liceul local, în Huşi n'ai să găseşti clădiri
monumentale. Oraşul e binişor pavat. Fiind în pantă, ploile fac un adevărat
serviciu gratuit de curăţenie, scutind Primăria de această corvadă. Grădină
publică, propriu zis, nu există şi nici nu este nevoie, deoarece fără exagerare
putem spune, că însuşi Huşul e o mare grădină plină de sănătate şi farmec. Se
află doar un mic parc în faţa liceului, care adăposteşte sub umbra unor copaci
răzleţi, bustul cu bassoreliefuri al generalului Gh. Teleman, bun gospodar,
boier de modă veche, care se zice că a făcut multe îmbunătăţiri de edilitate în
Huşi.
De altfel Huşul n'are teatru, nici lumină electrică. Nu are o instalaţie
modernă de apă, deşi vre-un mucalit ar aduce poate întâmpinarea: „Dar ce-i
mai trebue apă, nenişorule, dacă are vin?” Nu are o bibliotecă publică, deşi
oricare huşan îţi va glăsui cu mândrie, că în târgul dumnealor sunt toate
speciile de şcoli,- doar că universitatea lipseşte. Şi e adevărat. Huşul are vin
bun şi şcoli multe. N'are însă nici măcar un regiment de ostaşi, dacă nu mai
multe, deşi are un minunat câmp de exerciţii, căci ostaşii ar mai trezi puţintel
viaţa huşenilor, bucurând şi înmulţind deverul negustorilor, n'are nici măcar
linie normală prin care să-şi poată valorifica produsele şi se gândeşte
stăruitor, şi trage nădejde că s'a făuri în curând linia ferată direct Crasna-
Chişinău prin Huşi. Ei, dacă această speranţă s'ar înfăptui, mana
dumnezeiască bogată şi plină de efecte, într'adevăr miraculoase, s'ar revărsa
asupra târgului! S'ar schimba cu totul aspectul Huşilor, ce trăieşte în prezent o
viaţă patriarhală, departe de vâltoarea mercantilismului modern şi a negoţului
care mişcă banul şi-l înmulţeşte, aducând pe lângă unele rele inevitabile,
civilizaţia şi progresul, bogăţia şi mărirea inerentă unor astfel de prefaceri
sociale şi comerciale.
Şi acest cuib drăguţ de frumuseţi naturale, e menit să fie în viitor un loc
de adevărată viligiatură, dacă edilii Huşilor vor înţelege acest important dar
natural pe care îl are oraşul lor, faţă de celelalte oraşe de şes ale Moldovei.
Sus, la Dobrina, unde în bătrânul codru, de stejari, de tei, de plopi şi frasini, în
timpul celor mai călduroase zile ale verii, aerul e răcoros, curat şi plin de
sănătate, aproape ca şi aerul de munte, cale de 10-15 minute cu piciorul din
274
centrul oraşului, s'ar putea amenaja un parc de două-trei hectare, cu tot
confortul necesar unei asemenea îmbunătăţiri, iar izvoarele răcoroase se vor
capta, desăvârşindu-se astfel poezia şi frumuseţea acestor locuri pitoreşti. Şi
astfel, acest colţişor splendid al naturii, s'ar preface într-un loc de pelerinagiu,
unde liniştea şi odihna căutată, în timp de vacanţă, de oameni obosiţi de muncă
şi elevii dornici de lucruri noi şi atrăgătoare, se vor putea găsi cu mijloace
modeste pe aceste meleaguri”.
Că Virgil Caraivan a văzut cu ochi de om statornic, bine documentat,
oraşul lui Husul, mărturie ne stă şi o altă descriere a unui reporter trecător prin
Huşi: Mihai Tican Rumano, născut în 1895 la Berevoeşti, lângă Câmpulung
Muscel (mort în 1967), care în volumul „Hoinărind prin ţară”, apărut la
Editura Stadion, Bucureşti,1967, îngrijitor de ediţie, cuvânt înainte şi note de
Constantin Darie, realizează din popasul făcut la Huşi în anii '30 următoarele:

„HUŞI
Când am sosit în Huşi era noapte. Trecuse de ora 10 şi în spatele gării
cîteva trăsuri aşteptau călătorii „rapidului” Crasna-Huşi.
Până să bag de seamă, una după alta, trăsurile pleacă cu pasageri spre
oraş şi un singur vehicul mai rămâne în aşteptare. Un birjar foarte bătrân mă
invită să mă conducă, spunându-mi că trăsura lui merge foarte bine. Probabil
că aveam un aer foarte nehotărât, uitându-mă la micuţa trăsură, ce părea o
miniatură, şi la mârţoagele ce loveau din când în când pietrele cu copitele, căci
bătrânul îmi adăugă:
- Nu vă uitaţi, d-le, la cai, că sunt aşa puţintei la trup, dar să-i vedeţi
mergând, parcă sunt nişte zmei!
Nu mă gândisem însă nici o clipă să refuz pe bătrânul birjar şi nici nu
visam un landou napoleonian, dar repezeala cu care dispăruseră pasagerii şi
vehiculele, mă făcuse aproape să uit că trebuie să plec.
În fine, mă suii în trăsura cu „zmeii” şi spun birjarului să mă lase la cel
mai bun hotel. Pe drum, sau mai exact pe bulevardul ce leagă centrul oraşului
cu gara, nu pot vedea nimic, căci prea puţinele lămpi cu slaba lor lumină nu-
mi permit aceasta.
Vizitiul meu trăgea cu biciul în cai, ca la fasole şi le striga cât putea:
„ţineţi pe dreapta, ţineţi pe dreapta”... dar bietele animale mergeau tot pe
stânga şi apoi cred că nici sărmanul bătrîn, nu vedea pe unde le îndruma.
Sosesc la hotel - hotelul oraşelor de provincie, al oraşelor moldoveneşti.
Cea mai frumoasă şi luxoasă cameră îmi este arătată. De cum se deschide uşa,
frigul parcă te încătuşează. Un aer trist pluteşte deasupra mobilelor. O lampă
cu petrol răspândeşte o lumină palidă în camera cu pereţii reci. În colţurile
cenuşii parcă se ţes mistere. La intrarea noastră, curentul de aer face să fâlfâie
nişte perdele de stambă. Două, trei scaune, o canapea veche, alături de trei
paturi şi un lavoar de tablă, completează mobilierul camerei. Mai făloasă,
într-o parte, stă o sobă imensă de zid, cu un burlan gros cât un butoi;

275
sfidătoare, în ciuda vremurilor care o ţin, parcă vrea să ne arate că viaţa este
veşnică. [...]
A doua zi dimineaţă, câteva raze zburdalnice de soare, ce se strecurau
sfios prin geamuri, mă făcură să sar repede din pat şi să mă îmbrac, pentru ca
apoi să pornesc prin oraş.
De cum ieşii în stradă, un aer de prietenie mă îmbie parcă să hoinăresc
pe uliţele Huşului. O curăţenie remarcabilă se poate observa peste tot.
Târg vechi, Huşul este ca o mare grădină, aşezată pe o vale, înconjurată
de jur împrejur de dealuri îmbrăcate în vii, ce coboară pînă la căsuţele albe şi
de păduri viguroase. Dealul Coţoiul, apoi Dobrina, Dric, Voloseni, Alistri şi
altele îi fac cunună oraşului unde Ştefan cel Mare şi-a avut reşedinţă
domnească. Şi încă mulţi domni au poposit în orăşelul de pe malul Prutului.
Astfel, fiul lui Ştefan cel Mare, Bogdan încrucişatul (Bogdan cel Orb – n.n.) a
fost ajuns de ceasul morţii în 1517 la palatul din târgul Huşilor, iar Ion Vodă
cel Cumplit şi-a fixat tabăra de adunare a oastei, înainte de bătălia de la
Roşcani, tot la Huşi.
Istoricul Huşilor se confundă, o mare parte din vreme, cu acela al
episcopiei înfiinţată aici de Ieremia Movilă la 1595 şi al cărei prim episcop a
fost Ioan. [...]
Fostul episcop Melchisedec, spune într-o lucrare a sa intitulată
„Cronică a Huşilor”, că numele oraşului s-ar trage de la marele boier Ioan
Gâscă, poreclit pe slavoneşte „Hus”, cuvânt ce înseamnă gâscă, şi care boier a
fost stăpân al moşiei „de la izvorul Drăslăvăţului” (pârâu ce curge pe lângă
Huşi) pînă la gura Săraţii, pe Prut.
Huşi, vechiul şi plăcutul oraş moldovenesc, nu se caracterizează prin
clădiri excepţionale şi nici nu are un centru prea mare. E împărţit în mai multe
suburbii ca: Răeşti, Broşteni, Corni, Plopeni etc. Capitală de judeţ (azi oraş în
judeţul Vaslui-n.n.), Huşi numără aproape 20 000 de locuitori (peste 31.000
azi – n.n.). [...]
Aici în Huşi, ca în toate oraşele de provincie, există o viaţă zisă...
patriarhală, cu vizite şi petreceri în familie, cu bârfeală multă, joc de cărţi şi...
certurile inerente jocului.
În fine oraşul mai e ticsit de cârciumi, ca o dovadă elocventă că viile, în
mare număr, sunt la o aruncătură de puşcă, ca şi la Drăgăşani.
Dând o raită prin oraş, am trecut şi prin piaţă, care e foarte frumoasă şi
bine îngrijită. […] O hală mare, frumoasă şi tot atît de bine întreţinută
completează piaţa, care e totodată cea mai bună carte de vizită a oraşului.
Dar oraşul Huşi e însemnat mai ales prin Episcopia sa, înfiinţată, după
cum am amintit, de către Ieremia Movilă cam pe la sfârşitul secolului
al XVI-lea.
Hrisovul ctitoricesc de înfiinţare a episcopiei nu s-a păstrat. Există însă
un „Uric” de la Ieremia Movilă, pe toate moşiile episcopiei Huşilor, scris în
limba slavonă, pe pergament şi în care se vorbeşte de înzestrarea episcopiei,
imediat după înfiinţarea ei.
276
 Vestita catedrală a Episcopiei, este una din ctitoriile lui Ştefan cel
Mare. [...]
De cum intri în biserică, ochiul îţi este furat de frumuseţea picturii lui
Tattarescu; apoi icoane mari de argint şi aur, candele minunate din argint şi
alte metale preţioase lucesc, aruncând raze de lumină împrejur. Prima
impresie de bogăţie se accentuează şi mai mult, cu cît vezi cu de-amănuntul
fiecare obiect în parte. [...]
Un muzeu care iese din comun se găseşte chiar în interiorul bisericii, în
două cămăruţe, de o parte şi de alta a altarului. Aurul şi argintul abundă în
acest colţ. Haine preoţeşti fără pereche sunt expuse în vitrine de cristal. Mitre
bătute în nestemate, cădelniţe şi icoane rare, potire smălţate şi bătute în chip
măiestru cu ciocanul, cruci în care pietrele scumpe sunt tot atât de multe ca
pietricelele din prundişul râurilor, te lasă uimit. Dar ceea ce m-a frapat mult
de tot a fost o cruce în briliante şi un medalion cu diamante şi alte pietre
preţioase. Aceste două piese de o valoare imensă, mi s-a spus că au fost dăruite
de către Împărăteasa Ecaterina a II-a a Rusiei, unui mare prelat al nostru,
care pe la 1770 s-s dus să se închine la Curtea Rusiei. [...]
În altar, masa Sfântă duce greutatea multor cărţi legate în aur,
între care patru Evanghelii bătute în pietre scumpe. Sfeşnice mari
împărăteşti se înalţă în faţa icoanelor. Policandre măreţe, cu sute de
lumini, îşi întind braţele strălucitoare spre boltă.
Pe cît este de impunătoare în exterior, cu acoperişul său de aramă, din
care pare că ies limbi de foc în bătaia razelor soarelui, pe atât este biserica de
bogată şi elegantă în interior. Vechea ctitorie a lui Ştefan cel Mare nu s-a
păstrat totuşi aşa de la ridicarea ei. Cele patru secole şi jumătate care au
trecut peste ea, au măcinat-o şi au stricat-o, dar alte mîini harnice au refăcut
ceea ce timpul şi neştiinţa oamenilor au distrus.
Cînd Ştefan cel Mare, care îşi avea una din reşedinţe la Huşi, se hotărî
să ridice o biserică în acest târg, tradiţia spune că ar fi tras cu arcul de pe
dealul Coţoiului şi acolo unde s-a înfipt săgeata a aşezat altarul.
Despre zidirea acestei biserici ne vorbeşte chiar pisania (în piatră) care
s-a păstrat intactă şi se află zidită deasupra uşii de la intrarea principală, în
exterior. Este scrisă în slavoneşte. […]
Această biserică a fost chiar a palatului domnesc, care se înălţa, pe
vremea marelui Ştefan, pe locul unde azi este palatul episcopal. Ea n-a fost
mănăstire, cum se credea de unii, căci n-a fost înzestrată cu moşii, cum
obişnuiau să facă voievozii noştri în astfel de împrejurări.
Cînd în 1595 s-a înfiinţat episcopia de Huşi, vechea biserică
domnească, unde Ştefan cel Mare îngenunchease de atâtea ori, fu rânduită
drept catedrală episcopală. Aproape două sute de ani a rezistat lăcaşul puterii
de distrugere a vremii şi nepriceperii omeneşti. Rând pe rînd, pînă la 1756,
ctitoria lui Ştefan cel Mare a fost arsă, prădată şi cotropită.

277
 Iată însă că la 1756, episcopul Inochentie, cu mijloacele proprii ale
episcopiei şi cu ajutorul domnesc al lui Matei Ghica Voievod, a dărâmat
biserica până la temelie şi a făcut o alta nouă, iar pisania lui Ştefan cel Mare a
fost pusă la locul de cinste.
Un singur hrisov pomeneşte despre fapta lui Inochentie, căci modestul
episcop n-a lăsat să se facă nimic în interiorul bisericii, ca să se vadă că el este
cel ce a reînălţat ctitoria lui Ştefan cel Mare.
În anul 1802, la cutremurul cel mare, zidurile au crăpat şi deci noi
reparaţii, noi modificări au fost necesare. Rând pe rând, episcopi de seamă
i-au făcut reparaţii şi i-au adus îmbunătăţiri. În 1890-l891 s-a realizat pictura
din nou, de către marele pictor Tattarescu”. [...] (1934)
Alături de Huşi, nu lipsesc din preocupările publicaţiei alte localităţi ale
ţinutului. Fălciul, de exemplu, mult timp, a fost şi el capitală a locurilor şi
unitate administrativă şi economică de fală în geografia timpului şi a locurilor.
Gh. Ghibănescu, profesor şi răzeş, originar din Şchiopeni, dar şi redacţia,
printr-o notă de substanţă, ne introduc într-o pagină din „Istoria vechiului drept
românesc” care sunt… „actele podului pe Prut de la Fălciu”.
„Pre înălţate Doamne,
Din luminată poronca mării tale fiind noi rânduiţi cu ţidulă niam adunat
la un loc şi am luat sama între dumnalor Lupul Costachi vornic cu dum.
Manolachi Bogdan biv vel spat. pentru pricina podului cel stăpâneşte dumnalui
spat. Manolachi care pod, este în apa Prutului pe locul ce au fostu domnescu la
târgu. Fălciului, şi sau dat danie dumsale spat. acel pod înpreună cu locul
domnescu de răpousatul domn Măriia sa Scarlat Ghica Vvod. Dumnalui
vornicul Lupul au cerut ca să aibă şi dum. parte
din venitul podului cel ia dmlui spătar arătând că
un mal a Prutului de ceia parte, în dreptul podului
ar fi moşie dumsale, pe care în anul trecut au
cumpărat-o, şi i s-ar cade ca să ia şi dmlui
dintracel venit. Întrebând noi pe dmlui spătar ce
răspundi, dmlui au răspunsu că acel pod de la
începutul lui au fost domnescu, şi vinitul podului
îl lua pârcălabii ce era la târgul Fălciului de
când este târgul Fălciului, iar alţii nu să
Gh. Ghibănescu
profesor, membru al amesteca, deci sau întrebat iarăşi pe dmlui
Academiei Române vornic, de are scrisori în care să scrie să aibă vad
di pod în Prut, şi de au luat vreodată parte
dintracel pod, acel ce au stăpânit vama mai înainte i dmlui au răspunsul că în
scrisori nu scrie şi nici parte, nau luat pân acum, iar acum cere ca să ia. Pentru
cari luând noi sama cu amărunt, şi de vreme că acel pod au fost domnescu mai
denainte, şi întratâta sumă de ani tot domnie Iau stăpânit şi nime nau luat parte,
nu putem socoti noi că au făcut atâţa domni strâmbătate, nici întratâta sumă de
ani nu să ştie de nu sau mulţumit stăpânitorii moşii cu altă-ceva de cătră

278
domnie, nici din scrisorile vechi nu se vede că acea moşie ar fi avut vadu de
pod, şi mai ales că apele cele mari fiind domneşti aiastă pronomi, cui au vrut
domnie liau dăruit şi să vede că moşie aceia de la început ei cu acest chip ca să2
nu aibă pod, sau dat, căci toate moşiile sânt din danie domnească de la început,
şi târgul acesta al Fălciului este unul din târgurile cele vechi de la începerea
ţării şi podul de atunci este, şi stăpânitorii nu sau amestecat la pod. Socotim că
dmlui vornic nu are nici o dreptate a cere parte din pod, ci dmlui spătar saş'
stăpâniască podul precum sau stăpânit din vac, şi hotărâre cea desăvârşit
rămâne la înaltă înţălepciune a mării tale pre plecate slugile mării tale.
1776 Fevr. 28
C. Razul vel logofăt, Dim. Sturza vel vornic, Costandin Sturza vel
vornic, Ioan Cânta vel vornic, Nikolaos post, Cost. Paladi vel spătar, Gheorghe
Beldiman vel ban.
„sau trecut la condica cea de anaforale a divanului”
Gheorghe Evloghie

                                                      
2  NOTA REDACȚIEI.‐ la 23 Noemvrie 1925 s'a inaugurat frumosul pod de peste Prut în

dreptul târgului Fălciu. Podul s'a făcut de către Ministerul Lucrărilor Publice, după stăruinţa
senatorului Alecu Răşcanu, şi a costat patru milioane opt sute nouă zeci mii lei, având o lungime de
130 m. E o lucrare de mare utilitate publică, deservind trei judeţe: Fălciu, Tutova şi Cahul. A fost
inaugurat în prezenţa d-lui general Moşoiu, ministrul lucrărilor publice, şi a d-lui D. Bănescu,
director general în Ministerul Lucrărilor Publice, luând parte la festivitate d-nii: N. N. Tiron,
prefectul jud. Fălciu, Gh. Ghibănescu şi Alecu Răşcanu, senatori; C. Holban, D. R. Ralle şi Victor
Stoenescu, deputaţi; Papanicopol, inginerul şef al jud. Fălciu; A. Goilav, inginerul şef al jud.
Tutova; Mareş, Murat şi Stănescu, ingineri; Ion Stănescu, direct, prefect. Fălciu; Gh. Dimitriu,
direct, prefect. Tutova; M. Livezeanu, direct, prefect. Cahul; Gh Corciovei, consilier agricol;
Christache Bahrim, pretorul plăşii Fălciu; căpitan Niculescu, comand. comp. jandarmi Fălciu;
căpitan Panţu, comand, comp. de pontonieri; Coman, inspectorul cooperativelor din jud. Fălciu; A.
Reichman; consilier judeţian; locotenenţii: Matei şi Pugan; Micioara Gh., Constandachi şi F.
Leontin, ziarişti; Vanea Ghenciu, primar şi Busuioc, preot din com. Ţiganca (Basarabia); I. Vasilco,
şeful gării Bogdăneşti; Magdalena Paşcanu, director de şcoală primară; subprotoireul Luntrariu şi
Samy Kohn, fotograf din Huşi.
De asemenea, a luat parte toată populaţia târgului Fălciu şi Împrejurimi în frunte cu
primarul comunei d-l M. Lungeanu; M. Ştiubei, judecător; T. Bellu, ajutor de judecător; Ion
Grancea, ajutor de primar; V. Cardaş, Ştefan Mihordea, S. Zală, Leonida Dumitrova, V. Sandovici,
Stelea Hârjescu, consilieri comunali; Ion Ciocârlan, Mihai Ciocârlan, Iord. Gheorghiu, Gh. Coleru,
delegaţi; Gh. Verdeş, preot; Arnăutu, preot; Ionescu preut, Ion Buceag, direct, şc. de băeţi; d-ra
Elena Mihordea, direct, şc. de fete; C. Hermeziu, direct, şc. de meserii; I. Buşilă, dirig. poştei
Fălciu; Gh. Iordan, conductor technic; Mihai Scărlătescu, şeful secţiei jandarmi; dr. Pavel Zefem,
medicul comunei; A. Grancea, secretarul comunei; V. Vătavu, perceptor; C. Cristea, agronom etc.
S'a dat banchet, s'au ţinut discursuri şi d. general Moşoiu a fost proclamat cetăţean de onoare al
târguşorului Fălciu.
Un mic amănunt, de relevat.
D. Prefect al jud. Fălciu, ştiind înclinaţiunile culinare ale şefului său, a ordonat să se facă
sarmale, mâncare pregătită special pentru d. general. Când s'a adus la masă bucatele lumea zâmbea;
a început să zîmbească şi generalul, reproşând primarului de Fălciu că trebuia să facă şi mămăligă.
Şi astfel vajnicul ardelean, a petrecut o ţâră între moldoveni, şi între vechii mocani stabiliţi de pe
vremuri în târgul Fălciu, unde formează şi astăzi o mahala deosebită.
279
 Obs. În dos este o notă scrisă cu litere greceşti: Sarastinesti pe apa
Thelezinul ot Vaslui a lui Noor. Osesti la funtul Stemnicul”.
*

La buna primire de către cititori a revistei contribuiau şi părerile

cititorilor: „Chinejii au un respect deosebit pentru orice hârtie scrisă. Pe ea e
gândul unui om şi gândul omului trebuie respectat, trebuie încurajat să se
îmbunătăţească, cu atât mai mult când din asemenea gând avem a trage
foloase” – scria preotul Anton Popescu în revistă (nr. 2 p. 91-92) şi îndemna la
acţiune: „Pe frontul pe care stă „Răzeşul” este de luptat cu întunericul,
ignoranţa, cu nepăsarea, ca să-şi facă loc în casele şi în sufletele noastre –
LUMEA…
„Facă cerul ca revista „Răzeşul” să înainteze cu paşi triumfători spre
ţinta propusă, aducându-ne şi nouă celor din întunecimea satelor hrana
sufletească de care avem atâta nevoie, şi să fie pârghia care să ne ridice din
izolarea intelectuală în care suntem afundaţi” – nota învăţătorul C. Stanciu din
Vutcani (nr. 3, p. 124).
„Când a fost întemeiată Societatea Scriitorilor Români” – se intitula
documentarul de la pagina 38 a revistei „Răzeşul”, care este o contribuţie la
istoricul instituţiei, a însuşi scriitorului V. Caraivan care preia şi spusele
dintr-un articol intitulat: „Când s-a fondat Societatea Scriitorilor Români.
Întâiul ei comitet. Actualul”, publicat de Emil Gârleanu în revista sa „Proza”,
anul I, nr. 2, 15 februarie 1914.
Gârleanu detalia că denumirea Societăţii este urmarea unor discuţii
aprinse purtate atunci când „cuvântul scriitor era hărăzit numai copiştilor de pe
la autorităţi, dar au învins susţinerile sale în sensul că Societatea este a
scriitorilor români”, act scris la constituire în întregime de St.O. Iosif, la 28
aprilie 1908, redat în revistă şi preluat şi de noi în scrisul de faţă, „întocmai
cum a fost redactat”:

Proces-verbal,
„Subsemnaţii, adunându-ne astăzi 28 aprilie 1908, pentru a întemeia
„Societatea Scriitorilor Români” am votat alăturatele statute şi am ales
următorul comitet: I. Adam, D. Anghel, I. A. Basarabescu, Al. Brătescu –
Voineşti, V. Caraivan, I. Ciocârlan, L. Dauş, N. Dunăreanu, Al. Gh. Florescu,
Em. Gârleanu, A. Gorovei, St.O.Iosif, G. Murnu, D. Nanu, C. Pavelescu, G.
Ranetti, Mihail Sadoveanu, C. Sandu – Aldea, A. Stavri, G. Sylvan – din care
au fost proclamaţi:
Preşedinte: Cincinat Pavelescu; vicepreşedinţi: G. Ranetti, D. Anghel;
Cenzori: C. Sandu-Aldea, Mihail Sadoveanu; Questori: I. Adam, G. Murnu;
secretari: Em. Gârleanu, L. Dauş; bibliotecar: St.O.Iosif; casier: V. Caraivan.
Urmau iscăliturile:
Cincinat Pavelescu, Ion Adam, Virgil Caraivan, Em. Gârleanu, Ludovic
Dauş, D. Anghel, C. Sandu-Aldea, Şt. O. Iosif”.
280
 Cine a înfiinţat societatea? Răspunsul îl dă tot V. Caraivan.
La redacţia „Viitorul” a partidului de guvernământ – Liberalii – condusă
de directorii C. Alimăneştianu, I.G. Duca şi C. Banu, lucrau mulţi scriitori: I. U.
Soricu, Ion Minulescu, Ion Adam, V. Caraivan, N. Daşovici, care, din dorinţa
de a se „strânge laolaltă”, l-au făcut pe V. Caraivan, „sub puterea sugestiei
acelor vremuri neobişnuite pe care le trăiau scriitorii”, să publice în ziarul
„Viitorul” nr. 30 din 4 decembrie 1907 articolul intitulat: „Scriitorii noştri
tineri” în care „îndemna la unire şi solidaritate”.
Articolul a fost urmat de adeziunea celor interesaţi, manifestată prin
scrisori şi fapte.
Scriitorul C. Sandu-Aldea a găsit ca „loc de întâlnire şi sfat al lor o
odăiţă a berăriei WILHELM din strada Edgar Quinet”. Aici s-au pregătit
statutele societăţii – pe baza celor procurate de Cincinat Pavelescu de la Paris,
de la literaţii francezi, societatea constituindu-se la 28 aprilie 1908.
În afara celor prezenţi şi-au mai dat adeziunea N. Rădulescu Niger, Paul
I. Pavlov, Şt., Şt.Trutescu, Em. Gricorovitză.
La 2 septembrie 1909 a avut loc alegerea celui de al doilea comitet al
Societăţii S.R. care a ales ca preşedinte pe scriitorul M. Sadoveanu. Luând
cunoştinţă din ziar de alegerea noului comitet, Virgil Caraivan i-a scris
preşedintelui că ar vrea să fie descărcat de gestiunea primului comitet.
Dovada predării gestiunii şi a datei de întemeiere a societăţii stă la fila
44 din revista „Răzeşul”, cum o redăm şi noi:

DOVADĂ
D-l Virgil Caraivan, fost casier al „societăţii scriitorilor români”, mi-a
predat azi 4 februarie 1910 socotelile. Din suma de 120, una sută douăzeci lei,
încasată de d-sa, a cheltuit, după actele justificative ce am văzut, suma de
62,50, şaizeci şi doi lei 50%. Restul de 57 lei 50 bani, cincizeci şi şapte lei 50%
i-am primit azi de la d-sa. 4 februarie 1910
(ss) Mihail Sadoveanu
Preşedintele Societăţii scriitorilor români

Cum se desfăşurau întâlnirile scriitoriceşti la „Cafeneaua literară” ne-o

spune N. Pora în „Răzeşul” nr. 2, p. 68-69, unde se susţine că întâlnirile de
acolo au fost folositoare mişcării literare, dar V. Caraivan adaugă într-o notă de
subsol observaţia că „ Regretatul Gârleanu, care s-a stins înainte de vreme, cu
mintea limpede dar cu nervii ucişi” se datorează „în bună parte” că a fost
„victima vieţii de cafenea”:
„…Şi orice apariţie la masa lui (a lui Gârleanu n.n.) era întâmpinată de
el prin obişnuita îmbiere:
Ce iei? Ia ceva, mă rog ţie!
Şi bătând din palme:
Băiete!...

281
 Iar apoi, urmând firul unei povestiri întreruptă câteva clipe, Gârleanu,
fără să-şi dea niciodată aere, fiind însă, de fapt adevărat maestru şi mentor al
câtorva din cei ce astăzi i-au uitat binevoitoarele-i poveţe, îşi urma zi cu zi,
opera de rotunjitor al asperităţilor din paginile cutăruia, şi de îndrumător al
talentelor ce o cam luau astfel, razna.
De aici, din cenaclul lui Gârleanu, a luat naştere, mai apoi, una din cele
mai vestite bisericuţe literare închegate în jurul unei reviste, cu mare trecere în
lumea literară de acum aproape douăzeci de ani.
Tot în această atmosferă se arată o bucată de vreme, personalitatea
focoasă a celui dintâi romancier al nostru, Ion Adam.
Desfăşurându-şi argumentele cu o retorică bogată, în amploarea unor
fraze rotunjite cu dexteritatea unui purtător al cuvântului desăvârşit în toate
tainele oratoriei, Adam îşi cucerea auditoriul , subjugându-l cu glasu-i muzical
de o neobişnuită sonoritate.
„…Şi una şi alta, etcetera!”... – formula sacramentală a încheierii unei
idei şi a debitării alteia, întovărăşită de gestul lui larg, de adevărat semănător de
gânduri, îi silea pe toţi să tacă, de parcă ar fi ascultat glasul preotului tâlcuind
din amvon cuvântul adevărului…
Aceasta-i cafeneaua literară de odinioară, locul de favorită întâlnire a
scriitorilor, artiştilor şi a unui mănunchi de intelectuali. Acesta e colţul de visări
în care tineri, cu sau fără plete, însă cu talent, nu pregetau să-şi dea frâu liber
inspiraţiei, creând chiar acolo şi celtuind opere ce apasă greu în mişcarea
literară a celor din urmă două decenii”.
*
Când în mai 1932 apărea „Documente răzăşeşti”, revistă regională de
acte vechi, mărturii tradiţionale şi relicve istorice, la Bârlad, director Virgil
Caraivan, donatori care contribuiau la tipărirea ei, fiind la început doar, G.
Tutoveanu, prefectul judeţului Tutova, I. Antonovici, profesor şi senator de
Tutova, s.s. preotul econom Şt. Vasilescu, protoereul judeţului Tutova, Ioan
Bianu – profesor universitar şi academician, mulţi ani conducătorul şi
organizatorul de fapt al Academiei Române – expedia următoarea scrisoare –
plină de aprecieri binevoitoare, revistei şi directorului ei:
„Faci o lucrare preţioasă pentru istoria Moldovei, căci prin documentele
pe care le publici contribui la cunoaşterea vechii clase răzăşeşti, care a fost
temelia puterii de luptă şi apoi de rezistenţă a românităţii Moldovei, când
asupra ei s-a întins stăpânirea străină, care a rămas însă numai la suprafaţă şi s-a
împrăştiat când stăpânirea românilor şi-a reluat locul şi starea cuvenită în patria
lor”. („Documente răzăşeşti” nr. 3, iulie 1932, p. 47).
Într-un fel, când Virgil Caraivan scria în revista „Răzeşul” în februarie
1926 despre „O diplomă de răzeş mazil” (p. 23), el anticipa „Documente
răzăşeşti” din 1932 pentru că, spunea el la p. 16, era „cu gândul că face o
lucrare utilă pentru regiunea noastră”, ea fiind „fructul unor străduinţe
îndelungate”, iar documentele înfăţişate făceau parte din colecţia sa particulară.

282
 „Mulţi dintre dumneavoastră vor fi cunoscând acel admirabil specimen
de român, care decade şi piere pe încetul graţie bunei îngrijiri a statului nostru,
răzeşul din Moldova. Şi moşneanul din Muntenia, dar mai ales răzeşul din
Moldova. El e în stare să-şi cheltuiască toţi banii, puţinii bani pe care îi are, e în
stare să-şi cheltuiască tot timpul, să înfrunte toate duşmăniile, să-şi arunce
copiii, flămânzi pe stradă, ca să urmărească dreptul lui cât de puţin dacă ar fi
călcat dreptul lui de altul, pentru bucăţica aceasta de câmp e în stare să
jertfească totul. Dacă ai lua însă pe răzeş şi i-ai oferi să renunţe la bucata pe
care o reclamă, căci îi dai în schimb un lan întreg aiurea, ei bine, răzeşul va
refuza aceasta”, astfel caracterizează Nicolae Iorga pe răzeşi („Răzeşul” nr.
5/1926).
Din arhiva personală n-
a folosit doar „Diploma” de
mai sus, ori scrierea despre
„Podul pe Prut de la Fălciu”, ci
ori de câte ori a fost mânat de
necesităţi ale scormonirii în
cenuşa timpului scurs, Virgil
Caraivan n-a pregetat să nu
vină în „Răzeşul” cu faptele
doveditoare. „Bârladul” – o
cronică vastă a localităţii,
„republică a Bârladului care
Diplomă de răzeş mazil
stăpânea toată ţara de jos, cum
spunea Dimitrie Cantemir, dezvăluindu-ne un document de pe la 1134 găsit în
Rusia, printre hârtiile sale, este un astfel de exemplu. „Două rapoarte (din
activitatea marelui poet Mihai Eminescu, ca revizor şcolar), tot cronică de
arhivă, se cheamă. „Ştefan cel Mare şi baba Tudora” de S. Teodorescu –
Kirileanu, „Ostaşii viteji din vremea lui Ştefan cel Mare şi sfânt”, de acelaşi
autor, dar extras din cartea acestuia „Ştefan cel Mare şi sfânt”. „Un hrisov
domnesc” de N. Bălănescu, „Ştefan cel Mare şi sfânt omoară Năluca”, de
Dumitru Popa, revigorează istoria, personalităţile ei, amintirile, folclorul pe
care-l iubea populaţia.
„O diplomă de preoţie de la 1827 – Sofronie cu mila lui Dumnezeu,
episcop al Huşului”, cu o notă semnată de Virgil Caraivan, pe care le redăm în
cele ce urmează, este pilduitoare şi astăzi canonicilor noştri, învredniciţi să
slujească Domnului:
„Fericitul Pavel marele Apostol al Domnului, în Trimiterile ce scrie
către ucenicii săi Tit şi Timodeiu, episcopul Efesului. Arată cum să fie cercetaţi
şi cercaţi, cei ce vor să intre în rânduiala Preoţească, poruncind, ca fieşte cum,
şi fără de bună încredinţare de mărturie a vieţii, să nu se Hirotonisească
nimenea. Aceştii porunci şi smerenia Noastră urmând.
Şi viind la noi cucernicul Diac Georgie fiul preotului Mihalachi din
satul Şuletea ţinut Fălciu: Ocolul Roşieci, poftind ca să se învrednicească
283
acestui prea înalt Daru Preoţesc, întâi l'am cercat în tot chipul de vrednicia
lui, rânduindu-l la Duhovnicească cercetare. Apoi după Mărturisirea
Duhovnicescului său Părinte Kir Vasilie Iconom, Duhovnicul Episcopiei
Noastre, Vrednic şi fără de prihană aflându-să, l-am primit spre această
chemare şi după Darul şi puterea prea sfântului şi de viaţă începătorului Duh,
ce s-au dat smereniei Noastre de la prea înaltul Arhiereu Domnul nostru Iisus
Hristos, prin sfinţii săi ucenici şi Apostoli şi prin următorii lor purtătorii de
Dumnezeu Părinţi, şi după rânduiala Sfintelor Kanoane, l-am învrednicit de
acest Sfânt Daru, Povelindu-l întâi eteţ şi podiacon, pe urmă l-am hirotonisit
Diacon şi Preot desăvârşit: Dându-i toată voia, şi Blagoslovenia, a sluji toate
ciale ce să cuvin preotului, adecă a boteza, a Murui, a cununa, a sluji Sfântul
Maslu, a săvârşi Sfânta şi Dumnezeiasca Liturgie, şi toate rânduialele şi
urmările ciale Bisericeşti să le săvârşească deplin ca un slujitoriu tainelor lui
Dumnezeu.
Însă numai la beserica cu hramul fericitului Erarh Neculai din acelaş
sat unde sau rânduit de către Noi, să fie volnic a sluji ciale Preuteşti, încă şi
când îl va chema cineva la altă enorie de pre lângă satul său, cu voia Preotului
acelei enorii să fie volnic. Iar de se va muta la alt Popor fără de ştirea şi
Blagoslovenia Noastră: să fie oprit de toată slujba preoţească. Osebit i-am dat
voe să şi ispoveduiască. Însă numai când se va întâmpla vre un creştin la boală
şi slăbiciune de moarte, şi nu va fi de faţă alt Duhovnic: iar întru alt chip să nu
fie volnic a ispovedui, până când va deprinde rânduiala pre cum se cade, şi
atunci i se va da voe prin osăbită Karte de Duhovnicie. Deci se cade numitul
Preot, după a noastră învăţătoare poruncă, şi după datoria lui, cu tot sufletul
dea pururea să se îndeletnicească la cetirea Dumnezeştilor scripturi: Şi aceştia
nu într-alt chip să le înţeleagă, ci după cum Luminătorii Bisericii Sfinţii şi
purtătorii de Dumnezeu Părinţi le-au tâlcuit cu mare unire. Şi după porunca
Apostolului să fie treaz, cu întreaga înţelepciune, cu bună cucernicie, cinstit,
iubitoriu de streini, învăţătoriu, nebeţiv, blând, negâlcevitoriu, neînşălătoriu,
ne zavistnic, ne iubitoriu de argint, bine ocârmuind casa lui, având pre copiii
săi supt toată ascultarea cu toată curăţia, şi feriţi de ori ce spurcăciuni şi vrăji
băbeşti, după porunca aceluiaşi Apostol, către Timodei. Iar mai ales pre
Poporenii ce-i sânt încredinţaţi lui să-i înveaţe buna credinţă, poruncile lui
Dumnezeu, şi toate celelalte Kreştineşti bune fapte. Deci toţi să-l aveţi la
dragoste, cinstindu-l ca pre un vas ales al sfintei Beserici, şi slujitoriu celor
Sfinte. Căruia pentru încredinţarea i s-au dat la mână această Arhierească
Carte de Noi iscălită, şi cu Pecetea sfintei Episcopii pecetluită.

Anul: 1827: Luna Iulie: 9

(ss) SOFRONIE EPISCOP HUŞULUI
No.80
ss indescifrabil

284
 NOTĂ. E vorba în acest act de Preotul Mihalache Todică rudă de aproape cu
polcovnicul (colonelul) Lupu Nastase Todică, mazil boierănaş în satul Şuletea pe la
începutul veacului trecut, care a fost ctitorul bisericii din sat întru refacerea ei, şi despre
care amintesc în cartea mea «Movila Roşie».
Diploma e tipărită pe hârtie coală format nr. 4 cu marca un leu, afară de părţile
culese cu literă cursivă, cari sunt scrise cu mâna şi e înconjurată de un chenar format din
două linii înflorate. Episcopul Sofronie se găseşte păstorind şi pe la 1842 după cum se
vede din documentul publicat de P. S. S. Episcopul Iacov în numărul 2 al revistei.
Virgil Caraivan”.
*

La rubrica „Cronică” din „Documente răzăşeşti”, revistă regională de

acte vechi, mărturii tradiţionale şi relicve istorice, care apărea lunar la Bârlad,
era evidenţiat „harnicul scriitor Virgil Caraivan pentru că publica acte, surete,
zapise, cercetări şi porunci referitoare la mutaţiile proprietăţilor rurale ale
ţinutului”, exprimându-şi totodată regretul că nu se găsesc şi în alte judeţe
cercetători „de sârguinţa şi priceperea lui Caraivan” care-şi scoate la iveală
asemenea acte.
Într-o notă a redacţiei, la cele de mai sus spuse, se preciza că revista
numită se interesează de trecutul istoric al Ţării de Jos, denumire care vine din
vechea împărţire administrativă a Moldovei şi care cuprindea, între Prut şi
Siret, judeţele Vaslui, Fălciu, Tutova, Tecuci şi Covurlui, cu reşedinţa în
Bârlad.
Am adăugat cele de mai sus, care vin în contradicţie cu cele afirmate
până acum referitor la teritoriu şi localităţi, dar mai ales la Capitala – Vaslui ori
Bârlad – a Ţării de Jos, pentru a sublinia că cercetările pentru stabilirea
adevărului nu sunt încă sfârşite.
*
„Răzeşul” a fost o revistă culturală. În ea şi-a publicat avocatul Sterian
Dumbravă multe din considerentele sale literare. Magistratul Petru T. Gâdei a
publicat serialul: „Un scriitor basarabean: Dimitrie C. Moruzi”. C. Asiminei,
prezent aproape număr de număr, publică şi „Cântarea neamului românesc” –
povestire epică în 24 de cărţi, fragment din cartea IV-a, care prezenta
„Dragostea lui Corbea cu Oana din Hodoc”.
Deosebit de literatura autohtonă, revista pune preţ pe literatura ţărilor
vecine: din literatura rusă: „Prinşi în mreajă” de Teffi (în traducere Ion Palodă);
din literatura religioasă italiană: „Acel pe care-L căutaţi nu este aici” de
Giovani Pepini (traducere preot Anton Popescu); din literatura ştiinţifică
italiană: „Evoluţia şi ştiinţa” de dr. Leandro Gaia (traducere de arhimandrit
Chesarie Păunescu); din literatura religioasă franceză: „Nu există morală, dacă
nu există viaţă viitoare” din „Genic du Christienisme” de Chateaubriand (în
româneşte de preot I. Negoiţă).

285
 Alături de cele citate, revista publica
un fel de note de drum, cum ar fi „Privind
uitate castele boiereşti… impresii şi fapte”
despre casa Cantacuzinilor de la Paşcani, de
Petru T. Gâdei; acelaşi publica „La Mirceşti”,
„Un sat pe malul Prutului – cu o frumoasă
gospodărire boierească – Râşeşti, locul unde
se află casa lui Theodor Cerchez, cunoscut
boier în toată ţara, „La Ruginoasa – pelerinaj
la mormântul lui Cuza Vodă”. „Schitul
Magariu – notiţe istorice şi tradiţionale”,
purta semnătura Episcopului Iacov
Antonovici, bun cunoscător al ţinutului.
Cultul locurilor şi al personalităţilor
era completat în revistă de articolele: „Un
binefăcător: Stroe S. Belloescu”, fragment
Bustul poetului Alex. Vlahuţă dintr-o lucrare a profesorului Vasile Manole;
Sculptorul Dimitriu – Bârlad, „Un sculptor bârlădean: Ioan C. Dimitriu”
privindu-şi opera realizator al bustului poetului Al. Vlahuţă,
aşezat în grădina publică a oraşului; „Neamul Roşca-Codreanu” – testamentul
unui nobil român, semnat Episcop Iacov Antonovici; Vasile Bogrea – un
imemoriam de N. Iorga; „Sărbătorirea unui vlădică: Episcopul Iacov
Antonovici” despre care Virgil Caraivan nota:
„La o vârstă când alţii sunt cu totul obosiţi, vrednicul Vlădică se
pregăteşte să-şi sintetizeze cercetările sale documentare asupra Bârladului şi să
scrie istoria acetui vechiu oraş. Fiind legat de târgul Bârladului, pe lângă slujba
sa preoţească şi prin lunga sa carieră de profesor de religie la mai toate şcolile
din oraş, timp de 37 de ani, fiu al acestui judeţ, ca un act de recunoştinţă şi
pietate”… dorea să-i clădească o frumoasă şi monumentală catedrală în
mijlocul oraşului…
„Ne mândrim cu povestitorul Virgil Caraivan – ridicat cu toată măreţia
din locurile noastre şi care e legat cu tot ce are mai scump ca minte şi suflet –
pe pământul nostru şi de aspiraţiile culturale ale răzeşilor din aceste localităţi.
…Credem că este de datoria noastră de a aminti în paginile acestui ziar,
că a fost unul din ofiţerii noştri de rezervă care şi-a făcut în mod strălucit
datoria în marele război, fiind rănit, decorat şi avansat”, spunea G. Micu
Delabăseşti în „Glasul Nostru”, foaie culturală cu informaţii şi îndrumări pentru
popor, care apărea sub conducerea unui comitet al Societăţii Culturale „Iuliu A.
Zanne” de la Băseşti (15 septembrie -15 octombrie 1932).
„Răzeşul” publică la pagina 23 sub titlul „În refacere – Tabăra
Dorobanţu – Mai 1917”, dedesubtul căreia stă fotografia alăturată cu explicaţia:
„Ofiţeri huşeni din Regimentul 65 infanterie”. De la stânga spre dreapta:
căpitan rezervă T. Radu, lt. col. Roiu; colonel brigadier N. Mihăilescu; lt. Col.

286
C. Giurcăneanu; căpitan Teodorescu; lt. Col. C. Bălăuţă; căpitan rez. Florin
Chernbach; maior rezervă Virgil Caraivan, maior Marin Rallea şi căpitan
Bedreag.
Mai târziu, „răsfoind
hârţoagele vechi”, maiorul dă
peste „un petic de hârtie
îngălbenit, scris cu plaivasul sub
cine ştie ce bombardament
puternic de artilerie, în acele clipe
grele de la Mărăşeşti”, de la
fostul său comandant de batalion
Theodorian, şi-l publică în
„Răzeşul” (p. 338) ca semn de
conştiinţă a „datoriei împlinite”:
1917, noiembrie 7
Căpitan Caraivan Virgiliu
Comandant comp. 5-a

„Ţin să va aduc sincerele mele mulţumiri de felul deosebit de distins –

cum aţi prezentat compania la inspecţia Dlui General Comandant al Diviziei
(comandant al diviziei a 5-a Mărăşeşti era generalul A. Razu). Domnul
General Comandant al Diviziei, cât şi ceilalţi şefi direcţi şi-au exprimat
deplina lor satisfacţie şi mulţumire, că au găsit totul bine şi cu judecată făcut.
Să trăieşti, Căpitan Caraivan
Comandant Bat. II
Maior (ss) Theodorian

Bileţelului publicat i se punea în faţă o „Scrisoare deschisă” – către doi

eroi – Generalul Lascar Caracaş, comandantul brigăzii 9 infanterie Ploieşti,
colonelul Theodor Theodorian, comandantul regimentului 90 infanterie, Sibiu,
ambii grav răniţi în marele război şi decoraţi cu Legiunea de Onoare franceză şi
Mihai Viteazul, precum şi alte decoraţii române şi străine, cărora Virgil
Caraivan le închina cuvinte alese pentru bravura lor, raportându-le că „şi acum
cu acelaşi spirit de sacrificiu” îşi face datoria pe alt tărâm – cel cultural, cât
timp vom fi sprijiniţi şi încurajaţi cât de puţin, de toţi acei care găsesc
folositoare o asemenea publicaţie şi potrivită împrejurărilor în care trăim”.
Devine explicabilă relatarea de la „Însemnări” din „Răzeşul” nr. 9 unde
în descrierea serbării şcolare săteşti de la Şuletea, judeţul Tutova, locul de
naştere al directorului revistei, se adresează cuvinte de total reproş şi dispreţuire
învăţătorului Grigore Idriceanu care „fiind avansat sublocotenent datorită
numai calităţii lui de învăţător, în timpul războiului a stat tot timpul la căruţe,
fără să vadă frontul de loc, de unde a şi dezertat, fiind apoi condamnat de
Curtea Marţială a Diviziei a XIII-a la ani de închisoare ca dezertor”.

287
 „Acum, spunea însemnarea, Grigore Idriceanu, întors în sat, şi-a luat
postul de învăţător şi dirigenţia în primire, fiind ales şi preşedintele comitetului
de împroprietărire din comună”.
Ulterior, revista revenea, tot la „Însemnări” asupra serbării şcolare de la
Şuletea şi publica o scrisoare semnată de învăţătorul Neculai Şerb. Popa,
preşedintele Băncii Populare „Cantemir” din localitate, în care explica de ce ca
„învăţător subaltern la şcoală nu putea avea libertatea de acţiune de a organiza
şi prepara anumite elemente cerute de această activitate”.
În consecinţă, revista, la 10 decembrie 1926, recomanda autorităţilor
şcolare, în special inspectorului şcolar Gheorghiu, să vadă de scrisoarea d.Popa
pentru că „e o nenorocire ca să sufere un sat întreg de pe urma unui om care
după ce nu-şi face el datoria, împiedică şi pe alţii să şi-o facă”.
*
„Fundaţia universitară Ferdinand I” este subtitlul uneia din
„Însemnările” din „Răzeşul” nr. 1, p. 45, unde citim: „Îndemnaţi de
profesorii lor, studenţii Universităţii din Iaşi au înaintat M.S. Regelui un
memoriu prin care cer ca Fundaţia Ferdinand I, să fie întemeiată la Iaşi, în
totul asemenea Fundaţiei Carol I, care stă la îndemâna studenţimii
bucureştene. Un astfel de nobil aşezământ, ştiindu-se binefacerile lui, ar fi
ca un far luminos, magic, către care ar fi atraşi, mai ales, tineri basarabeni şi
bucovineni, şi cultura românească în părţile răsăritene ale regatului, aici în
apropierea bolşevismului rusesc periculos, ar căpăta o dezvoltare uimitoare.
Iaşul ar avea un motiv mai mult să se numească centrul cultural al
Moldovei şi ar poseda o pavăză de apărare a întregului românism, contra
propagandei subversive ce s-ar putea strecura din haosul ce domneşte
dincolo de Nistru.
Să dea Dumnezeu ca memoriul să aibă succesul dorit!”
Biblioteca Universitară „Mihai Eminescu” din Iaşi poartă pe
frontispiciul ei încrustat în litere de piatră zicerea: „Fundaţia Ferdinand I”,
ceea ce dovedeşte că voinţa lui Dumnezeu nu s-a lăsat aşteptată.
De altfel, însuşi fondul de carte al Bibliotecii poartă pe unele
exemplare sintagma: „Biblioteca Fundaţiei Regale Ferdinand I” – Iaşi,
secţia „periodice”.
Rămâne să auzim că la Iaşi şi în zilele noastre activează o asemenea
instituţie culturală de largă binefacere şi are rezultate.
*
Sindicatul presei la Bârlad
„S-a constituit în oraşul nostru (Bârlad) o asociaţie a presei având
următorul comitet: G. Alexandrescu, preşedinte, I. Şerbănescu şi dr. G.
Berdan, vicepreşedinţi; I. Vasiliu, secretar general, dr. B.Şechter, casier; A.
Romila şi M. Negreanu cenzori; dr. I. Weinfeld, A. Jugănaru, G. Nedelea,
membri.

288
 Comitetul astfel constituit a proclamat membri de onoare pe dnii Virgil
Caraivan, George Tutoveanu, I. Beldiman, avocat şi publicist. În această
asociaţie ar trebui să intre toţi ziariştii militanţi. Lipsesc dnii: Iancu
Mihăilescu, Ionel Guriţă (Viitorul), Vasile Stoica (Ogorul), A.Z. Volbură
(Şarja), I. Carp (Liciu Codru) şi alţii. Credem, de asemenea, că nu poate lipsi
din această asociaţie poetul G. Pallady, el fiind şi membru al Societăţii
Scriitorilor Români”.
(Din revista „Documente razăşeşti”, noiembrie, 1932, p. 112).
*
„Răzeşul”, cu numerele 10,11,12 (noiembrie şi decembrie 1926, plus
ianuarie 1927), comasate, publică scrisoarea pastorului baptist L.A. Gredys,
datată 14 decembrie 1926, expediată pentru revista „Răzeşul”, Bârlad,
România, din America, care cerea să-i fie expediată revista la noua adresă
(12346 Thirol Ave Highland Park Michigan), şi adăuga:
„…Cu toate că sunt în America de vreo 27 de ani, totuşi n-am uitat
Bârladul unde m-am născut. Ce ziar zilnic aveţi acum în Bârlad? Am aflat de
revista dvoastră prin „Cultura Poporului”.
„…Comunicăm cuviosului pastor, că nu există în Bârlad nici măcar
săptămânal, vreun ziar. Sunt mai multe foi ale diferitelor partide politice, care
apar însă neregulat, după trebuinţele de propagandă electorală şi expunerile
programelor de guvernământ, la fiecare schimbare de regim” – i se răspundea
în revistă.
Din cele scrise în „Documente răzăşeşti” şi chiar din nota citată, rezultă
că la Bârlad existau, totuşi, ziare. Cum „Răzeşul” era o revistă declarată foaie
fără coloratură politică, dar cu puternice nuanţe patriotice, mă aşteptam ca
redacţia să-i fi răspuns românului, de acum 27 de ani, în alţi termeni. Mai ales
că chiar foi ale partidelor politice fiind, multe erau bogate în informaţii şi
literatură. Mai ales că în afară de „Viitorul” – un ziar ajuns la o vârstă onorabilă
(se edita din 1900), la Bârlad, pe lângă „Ogorul”. „Şarja”, în acea vreme mai
apăreau „Tribuna Tutovei”, „Brazdă nouă”, „Steaua Tutovei”, „Gazeta
Palodei”, „Gazeta de luni”, „Foaia Băncei de credit mărunt”, iar ca reviste:
„România administrativă”, „Idealul”, „Ţara de Jos”, „Graiul nostru”, „Ardeiul”,
„Buletinul Camerei de Comerţ”, „Revista Matematica Bârlădeană”…
Avea cu ce se mândri Bârladul!
*
„La şezătoare” (poveşti şi snoave); „La gura sobei”(poveşti şi snoave),
„Bătălia de la Mărăşeşti”(povestire naţională istorică); „Movila Roşie”
(povestiri, schiţe şi amintiri – şi nu numai – erau titluri de carte scrise de Virgil
Caraivan, popularizate din loc în loc, în „Răzeşul”, dar tot mai sistematic, sub
literele groase, din lucrările directorului revistei „Documente răzăşeşti” din
revista citată între ghilimelele din urmă.
Virgil Caraivan a fost şi un mare şi iscusit povestitor. „Pădurarul
cinstit”, poveste publicată în „Răzeşul” nr. 4/mai, „Crâşma necurată”, povestire
în nr. 5/iunie, „Inelul lui Solomon”, legendă ebraică tradusă din cartea lui
289
 Xavier Marmier intitulată „Contes populares de
diffèrents pays” publicată în nr. 7, „Un vis ciudat” –
nr. 9, „Movila Roşie”, povestire, în numerele 10, 11,
12 – toate semnate Virgil Caraivan, se completează
cu altele ale colaboratorilor revistei: „Femeia din
casa ciudată” – de Constantin Cehan-Racoviţă, „O
fată răpită de urs”, povestire de D. Fărcăşanu,
„Dumnezeu”, poveste cu semnătura seminaristului
Ion Radu, „Omul umblat prin lume”, de Constantin
Cehan Racoviţă, „Fata roşie”, povestire de I.
Dragoslav.
Toate poveştile şi povestirile din revistă au farmecul specific autorilor
lor. Iată un fragment din povestirea „Fata roşie” din care rezultă în ce condiţii
puteau locui nişte oameni în timpurile trecute:
„…Intrai în un fel de bordeiu sprijint de nişte stâlpi de lemn; dar mizerie
neagră! De la uşă se făcea un fel de cotlon; în cotlonul ista era băgat un pat pe
care dormeau două femei, dar cu un aşternut foarte simplu: două perni mari, un
macat acoperit cu un cerşaf pătat de purici şi de ploşniţe, şi o plapumă veche,
fără cerşaf. La capătul lor se făcea un cuptor cu vatră, între cuptor şi perete era
un loc gol, ca un fel de vatră din cărămidă, iar în fund alt pat cu zdrenţe, iar pe
el, o femeie bătrână, cu faţa osoasă şi creaţă, un schelet mai mult, aşa era de
slabă şi îmbătrânită, cu un tulpan negru, de sub care curgeau pe ochi nişte laţe
sure, iar cu faţa spre mine, o altă femeie tânără îşi punea grăbită un şal pe
dânsa”.
La „una dintre cele două femei care dormeau în cotlon” sau poate către
amândouă tinerele era adus vizitatorul de tatăl acestora, care-şi părăsise
bordeiul pentru a le aduce un client fetelor pentru a câştiga… o rublă sau mai
multe.
Am scris-o şi am publicat întâmplarea – spune I. Dragoslav, „ca s-o
citească şi alţii, nu pentru imoralitatea unui părinte, ci pentru felul cum sunt
siliţi să trăiască alţi oameni pe alte meleaguri şi stăpâniri” (În Basarabia n.n.).
*
„Răzeşul”, revistă culturală, a publicat şi destulă
poezie. I. Laur („Sonet”, amicului G. Nedelea), preot
G.V. Şuşnea „Plata şi pedeapsa încep de pe pământ”; G.
Nedelea („Că te-am iubit”), Ion Dragoslav „La han la
trei ulcele”), Constantin Asiminei („Cântarea Neamului
Românesc”), G. Pallady („Amurg”), Constantin Goran
(„Rugă”), Vasile N. Dobrescu („Cu răbdare şi tutun”,
anecdotă), M.Condrea („Fariseu şi vameş”), Cezar
Cristea („Iisus”), Căpitan M. Cerbulescu („Doina”), A.
Mândru („Floarea reginei”), D. Craioveanu (Epigrame),
Anton Guru („Doină”), Ciprian Doicescu („Sunt
lacrimae rerum” – după Lamblas Porfiras), V. Haneş Poetul G. Pallady
290
(„Gândurilor mele”), Virgil N. Duiculescu (Sonet cu moto. „Deşertăciunea
deşertăciunilor”), Mircea Pavelescu („Idilă”), Sigfrid (epigrame), Ion Th. Ion –
Hotarele („Troiţa”), Ionel Tiplica Laur („Rondelul speranţei), George Ursu
(Sonet), Virgil Cârstescu („De ce?”), G. Coatu – Cerna („Din cântecul
dobrogenilor – colindă).
Cine erau autorii? Preotul Gh. V. Şuşnea era directorul revistei „Izvorul
Tămăduirii”, G. Nedelea, director la ziarul „Moldova” de la Bârlad (str. Căpitan
Kostache, nr. 5), preot Anton Popescu, directorul revistei „Credinţa”, G.
Pallady, după cum zicea D. Craioveanu într-o epigramă, era, era…:
„E mare lucru în lumea asta
Un bogătaş poet abil
Dar e'nlesnit că-şi poartă muza
Cu dânsu-n automobil.”

Sigfrid era mai necruţător cu omul bogat şi-i punea epitaful:

„În această groapă zace fără nume
Bogătaşul care nu e de jelit
Singura dovadă c'a trăit pe lume
Este doar atâta… faptul c'a murit!”

Tot Sigfrid adresa unui „magistrat ramolit”, care probabil nu se lăsa scos
la pensie, şi atunci!, Epigrama:
„Ce te miră vorba lumii
Spune – Nu-i aşa?
- În afară de procese
Judeci…tu ceva?”

*
Din revista „Floarea Darurilor” se republicau în „Răzeşul” şi cugetări,
semnate N. Iorga. Una din ele: „Când ţi se adună duşmanii nu te mira: e de
ajuns să urle un lup, ca să se adune toţi, - pentru pradă sau pentru puşcă”.
*
„Ţară cu minorităţi” se numea studiul semnat de N. Daşcovici, întocmit
în baza Constituţiei din 1923 şi a Tratatului cu marile puteri aliate semnat şi de
România la 9 decembrie 1919, (documentar care răspunde Legii minorităţilor
intrate în dezbaterea parlamentului nostru în anul 2005), publicat în „Răzeşul”
nr.8 din septembrie 1926.
*
„Revista noastră” nu se vinde cu numărul decât în marile centre ca:
Bucureşti, Iaşi, Chişinău, Cluj şi Cernăuţi, precum şi în capitalele de judeţ:
Huşi, Bârlad şi Vaslui. Încolo, oricine doreşte să o aibă, se va abona, trimiţând
adeziunea pe adresa… anunţa „Răzeşul” număr de număr la rubrica
„Înştiinţări”.

291
 La „Însemnări”, în numerele pe noiembrie-decembrie 1926 şi ianuarie
1927, cumulate, redacţia mândrindu-se că „îşi încheie un an de apariţie”,
regreta că „greutăţile financiare au silit-o să scoată această broşură, pentru trei
numere, în patru coli, în loc de apariţia regulată a revistei, după cum s-a făcut
aproape întreg anul” şi stăruia şi asupra altor împrejurări care i „s-au pus
duşmănoase de-a curmezişul drumului, ele fiind potrivnice unui gând bun, unei
munci oneste şi unui mare sacrificiu bănesc”.
Din modestie, redacţia nu se lansa a măsura ori cântări „aportul cultural
adus de revistă în concertul celorlalte publicaţii”, dar, mâncată de politica
timpului adăuga: „La noi, unde totul se face prin politică, şi de cele mai multe
ori şi pentru politică – a sta deoparte neînregimentat, scriind în mod cinstit şi
dezinteresat o idee morală şi o propagandă de cultură patriotică, este a încerca o
mare şi grea luptă, lucru pe care, de altfel, l-am ştiut”.
Falimentat, „Răzeşul” i-a adus mari prejudicii materiale autorului ei –
Virgil Caraivan, scria Miu Delabăseşti în ziarul „Scrisul nostru”. Când s-a
produs întâmplarea, exact, n-am aflat în documentarea, limitată de lipsa
colecţiei complete.
Păstrându-şi independenţa politică, Virgil Caraivan în mai 1932, avea să
dea viaţă, tot lunar, la „Documente răzăşeşti”, revistă regională de acte vechi,
mărturii tradiţionale şi relicve istorice, apărută fără un „Cuvânt de început”,
fără o explicaţie la ce s-a întâmplat cu „Răzeşul”, ci doar cu o… „lămurire” la
rubrica „Diverse” de la sfârşit de revistă, unde aflăm că: „începem să tipărim
aceste „Documente Răzăşeşti” cu gândul că facem o lucrare utilă”, ea fiind
„fructul unor străduinţe îndelungate”.
Tot ce a făcut Virgil Caraivan a fost rodul străduinţelor sale şi a
prietenilor pe care i-a preţuit, atrăgându-şi-i şi colaborând cu ei.
Societatea culturală „Virgil Caraivan” din satul Peicani – Fălciu se
intitulează relatarea de la rubrica „Diverse” din revista „Documente Răzăşeşti”,
care apărea la Bârlad în noiembrie 1932.
„În ziua de 27 august 1932 s-a inaugurat în satul Peicani, cu mult
entuziasm tineresc această societate culturală alcătuită din preoţi, învăţători,
studenţi şi săteni. Preotul Anton Pârceu a făcut rugăciunea pentru început de
lucru, iar răspunsurile au fost date de corul societăţii, după care cucernicul
preot rosteşte câteva cuvinte de îndemn, felicitând iniţiatorii. Luând apoi
cuvântul patronul societăţii, scriitorul Virgil Caraivan, mulţumeşte pentru
deosebita cinste ce i s-a făcut de către aceşti intelectuali ai satelor, punând
numele său pe frontispiciul acestei societăţi. Întreaga asistenţă aclamă apoi
îndelung şi călduros când aude rostindu-se numele iubitului nostru Rege de
către patronul societăţii. Dă câteva explicaţii istorice asupra satului Peicani şi
Valea Elanului şi apoi lămureşte rostul unei societăţi culturale. Îndeamnă
tineretul să-şi clădească un local propriu şi pentru ei, dar mai ales pentru
folosinţa fraţilor rămaşi acasă – flăcăii din sat. Donează apoi societăţii 50 de
cărţi şi suma de 500 de lei. Vorbeşte la urmă V. Goanţă, învăţător, preşedintele
societăţii. În cuvinte simţite şi fraze alese, arată bucuria de care sunt cuprinşi
292
toţi tinerii şi sătenii din Peicani, cu prilejul acestei inaugurări, rod al
străduinţei tuturor celor ce voiesc ridicarea morală şi culturală a poporului.
Proclamă apoi membrii onorifici, pe cucernicul preot protopop Ştefan Cekati
din Judeţul Tighina şi pe d. preşedinte al secţiei Ligii Culturale din Chirsova –
Tighina, doi buni sfătuitori şi sprijinitori ai tinerei societăţi, donând şi dsa
suma de 500 lei societăţii pe care o conduce.
Urmează apoi frumoasa serbare populară unde s-au cântat diferite
cântece de către copiii şcolii primare din localitate.
Au luat parte la reprezentaţie domnişoarele Tiţa Giurgea, Agripina
Dumitriu şi Paciţa Petcu, precum şi tinerii învăţători şi studenţi: V. Goanţă,
Gh. Goanţă, D. Marin, V. Nistor, Gh. Surdu, I. Popa, I. Moldoveanu, A. Popa
şi Th. Uja.
Serbarea a fost gratuită, cu succes moral satisfăcător. Seara a urmat
obişnuita petrecere cu dans a tineretului”.
*
„Povestitorul Virgil Caraivan s-a născut în satul Şuletea, judeţul Fălciu,
la 7 februarie 1879. Şcoala primară a urmat-o în satul natal unde a avut
învăţător pe decedatul său părinte Neculai Caraivan, fost dascăl timp de 30 de
ani în susnumitul sat. A terminat apoi gimnaziul real „M. Kogălniceanu” din
Bârlad, completând liceul în Piatra Neamţ în anul 1900. În toamna aceluiaşi an
s-a dus în Bucureşti şi s-a înscris la Universitate, urmând dreptul şi filologia.
Acolo în seminarul de psihologie al domnului profesor C. Rădulescu-Motru a
prezentat prima sa lucrare intitulată „Ritul muncii în poeziile populare,”care s-a
publicat în „Noua revistă Română” din iulie 1901 – date luate de Micu
Delabăseşti din „Calendarul Literar şi artistic pe 1909”.
În anul 1903, ajutat de câţiva prieteni, scoate ziarul studenţesc
„Tribuna”. Cu începere din noiembrie 1904 colaborează la revista
„Semănătorul” de sub direcţia profesorului Nicolae Iorga, sub îndrumarea
căruia a lucrat cel mai mult timp, fiindu-i un colaborator dintre cei mai devotaţi.
Apoi contribuie deseori cu bucăţi literare la revistele „Floarea Darurilor”,
„Neamul Românesc”, „Luceafărul” din Ardeal, precum şi la mai toate ziarele şi
revistele din Capitală, din acel timp, luând, de asemenea, parte la toate
mişcările culturale care au pregătit sufletul românesc pentru marele proces la
care am asistat în timpul din urmă.
Din revista „Răzeşul” numărul unu, p.38, vedem că Societatea
Scriitorilor Români, înfiinţată în 1908, s-a făcut mai mult prin străduinţa sa.
Şi-a tipărit primul volum de poveşti şi snoave intitulat „La şezătoare” în
editura „Minerva” în anul 1907, având în fruntea volumului o prefaţă semnată
Nicolae Iorga. Au urmat apoi volumele: „Movila Roşie”(povestiri, schiţe,
amintiri); „La gura sobei” (poveşti şi snoave), „Poveşti de pretutindeni”
(traduceri din folclorul lumii); „Basme şi legende streine”(traduceri din
folclorul lumii); „Domniţa Ilina” (poveşti); „O noapte de mai” – traducere din
N.Gogol; Alte volume în bibliotecile de popularizare ca: Poveşti, snoave,

293
Aliman Voinicul (poveste), Poveşti franceze (traduceri), Poveşti corsicane
(traduceri), Bătălia de la Mărăşeşti (povestire eroic-naţională).
În 1926 scoate revista „Răzeşul”, unică în felul ei, care după un an de
existenţă a trebuit să-şi înceteze apariţia, cauzând mari pierderi materiale
directorului ei.
Acum scoate o revistă de specialitate istorică intitulată „Documente
Răzăşeşti”.
Marea şi importanta publicaţie franceză „Annuaire General des Lettres”,
care apare la Paris – rue de Minomesnil 7, în ediţia din 1932, între marii
scriitori ai lumii îl citează şi pe povestitorul Virgil Caraivan. De o asemenea
cinste se bucură şi poetul G. Tutoveanu – un confrate în ale scrisului al
povestitorului nostru.
…Credem că este de datoria noastră de a aminti că a fost unul din
ofiţerii de rezervă care şi-a făcut în mod strălucit datoria în marele război, fiind
rănit, decorat şi avansat. Suntem în drept să sperăm că graţie unor împrejurări
mai fericite – poate reapare din nou revista culturală „Răzeşul”, a cărei operă a
fost împiedecată de lipsa mijloacelor materiale”.
(C. Micu Delabăseşti, din „Glasul nostru” nr. 20-22, 15 septembrie –
15 octombrie 1932, foaie culturală cu informaţii şi îndrumări
pentru popor, comuna Băseşti, judeţul Fălciu).
*
Evaluări pe tema datei constituirii Societăţii Scriitorilor Români oferă şi
Victor Durnea în numerele 2 şi 3 din „Revista Română”, iunie şi octombrie
2005. Pentru noi însă rămâne data de 28 aprilie 1909, ziua când s-a constituit,
aşa cum o spun mulţi autori şi publicaţii de prestigiu. Rămânând alături de
Theodor Vârgolici care pledează pentru 28 aprilie 1909, subscriem şi alte
argumente. În ziarul „Universul” din 22 septembrie 1908, D. Telefor îşi
aminteşte de încercările lui N. Pătraşcu de a înfiinţa o societate a scriitorilor
pentru care s-au tipărit şi statutele, dar pruncul nu a avut zile pentru că
iniţiatorul, în loc de societate şi-a făcut casă! Despre o altă societate a
oamenilor de litere, „cu domnul Cincinat Pavelescu în frunte, care a trăit puţin
şi s-a desfiinţat la întemeierea Societăţii Scriitorilor Români”, după cum
consemnează în „Un mic istoric” O. Teleor în Buletinul Societăţii.
Mărturie stă şi scrisoarea lui Mihail Sadoveanu, scrisă la 16 septembrie
1909:
„Iubite Domnule Caraivan,
Comitetul de iniţiere care a lucrat în săptămâna cât ai lipsit din
Bucureşti, a vrut să se pună în legătură cu dta însă nu a ştiut unde sălăşluieşti,
de aceea ai rămas străin oarecum de înfiriparea Societăţii – pe care ştim că şi
dumneata o doreai mult.
Când ne întâlnim, se vor drege toate şi vom face şi socotelile de care
vorbeşti.
Primeşte salutări,
Ss Mihail Sadoveanu
294
 După cum se ştie, cei doi întâlnindu-se şi-au predat socotelile privind
Societatea Scriitorilor Români.
Între timp, după cum se ştie, publicaţiile au subliniat cele două
evenimente: 28 aprilie 1908 şi 2 septembrie 1909. Să reamintim ce scria în
„Universul” nr. 116 din 29 aprilie 1936 Lucian Predescu:
„Calendarul istoric şi literar – 28 aprilie 1908, poeţii St.O. Iosif şi D.
Anghel fac parte dintre membrii fondatori ai S.S.R., iar când comitetul S.S.R.
se constituie, Anghel şi George Ranetti sunt aleşi vicepreşedinţi”.
Tot în „Universul” nr. 186 din 8 iulie 1936, scriitorul Radu
Cosmin care a vorbit din partea S.S.R. la dezvelirea bustului lui C.
Pavelescu spune între altele:
„A fost unul din fondatorii S.S.R., ba şi preşedintele ei”.
Argumente în acest sens găsim şi în „Săptămâna”, scrisă de
George Panu, în „Junimea literară” de la Cernăuţi, în…
*

Revista Satelor
Revista Satelor apare la 1 februarie
1910, odată pe lună, sub conducerea unui
comitet, redacţia şi administraţia în comuna
Bohotin, judeţul Fălciu, tipărită în Huşi la
Tipografia C.S. Leţcae, format carte, în 16
pagini.
Era o revistă mai ales a învăţătorilor
„născuţi în sate, crescuţi între săteni şi-acum trăitori laolaltă cu dânşii” –
spuneau prefaţatorii.
„Astăzi credem c-a venit ceasul să ne plătim datoria către acei ce
s-au străduit pentru noi, către părinţii şi fraţii noştri, punând în preţ valorile
comorii lor, şi, cu speranţă, ei îi chemau pe toţi care sunt ca şi dânşii, să lase
la o parte interesele proprii şi să vină alături, pe ogorul binelui obştesc; la
valorificarea trecutului”, scriind revista.
Revista destinată satelor, după cum îi era numele, promova „ideea
naţională”, colabora la opera de educaţie naţională, insistând asupra
foloaselor învăţăturii; se referea la raporturile dintre „Mamele şi copiii”,
punea în faţa cititorilor apropierile ori distanţele dintre comerţul la import şi
export, explica de ce e necesar să producem şi să vindem mai mult, făcea
educaţie cu privire la industria casnică dar şi cum trebuie să se poarte
primarul şi notarul cu cetăţenii din localitate.
Nu lipsea folclorul („La horă la noi”), poezia de dor („Du-mă
dorule!”), de dragoste aprinsă („Scrisoarea”), vorbele înţelepte, cronica

295
timpului – despre teatru, bibliotecă şi carte – „mărunţişuri” pentru
colaboratori dar şi „mărunte” pentru abonaţii revistei.
Familia era considerată stâlpul operei de educaţie naţională a
bohotinenilor şi nu numai. Pagini cu folos erau încredinţate explicării unei
instituţii de tip nou: Societatea cultural-economică „Ţăranul Român” din
Răducăneni, înfiinţată la 1906 şi în comunele Bohotin şi Moşna.
Semnau N.N. Tiron, N.T. Mocanu, Ion Rusu, S. Diaconescu,
Colibaş, Ion Corbu, A. Flueraşu, C.Gh. Damaschin, cadre didactice.
Atunci, ca şi astăzi, păcat că fondul documentar consultat l-au format
doar primele trei numere ale „Revistei satelor”.
*

Societatea cultural-economică „Ţăranul Român” a contribuit la

înfiinţarea cooperativei „Valea lui Vodă”, din comuna Moşna, la cumpărarea de
către Casa rurală a moşiei Răducăneni pentru a fi arendată şi apoi vândută
locuitorilor constituiţi în obşte. Au fost îndrumaţi locuitorii din Colţii Cornii să
se grăbească cu construirea bisericii din satul lor, iar la Gura Bohotin preotul
Gh. Dumitrescu a început şi el, cu concursul obştei, zidirea altei biserici. S-au
înfiinţat biblioteci la şcolile din Bohotin şi Gura Bohotin, iar băncile populare
din Moşna şi Răducăneni au fost de ajutor sătenilor pentru o mai bună
prosperitate.
*

România Nouă
România Nouă, numărul 2, din 15
iulie 1930, îşi deschidea cele 2 pagini cu
fraza: „Înfrângerea domnului Vintilă
Brătianu şi a celorlalţi rătăciţi este
triumful Partidului Naţional-Liberal, condus cu înţelepciune de Preşedintele
său dl. Gheorghe I. Brătianu. Trăiască dl. Gheorghe I. Brătianu”.
Urma editorialul „Dl. Gheorghe Brătianu şi ideea monarhică” –
semnat de Alexandru Bendorf, în care se explica cum, atunci „când d. Gh. I.
Brătianu, fiul nemuritorului I.I.C. Brătianu, a luat cuvântul la Cameră şi a
strigat cu voce patetică: „Trăiască Regele Carol II!” – el a săvârşit un act
istoric”… „vocea lui era o lacrimă pe care tatăl o lasă să treacă prin inima
fiului”, pentru că I.I.C. Brătianu l-a iubit adânc pe principele Carol şi
monarhia.
„Monarhia implică continuitate, stabilitate, responsabilitate. Ea apără
libertatea, pe cei mici contra celor puternici, respectă Constituţia şi la vreme
de pace Suveranul se gândeşte la totul, nu uită nimic. El încurajează artele,
literatura, ştiinţele şi râvneşte ca agricultura să fie înfloritoare, pentru ca
prosperitatea să crească.
296
 Tot ce interesează industria, îl interesează şi pe El”…
„…Omul care a combătut în şanţurile de la Oituz, nu putea să aibă o
altă atitudine” – se nota într-un alt material intitulat: „Organizaţiile naţional-
liberale din judeţul Fălciu” în care se mai spunea: „Viitorul e cu dl Gheorghe
I. Brătianu nu numai pentru că e tânăr, dar şi pentru faptul că a dat dovezi de o
capacitate politică cu adevărat excepţională”.
Comunicatul Partidului Naţional-Liberal – organizaţiilor din judeţul
Fălciu, învedera: „capitularea extra-rapidă a dlor Vintilă şi Duca e o dovadă
că nu se poate avea siguranţă în aceşti oameni care oricând pot reveni şi îşi
pot din nou schimba atitudinea.”
„Cine vine cu noi, vine la picioarele Tronului şi salvează în acelaşi timp
viaţa partidului în plină criză”, notau în „România Nouă!” partizanii lui Gh.
I. Brătianu.
„Mari manifestaţii politice” este un titlu sub care se vorbeşte despre
întrunirile Partidului Naţional-Liberal de la Constanţa, Iaşi şi Ploieşti.
„Întrunirea de la Iaşi s-a transformat într-o grandioasă manifestare
politică a Moldovei liberale. Au participat membrii delegaţi din judeţele:
Dorohoi, Botoşani, Suceava, Vaslui, Tecuci, Tutova, Piatra Neamţ, Bacău,
Fălciu, Bălţi, Soroca şi Chişinău”.
În „Ipocrizie şi inconsecvenţă” se relatau frământările politicii de la
vârf: la 7 iunie, când corpurile legiuitoare erau convocate în Adunarea naţională
pentru ziua de 8 iunie şi proclamau pe prinţul Carol ca rege al României
întregite, Vintilă Brătianu declara că s-a produs un eveniment de o gravitate
excepţională, iar d. Duca că se dezonorează dacă ar primi soluţia propusă, care
e o aventură primejdioasă; partizan al actului de la 4 ianuarie, Vintilă Brătianu
publică manifestul prin care arată că venirea Prinţului şi proclamarea sa ca rege
ar fi o lovitură de stat; d. Duca, la 15 iunie, schimbă macazul şi declară că PNL
recunoaşte starea de fapt; Vintilă Brătianu, împins de acţiunea lui Gh.I.
Brătianu, se gândeşte şi el să-şi schimbe atitudinea, dar, fără curaj, se hotărăşte
să lase conducerea partidului dlor Duca, Argentoianu, Anghelescu şi-şi fixează
plecarea la 5 iulie la Vichy, cu speranţa că regele va accepta de la prietenii săi
schimbarea proiectată pe care nu voia să o prezinte personal.
La 21 iunie însă, Vintilă Brătianu, îngrijorat de mişcările de succes ale
lui Gh. Brătianu, se hotărăşte să reia raporturile cu Coroana. Şt. Tătărăscu dă
primele semne de închinare a vintileştilor în faţa regelui. La 27 iunie Vintilă
Brătianu este gata să demisioneze, dar se răsgândeşte, oprit de familie. Cere
audienţă la rege pe care şi-o tot amână. I-o iau alţii înainte. Neseriozitatea şi
inconsecvenţa îi joacă feste… Bucureştenii îl huiduiesc. Opinia publică îl
judecă. Gh. I. Brătianu acţionează pe mai departe…
În acelaşi număr de ziar este lansat zvonul formării unui guvern de
concentrare, sub preşedinţia unei persoane în afara partidelor politice, din care
Gh. I. Brătianu va deţine, probabil, ministerul de interne…
„România Nouă” din 15 februarie 1931 publică articolul „Omul faptei”
în care Alex. Bendorf scrie că „Providenţa ne-a trimis pe regele mult aşteptat”
297
în ceasul al 12-lea, dar „Regele aşteaptă un om… Omul aşteptat de rege nu
poate fi decât dl. Gheorghe I. Brătianu” pentru că, completa Constantin
Asiminei într-un alt articol „ trebuie un guvern de gospodari”.
Drumul de gospodărire a ţării urma a se hotărî la Consfătuirea pe ţară
din 15 februarie, unde, la Bucureşti, dl. Gh. I. Brătianu îi chema în consfătuire
de lucru pe toţii şefii de organizaţii din ţară, zicea ziarul.
Cum guvernul naţional-ţărănesc era la putere (guvernările naţional-
ţărăniştilor n-au fost de lungă durată: 10 noiembrie 1928 – 7 iunie 1930; 13
iunie – 10 octombrie 1930; octombrie 1932 – ianuarie 1933 n.n.), deşi „sunt
aproape 3 ani de când dl. Iuliu Maniu declara „că îşi ia singur răspunderea
guvernării”, iar ţara a decăzut, se făcea dovada dezastrului; litrul de vin la Huşi
a scăzut la preţul de 5 lei, iar taxa pe aceeaşi cantitate se percepe la valoare de
12 lei”; pe linia C.F.R. – Crasna – Huşi, din „spirit de economie”, gările s-au
transformat în halte, deservite de un şef de haltă şi un acar, fără a mai încărca
cereale, lemne, mărfuri, călători şi bagaje, poştă şi telegraf, şeful de haltă
rămânând să salute trenul când vine şi pleacă – sublinia Anton Constantin în
articolul intitulat „Cum înţeleg căile ferate să facă economii”.
La alegerile parţiale, alegătorii au continuat a vota cu guvernul, alţii cu
Generalul Averescu; la liberali – voturile împărţindu-se între vechii şi noii
liberali, cei cu Gh. I. Brătianu câştigând voturi importante, mai ales la Putna şi
în Teleorman, unde Al. Valjean şi C. Toma îşi onoraseră prietenia de idei cu
noul om politic.
„România Nouă” la început avea formatul 32/47 cm, se tipărea la Tipo
„Baiadera” Huşi, cea din februarie 1931, tot în 2 pagini, avea formatul 39/58
cm şi se tipărea la Tipografia şi librăria Gheorghe
Cherchez, strada Ştefan cel Mare nr. 38 Huşi; director
Alexandru Bendorf. La Camera de comerţ şi industrie,
Circumscripţia Huşi gazeta „România Nouă” figura
înscrisă şi autorizată cu nr. 238/1931, înregistrată la nr.
384 din 14 octombrie 1931 – proprietatea lui Alexandru
Bendorf, farmacist, născut la Huşi în anul 1880.
Redacţia şi administraţia Huşi, strada Ghica
Vodă nr. 16. Era un ziar politic şi economic. Ziarul
anunţa şi apariţia unor rubrici religioase, agricole,
medicale, pretinzându-le colaboratorilor să respecte doar
o condiţie: totul trebuie spus scurt, în stil lapidar, pe Gh. I. Brătianu
maximum o jumătate de coală de hârtie, scrisă numai pe o singură faţă.
În fiecare an numerotarea foilor începea de la nr.1. Avea ca subtitlu:
„Organul Partidului Naţional-Liberal de sub conducerea dlui Gheorghe I.
Brătianu”.
Ziarul era în dispută de idei cu periodicul „Poporul”.
Preţul abonamentului era diferit: 200 lei anual pentru profesii libere; 100
lei anual pentru profesori şi militari; 60 lei anual pentru săteni.

298
 Gheorghe I. Brătianu este creatorul dizidenţei Partidului Naţional
Liberal, creatorul în 1930 a aripii georgiştilor (n. 1898).
*

Santinela ortodoxă
Santinela Ortodoxă este revista care apărea la Vaslui în perioada
1934-1939, similare sorei ei de la Bârlad „Păstorul Tutovei”, realizată de
Asociaţia preoţilor tutoveni.
(Din Anuarul Eparhiei Huşilor pe anul 1938, p. 300)
*

Săptămâna
Săptămâna nr. 1 apare la Huşi la 1 ianuarie 1934. În chiar primul său
număr, semnalăm un entuziast elogiu adus lui Constantin Stere, numit
marele cetăţean al lumii pentru ideile sale internaţionaliste. De semnalat, la
„Cronica externă” o ştire referitoare la URSS: „La toate aceste zvârcoliri
ale lumii înconjurătoare Rusia Sovietică priveşte pasivă, votându-şi un nou
plan cincinal de lucru, care – spun ziarele sovietice – va da roade cu mult
mai bune”.
(Din revista „Zorile” nr. 1/1975, p. 29).
*

Sfatul Poporului
„Sfatul Poporului, ziarul cu numărul 21 şi-a reluat apariţia de trei ori
pe lună, de astă dată sub direcţia domnului Const. I. Dinescu, avocat, cu
redacţia în strada Cuza Vodă”, titra ziarul „Huşul” din 26 iulie 1910.
„Cunoscută fiind simpatia de care se bucură dl. Dinescu, atât ca fost
director al prefecturii, cât şi ca persoană corectă, publicul din oraş şi judeţ
va şti să-i dea concursul dorit prin justele aprecieri”, spera ziarul „Huşul”.
„Noi din parte-ne îi dorim izbândă bună şi reuşită deplină în cugetările
sale”, îl asigura confratele local.
*
Despre ziarul „Sfatul Poporului” se fac menţionări şi în „Revista
satelor”, apărută la 1 februarie 1910 la Bohotin.
*

Steaua
Steaua apare la 15 ianuarie 1912,
de două ori pe lună, sub conducerea unui
comitet, redacţia şi administraţia în
comuna Răducăneni, judeţul Fălciu, la
domnul N.N. Tiron, avocat.
299
 Formatul 32/48 cm, în patru pagini, tipărit la Tipografia „Dacia” D.
Iliescu, strada Golia Iaşi.
Gazeta apare când „timpurile sunt anormale”, pentru că partidul aflat
în opoziţie „şi-a îndepărtat de la cârmă pe temei de animozitate şi rivalitate
prezumţioasă, tocmai în clipa când neamul întreg are nevoie de fiecare fiu
al său” – şi ea, gazeta – era chemată să lupte ”împotriva urii personale, a
lipsei de încredere în puterea neamului, împotriva asociaţiilor de interese
particulare pentru exploatarea intereselor generale, împotriva ambiţiilor
deşarte, a nepotismului şi favoritismului, împotriva precăderii nemeritului şi
averii”, astfel ca, „la lumina ideilor şi programului nou pentru liberali”, să
câştige lupta politică.
Ziarul prezenta la rubrica „Oameni şi fapte” personalitatea luminoasă
a lui Em. M. Porumbaru, şeful Partidului Liberal din judeţul Fălciu, iar în
articolul „Situaţia politicii liberale din judeţul Fălciu” însăşi optica ziarului:
nu se putea vorbi de o organizaţie liberală la Fălciu, ci de o seamă de
grupuleţe: Cişman, Lupu, Dobreanu, Gheorghiu – unii cu numărul, alţii cu
cultura ori averea. Lupu a vrut să dea preponderenţă culturii şi l-a învins
numărul; Corbescu a încercat să impună averea dar a trebuit să cedeze
culturii.
De aceea, credea gazeta, Cişman, Lupu, Vârlam, Tiron, Dobreanu,
Dinescu, Gheorghiu, Bendorf, Teodor, Radu, Chiriţoi, Fluor sunt acei de care
d. Porumbaru va trebui neapărat să ţină seama, dacă vrea ca Fălciul să
realizeze, într-adevăr, o organizaţie liberală puternică.
Militând pentru un colegiu liberal unic, ziarul îndemna la colaborare
între Lupu, Cişman, Gheorghiu şi toţi la un loc, fiecare fiind o mare valoare
pentru partidul naţional liberal la Huşi.
Însuşi dr. I. Munteanu care, aparent, era retras din politica militantă şi
era împotriva colegiului unic, este „o mare valoare de care trebuie să se ţină
seama, dacă ar fi dispus să revină în luptă” – spunea împăciuitor, autorul
articolului.
Era perioada în care ziarul scria tot mai insistent: „opoziţia unită, în
campania de răsturnare a actualului guvern, a ţinut întruniri publice în oraşele
Craiova, Severin, Ploieşti, Bacău, Buzău, Târgovişte, Giurgiu, Slatina, Brăila,
Piteşti şi Galaţi unde a vorbit Tache Ionescu”.
Întrunirea opoziţiei din Huşi avusese loc în după amiaza zilei de 23
februarie, unde au vorbit: N. Cişman, fost senator, Gh. Vântu, profesor şi fost
defensor eclesiastic - împotriva grupării lui P.P. Carp.
Din Răducăneni se opuneau întâlnirii opoziţiei şi hotărârilor ei: N.N.
Tiron, Gh. I. Radu, Iosif Fluor, P. Platon, C. Gh. Damaschin, V.
Constantinescu, C. Grigoraş, C. Constantinescu, D. Surpanu.
„Steaua” din 1 martie 1912 anunţa că în conducerea comitetului care o
redacta făceau parte: Neculai N. Tiron, Gheorghe I. Radu şi Iosif Fluor.

300
 La 1 aprilie „Steaua”apărea sub conducerea doar a domnilor Gh. I Radu
şi Iosif Fluor. În acelaşi număr, gazeta făcea un bilanţ al activităţii sale la cel de
al şaptelea număr, iar la cel de al optulea, la 1 mai 1912, în manşetă, se publica
ştirea: „Cu numărul viitor, „Steaua”, care a rămas sfioasă şi tremurătoare într-
un timp, devine gazeta Cercului de studii sociale al Partidului Naţional Liberal
din Fălciu, îşi măreşte formatul şi-şi strămută sediul redacţiei şi
administraţiei sale în Huşi, „ce nu este nici măcar capitală de judeţ”, la
domnul avocat Constantin I. Dinescu, secretarul comitetului”.
În articolul intitulat „După patru luni”, N.N. Tiron făcea bilanţul
activităţii gazetei care îşi realizase scopul propus la începutul drumului său:
forţele politice erau adunate la un loc – „bătrânii ca N. Cişman, C. Emandi, D.
Harnagea, Gh. V. Cireş, Căpitan Mustea, Căp. Petrescu, I.T. Ursuceanu şi
tinerii Aurel Vârlam, C.I. Dinescu, Gh. I. Radu, Iuliu Dragomirescu, A.
Bendorf, Iosif Fluor, M.Gh. Chiriţoi, D. Hobincu, I.V. Constantinescu, Gh.T.
Teodor etc. Meritul era al tuturor”.
Câteva din rubricile ziarului de la Răducăneni: „Oameni şi fapte”, Din
şagă”, „Cuvinte înţelepte”, „Coloana literară”, „Cronică economică”,”Cronică
medicală”, „Notiţe”, „Veşti”, „Epigrame”, „Literatură”, „Cronica feminină”,
„Însemnări”, „Administraţia conservatoare în Fălciu”, „Scrisoare deschisă”,
„Din zborul gândurilor”, „Note”, „Dintr-o strună”, „Cărţi bune de citit”, „Viaţa
politică în satele noastre”, „Cronica eclesiastică”, „Noi şi ei”, „În lumea celor
fără de noroc”, „Din colţul meu”, „Versuri” – în special de Gh.G.S.
Semnături în ziar: N.N.T., N.N.Tiron, Gh.I.Radu, Gh. Th. Th, E.
Duhovnicu, Ec. D.C., Const. Gh.Damaschin, I.M. Scurtu, G.M. Corbescu, C.I.
Dinescu, A. Bendorf, Gh. Vedeadâncu, Carmen Sylva.
*
Într-un număr al său „Steaua” de la Răducăneni vorbea despre „harnicul
şi neobositul D.C. Goean, ctitorul bisericii din Bazga, care acum înjgheba cele
necesare pentru construcţia şi a unei şcoli cu trei săli de clasă şi o sală anume
pentru lucru manual, dar şi cu locuinţe pentru diriginte şi atenansele trebuitoare.
Se aştepta punerea pietrei de temelie a şcolii primare rurale Dimitrie C.
Goean din Bazga.
*
În numărul din 1 aprilie 1912 „Steaua” înscria în prima pagină vestea
morţii lui Petre Liciu.
„…Marele artist şi cetăţean care a fost Petre Liciu, nu ne mai face să
plângem ori să râdem, nu ne mai taie calea să ne spună o vorbă bună ori un
sfat cuminte, nici nu ne mai hrăneşte cu speranţa unei noi creaţii”…
Despre „funeraliile lui Petre Liciu”, gazeta vorbea în pagina a treia:
„la funeralii, au vorbit Ion Bacalbaşa, directorul general al teatrelor, scriitorul
Emil Gârleanu, I. Lambru din partea Ligii pentru unitatea culturală a tuturor
românilor, d. Livescu din partea actorilor Teatrului Naţional din Bucureşti, d.
State Dragomir din partea Teatrului de la Iaşi…

301
 Registrul de condoleanţe a fost acoperit de mii de iscălituri: I.I.C.
Brătianu, şeful Partidului Naţional Liberal s-a dus în persoană la locuinţa d.
G.Liciu, îndureratul părinte, şi i-a exprimat părerile sale de rău pentru
pierderea marelui artist, fiul său Petre Liciu.
S-au primit telegrame de condoleanţe din partea celui mai mare artist al
Italiei Ernette Novelli, din partea ilustrului scriitor De Sanetis, a sculptorului
Romanelli etc.”, informa ziarul.
Neîntrecut în mânuirea condeiului, Mihail Sadoveanu scria în „Unirea/
Die Eintracht”/ Cernăuţi, în decembrie 1919: …„Liciu, fiul Iaşului ş-al
Moldovei, care urcase în prima tinereţe munţii noştri şi văzuse pământul
bucovinean cu „amară mâhnire”, cu mâhnirea pe care am moştenit-o de la
părinţii noştri, s-a gândit în anii aceştia din urmă că are o datorie. A lăsat
într-o vară Bucureştii, care i-a răsplătit de atâtea ori cu furtunoase aplauze o
muncă încordată” de ani şi ani pe scena Teatrului Naţional, ş-a trecut cu
tovarăşi de artă în oraşele bucovinene.
Numai cei care au trecut în împrejurări asemănătoare printre românii
de acolo, dornici de cuvânt frăţesc, pot să-şi facă o închipuire de drumul
triumfal al lui Liciu, şi de înflăcărarea pe care a stârnit-o.
Preoţi, învăţători şi gospodari fruntaşi, bătrâni împovăraţi de anii grei
şi mame cu prunci la sân, vin cu căruţele de prin sate de aproape şi de departe
şi în oraşul plin de străini e o descălecătoare nouă parcă, o înflorire de straie
albe. Şi într-o sală oarecare, puţin încăpătoare, „cinstiţii oaspeţi” sunt
ascultaţi cu încordare, cu nesaţiu, c-o bucurie şi c-o dragoste care luceşte în
toate privirile. Aplauze şi izbucniri de glasuri, cuvinte mişcate, luciri de
lacrimi, subliniază cuvântul românesc, cultura fraţilor liberi.
Se stârneşte în mulţimea înţesată o aţâţare ca de suferinţă, ceva dincolo
de plăcere şi de bucurie… Noi nu putem simţi aşa ceva decât acolo. Numai în
aşa momente îţi poţi da seama cât apasă asupra sufletului unui popor, în
tăcere, o cultură străină, c-o altă limbă, cu alt suflet. Un ceas ca acesta e o
regăsire bruscă, violentă; e o clipă de bucurie, peste care însă se aşterne ca o
umbră tragică; se amestecă în ea amintirile trecutului, negura prezentului,
nesiguranţa viitorului…
Petre Liciu a dus în Bucovina neuitatele lui creaţii
din „Viforul”, din „Nepoftitul” şi „Lipitorile satului”. A
înfăţişat şi pe doctorul Şmil, şi câteva personagii din
opera lui Caragiale. Despre arta lui e de prisos să mai
vorbesc: Liciu a fost un mare artist. Vreau să spun numai
că în Bucovina, el a dus ş-o inimă caldă de frate. Petre
Liciu nu s-a dus în Bucovina atât ca actor, cât ca om care
înţelegea că are de îndeplinit un apostolat…
Liciu a avut durerea, dragostea aceasta:
bucovinenii au simţit-o vibrând în el, de aceea niciodată Petre Liciu

302
nu-l vor uita! Umbra lui fină va rătăci multă vreme prin Ţara fagilor, printre
fraţii pe care i-a cercetat cu dragoste, printre morminte lângă care s-a
înduioşat”.
(Din „Bucovina în reportaje de epocă – antologie, argument şi note de Doina şi
Liviu Papuc”, Editura Alfa Iaşi, 2000).
Petre Liciu (1871-1912) a făcut parte din generaţia artiştilor care au
văzut departe…
În afară de „Viforul”, „Nepoftitul” ori „Lipitorile satului”, el s-a
manifestat scenic în Shylok din „Neguţătorul din Veneţia” de Shakespeare, Don
Cezar din „Ruy Blas” de Victor Hugo. A făcut dramă şi comedie, apostolat
scenic, ca şi în viaţă.
*

Steaua
Steaua, foaie a Partidului Naţional-
Liberal, apărea la Huşi odată pe
săptămână, sub conducerea unui comitet,
la 27 mai 1912, când era la al 12-lea
număr. Ea venea la Huşi de la Răducăneni, unde apăruse până la numărul 8.
când anunţase că începând cu numărul următor, devine gazeta Cercului de
studii sociale al Partidului Naţional Liberal din Fălciu; îşi măreşte formatul
la 39/57 cm şi-şi strămută redacţia şi administraţia în Huşi la dl avocat
Constantin I. Dinescu, secretarul comitetului.
În articolul „Un gest, o lămurire şi un apel” se explica faptul că la 29
aprilie, în „casa respectatului şi neclintitului luptător N. Cişman, şi sub
preşedinţia sa, mânaţi de ideile liberale, puse în valoare mai ales de la 1907
încoace împotriva disensiunilor, se făcea apel la toţi care se numeau liberali să-
şi dea mâna frate cu frate şi să vină sub acelaşi acoperiş comun”…
Într-un editorial „Datoria noastră”, redacţia spunea cititorilor că ţara se
află în ajunul reformei electorale, când, pe baza unei noi Constituţii, legea va da
liber votului secret, direct şi egal, iar partidul chema la viaţă publică toate
straturile societăţii, dar alegători cu convingeri nu numai entuziaşti.
În acest scop s-a înfiinţat în capitala judeţului un cerc de studii care a
hotărât şi „scoaterea acestei gazete care ne dă putinţa să păstrăm neîncetat
contactul cu cetăţenii”.
Se publica pe o întreagă pagină „Înfiinţarea cercului de studii al
Partidului Naţional Liberal din oraşul Huşi şi judeţul Fălciu” cu referire la:
istoricul partidului, constituirea, numele membrilor fondatori şi aderenţi,
procesul verbal de constituire, procesul verbal de alegere a comitetului de
conducere, statutele etc.
Important era că din rândul fondatorilor şi aderenţilor făceau parte
persoane care nu întotdeauna stătuseră alături: N.M. Cişman, N. Lupu, Const. I.
Dinescu.
303
 Constantin I. Dinescu era cel care condusese la Huşi ziarul „Sfatul
Poporului”, dar şi „Steaua” de acum, venită de la Răducăneni.
Unii dintre cei care se socoteau fondatorii Partidului Naţional Liberal
de la Huşi erau înscrişi şi activau în Liga pentru apărarea activităţii sociale la
sate, înfiinţată de marele şi sincerul democrat Spiru Haret, fost ministru de
instrucţie şi întemeietorul şcolii rurale: N.M. Cişman, dr. Lupu, A. Varlam, Gh.
Radu, Al. Bendorf, I. Dragomirescu, Gh. C. Vântu, C.N. Emandi, N.N. Cişman,
C. Dinescu, N.N. Tiron, dr. Sp. Hobincu, I. Fluor, Gh. T. Teodor, dr. N. Lapteş,
C. Damaschin, P.Platon, M. Chiriţoiu, Al. Mustea, Gh. V. Cireş, I.V.
Constantinescu, Gh. Mihăilescu, I. Ursuceanu ş.a.
Uneori cei de la „Steaua” cădeau în visare: considerând râurile drept
„drumuri mergătoare”, ei militau pentru „navigabilitatea Prutului”, se gândeau
la prelungirea căii ferate de la Huşi „către Drânceni, dacă nu şi spre Fălciu”, la
construcţia de vile, la o „sală de hidroterapie şi un cazinou la Dobrina, la
împădurirea terenului de la „Drig” pentru „ca oraşul să fie ferit de curenţii de
aer”, să nu se mai taie nici un copac din pădurea Dobrinei, să se facă alte
plantaţii, să se îngrijească grădinile şi florile, pentru ca Huşul să fie într-adevăr
Karlsbadul Moldovei, o staţiune balneară…
Cu ani în urmă la 1874, în Adunarea Deputaţilor din luna ianuarie
M. Kogălniceanu fusese mai realist:
„D. Lascăr Catargiu a fost proprietar la Fălciu şi sigur ştie câte opinii
s-au schimbat pentru un traseu de la Huşi la Iaşi. S-a început lucrarea unei
linii, a venit alt prefect, a schimbat traseul, ba s-a acuzat acel consiliu judeţean
că a înşelat buna credinţă a ministerului. Rezultatul e că judeţul Fălciu n-are
decât vreo 10 kilometri de şosea în jurul oraşului”, argumenta demnitarul.
Până ce visele să devină realitate, ziarul publica pagini întregi despre
„legitimele mişcări ale meseriaşilor din
Huşi”, despre „Însemnătatea Ligii pentru
ocrotirea activităţii sociale la sate”, despre
„Marele discurs rostit de Spiru Haret la Liga
„Deşteptarea”, despre „Criza de la 1899-1902
şi politica financiară a partidului naţional-
liberal – comunicare făcută de N.N.Tiron la
Cercul de studii sociale din Huşi, „Statutele
Ligii „Deşteptarea” etc.
Ocupându-se de Huşi, cu problemele
sale, se făceau comparaţii: „Populaţia
Fălciului şi a Moldovei în general”,
„Chestia şcolilor primare – comparaţie între
oraşul Bârlad şi oraşul Huşi”: „în anul
Spiru Haret şcolar 1910-1911 oraşul Bârlad avea cinci
şcoli primare de băieţi şi cinci şcoli primare

304
de fete, în total 10 şcoli cu 40 de clase şi cu 40 de institutori şi institutoare, cu
1606 copii, băieţi şi fete, în vârstă de a urma şcoala, dar numai 1361 au urmat
cursurile. Numărul elevilor din fiecare clasă revenea la 36 la Bârlad.
Oraşul Huşi avea în anul 1908-1909 trei şcoli primare de băieţi şi două
şcoli primare de fete, deci cinci şcoli primare cu 21 de clase şi cu 21 de
institutori la 1.663 de elevi buni de şcoală, din care numai 1163 înscrişi,
numărul elevilor pe clasă revenind la 55”.
Fără a se declara gelos pe bârlădeni, ziarul îndemna: „E timpul să ne
mişcăm!”
În 1912 scrisorile se cereau a fi adresate lui C. Dinescu; în 1914 – dlui
Gh.M. Teodor, avocat, str. Maior C. Teliman, conducătorul gazetei.
La alegerile din februarie 1916, Partidul Naţional-Liberal mergea la
alegerile din judeţul Fălciu cu: Emanoil Porumbaru la Colegiul I şi Gh. C.
Vântu la Colegiul II Senat, iar la Cameră cu George Andriescu şi N.N. Cişman
la Colegiul I, iar la Colegiul II cu Constantin I. Dinescu şi D.R. Rale.
Prefect al judeţului era Irimia Gheorghiu; primar era N.M. Cişman. Din
guvernul naţional-liberal instalat la 3 ianuarie 1914 făceau parte: I.C.Brătianu,
preşedinte al Consiliului de miniştri şi ministru de război, Emanoil Porumbaru,
ministru de externe, Emil Costinescu, ministru de finanţe, V. Ch. Morţun,
ministru de interne, Alex. Constantinescu ministrul Domeniilor, Alex.
Radovici, ministrul industriei, dr. Anghelescu, ministrul lucrărilor publice,
Victor Antonescu, ministrul justiţiei, I.Gh. Duca, ministrul cultelor şi
instrucţiunii publice.
*

„Steaua” din 1 iulie 1912 publica „De la Curtea cu juraţi”:

„Conu Nică, zis Palincă
S-a fost plâns la procuror
Că-i de râsul tuturor
Şi că n-a vândut secară
Ca să fie de ocară.
Deci amandea la procese
Pentru calomnie-n presă”.
(„Steaua” nr. 4)
„La 23 iunie s-au prezentat înaintea Curţii N.N. Tiron, avocat, Gheorghe
Radu, farmacist şi Iosif Fluor, avocat, toţi din Răducăneni, spre a fi judecaţi
pentru faptul că prin gazeta „Steaua” au scris că dl. Ion V. Andrian, directorul
prefecturii, în anul de foamete 1905, a distribuit ţăranilor din Stănileşti secară
stricată cumpărată de la dl. General Teleman şi că numai acestei împrejurări îşi
datoreşte postul pe care-l ocupă astăzi.
Din Curte au făcut parte ca juraţi: dnii Ion P. Popov (prim jurat), Pavel
Jecu, Vasile Agrigoroaiei, Iacob Negrescu, Enăcache Iamandi, Neculai Calciu,
I.I. Constantinescu, Mihai Nestor, I. Dragomirescu, Ion Ursulescu, dr. N.
Lapteş şi Gh.T.Teodoru.
305
 Din partea inculpaţilor au vorbit dnii Cişman şi Dinescu punând
concluzii în fond, fără a cere martori în descărcare.
Juraţii, după o scurtă deliberare, au dat în unanimitate un verdict de
achitare. Verdictul a fost citit de dl. Enăcache Iamandi.
Fără comentarii”.
*
„Directoratul lui Nică” aşa se intitula cursivul publicat în „Steaua” nr. 1
(15 ianuarie, 1912) care pornind de la articolul 183 din Legea pentru
organizarea comunelor rurale care stabilea că „Unul dintre administratorii de
plăşi de clasa I va fi delegat de Ministerul de Interne, după cererea prefectului,
a îndeplini funcţia de director al prefecturii” relata întâmplarea de la Stănileşti:
„…În 1904 când sărmana noastră ţară era în pragul falimentului, din
cauza foametei şi a crizei, s-a hotărât a se cumpăra cu anticipaţie de către stat
secară pentru ţărani, din care să-şi facă palincă, Dl. General Teleman în acel
timp avea un depozit la Stănileşti de câteva vagoane complet mucegăite şi
încolţită, care prin inspectorul comunal din acele vremuri, Nică Andrian, actual
director al prefecturii, le-a măritat ţăranilor care cu sudoare şi-au plătit în urmă
acea pomană”.
Alte amănunte veneau să documenteze articolul care explica directoratul
de mai apoi al lui Nică…
Versurile de la care pleca relatarea fuseseră, într-adevăr, publicate sub
moto „Adevărul supără”, dar în „Steaua” nr. 3 din 15 februarie 1912 la rubrica
„Dintr-o strună”.
*

Steaua
Steaua, ziarul de propagandă
politică în judeţul Fălciu al D-lui
profesor N. Iorga, şeful Partidului
Naţional şi al D-lui General Al.
Averescu, şeful Partidului Poporului.
Apărea în decembrie 1928 la
Tipografia „Baiadera”, Huşi, director
responsabil Grigore Vericeanu.
Publica în numărul 1 „Manifestul
Partidului Naţional şi al Poporului către
ţară” prin care cerea tuturor românilor
din vechiul regat, dar şi ardelenilor, bănăţenilor, bucovinenilor,
basarabenilor – şi tuturor naţionalităţilor „a da în viitoarele camere o
opoziţie destul de puternică… liberalismului obosit şi descompus”.
Orăşenii şi sătenii erau chemaţi „în numele celor doi şefi de partid,
dar şi a dlui Grigore Vericeanu, fost primar, deputat şi prefect”, ca în ziua

306
de 12 decembrie 1928 să voteze lista cu semnul steaua, în judeţul Fălciu,
pentru Cameră, pe George Taşcă, prof. universitar, fost deputat,
vicepreşedintele Partidului Naţional; Grigore Vericeanu, şeful organizaţiei
Partidului Naţional din judeţul Fălciu, George Boghiceanu, proprietar;
Nicolae Ceobanu, avocat, fost magistrat, fost poliţai, iar pentru Senat, în
ziua de 15 decembrie, pe Nicolae Enăchescu, proprietar şi podgorean.
În „Sfaturi pentru alegători”, „Lucruri care nu trebuie să se uite”, ca
şi în alte materiale din cele două pagini ale gazetei, se aduceau critici severe
partidului lui Maniu şi Madgearu, care, de unul singur, la guvernare, nu
putea face „ceea ce nici liberalii singuri nu au făcut”, pentru că doar coaliţia
Iorga-Averescu putea realiza prosperitatea ţării şi a ţăranilor”.
*
„Acum câteva zile s-a dezvăluit la Focşani bustul marelui bărbat de stat
al neamului românesc Neculai Filipescu”, scria „Steaua” şi reproducea
scrisoarea pe care i-o adresase omul politic regelui Ferdinand cu ocazia
încoronării sale ca rege al românilor, din care relatăm:
„Sire, eşti trimisul lui Dumnezeu să împlineşti visul unui neam…
Mărirea ce ţi-o urăm, sire, este: să te încoroneze la Alba-Iulia sau să mori pe
câmpia de la Turda”, gazeta preamărind modul cum vorbeau, atunci, bărbaţii
noştri.
(N. Filipescu 1862-1916 n.n.)

„El nu ţinea discursuri, ci enunţa axiome. Din frământarea grozavă ce

vuia în sufletul lui se desfăceau stângaci blocuri de imensă elocvenţă, uneori
bruscă şi frustă. Ele nu convergeau, ci striveau. Şi o sălbatecă elocvenţă scăpăra
luminoasă din năprasnica lovitură a acestei fărâme de stâncă. Asupra celor de
faţă treceau furtuni elementare, când scânteia izbutea să apară arzându-i
sufletul. Şi-a cheltuit astfel viaţa întreagă. Toată puterea lui s-a dus aşa. Sufletul
lui s-a consumat tot. El trebuia să moară după cât trăise în aceşti ani de sublimă
durere a omenirii.
Acum se odihneşte” – nota, descriind omul, Nicolae Iorga, în 1916.
Şi tot în anul 1916: „O înmormântare: a lui N. Filipescu”.
„…Am văzut un cortegiu oarecare, multă lume amestecată, puţină care
era tristă, şi mai puţină care plângea; am văzut ridicat pe umeri, în cântecele
unor copii care-şi făceau meseria, un greoi sicriu de stejar, cu inscripţii banale,
atâta am văzut.
Nu putea fi înmormântarea lui. Căci el nu putea fi înmormântat decât în
haină de ostaş, nu putea fi înfăşurat în alt giulgiu decât al tricolorului şi nu
putea fi coborât în pământ decât la sunetele tunurilor într-o seară de victorie”…
(Din „Oameni care au fost”, vol. II, p. 212-216).
*
În anii neutralităţii României (1914-1916) a fost omul care a militat
pentru intrarea României în primul război mondial alături de Antantă.
307
 *

Steaua polară
Steaua polară, revistă editată de Liceul teoretic „Lascăr Rosetti”
Răducăneni, Iaşi, apare în 2001, în numărul 2 cu un editorial „Spiru Haret –
Spiritul tutelar al şcolii româneşti”, fiind dedicat ctitorului şcolii româneşti
moderne la 150 de ani de la naştere; în cuprins o
varietate de articole şi rubrici: „Lascăr Rosetti”;
„Amintiri despre viitor” cu un motto din T.
Arghezi; „Profesorul sub semnul economiei de
piaţă” cu moto din „Jurnalul filosofic” de C.
Noica; „Prodomo” – cu versuri de Teodora Irina
Tudorache, „În exclusivitate” – Gânduri la
început de mileniu, solicitate de la prieteni ai
„Ecourilor răducănene”, de vârste diferite (18, 43
şi 54 ani), „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris”,
cu un volum intitulat „Ai vrut, Doamne” de
Elena Olariu, apărut cu sprijinul Parohiei catolice Răducăneni, „Poveşti mai
vechi şi mai noi” – cu legende şi întâmplări de pe Valea Bohotinului,
„Atelier literar” şi altul „Despre ştiinţă” – creaţii şi studii ale copiilor, dar şi
„Perle… Negre!”, gustate de cititorii tuturor vârstelor.
Steaua polară, păşind către al treilea număr, nu uită să noteze pe
ultima filă: „Ne facem o datorie de onoare din a aduce mulţumiri, acum şi
aici, măcar unora dintre cei care, sub o formă sau alta au făcut ca visul
frumos numit „Steaua polară” să continue: doamnei Georgeta Dumitru,
„ministrul” nostru de finanţe; domnişoarei Gabriela Lucan, pentru
solicitudine şi răbdare; domnişoarei Roxana Dumitru, pentru efort şi
bunăvoinţă.
Adâncă plecăciune sponsorilor noştri, prieteni de suflet, poetul
George Pîrîu şi celor aproape de el! Nu în ultimul rând, domnilor Dan
Covatariu, pentru „lecţia” de profesionalism şi Petru Grierosu, director
general al firmei „TIPOMILX”.
Tuturor celor numiţi sau, din omenească omisiune, nenumiţi,
profunda noastră recunoştinţă!”
Printre colaboratori: Andreea Coman, preot Alois Moraru, Georgeta
Savin, Florica Roca şi… mulţi elevi.
Colectivul redacţional: Ionuţ Mardare, Ionela Ungureanu, Nicoleta
Moşneguţu, prof. Doina Drăgan, Ancuţa Tarcău, Elena-Georgiana Duca,
Veronica Chirhană, Andrei Lupu, prof. Marietta Matei, Oana-Maria Olaru,
prof. Aurora Slabu.
Coordonator: prof. Nicolae Manea.

308
 *

Studii şi articole privind istoria oraşului Huşi

Este titlul volumului coordonat de Costin Clit şi Mihai Rotariu,
apărut la Editura „Sfera”, Bârlad, 2005, 357 pagini, recenzat în revista
„Elanul” (nr. 36/2005) de la Giurcani de prof. Ioan Iacomi.
Lucrarea, ne spune recenzentul, se adresează
istoricilor şi celor pasionaţi de istoria Huşilor. Ceea
ce a realizat prin editarea acestei cărţi şi a revistei
Prutul îl definesc pe prof. C. Clit ca un dascăl de
vocaţie, dublat de un cercetător înzestrat cu darul
scrierii, mai ales că în aceste timpuri astfel de
preocupări intelectuale sunt aproape singulare la
nivelul judeţului Vaslui.
După câte am înţeles volumul editat începe
cu un studiu consacrat cadrului natural geografic al
oraşului Huşi, alcătuit de un grup de profesori de
specialitate de la Iaşi, dar şi o completare a ceea ce au scris D. Cantemir
în „Descrierea Moldovei”, episcopul Melchisedec în „Cronica Huşilor şi
Episcopiei cu asemenea numire”, V. Saghiescu în „Manualul de geografie
al judeţului Fălciu”, Gh. Ghibănescu în „Surete şi izvoade” şi alte
scrieri…
Deosebit, lucrarea se ocupă de studiul comparativ al catagrafiilor
oraşului Huşi din anii 1820, 1831, 1838, 1845 – 1851, de unele
personalităţi, ca episcopul şi iubitorul de istorie şi literatură Iacov
Antonovici, el însuşi autor al multor lucrări („Documente bârlădene” în 5
volume, Monografia comunei Bogdana, locul său de naştere etc.), de
evoluţia învăţământului la Huşi etc.
Efortul intelectual deosebit al lui Costin Clit şi Mihai Rotariu este
meritoriu, aşteptându-se cu nerăbdare şi editarea şi apariţia celui de-al
doilea volum, spune prof. Ioan Iacomi.
∗

Târgul trăsniţilor
Târgul trăsniţilor, roman autobiografic al localnicului Gheorghe
Chiper, absolvent al liceului din Huşi, publicat la Editura „Cartea
Moldovei” Ath. Gheorghiu – Iaşi – în luna mai, 1943.
Autor, „trăsnit şi el, dar cam fără talent” – spun anumiţi comentatori,
care recunosc ca „adevărate întâmplările relatate”.
Adevărurile din cartea lui Gheorghe Chiper fiind, după mine, cea
mai înaltă calitate a cărţii huşeanului e păcat pentru localnici sau cei care au
309
trăit anumite perioade acolo, să nu se aplece a o răsfoi. Luând-o în mână,
sunt sigur, o vor citi şi o vor aprecia, ajungând şi la concluzia că Gheorghe
Chiper a avut şi talent literar.
De altfel, alte cărţi ale sale, „Studentul
derbedeu”, realizată în 1935, „Putregaiul” –
roman, în 1937, „Viscol” – nuvele, publicate în
1941 erau epuizate din librării şi de la editori în
1943.
„Bătălia văzduhului” – reportaj de
război, redactat la Iaşi în 1942, se afla încă în
librării, autorul având în pregătire o trilogie –
cu „Sânge”, „Suflet” şi „Pământ” despre
„Plugari” – roman -, tagmă a muncitorilor
pământului de unde provenea – de la Arsura –
doctorului Neculai Lupu, „Doctorul Stupu” –
„în Târgul trăsniţilor”.
Aşadar, a te numi huşean, e musai
necesar să citeşti „Târgul trăsniţilor” a lui Gheorghe Chiper, roman
autobiografic, al localnicului.
*
Moş Zagreb, vestit în lumea profesorilor şi a elevilor de la Huşi, prezent
în cartea „Târgul trăsniţilor”, a fost tot atât de cunoscut în lumea politică, în
tranşeele de la Mărăşeşti în anii 1916-1918.
Ion Zelea Codreanu, că despre el e vorba, îşi avea obârşia într-o familie
de răzeşi moldoveni din satul Igheşti, ţinutul Storojineţ din Bucovina. Tatăl său
se numea Neculai Zelea, numele de Zelea trăgându-se de la îmbrăcămintea de
luptă a ostaşilor moldoveni. Nu s-a păstrat numele de Zelea, pentru că după
1775, Bucovina a trecut sub stăpânirea administraţiei austriece, ca un simplu
district al Galiţiei, el, după obiceiul ocupanţilor, a fost schimbat de către
autorităţile din administraţie şi din armată în Zelinski. Deci Ion Zelinski.
Cum în familia lui Ion Zelea Codreanu toţi antecesorii au fost pădurari,
alăturând prenumele Ion, mai era trecut pe acte şi Păduraru, adică ocupaţia.
Tatăl său era înregistrat în acte Neculai Zelinski – Păduraru. Copilul purtând
şi el numele de Ion Zelinski – Păduraru. În anul 1902 familia lui Ion Zelinski
Păduraru trece în Moldova românească, unde îşi schimbă numele în Ion Zelea
Codreanu, Păduraru devenind Codreanu.
Iată cum îl caracteriza la 29 noiembrie, 1918, în ziarul „Glasul
Bucovinei” de la Cernăuţi, pe Ion Zelea Codreanu – primarul liberal al
oraşului Cernăuţi – D. Marmeliuc:
„Unul dintre cei mai intransigenţi idealişti ai neamului nostru,
neînduplecat în nici o întorsătură a vremii şi luptând fără răgaz şi fără şovăire
pentru drepturile clasei ţărăneşti, din rândurile căreia s-a ridicat şi al cărui

310
port-cuvânt, ca sufletul ţărănimii, îl poartă mereu, a sosit ieri la Cernăuţi,
pentru a se bucura de fericirea ţărişoarei sale, la a cărei realizare a contribuit
o viaţă întreagă. Mânat de zborul sufletului său românesc, a părăsit la 1898
oraşul Suceava, al cărui elev a fost, şi de atunci nu a mai călcat pe pământul
Bucovinei, până în clipa când glasul puternic al gliei bucovinene şi-a chemat
fiii din toate părţile, ca să ia parte la sărbătoarea izbăvirii sale. Ion Zelea
Codreanu a venit ca biruitor, are mângâierea duioasă a luptătorului dârz, care
îşi vede împlinită ideea pentru care a purtat un steag ce nu l-a plecat nimănui
şi niciodată. Maiorul român, virtuosul decorat de atâtea ori în asprimea
glorioasă a frontului, ţăranul, fiu al acestor plaiuri, vine astăzi la noi”.
În octombrie 1912, profesorul de limbă germană era codirector al
ziarului „Solia”, organul naţionaliştilor democraţi din judeţele Dorohoi,
Botoşani şi Suceava, candidat în judeţul Suceava la Colegiul al III-lea pentru
12 noiembrie 1912…
În războiul de reîntregire a neamului din 1916-1918, pe Valea
Oituzului, colonelul Ion Zelea Codreanu, fusese comandant de companie la
Regimentul VI „Rahova” nr. 25”.
În aprilie 1938 prof. Ion Zelea Codreanu îşi aştepta sentinţa în lagărul de
la mânăstirea Tismana.
*
„…Într-o excelentă carte de amintiri publicate la Iaşi în timpul
războiului, carte intitulată „Târgul Trăsniţilor”, Gheorghe Chiper creionează în
prima bucată pe fostul lui profesor de limbă germană, pe care elevii îl
porecliseră Moş Zagreb3. Gheorghe Chiper adept politic al doctorului Lupu
(creionat şi el, acolo n.n.), deci antilegionar, descrie cu duioşie pe profesorul
Codreanu. Din toate reiese că era om drept. Gheorghe Chiper fusese coleg cu
ultimul fiu al profesorului – Decebal – şi pedepsele cele mai aspre, juste însă, le
lua elevul Decebal Codreanu.
Ion Zelea Codreanu în repetate rânduri fusese deputat4
(M.S. Govara, dintr-o Crestomaţie de Gabriel Stănescu: „Corneliu Zelea
Codreanu şi epoca sa”, Criterion Publishing, 2001).

*
În zona faptelor care duc la justificarea titlului cărţii lui Gheorghe
Chiper, petrecute în anul 1925, dar neconsemnate nici de autorul citat şi nici
altundeva, este întâmplarea despre care episcopul Iacov Antonovici i-a scris
patriarhului dr. Miron Cristea, după reparaţiile făcute la biserica „Sf. Neculai”
din Huşi. (vezi „Bârladul odinioară şi astăzi, 1984”, p. 155-160)

                                                      
3
Moş Zagreb, numele de alint provenind de la numele celui mai frumos cal de curse din
gospodăriile româneşti de la vremea aceea.
4
La alegerile din aprilie 1926 fusese alesul Rădăuţilor din partea LANC – Liga Apărării
Naţionale Creştine.
311
 Comitetul de lucrări, din care făcea parte şi parohul Eremia Hagiu, care
îndeplinea şi funcţia de protoiereu al judeţului Fălciu, şi-a permis să introducă,
cu ocazia reparaţiilor, zvastica la ornamentele interioare.
„Despre toate acestea parohul protoiereu nu mi-a făcut cunoscut, în
cursul reparaţiilor niciodată, iar eu, având toată încrederea în protoiereu, nu
puteam pe drept cuvânt, să bănuiesc nimic”.
„În dimineaţa zilei de Crăciun, mergând să slujesc la biserica „Sf.
Neculai” în scopul arătat – încă de la mijlocul bisericii, am zărit zvastica ce
era în loc de cruce pe privazul mesei celei noi ce era deja aşezată deasupra
celei vechi, cum am spus mai sus. Ţin a aminti că ferestrele bisericii erau acum
astupate cu hârtie albastră, pentru ca lumina electrică, în timpul slujbei, să
poată face efect.
Intrând în sfântul altar, întreb pe protoiereu: Ce înseamnă zvastica
aceasta?. Dânsul mi-a răspuns: „Dl Zelea Codreanu a adus această masă
aseară” – dând astfel a înţelege că ar fi fost surprins şi că nu a avut ce face.
Atunci i-am spus: Eu mă retrag, nu pot să slujesc la o aşa masă, care, în afară
de zvastica din faţă, mai avea şi altele pe la colţuri, - nefiind săpată nici o
cruce. Protoiereul văzând acestea şi temându-se, se vede, să nu fie demascată
tăinuirea de până acum – mi-a propus ca să se ia această masă şi să slujesc pe
cea veche şi sfinţită, ceea ce eu crezând că lucrul se mărgineşte numai aicea,
am consimţit – sfinţind apoi numai catapeteasma.
După terminarea slujbei şi pe când protoiereul împărţea anafora,
diaconii, care mă însoţiseră la slujbă, îmi atrag atenţia că pereţii şi plafonul
bisericii sunt plini de zvastici aranjate ca decoruri. Atunci eu, constatând că
fapta cu masa nu a fost întâmplătoare, ci deja comisia de restaurare, şi deci
protoiereul, demult îşi fixaseră gândul şi intenţia de a umple biserica de
zvastici - şi pe mine nu m-a pus la curent, ca aşa, acum, să mă găsesc înaintea
unui fapt împlinit şi să nu mai pot zice nimic. Şi ce am făcut? Am luat
Antimisul de pe Sfânta masă şi am comunicat domnului Ioan David, profesor şi
director al şcolii normale, membru în comisia de restaurare a bisericii, că eu
am luat Antimisul şi deci am închis biserica – adică de azi înainte nu mai dăm
voie să se slujească, precum că s-au introdus în biserică zvastici”.
După cum se înţelege, episcopul a oprit cu fermitate introducerea unui
asemenea semn – al discordiei – în biserică.
Membrii comisiei de restaurare, în frunte cu Ion Zelea Codreanu, care
puseseră la cale cele de mai sus, Moş Zagreb din cartea lui Gheorghe Chiper,
reacţionează în sensul intenţiilor, şi din raport desprindem:
„Pe la orele 7 seara, au venit cu toţii la mine – aducându-mi o hârtie
prin care se încerca a-mi dovedi că zvastica ar fi şi pe pereţii de la biserica Sf.
Trei Ierarhi din Iaşi, şi pe acoperământul ce este pe mormântul de la
Mânăstirea Putna, al Doamnei Maria de Mangop, una din soţiile lui Ştefan cel
Mare, cum şi în alte locuri. Eu le-am spus că în afară de biserică, zvastica a
putut şi poate să fie oriunde ca obiect de ornamentaţie, şi că deci nu o aşa

312
hârtie am aşteptat, ci o declaraţie în sensul ca după sărbători să caute a şterge
zvasticile din biserică. Atunci mi-au dat declaraţia următoare:
„Subsemnaţii membrii ai comitetului de restaurare a bisericii Sfântul
Neculai din Huşi recunoaştem greşeala de a fi ordonat pictorului ca să
introducă în partea decorativă semnul zvastica şi ne luăm angajamentul ca
până la 20 ianuarie 1926, să reparăm această greşeală prin alt decor; vă
rugăm respectuos să binevoiţi a îngădui deschiderea bisericii „Sfântul
Neculai” şi efectuarea sfintelor slujbe pentru sărbătorile în curs”.
În această declaraţie nu a vrut însă să semneze şi dl. Zelea Codreanu,
care imediat a zis că dsa se retrage din comitet şi că îşi ia din biserică tot ceea
ce a dăruit şi că „în fine, declară război”. Şi în adevăr, că peste trei zile, am şi
primit o anonimă având în frunte şi la sfârşit, câte o zvastică, prin care sunt
insultat în tot chipul şi care anonimă nu putea proveni decât de la Dl. Ion Zelea
Codreanu şi alţi tovarăşi de idei ai Domniei sale din comitet”.
Episcopul Iacov dispune prin delegaţia nr. 3010/1925 anchetă la biserica
sus amintită. Economul Constantin Isăcescu să ia măsurile de rigoare. La
anchetă mai participă arhimandritul Chesarie Păunescu şi economul Mihail
Bejenariu, şi pe data de 26 decembrie 1925 este interogat economul Ieremia
Hagiu, parohul bisericii Sf. Neculai din Huşi.
Ion Zelea Codreanu porneşte o acţiune de propagandă în rândul
populaţiei, ridicându-se împotriva episcopului. Clerul se alătură episcopului lor,
pentru a nu-şi lăsa enoriaşii victime ale celui cu zvastica.
Atitudinea luată de Iacov Antonovici este aspru sancţionată şase ani mai
târziu. La 25 decembrie 1931, după amiază, Corneliu Zelea Codreanu pătrunde
în locuinţa episcopului care era bolnav, îl atacă în mod josnic. În urma acestui
fapt, episcopul îşi pierde cunoştinţa. La 31 decembrie 1931 inima episcopului a
încetat să mai bată. Conflictul a fost încheiat.
*

Tradiţii şi năzuinţe
Tradiţii şi năzuinţe, revistă ştiinţifică şi
literară a Liceului agroindustrial Huşi, judeţul
Vaslui, scrie pe coperta numerelor festive 19,20:
21,22 dedicate celei de a III-a ediţie a manifestărilor
tehnico-ştiinţifice „Zilele viei şi vinului”, Vaslui
1976 şi 1980; revistă cultural-educativă şi ştiinţifică
a aceluiaşi liceu este scris sub titlul numărului festiv
23-24 dedicat sărbătoririi celei de a 75-a aniversări a
şcolii (1908-1983).
Deducem din cele de mai sus că editorialiştii
– un colegiu de redacţie având profesori
îndrumători pe A.D. Tudosie, Hera Steinberg,

313
Teodor Codreanu în 1976 şi Ghe. Moraru, A.D. Tudosie, Maria
Văleanu, Hera Steinberg în 1980, pe prof. ing. Gh. Moraru, dr. ing. A.
D. Tudosie, Gabriela Băbâi, Viorica Nicolau, în 1983, pregăteau şi
colectau materialele pe care le publicau la momente festive, legate de viaţa
şcolii şi de evenimentele locale semnificative. Se realiza o publicaţie, vorba
prof. univ. Miloslav Vavra din Cehoslovacia, care „nu prea cădea încă în
mâna multora”, având rânduri selecte, de calitate, bine structurate, redactată
într-o curată limbă română, fără greşeli la corectură. De aici reproşul că în
timp ce la biblioteca şcolii se găseşte nu numai colecţia revistei „Tradiţii şi
năzuinţe”, ci şi a publicaţiei „Revista Societăţii elevilor şi absolvenţilor
şcolii de viticultură din Huşi” (vezi prof. Ion Gugiuman), în fondul
arhivistic din Iaşi există la dispoziţia cititorilor doar cele 3 numere citate
mai sus din noua revistă „Tradiţii şi năzuinţe”. Păcat!
Deşi mai mult ştiinţifică (nr. 21-22 conţin 15 studii referitoare la
activitatea cercurilor tehnico-ştiinţifice din şcoală şi alte 7 referitoare la
„integrarea învăţământului cu producţia şi cercetarea”), revista oferă spaţii
largi creaţiei literare – versuri şi proză -, dar şi rubrici ca „Pro-amiciţia”,
„Divertisment – curiozităţi – umor”, „Impresii… despre şcoală şi rezultatele
ei”, „Gânduri despre şcoală, profesori şi revederea promoţiilor de
absolvenţi”, „Evocări”, „Colaboratori ai revistei – în exclusivitate”,
„Informaţii tehnico-ştiinţifice şi culturale”, „Realizările slujitorilor şcolii”,
„Tinereţea clasicilor”,”Studii literare”, „In memoriam” – toate cu grijă
selectate.
Păstrând valoarea spuselor prof. univ.Miloslav Vavra, putem afirma, ca
cel ce cunosc publicistica din localităţile Bârlad, Vaslui, Rădăuţi, Dorohoi,
Cernăuţi – la care m-am referit în monografiile publicate -, revista „Tradiţii şi
năzuinţe” de la Huşi este o publicaţie rară, cu mari suprafeţe de cuprindere (în
jur de 200 pagini fiecare număr), bine structurată, cu o tematică şi o prezentare
grafică cum puţine am mai întâlnit.
„Triunghiul de aur” al cărţii îl formează temele referitoare la : „Vinoteca
ştiinţifică şi didactică a liceului”, prezentarea „Muzeului viticol” al şcolii,
„Busuioaca de Bohotin – Huşi – de la origine şi până în prezent”, „Busuioaca
de Huşi” elita hibrizilor de perspectivă”, „Prognoza”, „Dezvoltarea bazei
materiale” a şcolii, cu activitatea de producţie, studii şi cercetare aplicativă în
ferme, laboratoare, cercuri pe materii de studiu etc.
Prezentarea personalităţilor – prof. Gh. Gheorghiu, prof. ing. Const.
Hogaş, dr. N. Lupu, prof. M. Ralea, Emil Racoviţă, matematicianul Grigore
Moisil, prof. Gh. Bălţatu, dar şi a unor bărbaţi de stat precum huşenii Dimitrie
Cantemir, Al.Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu – cheamă la reflecţii şi îndemn
în muncă şi acţiune pentru posteritate.
Numele celor „care au coborât în faimoasa vinotecă a şcolii” au lăsat
amintiri celor de azi şi de mâine: Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu, Emil

314
Racoviţă, Ion Simionescu, Simion Mehedinţi, Mihail Ralea, Octavian Goga,
Vasile Pârvan, G.Ionescu – Siseşti, Liviu Rebreanu, N.Gh. Lupu, Petre
Constantinescu-Iaşi, Dimitrie Gusti, C. Rădulescu-Motru, Traian Săvulescu,
Păstorel Teodoreanu, George Topârceanu, Ion Pilat, George Călinescu, Ion
Minulescu, Duiuliu Zamfirescu, N.D. Cocea, George Lesnea, Constantin
Prisnea, Mihai Codreanu, Iancu Brezeanu, Constantin Tănase, Maria Tănase,
Manea Mănescu, P. Niculescu-Mizil,, Virgil Cazacu, Virgil Trofin, Ion
Ceauşescu, Ioana Radu, Mia Braia, C.C. Giurescu, M. Vasiliu-Răşcanu,
General C. Vasiliu Răşcanu, General Eugen Bantea, General Emilian Ionescu,
Alexandru Giugaru, Puiu Călinescu, Paul Everac, Dan Iordăchescu, Octavian
Paler, Nicolae Dragoş, Victor Tulbure, Marin Preda, Octav Dessila, Valentin
Silvestru, I.C. Teodorescu, D. Bernaz, T. Martin, G. Constantinescu, V.D.
Cotea, Constantin Arvinte, Mircea Neagu, Cezar Maecovschi, Paul Popescu
Neveanu, Cezar Lăzărescu, I. Gugiuman, Angela Similea şi formaţia Savoy,
Vasile Voiculescu, Alecu Ivan Ghilia, Sanda Faur, I. Popescu-Gopo, Ion Istrati,
Ion Horea, Romulus Vulpescu, Constantin Ţoiu, Adrian Păunescu, Emanoil
Petruţ ş.a. Ea nu numai că se completează cu lista „Prietenii muzeului viticol”
(p. 110-111 din nr. 21-22), dar mai spune ceva: fiecare din cei citaţi dacă doar o
vorbă ar fi rostit cu ocazia vizitei lor – pentru oraşul Huşi aceasta ar fi însemnat
cultură – Multă cultură.
De aceea, redând lista personalităţilor enumerate, A.D. Tudosie, poate,
nu întâmplător, a pus alături „Crezul” Vinotecilor, elaborat de Păstorel
Teodoreanu, chiar în vinoteca şcolii din Huşi, în 1926, şi publicat în 1928:
„Art. 1. Băuturile ce se desăvârşesc şi înnobilează în liniştea timpului
aici să nu se bea oricând – spre a nu se săvârşi cel mai mare păcat;
Art. 2.Să nu se bea decât în mare ispită şi numai din cei ce ştiu să
preţuiască aceste băuturi, cinstindu-le şi preamărindu-le mai mult chiar decât pe
soţiile sau iubitele lor;
Art. 3. În faţa femeilor nedezgustătoare să nu se fălească vinurile cele
mai bune, dar de se va nimeri vreuna cu deosebită cuviinţă şi cunoaştere, merită
să se desfete cu licoarea ce o doreşte. Pentru ele, cel mai miraculos vin este
vinul dulce sau şampania în „braţele” cărora cad imediat;
Art. 4. La degustare – totuşi, a acestor vinuri să se cugete vorbe mari sau
glume foarte bune. Merită, asemenea cinstire măcar când dispar;
Art. 5. În urma degustării, în „Cartea de aur a vinurilor” să se scrie cât
de bun a fost sau cu ce notă şi glumă mare (anecdotă) s-a preţuit, scriind-o, ca
să rămână pentru posteritate un document ştiinţific sau literar”.
Prescripţiile acestui crez au fost cinstite cu respect de mulţi din cei care
au coborât în vinotecă, spune prof. A.D. Tudosie, iar revista a păstrat loc în
paginile ei şi pentru ele.
Amintiri frumoase deapănă în „Huşii tinereţii mele” şi prof. Mihai
Ciobanu care scrie în publicaţia „Prutul” în iunie 2003: „Oraşul dintre vii,
prin poziţia sa şi prin vinul deosebit atrăgea în tot timpul anului trupele de
teatru, orchestrele de muzică simfonică sau populară. Să nu uităm că de oraşul
315
Huşi şi-au legat numele unii actori ca Octavian Cotescu, Constantin Codrescu,
Alexandru Giugaru sau Liviu Ciulei. De asemenea, tot din orăşelul dintre vii
proveneau George Vintilă şi Măria Sindrilaru. Toate formaţiile dădeau
spectacolele în unica sală de cinematograf „Rodina”. Şi-au purtat paşii prin
Huşi şi au dat spectacole pe mica scenă, din sala fără ventilaţie vara şi
neîncălzită iarna, actori de prestigiu ai scenei noastre româneşti ca: Jules
Cazaban, Grigore Vasiliu Birlic, Tanţi Cocea, Marcela Rusu, Octavian
Cotescu, Constantin Ramadan, Miluţă Gheorghiu, Ion Sava, Dem Rădulescu.
După un spectacol cu „Tache, Ianche şi Cadâr”, principalii actori:
Jules Cazaban, Aurelian, Mihai Mereuţă şi Alexandru Hasnaş au fost invitaţi la
o masă dată de preotul Ioan Olaru (coleg cu Mihai Mereuţă la Seminarul de la
Iaşi). Maestrul Jules a fost în seara aceea de toamnă târzie în mare vogă:
povestea cele mai năstruşnice întâmplări din lumea teatrului, făcea anumite
trucuri de prestidigitaţie, spunea glume din diferite domenii. De la el am
reţinut gluma cu cei doi evrei care se blestemau, iar unul a spus: „Să fii bob de
cânepă”.
Tot în orăşelul înconjurat din trei părţi de dealuri (Dobrina, Coţoi,
Ochi, Moţoc, Rusca, Sara şi Corni) s-au perindat de-a lungul anilor numeroase
orchestre de muzică populară cu interpreţi străluciţi ai folclorului românesc:
Măria Tănase, Ion Luican, Aurelia Fătu-Răduţu, Alexandru Grozuţă, Măria
Lătăreţu, Rodica Bujor, Mia Braia, Ştefania Rareş şi alţii. După un spectacol
cu Moisescu ne-am întâlnit la casa lui Gioni Ivanov (soţia lui, Ana, avea un
frate care era impresarul trupei) şi am ascultat multe cântece şi întâmplări din
viaţa cântăreţilor din acea vreme.
Spectacolul cu Ansamblul „Doina” al Armatei, având cap de afiş pe
Aurelia Fătu-Răduţu, a adunat pe toţi militarii din garnizoana Huşi, care era
destul de mare. Un căpitan chipeş, pe nume Jan Mustaţă, a fost remarcat de
cântăreaţă, stabilindu-se o mare prietenie care a durat ani de zile.
Actorul şi regizorul Liviu Ciulei avea familia din Huşi, iar un văr de al
lui, Emil, era metodist la Casa de cultură. La întâlnirile organizate de familia
avocatului Ştefănescu, pe lângă vin, glume şi farse, se cânta la vioară,
violonişti foarte buni fiind gazda şi Emil Ciulei. În urma unei astfel de întâlniri,
avocatul Ştefănescu, cu toate că era căsătorit cu o evreică, s-a ales cu câţiva
ani de închisoare şi interdicţia de a profesa. După detenţie a fost nevoit să
ocupe o funcţie măruntă de secretar de şcoală la Şcoala nr. 4, de unde s-a
pensionat”…
Iată din „Tradiţii şi năzuinţe” cum „au cunoscut valenţele şi virtuţile
vinului, l-au cântat şi degustat, sau l-au băut, apreciindu-l, unii dintre cei care
au trecut sau au auzit despre vinurile şi vinoteca de la Huşi a Liceului viticol:
„În şcoala de viticultură „Dimitrie Cantemir” din Huşi şi în vinoteca sa, merită
să se intre ca într-un templu măreţ şi unic al ţării, covârşit de respect şi cu pălăria în
mână”.
Nicolae Iorga (1936)

316
 „Huşul, deşi e la margine de ţară, stă, cu vinurile sale, la mijloc, pe masă”.
Vasile Pârvan
„Huşul este un paradis terestru cu atâta risipă de verdeaţă, bonomenie şi
ospitalitate, ca nicăieri în altă parte”.
I.C.Teodorescu
„Nicăieri în ţară nu se îmbină, ca la Huşi, atât de armonios podgoria cu oraşul şi
economicul, cu utilul şi esteticul”.
Ion Simionescu
„Te salut oraş grădină,
Cu contururi iluzorii,
Străjuit de patru dealuri,
Încărcate de podgorii”.
George Topârceanu
„Huşul e ca o strachină înflorată ziua şi ca un cer înstelat – noaptea”.
Ion Minulescu şi Claudia Millian
„Viile sunt pentru oraşul dumneavoastră – păstrând proporţiile – ceea ce
reprezintă piramidele pentru Egipt sau Turnul Eiffel pentru Paris… Portdrapelul
Huşilor”.
Valeriu D.Cotea
„Bun îi vinul ghiurghiuliu (adică rozaliul de Bohotin), cules toamna mai târziu,
Mai pe brumă, mai pe-omăt, Mult mai beau şi nu mă-nbăt”.
Maria Tănase
(1939, cântat la Expoziţia universală a vinurilor de la New York).
„Comentarea vinurilor – sub raportul culturii şi însuşirilor lor - e ceea ce este
sosul pentru o friptură”.
Grigore Antipa
„Vinul de la Huşi băut de noi la faţa locului este o rouă a cerului, o melodie
lichidă, un fagure dulce al naturii”.
Valentin Silvestru
„Dacă în vin este adevărul, în vinul Huşilor este adevărul despre oamenii acestor
locuri”.
Ion Horea
„Vinul de Huşi e vin de glorie ce conţine multă istorie, sau e ca o artilerie cu
tragere îndepărtată, sub care înaintează buna dispoziţie nealterată”.
C. Vasiliu – Răşcanu, general
„Vinul de Huşi e uşor şi chiar antialcoolic, deoarece are o tărie mică şi o
aciditate mare, şi nu se bea fără mâncare”.
Dimitrie Gusti
„E vin slab alcoolic, dar suficient de activ, întocmai ca un vin de chef. Cu el,
oamenii nu trec de faza întâi, ci numai veselia trece prin faze succesive şi superioare”.
Păstorel Teodoreanu
„Că e vin cu verticală infinită
De petrecere fără limită”.
Octavian Goga
„Vinul casei, vin de vorbă chibzuită şi petrecere tihnită”.
Ştefan cel Mare

317
 „Scumpi meseni, ia staţi şi beţi
Vin zglobiu de Huşi
Vin de şapte dimineţi,
Vin cu-alunecuşi

Vinul cursă de Zghihară,

Vin cu pasul lung
N-are rău de ce să-ţi pară
Gâtul cum îl ung.

Ştefan Vodă, pare-mi-se,

N-a mai vrut Cotnar
Într-o zi când se lipise
Mâna-i de pahar”…
I. Mateescu
„Pentru vinul Busuioacă de Bohotin – Huşi (B.B.H.) Păstorel Teodoreanu dedica
următorul catren scris în 1927 – la vinoteca Şcolii de viticultură Huşi:
„Busuioacă Bohotin
Vin celebru, vin divin
Am băut şi eu din el,
Nota zece!”
Păstorel
„B.B.H. este un vin rafinat de prezenţa a şapte buchete pluriflorale foarte bine
integrate în ansamblul buchetului de muscat”.
Luis Orizet
„B.B.H. cea fin aromată şi distins colorată este o adevărată purpură lichidă şi
parfumată”.
Maurice Potra – Elveţia
„B.B.H. – vin atât de delicat şi de rar încât o sticlă mică se destupă foarte rar şi
în casele foarte mari. Este, deci, un vin eveniment”.
Mihail Ralea
„B.B.H. este ca o fată frumoasă pe care, dacă o priveşti, te încălzeşte şi dacă o şi
săruţi, te îmbată”.
P. Baciu, absolvent al şcolii
„În lume ştiam că există o unică şi mare „B.B.”, adică Brigitte Bardot; gustând
astăzi „B.B.”, adică Busuioacă de Bohotin de la şcoală, constat că lumea are două mari
„B.B.”: Busuioaca de Bohotin şi apoi Brigitte Bardot:
- prima se afirmă cu tumult;
- a doua a fost admirată mai demult”.
La care Pik Colibaşi îşi completează ideea:
„Pe „B.B.” (Brigitte Bardot) am văzut-o în realitate la Paris,
Şi era într-adevăr un miracol şi un vis;
Dar la Huşi „B.B.” (Busuioaca de Bohotin) în degustare,
Am constatat că e mult mai mare şi nemuritoare”.
„Busuioaca de Bohotin – Huşi e ca o tovarăşă tandră pe care o vrei o viaţă
întreagă”.
Ion Văduva-Poenaru

318
 „Busuioaca de Bohotin – Huşi, Afrodita vinurilor huşene, nu se bea, se
omagiază, din zorii vieţii până în asfinţit”.
Liviu Ciulei
„Mă lăudam că mă pricep la vin –
Am fost un mincinos.!
Gustând adevăratul „Bohotin”
Am devenit… „evlavios.”
Căci numai cel mai mare zeu
Pe deal, la Huşi, putea să facă
Şi oameni veseli şi rod greu –
Şi „sfântul” bob de „Busuioacă!”
Horia Şerbănescu
„Burebista – se spune - că ar fi stârpit viţa de vie… Nu cred! Dacă totuşi a
făcut-o, rău a făcut!”
Ion Horaţiu, profesor universitar, dr.

„Puţin vin bun ascute mintea, mai mult-o toceşte”…

Ascunde inimi mari de domn,
Să bem cu toţii, azi, prieteni,
Să le vărsăm şi lor în somn”.
Mihai Eminescu
„Câţi picuri de rouă pe frunte sclipesc
Atâtea pahare de vin se golesc!”
George Coşbuc
„De aseară de la nouă,
Plouă-ntruna, plouă, plouă,
Iar eu singur, singurel,
Mă tot lupt cu-n păhărel”.
Ion Luca Caragiale
„Frunză verde de scumpie
M-am născut sub crengi de nuc
Între doi butuci de vie
Şi-n cântarea unui cuc.
Mana ce-mi căzu pe gură
Când în lume m-am trezit
Fosta-dulcea picătură
De un strugur aurit.”
Vasile Alecsandri
„Generosul şi rotundul pământ românesc este înnobilat de viţa vinului, floarea
trandafirului, spicul de aur al grâului şi spiritul înţelept al românului”.
Lucian Blaga – din discursul de recepţie la Academia Română, intitulat:
„Elogiul statului românesc”, în 1937.
„Vinul trebuie gustat şi gâlgâit”.
Mihail Sadoveanu
Vinul este „naturalul şi sublimul într-un singur lucru şi într-un singur cuvânt”.
Constantin Brâncuşi

319
 „Un pahar de vin de Maderat, poţi să-l bei de dimineaţă până seara şi de seara
până dimineaţa, de bun ce este”.
Ion Slavici
„Focul de la inimioară
Nu se poate stinge dacă…
Nu-l stropeşti cu o Zghihară
Şi-un pahar de Busuioacă”.
Al. V. Liţă
Ce a scris Alexandru Osvald Teodoreanu (Păstorel) la teză - profesorului de
limba română Fântânaru care, se auzise, savura vinul de Cotnari:

„Dacă apa din fântână

S-ar preface-n vin Cotnar
Aş lăsa limba română
Şi m-aş face fântânar”.
„Nimic nu este mai serios decât culesul viţei de vie”.
Voltaire
„Arta şi vinul servesc la apropierea popoarelor”.
Göethe
„Spre deosebire de vin, ştiinţa nu trebuie lăsată să se învechească”.
Grigore Moisil
„Miracolul vinului este de a da omului ceea ce niciodată n-ar trebui să-i
lipsească, prietenul adevărat”.
Robert Engel
„Nimic mai dulce decât toamna/ La umbra verde de ulton/ Să bei într-un condur
de doamnă/ Un vin de 40 de ani”.
Eminescu
„După cât îmi place vinul/Dacă nu ar fi nevasta/Aş putea să zic odată/ Am trăit
pe lumea asta”.
D. Anghel
„Îngăduit-am vinul celor înţelepţi şi l-am oprit numai nerozilor”.
Mahomed
„Mărire vinului de Busuioacă de Bohotin”: „…O visare, o chemare/ Din a
Huşilor căldare/Te slăvim pe tine-ntâi/ Doamna noastră vrem să fii”.
Dorica David
Sub semnătura M.T., din „Odă vinului de Huşi”:

„…Chiar din vremea lui Ştefan

Dealul era năzdrăvan;
Pe coame şi pe terase
Stau butuci de tămâioase
Ce dau vinuri delicioase,
Vinuri mândre, aromate
Ca pietrele nestemate…
De-aia Voievodul sfânt
A depus şi jurământ
Să apere ţara dragă

320
 De duşmani şi vremea neagră;
Şi vinurile strălucite
Pân' şi de barbari râvnite”…
„Ciudată şi neuitată este lecţia vinului la Huşi!”
Constantin Ţoiu
„Îngâmfatul se urcă pe scaun
Modestul căzu sub masă.
Carieristul o apucă pe două cărări.
Şi toate astea din pricina cantităţii!
Acesta e vinul!”
Vasile Baran
„Din oala cu sigiliu şi hram domnesc, la Huşi
Ţineai doar la Ancuţa, aminte că băuşi”.
Romulus Vulpescu
„Când a apărut, nu se ştie, prin ce împrejurări, adevărul în lume, s-a constatat că
era inacceptabil!
Trebuia inventat un ambalaj!
Aşa s-a născut vinul!
Atunci omul a zâmbit – se născuse şi umorul!”
Cik Damadian
„Din murmure de mare internă şi fecundă
Izvorul bunătăţii un neam întreg inundă
Şi-i bine zei să ştie şi demoni să priceapă;
În vinul nostru – acum nimeni nu toarnă apă”.
Florin Mihai Petrescu
„Aici, în vinoteca asta, băutorii se recunosc neştiutori, iar nebăutorii devin,
neîntârziat, băutori–degustători”.
Ion Istrati
„Vinul de Huşi e cerneală pentru scris poezii”…
I. Popescu-Gopo
„Cânt Huşul şi oamenii săi,
Cânt crama şi enologul ei…
Cânt Busuioaca şi făuritorii ei… (Tudosie)”
Sanda Faur
„În vin stă adevărul, şi inteligenţa în cei ce-l făuresc!”
General Eugen Bantea

„Prin cultivarea şi cântarea celebrelor vinuri – Zghihara de Huşi şi Busuioaca de

Bohotin (Huşi), ale căror calităţi fac parcă să cânte şi sufletul în noi, felicităm pe dr. ing.
A.D.Tudosie, în speranţa că aceste două nestemate ale vinurilor româneşti îi vor parafa
noul său volum aflat la tipar”.
Marin Preda
„Dacă cel mai obiectiv şi reflexiv scriitor din literatura română, atât de zgârcit în
laude, mărturiseşte că divina Busuioacă a făcut să-i cânte sufletul, noi nu putem decât să
fim mândri şi să-i îmbrăţişăm pe… poeţii creatori ai acestui „cântec fluid”.
Alecu Ivan Ghilia şi Cornel Popescu
*

321
 „Pagini din istoria culturii Huşene” se intitulează documentarul semnat
de Mihai Iancu, publicat la rubrica „Din creaţia literară” în nr. 23-24 al revistei
„Tradiţii şi năzuinţe”. Dincolo de retrospectiva oraşului, legendă şi istorie care
este Huşul, cu relieful bogat, cu „creste domoale” şi „împestriţat de podgorii şi
livezi surâzătoare” ce „par o aureolă creată de mâna unui desăvârşit maestru”,
venim în contact, datorită autorului, şi cu „Huşul – leagăn al copilăriei şi vieţii
unor oameni locali, cunoscuţi şi peste hotare: Dimitrie Cantemir – acea
„strălucire şi podoabă unică” – cum îl caracteriza Academia din Berlin -;
vestitul cărturar Melchisedek Ştefănescu – elaboratorul „Cronicii Huşilor” de la
1869; profesorul Gheorghe Ghibănescu – neobositul redactor al revistei
istorico-literară „Codrescu”; mai încoace sunt citaţi: profesorul de geografie
Nicolae Păsculescu, „care a depus multă strădanie pentru culegerea şi tipărirea
unei colecţii de proverbe”; profesorul Constantin Holban, la catedra de limba
română, autor de manuale şcolare; distinsul profesor de ştiinţe naturale – dr.
G.Ionescu, profesorul de matematică Ion Popescu, profesorul de istorie – Gh.
Vântu, profesorul de muzică Calistrat Poporăscu, ori cel de desen – D.
Simionescu; Constantin Asiminei, profesor la Liceul „Cuza Vodă” (C.Volbură)
care, prin anii 1915 în revista locală „Gânduri bune” îşi publica versurile, dar
nu numai acolo, ci şi la „Convorbiri literare”, mai târziu, condusă de Simion
Mehedinţi.
În seria evocaţilor sunt incluşi profesorii medici N. Hortolomei (1886-
1961), N. Lupu (1884-1966), geologii Grigore Răileanu şi Constantin
Gheorghiu, Mihai Ralea (1896-1964), despre care George Călinescu spunea:
„Mihail Ralea a devenit talent literar în note de călătorie şi care aduce puţin din
Barrès în facultatea de a lua repede temperatura locului şi a o traduce în câteva
planşe impresioniste”; Ştefan Dumitrescu (1886-1933), pictor şi desenator care,
a la Cezanne, reproduce viaţa şi persoana minerilor şi a ţăranilor, cu figuri care
exprimă durerea şi amărăciunea lor.
Într-un număr anterior din „Tradiţii şi năzuinţe”, tot la rubrica „Din
creaţia literară”, elevii cercului de limba şi literatura română, îndrumător –
Băbâi Gabriela, publicase „Oameni de litere de pe meleagurile noastre” şi-i
citase, începând de la Ştefan Voievod, pe următorii „slujitori ai cuvântului
scris” care au făcut ca „numele unor locuri de pe harta judeţului să iasă din
anonimat”:
Alexandru (Alecu) Beldiman, „poate născut în Huşi la 1760”,
alcătuitorul „Tragediei sau mai bine a zice jalnica Moldovii întâmplare”, Pastia
Mihai (n. 1860), Cişman Virgiliu (n. 1872), Teodosie Dumitrie (n.1866), şi
Anton Holban (n. 1902) – toţi văzători ai luminii zilei „în oraşul aşezat ca într-o
copaie.” Recenzenţii comentau opera şi activitatea unora dintre cei enumeraţi:
institutorul Mihai Pastia (1860-1928) era evidenţiat pentru activitatea sa
publicistică socialistă şi muncitorească la „Munca”, „Evenimentul literar”,
„Adevărul”, în „Muncitorul” de la Iaşi, dar şi ca membru al cercului
muncitorilor din Iaşi, unde a activat alături de V.G.Morţun, Ion Nădejde, Sofia
Nădejde, I. Panaitescu, dar mai ales la revista „Viaţa românească”; poetul
322
Virgiliu N. Cişman (cu pseudonimele sale – Virgil N. Zgureanu, Pal, De la Prut
-, colaborator la revistele „Contemporanul”, „Universul”, „Evenimentul
literar”, „Lumea nouă”, autor al volumelor „Din anii tineri” (1895), „Ploaie şi
soare” (1904), era admirat pentru înclinaţia sa spre „o duioşie graţioasă”, iar
deznădejdea, zbuciumul sufletesc au mai mult aspect declarativ”, versurile sale
păstrând multe din „tonalităţile eminesciene”; sub influenţa poeziei
eminesciene rămăsese şi poetul şi publicistul Teodosie Dumitrie (1866-1910),
cu activitate la „Contemporanul”, „Drepturile omului”, „Democraţia socială”,
„Munca”, „Viaţa Românească”. Cel căruia „i-a fost dat să moară pe aceleaşi
locuri într-un accident de automobil între Huşi şi Stănileşti”, lucrase în ierarhia
funcţionarilor superiori din învăţământul superior, multă vreme şi el membru al
cercului de la Iaşi, grupat în jurul lui Ion Nădejde. Nepot după mamă al lui
E.Lovinescu, Anton Holban a desfăşurat nu numai o bogată activitate
publicistică la „Sburătorul”, „Viaţa literară” ş.a. dar profesorul a fost şi un
realizator de astfel de titluri: „Romanul lui Mire”, „O moarte care nu dovedeşte
nimic”, „Ioana”, „Jocurile Daniei”, ca să cităm doar câteva titluri.
Membrii cercului de limba şi literatura română, îndrumaţi de profesoara
Băbâi Gabriela, completau lista oamenilor de litere născuţi pe meleagurile
judeţului Vaslui, cu alte şi alte nume: Săulescu Gheorghe, filolog, poet,
publicist (n. 1978 – Roşieşti), Boican Ilie, culegător de folclor (n. 1845 –
Crasna), Alexandru Grigore, publicist (n. 1860 Bârlad), Niculiţă Voronca,
Elena, folcloristă şi poetă (n. 1862 – Bârlad), Râşcanu Petru, publicist şi
traducător (n.1864 – Bârlad), Cireş Vasile, filolog (n. 1866 – Hurdugi), Vasiliu
George, poet (n. 1867 – Vaslui), Aderca Felix, poet, publicist, prozator, critic,
estetician (n. 1891 – Puieşti, Bârlad), Gheorghiu Pogoneşti, Alexandru,
prozator şi poet (n. 1906 . Pogoneşti), Ivaşcu George, eseist, gazetar, istoric
literar, directorul revistei „România literară” (n. 1911 – Cerţeşti); Chiriţă
Constantin, autorul „Cireşarilor”(n. 1925 – Ibăneşti); Iuteş Gica, prozatoare şi
publicistă (n. 1924-Bârlad), Valentin Silvestru, prozator, eseist, dramaturg şi
cronicar dramatic (n. 1924 – Vaslui), Raţiu Iuliu, prozator (n. 1930 – Târzii),
Duda Virgil, prozator (n. 1939 – Bârlad), Ivănescu Cezar, poet (n. 1941 –
Bârlad), Ion Alexandru Angheluş, poet, eseist şi publicist, Theodor Codreanu,
prozator şi publicist.
Şi ca lista să rămână tot incompletă, am mai
adăuga noi încă câteva nume: pe Alexandru Vlahuţă
şi George Tutoveanu, pe Stroe Beloescu, Manolache
Costache Epureanu şi Gheorghe Roşca Codreanu, pe
Ştefan Zeletin, pe Ştefan Procopiu, pe Virgil şi Iuliu
Niţulescu, medicul I. Weinfeld, George Palady,
Corneliu Moldoveanu şi Maria Giurgea, Constantin
Moroşanu, G.M. Vlădescu, Victor Ion Popa, I.
Valerian şi Vasile Voiculescu, Toma Chiricuţă,
Tudor Pamfile, Mihai Lupescu şi George Nedelea, pe
Prof. Grigore Ionescu Dimitrie Nanu, Anastasie Mândru şi Emil Gârleanu,
323
pe Emil Severin (Huşi), Gheorghe Ivănescu (Vutcani), Nicolae I. Profiri
(Murgeni), Gheorghe V. Alexa şi Ion V. Alexa (Vutcani), Gheorghe Bontea şi
Constantin Holban (Albeşti), Paul Pruteanu (Pincu I. Solomonovici din Fălciu),
Panait Sârbu de la Sărăţeni-Schineni, soţul artistei Tanţi Cocea, Traian
Idriceanu din Şuletea, David Solot (Solomonovici), Mihai Jacotă din Viltoteşti-
Băseşti, Gheorghe Gh. Vântu (Huşi), Grigore Ionescu (născut la Huşi în 1916,
absolvent al liceului Cuza Vodă din Huşi, 1933, mulţi ani director al liceului
„Codreanu” din Bârlad), Ioan I. Răianu (Murgeni), Stan N. Cucu din Băseşti-
Viişoara, pe P.S. Iacov Antonovici, părintele Petru G. Savin şi Virgil Caraivan,
pe Zoe G. Frasin, G. Taşcă, C.Z. Buzdugan, V. Damaschin, Ştefan Cosma, G.
Ursu, Gh. Vrabie, C. Damaschin şi Cicerone Mucenic, pe George Ponetti, C.D.
Lupaşcu, N. Peiu, G.Caţafany şi I.D Cuşman, pe Ion Hobana, Lucian Raicu,
Dumitru Solomon, Adrian Beldeanu, Constantin Clisu, C.D. Zeletin – din zona
Bârladului, la care se adaugă nu puţin vasluienii: Nicolae Milescu, Ioan Adam,
Constantin Tănase, Ştefan Ciubotăraşu, Valer Mitru, Constantin Huşanu,
Teodor Răşcanu, Theodor Vârnav, Gheorghe Sion ş.a.
Autor al „Suretelor şi Izvoadelor”, cu 37 de volume, în 46 tomuri – cu
peste 20.000 documente, dintre care volumele XVIII, XXIII şi XXIV, publicate
în colecţia URICARUL a lui Teodor Codrescu, prof. Gh. Ghibănescu simte
datoria şi se leagă, prin „Cuvânt înainte” a contribui la continuarea operei
istoricului prin revista intitulată „Teodor Codrescu”, care apare lunar de la 1
octombrie 1915.
Drept urmare, spunea profesorul, „voi publica în fiecare număr din
revistă documente slavoneşti cu traducerile lor, voi publica apoi inscripţii de pe
biserici şi mânăstiri, voi publica fragmente din manuscripte, cum şi descrierea
lor, voi publica diferite notiţe de prin cărţi, care se găsesc aşa de multe şi care
notiţe întregesc adeseori cunoştinţele noastre din trecut despre oameni şi fapte”.
El îşi exprima credinţa că cititorii îi vor comunica „orice act vechi,
manuscripte şi cărţi tipărite”, spre a-şi „ duce la bun capăt munca începută”,
„Teodor Codrescu”, revistă istorică, scrisă de Gheorghe Ghibănescu,
concomitent conducător şi al revistei „Arhiva” ajunsă în 1916 la al 26-lea an de
activitate, tot în studii istorice.
Întreruptă în 1916 din cauza războiului, publicaţia „Teodor Codrescu”
este reluată la 1 iunie 1933; între timp, Gheorghe Ghibănescu realizând alte 15
volume din Suretele şi izvoadele sale, printre care: Documentele Vasluiului,
Iaşi, 1906, vol XV, Documentele Fereştilor (Vaslui), Iaşi 1927; dar şi „Roşieştii
şi apa Idriciului”, studiu istoric, prefaţă la volumul V, p. II, Ispisoace, Huşi
1924; Uricele satelor Bereasa, Grumezoaia, Grajduri, Drânceni şi pomelnicul
Cantemiriştilor, în foi volante.
La începutul anului 1934, „Surete şi izvoade, colecţie manuscriptă de
documente slavo-române, întemeiată de Gheorghe Ghibănescu, cuprindea 72 de
volume mari, cu peste 150.000 documente.

324
 „Teodor Codrescu” a fost tipărită la Iaşi la Tipografia „Dacia” a
proprietarului D. Iliescu în 1915, iar la reluare, în 1933, tot la Iaşi, la Tipografia
„Presa Bună”, lucrată de tipograful Ioan Breabăn.
*
„Tradiţii şi năzuinţe”, revista elevilor Liceului agro-industrial Huşi este
rezultatul existenţei în şcoală a cercului de literatură, condus mai întâi de
profesorul Mihai Cărăuşu, iar din toamna anului 1975 şi a prof. Toader
Codreanu. Din anul 1968 sau „la începutul anului 1969” la iniţiativa prof.
Hera Steinberg şi Mihai Cărăuşu a apărut primul număr al revistei „Năzuinţe”,
devenită mai apoi „Tradiţii şi năzuinţe”.
„Prin ceea ce-şi propune şi prin ceea ce va urmări să realizeze, revista va
deveni o posibilitate de afirmare a elevilor în domeniul literaturii, ştiinţei, artei,
arheologiei etc., se spune în articolul redacţional „Rădăcini adânci care vor da
roade”, pagina 4.
Pe tot parcursul activităţii sale s-a stabilit o bună colaborare între viaţa
cercului literar din şcoală şi apariţiile revistei care, număr de număr, şi-a
îmbunătăţit activitatea. Printre elevii care şi-au văzut producţiile publicate sub
numele lor numărându-se: C. Ţârlea, Aurelia Silitra, V. Cristea, E. Vasilache,
N. Mânăstireanu, M. Mereuţă, D. Luca, Puiu Ion, E. Partenie ş.a. Valentina
Teclici sau Anişoara Corcodel, debutante în revista liceului, au publicat şi în
alte reviste şcolăreşti, dar s-au afirmat şi în publicaţii ca „Vremea nouă” de la
Vaslui, „Cronica” de la Iaşi.
Articolele cu titlul „Receptarea poeziei moderne”, „Poezia lui Nichita
Stănescu”, „Contemporanietatea lui Eminescu”, au fost bine valorificate în
paginile revistei. Alte articole cu tematică tot atât de variată, „Ce este
cibernetica”, „Visuri ale trecutului, realităţi ale prezentului”, „Din istoria
oraşului Huşi”, „Îndemn spre noi realizări” , „Pământenii au păşit din nou pe
lună”, „Teledetectarea”, „Publicaţii muncitoreşti apărute în oraşul Huşi”, David
Fabian”, Năzuinţe şi idealuri”, „Modul de funcţionare a creierului continuă să
fie puţin cunoscut” – relevă pana profesorului Hera Steinberg, un profesionist
în creaţia literară şi ştiinţifică.
Rubrica „Ştafeta prieteniei” a cuprins creaţii ale elevilor de la alte şcoli,
dar şi traduceri din alte limbi, lucrări ştiinţifice, prezentări de cărţi.
Revista „Tradiţii şi năzuinţe” a avut drept coordonator un colectiv
de profesori: dr. ing. A.D. Tudosie, Hera Steinberg, Toader Codreanu, toţi
îndrăgostiţi de condei.
Colecţia revistei „Tradiţii şi năzuinţe” 1968-1978 menţionată ca
„Bibliografie” pentru realizarea „Anuarului monografie 1908-1978 a Liceului
agro-industrial Huşi, nu are nici măcar un număr depozitat la Biblioteca
Centrală Universitară „Mihai Eminescu” Iaşi – ceea ce devine inexplicabil în
raport cu faptul că a avut în conducere cadre didactice – ele însele mari
iubitoare de literatură, ştiinţă şi, de ce nu, arhivistică!
*

325
 Tribuna Literară
Tribuna literară. Huşi (15 aprilie – 15 iulie
1931), sub conducerea unui comitet. Colaboratori:
Petru Gâdei, B. Ceauşanski, Gh. Podoleanu.
Format 12x31 cm.
(Din „Dicţionarul Presei literare româneşti 1790 – 1982” de I: Hangiu, p. 409)

Tribuna Literară apare la Huşi, redacţia şi administraţia în strada

Ştefan cel mare nr.95, la 15 aprilie 1931, cu promisiunea că va fi prezentă
la public de două ori pe lună. Era coordonată de un comitet – „un grup de
tineri entuziaşti, dornici să dea oraşului sclipirea literară adormită întru
aşteptarea unui avânt” în acest sens; componenţii „Tribunei Literare” nu
emiteau pretenţii deosebite, ci cu „modestia specifică tineretului”, fără să
formuleze un curent în literatură pentru care să-şi oblige colaboratorii a
respecta o „anumită şcoală sau gen literar”, dădeau colaboratorilor
libertatea să-şi exprime talentele şi le punea la dispoziţie coloanele pentru
manifestarea „artei şi numai a artei”.
Revista era tipărită la Tipo „Baiadera” Huşi pe hârtie ştraif, 13/33
cm, de regulă în 8 pagini, şi cuprindea proză şi versuri, semnate de nume
puţine: Emil Râteanu, Petru Gâdei, George Gall, M. DBG, Vila Leit,
Silvestru Bonard, O. Scânteianu, E. Zaharescu, M. Dulberg, O.D. Şendrea,
Gh. Podoleanu, Tudor Vania, M.R. Safira ori semnături: Delaţară,
Delafălciu, Terom, George Raicu Delahuşi.
Creaţiile în proză şi versuri, chiar şi recenziile („Casa cu fete” de C.
Ardeleanu; „Veac tânăr” de George Lesnea, „Veşnicul învins” de Ion Pas,
„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu, ori
„Cetind pe Tudor Arghezi”), sunt lucrări de suprafaţă, de medie cuprindere
literară.
Mai bine realizate sunt medalioanele unor oameni cunoscuţi
huşenilor: profesor Mihai Ralea, dr. Neculai Lupu – „o monedă de mare
valoare în tezaurul nostru politic”, Petru Gâdei –căruia, după o fructuoasă
colaborare, i se consacră un „număr ocazional” – „fostului nostru
colaborator”.
Cuvintele de apreciere la adresa profesorului poet C. Asiminei, ori a
pictorului A. Bălţatu, „concetăţeanul nostru”, nu i-a adus şi ca autori de
materiale în „Tribuna Literară”.
Savuroase însemnările din „Fuga condeiului” referitoare la „Jigodia
literară” dornică de „opere literare” cu orice preţ, ori disputa cu revista
avangardistă „Unu”… Regretabile prea multele greşeli gramaticale şi de
corectură…
Doar primele 5-6 numere ale revistei se găsesc în Biblioteca Centrală
Universitară „Mihai Eminescu” Iaşi.
326
 *

Tribuna Muncii
„Tribuna Muncii”, ziar al Uniunii meseriaşilor, a apărut la Huşi în
perioada anilor 1929-1931, ca expresie a activităţii muncitoreşti şi milita
pentru formarea unui front popular antifascist. În coloanele ziarului s-a
militat pentru încheierea unui contract colectiv de muncă cu patronii
brutari, problema asigurării pâinii fiind la ordinea zilei în presa locală, atât
în ce priveşte calitatea şi preţul ei, dar şi cu ce eforturi mai era produsă şi
scoasă pe piaţă.
Ziarul a fost suspendat de autorităţi.
*
Despre activitatea ziarului ilegal „Tribuna Muncii” şi rolul lui scrie
profesorul Ion Alexandru Angheluş în revista „Zorile” nr. 1/1975, p. 28.
*

Ţărănismul
Ţărănismul, gazeta Partidului Naţional Ţărănesc, apare la Huşi în
octombrie 1936.
(Din rubrica „Informaţiuni”, „Gazeta Fălciului” nr.2/25 octombrie 1936).
*

Veacul Nostru
Veacul Nostru,foiţă locală, „atacă religia şi preoţimea” scria
„Credinţa” din luna mai 1933, cu semnătura preotului Gr.D.: „În coloanele
ei au apărut până acum: o epigramă lui Dumnezeu (!?)…, o altă epigramă
adresată unui venerabil preot din localitate, iar în ultimul număr, în articolul
de fond „Paştele” se aduc grave injurii la adresa preoţimii şi credinţei
creştine. Dacă se va mai continua cu asemenea injurii, ne vom vedea siliţi
să răspundem şi să arătăm adevărul.
Dar, deocamdată despre acestea ce are de zis fratele preot, care,
totuşi, a primit să i se facă „profilul” pe aceeaşi pagină cu articolul injurios
„Paştele”?
…În luna iulie citim în „Credinţa”: „În ultimul număr din „Veacul
nostru” semnează articole religioase, simţit scrise, dnii V.Tirică, cântăreţ la
Biserica Sf. Dumitru şi Theodor Nohit, cântăreţ la Biserica Sf. Mina.
Părintele Dumbravă face o scurtă recenzie.
Remarcăm articolul „Cultul amintirii” semnat de dl. Th. Nohit.
Domnia sa este apreciat îndeobşte ca un bun cunoscător şi fin interpret al
muzicii bisericeşti. De data aceasta se arătă a fi şi un abil mânuitor al
condeiului”.
327
 *

Vestea Bună
Vestea Bună, publicaţie creştină cu
caracter cultural religios, răsare în
Răducăneni, pentru ca „iubirea dintre
oamenii locului să nu dea naştere unei
seminţe de gâlceavă” între cele două
confesiuni – catolică şi ortodoxă, care,
întotdeauna, au adus binefacerea şi
înţelegere între locuitori; preoţii, adesea,
slujind împreună, chiar şi în aceeaşi biserică,
de la acelaşi altar.
De altfel, înţelegem din spusele
doamnei Elena Olariu, o susţinătoare a
revistelor celor două confesiuni - „Ecouri
răducănene” şi „Vestea Bună”, dar redactor
la ultima, publicaţiile în cauză, ajutându-se
una pe alta, funcţie de experienţa pe care o au, au reuşit să placă cititorilor,
datorită tematicii diverse, ambele ajungând a fi cunoscute nu numai în
România, ci şi în SUA, Italia, Spania, Franţa, Austria etc.
La început, coordonator de program la „Vestea Bună” a fost părintele
ortodox Cristian-Florin Cristea, ajutat de Tică
Fluieraru din Bagza şi Elena Olariu, bibliotecar la
liceul din Răducăneni.
Cu apariţie lunară, revista „Vestea Bună”
ajunsese în iunie 2006 la nr. 59; ea îşi are sediul la
Parohia ortodoxă din Răducăneni, are redactori
coordonatori pr. Liviu-Constantin Lăzărescu şi
Constantin Străchinaru, scriitor – Iaşi, redactori –
pr. Petru Pârău, Elena Olariu, Tică Fluieraru, prof.
Coca Codrianu şi Marietta Matei; colaborator onorific
Elena Olariu –
pr. Constantin-Florin Cristea – Iaşi, iar de
sufletul revistei
tehnoredactare se ocupă Elena Olariu şi Romică
Drăgan.
Un timp revista a avut formatul 15/21 cm, 36 pagini, iar astăzi apare în
format mai mare, 21cm/30 cm, în 32 pagini. Fiecare număr poartă un moto şi
„maxima ediţiei”, cum ar fi acestea: „Să vezi departe este una, să ajungi acolo e
altceva” de Constantin Brâncuşi ori „Prietenii sunt două suflete în acelaşi trup”
(Aristotel). Tot pe prima copertă este publicat „Troparul” momentului cu
iconiţa adecvată, dar şi un medalion foto şi text a unor personalităţi literare:

328
Dimitrie Cantemir, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Mihail Eminescu,
Barbu Ştefănescu Delavrancea, Garabet Ibrăileanu.
Ultima copertă este destinată „Enigmistului”, răspuns dezlegătorilor
rebusului din numărul trecut, câştigătorilor la concursul de rebus, indicarea
sediului redacţiei şi colectivul redacţional.
Iată câteva din rubricile publicaţiei care o fac preţuită: „Actualitatea
contemplată… contemporan”, „Dicţionar religios-moral-creştin”, „Concurs cu
întrebări destinate cititorilor”, „Opinii” de tot felul („Pledoarie pentru
speranţă”, îndemnuri „Faceţi aşa”… ori „Alege
viaţa”), „Memorial” – despre personalităţi
culturale şi religioase, dar şi „In memoriam”;
„Moment liric” şi „Moment poetic” cu multă
poezie şi proză care plac tuturor vârstelor,
„Social şi literar”; apar şi multe recenzii de cărţi:
„Pădurea fericirii” de Corina Matei-Gherman,
prezentată de prof. Marietta Matei, „Liniştea
Vânatului” de Valentin Talpalaru, „Când sfinţii
se întorc acasă” de Cezarina Adamescu, apărută
la Ed. Arionda, „Tainica stea a iubirii” de Joël
Conte, prezentare de Constantin N. Străchinaru,
„Părintele Iustin Pârvu şi morala unei vieţi
creştine” de Adrian Alui Gheorghe, Editura
Conta, Piatra Neamţ, 2005, recenzie de Olariu
Elena; „Oameni de lângă noi”, rubrică care găzduieşte şi interviuri cu unele
persoane pe teme diverse, cum ar fi convorbirea cu părintele Florentin Lercă,
parohul bisericii „Sfântul Apostol Toma”, din satul Roşu, unde cele 200 familii
au astăzi casă de închinare în localitate, nu mai fac drumuri până la
Răducăneni.
„În memoriam” la rubrica „Oameni ai cetăţii” iată ce scrie Elena
Olariu „În memoria fostului primar al comunei Răducăneni, Eugen Ispir”:
… „ Cotat ca un bun gospodar şi funcţionar, după trecerea – plecarea spre cele veşnice
ale primarului Narcisovici, este numit primar al comunei,
(11 august 1967) muncă ce nu-l sperie, din contra, îi dă
frâu liber spre acţiune. Cunoscător al nevoilor satului şi
oamenilor, face numeroase demersuri la regiune, în vederea
aprobării de fonduri necesare amplasării şi ridicării unui
local cu etaj pentru şcoală, unde să-şi desfăşoare cursurile
clasele de liceu, iar vis-a-vis, adaugă la şcoala veche – în
prelungire, corpul de jos cu trei săli de clasă, cancelarie şi
secretariat. La această iniţiativă, oamenii, mic şi mare,
elevii îşi dau mâna, lucrând voluntar, în numai câţiva ani, putându-se efectua studiile.
Şi cum fondurile pentru şcoală, de bine de rău se obţineau mai uşor decât cele necesare
ridicării unei biserici a comunităţii ortodoxe, cea existentă fiind capela de rugăciune a

329
familiei boierului Rosetti, „domnul Eugen”, cum îi spuneau oamenii, iarăşi face
drumuri peste drumuri, între timp şoseaua Iaşi-Răducăneni-Huşi, fiind asfaltată, şi
obţine aprobarea ridicării grădiniţei cu program prelungit, părinţii mergând la
treburile zilnice fără mare grijă, aici copiilor, din fondurile CAP-ului oferindu-li-se
masa, cazare şi loc de joacă supravegheat, încă de la vârsta de 3 ani. Cum orice
comună are nevoie de un cămin cultural şi o bibliotecă, şi pentru aceasta se găsesc
fonduri, având în vedere ca şi în satul Roşu şi Bohotin - deal să se ridice câte o şcoală
nouă.
Omenos, modest, popular, bun cunoscător al caracterului omului, acest fiu
al munţilor Neamţ, devine fiu al satului, răul făcut celor din jur fiind binele, de multe
ori fiind rău înţeles. Trotuarele făcute în inima târgului, gazonul şi florile semănate,
ca şi plantarea de salcâmi pletoşi precum salcia plângăreaţă, îi dau aspect de
esplanadă, comuna cunoscând o înflorire economică, administrativă de invidiat. Dar,
acestea toate au necesitat nopţi de veche, grijă, somn „pe furate”, oboseala
resimţindu-se tot mai mult pe chipul bărbatului-primar, care îşi dă demisia din
funcţia de primar, transferându-se contabil la Cooperativa de Consum Răducăneni.
Suferinţa continuă, spitalizările, operaţia pe laringe, durerea insuportabilă, îi obligă
să se pensioneze şi în numai câteva luni, 30 decembrie 1983, îşi dă obştescul sfârşit,
fiind înmormântat la Cimitirul Ortodox din Răducăneni, pe ultimul drum
conducându-l – deşi era o zi geroasă – mulţi prieteni şi cunoscuţi”…
Iar despre Botezatu I. Costică, fost casierul primăriei locale scrie:
„…O meserie deloc uşoară, având a întâmpina şi cunoaşte oamenii cu trăsăturile
lor, cu bucuriile lor, cu sărăcia şi urmările foametei, omul fiind nevoit în cele
mai multe cazuri a nu-şi plăti la vreme dările faţă de stat şi ascunzându-se de
„funciire” mai ceva decât de ochiul diavolului... Pentru că dacă nu-ţi plăteai la
vreme dările, se forma o comisie care te obliga să dai parte din venituri, grâne,
porumb, vite, chiar şi lucruri din case...Oamenii, cei care aveau, îşi ascundeau
în rogojini, în pământ, ţesăturile fetelor de măritat, „bruma de zestre”, căci nu
apucau a le mai lua înapoi vreodată...
De unii urât din cauza meseriei, cu toate că nu-
şi făcea decât datoria, de alţii înconjurat cu prietenie,
întrucât făcea parte din „breasla vânătorilor” şi se
remarcase ca fiind un om hâtru, urmează, aşa cum era şi
firesc rostuirea unei familii, căsătorindu-se în anul 1958
cu Anica Trifan, pe atunci salariată referentă tot la
Primăria Răducăneni, căsătorie care avea să-i aducă
bucurie prin naşterea celor doi copii: Georgel, astăzi
învăţător la Liceul Răducăneni, şi Tatiana, absolventă
a Facultăţii de Ştiinţe Economice Iaşi, astăzi economist
la „Aerostar” Bacău. Se bucură de dragostea copiilor şi este mândru de ei,
văzându-i pe fiecare la casa lui, vara trăind alături de nepoţii ce se „înălţau de
parcă ar fi avut apă vie la rădăcină”, dar, în acelaşi timp începe să-l obosească
şi să-l chinuie o durere mută de stomac, nevoit să meargă câţiva ani la rând la
tot felul de tratamente la Şimleul Silvaniei; nu scapă de cuţit însă!”…
330
 „In memoriam” s-au scris pagini şi despre Ioan Manolache, fost primar
al comunei Răducăneni, cel cu „gospodărie model” în „Dealul Doi Lei”, devenită
„şi popas de trecere şi odihnă pentru toţi trecătorii ce voiau să-şi ostoiască setea”
sau „să-şi ude gura cu câteva boabe din acelea „ţâţa căprii”, poame aduse de
prin părţile Olteniei”, cel care duminica o făcea şi pe dascălul la biserică de i-a
rămas numele de Ion – Manolache Dascălu – unde mergea legănat, însoţit de
nelipsitu-i baston, care şi astăzi se găseşte păstrat în altarul Parohiei Ortodoxe
din Bazga; despre Vasile (Valucă) Ciocârlan, preotul iconom stavrofor, care s-a
ocupat şi de aducerea copiilor la şcoală, de înfiinţarea la Răducăneni a
Gimnaziului unic la care au venit copii din Cozmeşti, Moşna, Covasna, Bohotin,
Bazga, Răducăneni, unde au predat profesorii: av. Emil Mocanu, av. Gheorghe
Balan, dr. Pop Marius, dr. Casian Topalov, dascălul Gh. Carp, licenţiat la Paris,
înv. Ortansa Gheorghiade, înv. Moraru Nicolae, înv. Culincu
Costache ş.a.; despre Costache Culincu, cel care a încheiat
familie cu Aneta Roman, profesoară de matematică, astăzi
pensionară, ajunsă la venerabila vârstă de 83 ani, omul care
a făcut la Răducăneni nu numai lecţii de limba şi literatura
Română, ci şi mulţi oameni, astăzi cu atribuţii şi preocupări
importante în societate; despre cuplul format din inginerul
agronom Maria Proca, fostă de domnişoară Olaru, şi
medicul pediatru Mihail Proca, protagonişti ai filmului
„Peste dealuri şi coline”, realizat de Studioul cinematografic „Alexandru Sahia”,
cu peste 40 de ani în urmă, punând în valoare (încă de atunci) intelectualii satului
care s-au întors la vatra natală şi contribuie la înălţarea ei spirituală – femeia
care, în funcţiile importante pe care le-a deţinut s-a implicat şi s-a zbătut mult
pentru dezvoltarea agriculturii pe frumoasa Valea Bohotinului, contribuind la
plantarea a zeci de hectare de vii şi livezi în zonă, la amenajarea primelor solarii
şi a instalaţiilor de irigare, la diversificarea culturilor, la realizarea de
îmbunătăţiri funciare sau a atelierelor de mică industrie locală, o personalitate
complexă care a lucrat şi în învăţământ, a jucat şi în piese de teatru la căminul
cultural, s-a ocupat de educarea femeilor şi a tineretului, dar şi-a iubit şi familia şi
soţul – Mihail Proca, un om blând, calm, cumpătat, cu o comportare exemplară,
model de medic şi om, amândoi plecaţi prea devreme dintre noi, parcă ţinându-se
de mână, cum obişnuiau adesea să se plimbe prin sat; despre Nicolae Tomulescu,

331
care a funcţionat ani mulţi ca învăţător şi director de şcoală şi de cămin cultural
în satul Bazga, omul care în cei 5 ani de prizonierat în Rusia, mai păstra o
statuetă care reprezenta chipul său, sculptat dintr-un os servit la masă în lagărele
pe unde a fost dus, cu sculele de tăiat şi şlefuit, tot de dânsul confecţionate acolo…
De la rubrica „Social… şi cultural” am selectat şi redau „Scrisoare
deschisă” cu titlul „Dragul meu coleg de şcoală” semnată de prof. Cornelia
Buţa, Bazga, din care se pot trage multe învăţături:
„Aşa începe o scrisoare a mea (rămasă din nefericire neexpediată) către
bunul prieten din copilărie, Tică Ifrim. Când spun aceasta, îmi amintesc de anii
1948-1951 când în clasele V-VII la şcoala elementară Răducăneni, raionul
Codăieşti am fost colegă de clasă cu un băieţel scund,
slăbuţ, negricios, foarte vioi, cu ochi de cărbune dar
scânteietori, cam fricos, dar foarte deştept, sârguincios
şi cu rezultate bune la învăţătură.
Frica i se trezea din faptul că era mărunţel, dar
dacă s-ar fi luat la întrecere pe tărâmul învăţăturii, i-ar
fi bătut pe toţi.
Ca toţi copiii preadolescenţi şi noi eram
neastâmpăraţi, gălăgioşi, bătăuşi, pârâcioşi. Nu de
puţine ori profesorii care intrau la ore, erau întâmpinaţi
cu zarvă, mult praf, agitaţie mare; totul se liniştea însă
şi clasa amuţea când se deschidea catalogul şi eram
invitaţi să răspundem la lecţie...
În acele hârjoneli copilăreşti, unii din colegi îl agresau în joacă şi pe
Tică; atunci el, prefăcându-se speriat, fugea şi se refugia în spatele meu sau în
banca mea spunând:
- Tomulescu (adică subsemnata) este cea mai bună prietenă a mea. Ea nu
mă bate niciodată şi nu-i lasă nici pe alţii să o facă!
Şi prieteni am rămas mai mult de 55 de ani!
Prietenia noastră s-a subţiat odată: atunci când la
sfârşitul clasei a V-a, deşi am obţinut amândoi
aceeaşi medie anuală – Tică Ifrm a obţinut Premiul
I iar eu Premiul al II-lea. Sigur, am plâns, l-am
privit cu ciudă, căci până atunci luasem amândoi
numai premiul I.
Directorul şcolii, învăţătorul Mihai Ionescu,
un om drept şi corect, şi-a motivat astfel gestul:
„Dacă elevul Ifrim Dumitru care provine dintr-o
familie mai modestă şi nu a avut condiţiile de
învăţătură pe care le-ai avut tu, fiică de învăţător, a
reuşit să obţină note egale cu ale tale, înseamnă că el este mai bun şi el merită
premiul I”.
În clasa a VI-a am reînnodat firul prieteniei şi l-am depănat peste ani, şi
atunci când colegul meu de clasă, Dumitru D. Ifrim, a ajuns la Bucureşti
332
renumit jurist şi un recunoscut om al literelor, m-am bucurat nespus. Nu a uitat,
de câte ori s-a întors în satul natal, să mă viziteze, să-mi ofere volume de poezii
cu autograf sau să depănăm împreună amintiri din copilărie. Astăzi îmi pare
nespus de rău că nu am găsit răgazul să scriu toate acestea mai demult, când
dragul meu coleg de clasă le-ar fi putut citi altfel şi poate l-ar fi bucurat
amintirile mele. Acum, nu pot decât să transcriu câteva din versurile sale: „Ce-
atât am aşteptat tot va veni/ Şi cer prielnic îi va fi aproape/ Chiar dacă eu voi fi
plecat... pe ape/Şi niciodată nu voi reveni” („O fugă a melancoliei”).
Pentru că „Vestea Bună” publică şi multă poezie, pun la dispoziţia
cititorilor versurile semnate de învăţătoarea Băssu, intitulate „Dor de mamă”:
I. Azi, codrii de mai răsună,/ Undeva... pe deal în sus/ Nu mai este ziua bună,/
De când mama mea s-a dus!.../ E urât şi plâng într-una;/ O tot caut, s-o
privesc/ Dar degeaba, nu mai vine/ Oare unde s-o găsesc!?/ Între flori am tot
primit/ Doar petalele căzute/ Şi, mai tare m-am rănit.../ II. Florile s-au
scuturat/ Aşternând covorul moale însă/ „mama" dispărută/ Doarme sub
pământul tare./ Merg la dânsa, la mormânt/ Ş-o întreb: „Ce te mai doare?”/
Nu-mi răspunde. Totu-i mut/ Sub pământul care doarme./ Nu mai am nici o
putere/ De când mama mea s-a dus!.../ Totu-i trist, iar în grădină,/ E pustiu,
deşi e verde.../ Cu un gând de primăvară/ O aştept în prag de seară,/ S-o revăd,
s-o strig mai tare:/ „-Vino, Mamă, că mă doare!” – Covasna, 10 iunie, 1996.
Cum în „Vestea Bună” scriu
pagini frumoase nu numai cei citaţi
ci şi scriitorii Constantin Pîrîială şi
Cezarina Adamescu din Galaţi,
oameni precum rasofor Vlasie,
vieţuitor de câţiva ani a Sf.
Mănăstiri Secu, în judeţul Neamţ
„cu ascultare – de paznic de
noapte”, fost medic ca şi tatăl său
care mai este şi profesor universitar
la IMF Cluj (vezi „Emil” – in
Biserica Sf. Dumitru din Răducăneni, memoriam nr. 33, p. 16), autori
sfinţită în primăvara anului 1923 precum: pr. Dănuţ Damaschin din
Cozia, pr. Florentin Lercă din
Roşu, pr. Cristian-Florin Cristea, Iaşi, Dumitru D. Ifrim, poet, eseist şi
traducător din Bucureşti, Arionda Adamescu din Galaţi, Neculai Botezatu,
primarul comunei Răducăneni, protosinghel Nicodin Mândiţă, cineva cu
numele D. A. Iaşi, prof. Paul Dascălu, Iaşi, pr. Alois Moraru, (Viena, Austria)
ş.a. publicaţia merită citită. Ea se luptă şi pentru grăbirea lucrărilor la
construcţia din Răducăneni a noului locaş al lui Dumnezeu – „Cuvioasa
Parascheva”, început pe 19 septembrie 1991, dar la care, din lipsă de fonduri,
lucrările au cam stagnat.

333
 Biserica precum şi revista „Vestea Bună” se cer a fi sponsorizate de
instituţii şi oameni, pe mai departe. De aceea şi mulţumirile aduse public,
număr de număr, celor cu mintea şi inima la Dumnezeu, la cultură.
În acest sens am înţeles spusele scrisorii adresate doamnei Elena Olariu
de scriitorul Constantin Străchinaru, Iaşi, cu prilejul aniversării a 5 ani de la
apariţia primului număr, odată cu bucuria Sfinţilor Paşti şi de sărbătorire a Sf.
Mc. Gheorghe, purtătorul de biruinţă, publicată în „Vremea Bună” nr. 59, sub
titlul „Credinţa a biruit vremea!”...
„Dacă în fiecare centru comunal din ţară ar fiinţa o asemenea sursă de
luminare, străinii, mai precis occidentalii, spre care tindem activ şi onest, ar
recunoaşte, incontestabil că românii au dotaţia comprimării timpului, aşa cum
au dovedit-o ori de câte ori istoria le-a fost mai îngăduitoare”, nota expeditorul.
„…În ultimul timp, îşi continua scriitorul demersul, în tot mai multe
localităţi rurale, ca să nu mai vorbim de târguri, orăşele, apar asemenea reviste
graţie pasiunii unor talente, sprijinului financiar al unor instituţii sau cetăţeni cu
sensibilitate culturală… Dar, apărând primul număr al unei reviste, celelalte nu
vin de la sine. Zilnic dispar reviste…
Iată de ce cu sinceritate şi stimă, recunoaştem, moralmente obligaţi,
truda celor din redacţia Vestea Bună, care duc pe umerii şi nesomnul lor tot
efortul apariţiei ei… Felicitându-i domnia sa pe „cei care au contribuit, spre
onoarea lor, financiar, fiecare după puterea şi sensibilitatea lui”, transmitea şi
un necesar mesaj al încurajării către cea care într-un fel e sufletul revistei,
doamna Elena Olariu: „citesc cu aceleaşi bune impresii şi cu aceeaşi convingere
că centrul ei sufletist care-i asigură continuitatea, sunteţi dumneavoastră,
doamnă!”
Oare ştie lumea colaboratorilor şi cititorilor, ce înseamnă să asiguri
continuitatea unei publicaţii culturale fără sprijin de la centru ministerial?, se
întreba, şi o facem şi noi, la sfârşit de scrisoare, sprijinitorul revistei –
Constantin Străchinaru, Iaşi.
*
„Vestea Bună” este titlul transmis de Dumnezeu prin vis celei care avea
să devină însufleţitoarea publicaţiei, am aflat. „Veste bună” era scris şi în
„Credinţa strămoşească”, foaie de zidire sufletească pentru popor a Episcopiei
Huşului, când, la 24 mai 1942, în situaţii vitrege, anunţa condiţii mai bune de
tipărire şi răspândire a ei.
Cum lui Dumnezeu îi plac lucrurile bune, zidite din credinţă, speranţă şi
evlavie, întru dăinuire, „Veste bună” ar fi şi alăturarea Sfintei episcopii a
Huşilor de astăzi – Ocolului silvic, primăriei, diferitelor S.R.L.-uri
neputincioase economic dar inimoase, şcolii etc. – într-o fericită, necesară şi
permanentă sponsorizare şi ajutorare a revistei de la Răducăneni, subintitulată
„creştină, cu caracter cultural-religios”, dar şi a altora, din aceeaşi familie a
Eparhiei. Întocmai cum mai procedează, uneori, şi ministerul culturii ori cel al
învăţământului şi cercetării cu publicaţiile de profil din teritoriu.
*
334
 Veteranul
Veteranul, organul veteranilor de grad
inferior din judeţele Tutova, Fălciu şi Roman,
apare în ianuarie 1909, director căpitan N.
Voinescu, redacţia şi administraţia Bârlad,
strada Principală nr. 128.
Apărea la fiecare 24 ale lunii anului calendaristic, timp de 4 ani.
Milita pentru drepturile veteranilor de război – ziarul devenind al
tuturor luptătorilor din judeţele: Tutova, Fălciu, Roman, Ilfov, Tecuci,
Bacău, Tulcea, Covurlui, Putna, Vlaşca, Buzău, R. Sărat, Ialomiţa, Brăila,
Romanaţi, Botoşani, Dâmboviţa.
Relevantă este publicarea petiţiei înaintată în numele veteranilor de
către căpitanul N. Voinescu, veteran din războiul 1877-78, proprietarul şi
directorul ziarului Veteranul în nr. 3 al acestuia, către Ministerul
Domeniilor referitor la starea agriculturii de după război când, ca urmare a
Legii din 2 aprilie 1903, în loc de recompensă „s-a creat veteranilor o dublă
pedeapsă prin faptul că:
– cele 8 hectare de pământ ce li s-a dat sau urmează a li se da în
Dobrogea nu sunt suficiente pentru hrana lor şi al doilea veteranii trebuie să
se exileze în Dobrogea, lăsând în ţară copiii, rudele şi de multe ori şi
nevestele;
– prin legile de la 9 ianuarie 1808 şi 20 mai 1906, subofiţerii care au
făcut 12 ani de serviciu sau 26 de ani pentru cei reangajaţi, conform Legii
din 1906, li se dă în stânga Dunării şi în apropiere de căminele lor câte 6
hectare de pământ sau 15 hectare în interiorul Dobrogei, sau 20 de hectare
pe linia de frontieră a acestei provincii;
– învăţătorilor, conform Legii Casei Şcoalelor din 1896, li se
închiriază loturi de pământ la cel mult 4 kilometri depărtare de şcoală, iar
ţăranilor ce n-au avut pământ li se dă în interiorul ţării prin înfiinţarea Casei
Rurale”.
Argumentând inechităţile create prin legi, Veteranul publică articole
incendiare, având titluri: „Legea Casei rurale – sărăcia veteranilor săraci”,
„Veteranul – spaima celor de la cârmuire”, „Ce trebuie să facem când nu
avem păşune” etc.
Deosebit de ceea ce se scria în Veteranul, căpitanul N. Voinescu,
avansat la gradul de maior cu ord. nr. 3101/1912, a desfăşurat o susţinută
publicistică în folosul camarazilor săi şi în ziarul conservator-democrat
Zorile, partid a cărui membru a şi devenit.
*

335
 Viaţa
Viaţa, revistă populară, redactată în 1916 la Biserica catolică din
Răducăneni, judeţul Fălciu, iar în anul 1927 la Hălăuceşti, judeţul Roman.
Revista, ca şi Almanahul şi calendarul de perete se tipăresc la
Tipografia „Serafka” a Seminarului, cu aprobarea Superiorilor regulari şi a
Ordinariatului”… Tipografia îşi avea „un local mai încăpător unde s-a
instalat în luna octombrie 1926”.
*

Viaţa studenţească
Viaţa studenţească, ziar studenţesc, apărea în anul 1935, tipărit la
Huşi, pentru că fusese interzis la Iaşi, chiar după cel de al treilea număr.
*

Vlăstare
Vlăstare, revistă şcolărească, redactată de un colectiv de pionieri şi
şcolari din satul Bumbăta – Vetrişoaia, profesor îndrumător Dumitru
Calinic; apărea în anul 1969, până la 29 iulie, doar două numere.
Cuprindea producţii literare originale (rubrica: „Linie la unison”) şi
populare („Culegeri de folclor”), un concurs literar şi alte rubrici: „De prin
şcoală adunate”…
*

Vocea Huşilor
Vocea Huşilor constituia sursa de informare pentru ziarul
„Românul”, care la 4 ianuarie 1874, p. 10-11, cu subtitlul „Cum se fabrică
deputaţii care nu ştiu decât să dea din mâini” publica următoarele:
„Cu ocazia alegerii de deputaţi la Colegiul II din Fălciu, alegătorii au
ales în unanimitate pe dl Ion Mârza, fost prefect în acel judeţ mai mult timp.
Administraţia însă, cunoscând că acest domn Mârza nu este apt să
dea din mâini la orice ordin al guvernului, l-a substituit cu un muscal, care
ştie ce va să zică pricazul. Substituirea s-a făcut în modul cum se explică
prin următoarele două telegrame pe care le reproducem din ziarul „Vocea
Huşilor”:
Domnului preşedinte al Adunării – Bucureşti
„Prima telegramă aparţinea veridicului Ion Mârza care explica –
detaliat – că în comuna Tăbălăeşti trăia un moşneag gonit din Basarabia,
morar de meserie, numit Ion Mârza, care luat cu trăsura de autorităţi a fost
dus la Huşi, i s-a dat gazdă comună cu amploiatul subprefecturii la
Gheorghe Buznea, devenind deputat auto-ales.
În fapt, un nevolnic, care nici nu plătea vreo dare către stat”.
336
 În chestiunea alegerii unui astfel de deputat stătea dovadă şi
telegrama adresată de avocatul Nicolae Bosie la Bucureşti, preluată tot din
„Vocea Huşilor”:
„Supleantele subprefectului plăşii Crasna fiind basarabean a găsit în
comuna Tăbălăeşti un bătrân nevolnic fără căpătâi, venit de peste brazdă,
vagabond de câţiva ani. S-a dus cerând mandatul de deputat Colegiului al
doilea, pe rezonu că el este Ion Mârza.
…Ion Mârza mai sunt în colonii; alesul este cel de la Huşi. M-am
crezut dator către onoarea majorităţii Colegiului al II-lea şi pentru
demnitatea suveranităţii Corpului legiuitor al României, lămurind această
urmare”.
*
„Un incendiu devastator (9 august 1873) a cuprins străzile principale din
Huşi, acolo unde se găsea bogăţia târgului. Pentru a înlătura urmările
dezastrului marii proprietari, reuniţi într-un comitet, au făcut un apel pentru
ajutorarea nenorociţilor huşeni. La acest îndemn au subscris: Mihail
Kogălniceanu, 1200 lei; Ion Mârza şi Alexandru Negruzzi, fiecare cu câte 1175
lei; Dumitru Castroian, 1200 lei; Neculai Iamandi şi Constantin Corbu cu câte
500 lei fiecare”, scria la „Ştiri locale”, „Vocea Huşului”, anul I, nr. 2, joi 6
septembrie 1873.
Într-o altă informaţie, ziarul local aducea la cunoştinţa cititorilor că s-au
făcut alegeri pentru membrii Consiliului judeţean, care a fost dizolvat în urma
unui incident, iar „…La Colegiul IV, unde administraţia a pierdut totul, au fost
aleşi Dumitru Castroian, Dinu Catargiu şi Nicolae Bosie” (vezi şi documentarul
„Dumitru Castroian – un filantrop uitat (1813-1898)” de prof. Vasile Folescu
(Satu Nou) „Prutul”, revistă culturală care apare la Huşi, nr. 5 (24), mai 2003).
*
Ziarul „Românul” din 16 septembrie 1873, p.812, scrie: „Zilele acestea
au apărut „Lumina” şi „Curierul Craiovei” în Craiova, iar la Huşi se tipăreşte
„Vocea Huşului”.
*

Vocea Naţională
Vocea Naţională, revistă socială,
redactată de Gh.I. Popescu, „cu un
număr de probă gratuit”, la Huşi, în
1912, fără a-şi preciza ziua sau luna.
Apare săptămânal, se spune pe copertă,
în care anunţurile se făceau „după
învoială”, iar „pentru abonaţi gratis.” Se
tipărea la Tipografia C.S.Leţcae – Huşi.
Revista venea cu o „Vestire”, „din
337
necesităţi impuse de specula de combustibil din timpul iernii” şi anunţa că
„s-a înfiinţat un depozit de lemne de foc, iar proprietarii de păduri sau care
au în tăiere zăvoaie” erau sfătuiţi să trimită ofertele pe adresa redacţiei.
În „Cuvânt înainte” se afirma că „suntem un popor”, „o naţiune
română”, care hrănim pe alţii cu produsele ţării noastre unde „viaţa în
general s-a scumpit cu 10%”, ca acum 10 ani şi „cu 50%, ca acum 5 ani”,
locuinţele s-au scumpit, lemnele şi carnea la fel, numai pâinea, pe alocurea,
se mai menţine ca în trecut. Că salariile au rămas aceleaşi, iar chiria,
materialul şi traiul şi ele s-au scumpit”…
Pronunţându-se pentru înfiinţarea de „cooperative pentru procurarea de
toate cele necesare” revista îşi propunea să „ridice vocea sus şi tare”, să
contribuie, prin coloanele sale, la susţinerea dreptului la viaţă, să arate răul
unde îl vede, cerând intervenţia autorităţii, când se iveşte o speculă murdară ori
când se fură făţiş, ca să „selecţionăm comerţul român cinstit de cel speculant şi
să tindem tot mai mult la o mai bună gospodărie naţională”.
Toţi cei convinşi de dreptatea cauzei enunţată erau invitaţi să dea tot
concursul revistei pentru „a deveni nu numai un organ al intereselor locale, ci
din ce în ce şi tot mai mult generale”.
„Autorităţile nu dau atenţia cuvenită petiţionarilor” – se afirma. „O a
treia persoană, prin intervenţia sa, poate să aplaneze eventualele conflicte şi
aceasta este justiţia. Dar judecătorul aplică legea cum voieşte el sau cum o
înţelege el prin bunul simţ” – zicea redacţia. Tot ca o a treia persoană în
domolirea şi rezolvarea conflictelor, revista promitea să judece şi să reevalueze
pricinile, nu cu legea în mână şi nici cum îi va dicta interesele, ci după bunul
simţ cum legea naturii l-a sădit în fiecare om încă de la zidirea sa, dar pe care
experienţa şi cultura l-au adăpat la izvorul umanităţii”.
„Cuvânt înainte” se întindea pe 9 capitole şi se consuma folosind spaţiul
a două numere de revistă, format 13/19 cm, ca un studiu bine documentat.
Începând cu numărul 3, 20 august 1912 „Vocea Naţională” îşi mărea
spaţiul, ajungând la formatul 16/24 cm.
În „Un pas înainte” se insista asupra relelor aduse plugărimii de
instituţia arendăşiei care devine tot mai costisitoare şi păguboasă, autorul având
cuvinte de apreciere la adresa obştilor săteşti, a cooperativelor şi băncilor
comerciale iar în articolul „Proprietarul mare” se realiza un portret pozitiv al
acestuia, omul de la care se aştepta salvarea societăţii anului 1912: „nu cerşim
mila lui, ci dragostea părintească, lumina minţii prin şcoală şi înălţarea
sufletului şi a inimilor prin biserică” pentru că el „poate totul când vrea.”
Pentru că în conflictele dintre muncitor şi stăpân, conform art. 1472 din codul
civil „stăpânul se credea pe cuvânt” – se spunea în „Glasul Constituţiei şi al
umanităţii” – un comentariu la un articol scris de Tr. R Scriban în „Universul”
din 12 august 1912.

338
 Lăudând răbdarea pe care trebuie să o aibă totuşi ţăranul în aşteptarea
roadelor ei, la rubrica „Informaţiuni” se publicau date despre aplicarea concretă
a legii din 18 martie 1912 pentru vânzarea moşiilor la ţărani.
„Calea ce urmărim noi prin această revistă socială” era un fel de
editorial al numărului din 30 august în care se revenea la ceea ce se spusese în
„numărul de probă gratuit” în „Cuvânt înainte” – că „revista nutreşte o sinceră
dragoste pentru cei nevoiaşi şi asupriţi”.
Aceasta rezulta din tot ce se scria şi în articolele care urmau referitoare
la „Calea binelui”. „Izvoare de producţie”, „Necesităţile traiului din punctul de
vedere al profesiunilor”, „Familia din punct de vedere social”, dar toate erau
materiale teoretice, care trimiteau la fapte din realitatea momentului, fără însă a
le concretiza.
Deşi de la primul număr revista înştiinţase că „primeşte şi publică orice
reclamaţie dreaptă şi fapte diverse, dări de seamă de petreceri câmpeneşti ori
şcolare, cu caracter cultural, distractiv şi de binefacere” dar şi „bucăţi literare
inedite, traduceri, comemorări de date istorice naţionale, conferinţe, întruniri,
înfiinţări de biblioteci, accidente şi întâmplări” – toate adresate domnului Gh. I.
Popescu, strada Ştefan cel Mare Huşi – acestea, în numerele consultate, lipsesc,
după cum nu există semnături de autori. Tot ce s-a scris în luna august 1912 în
revista „Vocea Naţională” e un lung discurs, documentat şi bine scris, probabil,
de Gh. I. Popescu.
Iniţiatoare a creării depozitului de lemne de foc, redacţia se declara că
intermediază şi înfăptuieşte „dorinţele celor care voiau să se constituie în
Asociaţii cooperatiste pe acţiuni sau sub orice alte forme de funcţionare”; se
primeau şi reţete medicale însoţite de costul lor. Atunci când se ştie a le procura
de la orice farmacie ar dori, – preoţii, învăţătorii şi sătenii – şi a le expedia la
adresa indicată. Tot la fel se primeau şi alte comenzi de ordin farmaceutic şi
medical „pentru a scuti de drumuri lungi şi repetate, pe vreme rea, pe onor,
clientela”.
Bună şi rubrica revistei „Farmacie casnică şi economică”.
*

Vutcani
Vutcani,revistă lunară editată de
Muzeul sătesc Vutcani, cu sprijinul
centrului judeţean de conservare şi
valorificare a tradiţiei şi creaţiei populare
Vaslui, la primele trei numere ale ei, la cel de al patrulea adăugându-se, tot
ca editor, şi Muzeul Judeţean „Ştefan cel Mare” Vaslui.
Iniţiativa apariţiei revistei „Vutcani” în ianuarie 2004 o are
profesorul Ion Diaconu, care strânge în jurul său şi alte condeie, formând
colectivul de redacţie al publicaţiei, - coordonator Ion Diaconu; redactare

339
computerizată Mihai Diaconu şi Daniel Chiriac; fotografii Constantin C.
Chiriac.
În calitate de colaboratori mai semnează: Ioan Mancaş, Constantin
Chiriac, Valentin Vicol, Laurenţiu Chiriac, Liviu Preutu.
„Vutcani”, revistă oficială a comunei Vutcani, „o apariţie interesantă
şi care publică articole de istorie şi sociologie locală, literatură, artă şi
cultură de zonă” spun Ioan Mancaş şi Laurenţiu Chiriac în articolul
intitulat”Intelectualitatea rurală” şi care, evidenţiind sprijinul financiar pe
care l-au dat editorii, anunţau pentru data de 25 aprilie 2004 întâlnirea
tradiţională a Academiei rurale „Elanul”, prilej cu care urma să fie lansată
oficial revista în care scriau, dar şi monografia comunei Vutcani, scrisă de
acelaşi inimos şi prolific profesor Ion Diaconu.
Ei punctau, în articolul la care ne-am referit, şi scopul nobil al acestei
cunoscute Academii Rurale „Elanul”, „de a promova tradiţiile culturale din
lumea satelor, de a încuraja afirmarea intelectualităţii rurale, precum şi de a
înlesni manifestarea acelor forme originale de cultură care sunt muzeele
săteşti”.
Muzeul sătesc Vutcani, rezultă din publicaţia la care ne referim,
datează din mai 1983, constituit pe baza colecţiilor de arheologie şi
etnografie ale profesorului Ion Diaconu, care, urmare a unei colaborări
fructuoase cu specialiştii Muzeului judeţean „Ştefan cel Mare” din Vaslui,
au dat naştere instituţiei.
La început, muzeul local a fiinţat pe holul primăriei din Vutcani, iar
din luna mai 1983 într-o casă naţionalizată restaurată. Muzeul a dispus de o
valoroasă colecţie de obiecte arheologice descoperite în zonă, piese ce
acoperă epoca medievală şi cea modernă, o colecţie etnografică cu bunuri
care atestă îndeletnicirile populaţiei din mediul rural.
Mai târziu, în 1989, muzeul sătesc a primit două săli de la etajul
căminului cultural nou construit, hotărârea de organizare şi funcţionare, pe
bază de statut propriu al unităţii, fiind adoptată de consiliul local la 5 august
1997 în şedinţă ordinară, sarcina gestionării şi gospodăririi instituţiei
revenind profesorului Ion Diaconu.
În revistă se fac referiri şi la alte unităţi muzeistice din judeţul
Vaslui:
- colecţia numismatică a domnului Costel Giurcanu Bârlad;
- colecţia arheologică a domnului Marin Giurcanu, Grumezoaia;
- colecţia arheologică a domnului Vasile Apostol, Şuletea;

- colecţia domnului Costache Buraga – Dăneşti;

- colecţia arheologică a domnului Marin Rotaru, Giurcani;
- muzeul sătesc Grumezoaia;

340
 - muzeul sătesc Tăcuta, întemeiat pe baza colecţiei Elena şi Costel
Rotaru;
- muzeul sătesc Banca Gară, deschis în vara anului 1989, care se
sprijinea pe colecţia Gheorghe Gheorghe.
Revista „Vutcani” prezintă o tematică variată, cu lucrări elaborate
chibzuit: date referitoare la administraţia comunei şi a unităţilor
administrative din jur, oficiali ai Vutcanilor care au lucrat în administraţie,
învăţământ, sănătate şi în domeniul religios, cifre, date şi fapte despre
instituţiile respective, vechimea lor, starea în care se află, propuneri în
perspectivă; „Acte vutcănene”, „Studii şi cercetări” referitoare la localitatea
luată în discuţie. Interesante mi s-au părut lucrările semnate de prof. Ion
Diaconu referitoare la „Podul de flori”, „Un sat de lingurari – Tăietura”,
„1907 în Vutcani”. Articolul „Studenţii noştri – mândria noastră” şi
documentarul referitor la construcţia locuinţelor în zonă constituie
perenitatea viitorului.
*
În primul său număr revista „Vutcani” promitea o serie de patru apariţii.
În aprilie 2004 a ajuns la cel de al patrulea număr, fără a mai avea posibilitatea
să ne spună ce s-a întâmplat la întâlnirea tradiţională a membrilor Academiei
rurale „Elanul” din 25 aprilie 2004,revista în articolul „În loc de încheiere”
nota: „Cine crede că a fost uşor se înşeală, fiindcă a fost o cruntă opoziţie locală
împotriva realizării acestei publicaţii. Din fericire au pierdut şi poate vor pierde
definitiv bătălia dusă de ei contra progresului firesc al aşezării. Nu doresc
acestei mentalităţi CONTRA decât un prohod făcut de toţi preoţii din Vutcani,
spre veşnică şi hidoasă pomenire a unui nărav mai vechi la vutcăneni (dacă ar fi
numai la ei n.n.), acela de a nu face nimic, fie că nu pot, fie că nu vor, şi de a nu
lăsa nici pe alţii să facă. Fie-ţi ţărâna uşoară, concepţie păguboasă!”
Identificându-l în spusele de mai sus pe prof. Ion Diaconu, articolul
evidenţia pe tinerii entuziaşti care i-au stat alături în realizarea proiectului:
Iulian Neştian, Cornel Bojian, Daniel Chiriac, Constantin Chiriac, dar mai ales
Mihai Diaconu, precum şi doi tineri de la Centrul Judeţean de Conservare şi
Valorificare a Tradiţiei şi Creaţiei Populare.
„Tuturor acestora, precum şi celor nepomeniţi, le mulţumesc din suflet
şi le rămân recunoscător”.
Autorul încheia optimist: „Dacă şi ţie, cititorule, ţi-a plăcut revista, şi ai
vrea să mai apară, atunci nu mai sta pe gânduri şi sprijin-o financiar, calea o vei
găsi singur”.
Este vorba despre o revistă sătească într-adevăr bună. Mie chiar mi-a
plăcut, ea fiind o noutate în peisajul arid din acest punct de vedere al Huşilor,
astăzi.
Formatul 21/29 cm, în 20 pagini.
*

341
 Ziarul de Moşna
Ziarul de Moşna, apare cu numărul 1 în
noiembrie 2004 şi cuprinde rubrici diversificate:
„Istoricul comunei Moşna” scris de primarul
inginer Georgel Popa; „Premianţii” de prof.
Petruţa Popa; „Studiu asupra violenţei în mediul
rural” de Călin Croitoru; „Sfaturi despre
siguranţa dumneavoastră” de agent C. Crăciun;
„Biblioteca – tradiţie şi continuitate” de Sinoreta
Ciubotaru etc.
Primul număr al ziarului a fost tipărit într-
un tiraj de 200 de exemplare, aflăm din cartea
„Contribuţii monografice asupra Văii
Bohotinului şi Văii Moşnei” de Vicu Merlan, Editura Lumen, 2006.
*

Zorile
Zorile, revistă literară-ştiinţifică a Liceului
Cuza Vodă din Huşi apare la începutul anului
1922, cu redacţia şi administraţia la aceeaşi adresă
cu a şcolii.
Apare lunar, în mai 1922 fiind la al treilea
număr.
Nu spune care îi era colectivul redacţional,
dar, din „Darea de seamă asupra serbării de fine de
an şcolar de la Liceul Cuza Vodă”, publicată în
numărul 4-5 (iulie august, 1922), rezultă că
directorul şcolii, I. David, care avea aceeaşi sarcină
şi la şcoala normală, a adus elogii „neobosiţilor şi
perseverenţilor susţinători ai revistei „Zorile” –
elevii Ionel David, Mitică Ionescu şi Gheorghe Harnagea – „care n-au
încetat un singur moment – chiar atunci când erau înconjuraţi de
neîncrederea completă în liceu – de a lucra pentru punerea temeliilor acestei
reviste şi mai ales de a stimula şi pe alţii ca să pornească pe acelaşi drum cu
ei”.
Angheluţă Octavian, un alt elev prezent cu materiale aproape în
fiecare număr, în „Zorile” nr.8 scria despre „Revistele şcolare”: „Când
peste tot plouă cu opere de artă”, iar „inimile tinere s-aprind uşor şi uşor din
fumurile viselor lor cată să clădească un edificiu”, „ne-am prins şi noi la
primul impuls din afară”, „de a ne arăta şi noi puterile” şi „acum iată-ne
activ la muncă”, începea el incursiunea documentară.
342
 Pentru că „luptăm numai pentru a lucra, revista noastră iese când dă
Domnul şi când ne permit puterile. Lucrăm şi am fi lucrat şi mai mult însă
piedici tot mai mari se aşează în faţa noastră şi la un moment dat ne-am
oprit… Unde mergem? Ce facem?
Scoatem o revistă şcolară. Scriem de toate: poezii, descrieri,
compoziţii poetice, ştiinţifice, tot ce ne poate da sufletul nostru şi modesta
noastră capacitate. Dar de ce scoatem această revistă?... a fost la început
mai mult spirit de imitaţie. Scot alţii, de ce nu am scoate şi noi. De ce se
scoate o revistă şcolară? Dar care-i scopul unei reviste în genere, mai
întâi?”
După o pledoarie referitoare la reviste şi felul lor de a fi, autorul
defineşte revistele literare-ştiinţifice… Sunt cele „care au de scop a lupta
contra unor manifestaţii actuale literare pentru a le îndrepta mersul sau a
încuraja alte curente şi manifestaţii literare, în care însă se face şi
literatură”.
Despre reviste literare şi ştiinţifice şi scopul acestora există şi alte
argumente puse în articolul citat.
Ca şi meşterul Manole din legendă, autorul vrea ca prin ceea ce
făceau ei şi revista lor, „Zorile”, să se „urce încet şi bine sus, tot mai sus”…
Revista avea greutăţile ei în apariţie. Numărul 6 apărea după 2 luni
de pauză, care nici măcar nu a fost anunţată”, dar „Zorile” spunea clar: nu-i
sosise amurgul. Cel mult era vorba de o amânare pentru plecarea în vacanţă,
iar această amânare avu loc până… către începutul noului an şcolar. Când,
cu forţe noi, redactorii şi colaboratorii publicaţiei puneau în revistă ceea ce
adunaseră: „Din Cerna-Vodă” – un amplu reportaj de acolo, despre
localitatea vizitată, cu promisiunea altuia, cu „descrierea fabricii de ciment”
care avea să apară în numărul 7, semnat de acelaşi: Iorguţă Harnagea.
Petru T. Gâdei, magistrat şi profesor, în „O plimbare solitară –
impresii de la un schit”, făcea o descriere aleasă închinată mai întâi
„venerabilului şi mult iubitului David M. Monăstireanu”. Ca să urmeze alte
producţii literare ale vacanţei în proză: „Ceartă între cărţi”, o alegorie
realizată de Constantin R. Crişan, „O constatare” reportaj despre viaţa
elevilor basarabeni veniţi să studieze la şcolile din Huşi, „Variate”
ştiinţifice. „Bohotinul” – o continuare a monografiei localităţi, fără
semnătură de autor de data aceasta şi foarte multă poezie: „Toamna” de
Vasiliu Grigore, „Spre seară” de Eugenia Angheluţă, „Păsărica” de
Angheluţă Octavian, „Vrăjitoarea” de Alex Bolea, Ghicitori, fără semnătură
de autor.
Se publicau şi epigrame: „Unui băutor… antialcoolic” de I.N. David,
în „Zorile” nr. 8, luna mai, fără indicarea anului de apariţie:

343
 „E contra vinului, dar bând
Îndură bietul, chinul
Căci vrea de pe pământ curând
Să extermine… vinul”.
În ce priveşte proza ştiinţifică, de anticipaţie, este demn de citit
bucata „Trenurile electrice” semnată de I. Harnagea, elev în clasa a VII-a,
după care să ne suim în trenul electric Iaşi-Bucureşti, ori Crasna – Bucureşti
şi să medităm la ceea ce este electricitatea în 2005.
De interes este şi „O curiozitate etnografică” semnată de Victor
Gherasim:
„În partea de sud a judeţului Fălciu, pe malul pârâului Elan, cale cam
de un ceas spre miază-zi, de la Vutcani, cel mai mare sat din partea locului, se
afla satul Tupilaţi. Poate să aibă cam 120 până la 150 de case. Când intri în
acest sat aceeaşi asemănare caracteristică tuturor satelor din împrejurimi te
loveşte; căsuţe simple cu două odăi, acoperite care cu paie, care cu tablă de
zinc, unele mai răsărite, arătând că stăpânii lor sunt puţin mai chiaburi, altele
mai sărace primind şi ele parcă din umilitatea sărăciei stăpânilor lor. De s-ar
întâmpla să nu întâlneşti pe nimeni, sau să nu auzi pe doi vorbind între ei, ai
crede în sfârşit că e o cotună fără nici o parte mai distinctivă.
Rămâi uimit însă, de treci prin acest sat mai ales într-o zi de sărbătoare
şi te opreşti un moment la spatele unui grup de oameni, care vorbesc între ei.
De n-ai cunoaşte bine locurile şi de n-ai şti că te afli cam pe la mijlocul
Moldovei, te-ai întreba: cum? Ce caut prin Dobrogea? Eram plecat în altă
parte. Ce te-ar determina ca să-ţi pui asemenea întrebări? Nu vezi nici într-o
parte ridicându-se vreun turn de geamie, nu vezi nici o femeie cu voal pe ochi,
nici un bărbat cu fes, şalvari sau turban. Atunci?
Limba pe care o vorbesc aceştia, aceasta îţi procură mirarea. E curios
de tot când îţi pui întrebarea: în ce împrejurări au primit locuitorii din acest
sat limba turcă, sau cum şi-au păstrat numai limba, din tot ce au avut odată,
dacă au fost turci. Deşi mie mi se pare că ar fi ceva destul de interesant, nu s-a
ocupat nimeni de această particularitate distinctivă a acestui sat în mod cât se
poate de serios, din care s-ar fi putut scoate poate interesante adevăruri
istorice.
Domnul profesor C. Holban crede că aceşti locuitori ar fi o rămăşiţă
din hoardele Cumanilor care au năvălit odată asupra acestor ţinuturi şi
puseră chiar bază unui sat cuman prin Muntenia de astăzi, Cumania Neagră.
Cum acest popor făcuse parte din grupa de popoare islamice, ca Turcii, Arabii
etc. a trebuit ca să vorbească şi el o limbă asemănătoare cu limba turcească.
Când hoardele cumanilor au năvălit din Asia asupra Daciei Felix, nu aveau
nici o religie, adică nu în sensul că erau lipsiţi de sentimentul religios, ci aveau
o religie de rit păgân fiindcă plecaseră cu mult mai înainte ca Mahomed să dea
doctrina sa. Numai prin faptul acesta se poate explica că aceste rămăşiţi din

344
hoardele Cumanilor nu au o religie caracteristică popoarelor islamico-
mahomedaniste.
Când aceşti cumani barbari au intrat în inima unei populaţii creştine,
au trebuit să înlăture religia lor primind religia creştină a poporului de care
era înconjurat. Aşa s-a întâmplat şi cu bulgarii şi ungurii. Cu siguranţă că
aceşti locuitori nu au profesat niciodată religia de formă mahomedană este, că
nu se cunoaşte nici o urmă de geamie sau nici vre-o legendă în care să se fi
păstrat ceva caracteristic acestei religii.
Prin faptul că aceşti locuitori n-au avut niciodată o religie mahomedană
care să arate că au fost turci, căci dacă ar fi avut-o ar fi păstrat-o fiindcă nu se
poate ca un mic grup de oameni de o naţiune cu totul diferită, de o masă mare
de oameni care te înconjoară, să-şi piarză religia şi să-şi păstreze limba, sunt
Cumani căci mult mai lesne ar fi putut uita limba de cât religia; şi exemple de
acestea avem foarte multe.
Călătoriţi în partea de N-V a Crişanei, dincolo de hotarul ieşit de pe
urma războiului, şi veţi găsi sate a căror locuitori spun că sunt români, au o
religie ortodoxă sau unită, dar şi-au uitat cu desăvârşire limba. Un exemplu
tipic de asemene natura, îl avem cu catolicii din Huşi; nu găsiţi nici unul care
să ştie ungureşte, cu toate că la obârşie sunt unguri, dar religia şi-au păstrat-o.
Vedem dar că religia este o legătură foarte puternică care leagă pe om de
înaintaşii săi şi numai foarte cu greu poate să fie ruptă. Ajungem dar la
concluzia că locuitorii din satul Tupilaţi sunt de obârşie cumană şi nu
turcească. Dar cum răspundem la întrebarea: cum de au o limba perfect
asemănătoare cu limba turcească?
Aceste rămăşiţi din vechii Cumani s-au rupt din popoarele islamice –
care să admitem cazul că ar fi avut o limbă unitară atunci, - încă din secolul al
VII. Din acest moment nu vor mai comunica ca turci şi se vor dezvolta în limbă
separat şi, din această separare, va ieşi un dialect care va tinde să se
diferenţieze de limba turcească din ce în ce mai mult. Ca dovadă la aceasta
avem dialectul istrian şi dialectul vorbit la Nordul Dunării.
Foarte cu greu s-ar înţelege un istrian cu un moldovean sau muntean, şi
dacă s-ar înţelege încă.
Anul trecut am avut prilejul să asist la vorbirea unui fost internat turc,
rămas la Băseşti la moşia D-lui Iuliu Zanne, cu doi locuitori din Tupilaţi şi am
văzut că se înţelegeau foarte bine. Când l-am întrebat pe acel internat turc,
dacă nu-i vreo deosebire între vorbirea lui şi a celor doi tupilăţeni, mi-a spus
că nu, doar că ei vorbesc ca la ţară. Cum se face dar că aceste două dialecte
nu au fost supuse legilor care guvernează orice limbă vorbită, transformată şi
simplificată. Ne găsim acum în o dilemă foarte încurcată. Ori că aceşti
locuitori sunt cumani şi trebuiau să vorbească acum o limbă cu totul diferită de
limba turcă, ori nu sunt cumani şi sunt turci şi atunci trebuia să păstreze
religia mahomedană.

345
 Eu nu sunt competinte de a dezlega o parte sau alta din această dilemă
şi las altuia care împins de curiozitate ca şi mine dar folosindu-se de o cultură
mai vastă în această direcţie, ar ajunge la adevărul istoric”.
Dilema mi se pare a fi dezlegată de prof. Costin Clit care în revista de
cultură „Prutul” de la Huşi, publică în septembrie 2002, la rubrica „Restitutio”,
un documentar intitulat „Timpul aşezării coloniştilor bulgari la Huşi şi judeţul
Fălciu, precum şi oarecare moravuri străvechi bulgăresci culese din spuse
bătrânesci”, semnat de George Aramă, fost profesor la seminarul din Huşi,
publicat în ziarul „România Liberă” din 20 şi 23 mai (1 iunie şi 4 iunie) 1887,
transcris în anii de studenţie de C. Clit şi redat astăzi cititorilor, păstrându-i
limbajul.
Aflăm că printre cei aproximativ 3000 bulgari răspândiţi atunci (1887)
în târgul şi judeţul cu pricina, se numărau şi „găgăuţii de la Tupilaţi, pe Elan,
care mai toţi ştiu turceşte, limbă pe care bătrânii o şi vorbesc”. Că bulgarii s-au
stabilit în judeţ „nu deodată, ci rânduri, rânduri”, „în trei răstimpuri”, şi „tot
astfel şi dialectele lor sunt tot trei”. Unul curat bulgăresc, altul „influenţat de
turceşte”, numiţi şi găgăuţii, iar „al treilea de ruseşce” – ultimii, veniţi din
cauza împilării, aici, din sudul Basarabiei, „poate pe timpul răzbelului de la
1711 dintre Ruşi şi Turci”.
„Găgăuţii, de la Tupilaţi, pe Elan, şciu mai toţi turcesşce, pe care betrinii
o şi vorbesc”, scrie George Aramă.
Documentarul este deosebit de interesant şi pentru că se referă la
obiceiurile religioase şi datinile din acele timpuri, despre botez, logodnă,
căsătorie şi nuntă, despre sărbătorile veniţilor, îmbrăcămintea, bucătăria şi
relaţiile dintre ei dar şi cu populaţia autohtonă, despre fenomenul de asimilare
şi părăsirea obiceiurilor lor străvechi.
*

Sosirea în localitatea Huşi – a celor de la cenaclul societăţii literare „Gândirea”

era primită nu numai cu bucurie şi multă proză, ci şi cu cronici ritmate realizate de
profesorii lor – de colaboratorii revistei „Zorile” – O. Angheluţă şi Gh. Harnagea, în
cinstea condeielor oaspete:

„Şezătoare literară? Specimene de artişti de vază

Bun! Avem şi noi o seară Ce cu râs sau cu umor
Cu discuţii sănătoase Cată-n suflet să ne pasă
Ca şi cum ai da odată Ce le da sufletul lor.
La un biet căţel
Ce-l hrăneai numai cu oase, Iată pe Pamfil Şeicaru
O friptură de viţel – Face bine pe coţcaru –
Uite, acum sala plină, Şi un ceas cu ceasu-n mână
Şi-n lumina hialină A vorbit atâta, până,
Se perindă-n pauze Obosit şi tot o apă
Şi-n prelungi aplauze A tăcut… din nou să-nceapă.

346
 Domnul Al. Teodorescu …Iese, iar e rechemat,
Iese şi îşi face planul Intră, rău intimidat,
Ca să ne distreze-un pic Ne poartă pe a muzei cale.,
El ia firul şi-l destramă În versuri foarte muzicale,
Şi remarcă foarte just, Şi, tocmai ca un vârcolac,
Că cu toţii, mare, mic, Parcă ar mânca din el
Ne-am strâns ca la panoramă Să ne facă nouă-n plac,
- E-ncântat că avem gust. Iar la urmă, vai de el!
Fiindcă e nervos şi foarte
…Dar ce-i asta? Cine vine? Slab de constituţie
Scade animaţia Nu mai poate să ia parte
De mirare, parcă-şi ţine, Mai mult la discuţie.
Sala, respiraţia.
Şi deodată, din tăcere, Intră şi Cezar Petrescu
Dup-atâtea pauze, Un român ca toţi în …escu
Toţi din mâini şi din picioare Cu „Gândirea” scrisă-n frunte.
Scot prelungi aplauze. Gras, dar mlădios în şale
Ca şi un catâr de munte
Păzea! că iese Topârceanu-n goană Ce se urcă pe-o cărare.
Să nu-l opreşti Ne-a purtat cu slova-i lină,
Că n-are nici o pană În bordei, pe o colină,
La motor, Mai ştiu eu, pe o câmpie,
Şi, de-ndrăzneşti Şi s-a dus, ca să mai vie.
Ca să-l ţii atuncea când îşi mână'n zbor
Iar Pavlov cel lung în spate
Muza lui satirică, Pumnii peste piept îşi bate
Atuncea pac! Şi depune jurământ
Ca pe-un gândac, Că, din cauza iubirii,
Te-înfige într-o strofă lirică Vrea să intre în mormânt.
C-un vârf de rimă
Intimă. Tutoveanu, ca un tată,
Cu versul lui duios, sonor,
Pe Brătescu Ne cântă-n lira lui purtată
Îl vezi, cu talia înaltă În inima unui popor.
Ca un ţânţar de baltă. „Cântaţi, cât vocea vi-i sonoră”,
Vorbeşte încet şi cu dichis Ne-a spus atunci convingător,
Cu glasu –nchis Dar iată, mă muncesc de-o oră
Ca şi ţânţarul anofel Şi n-am scos nici un vers sonor”.
Plin de friguri şi rebel

Topârceanu fusese văzut diferit la şezătoarea literară de la Huşi. I.N. David îi

dedica epigrame şi pentru momentul când versurile citite parcă veneau de la un adormit:
„Eşti maestru-n parodii
Totuşi, slavă Domnului,
Însuţi ai putea să fii
O parodie… a somnului”.

347
 Şi atunci când Topârceanu „a fost obiectul unor intense ovaţiuni”:
„Dacă s-ar pune un impozit
Pe-al simpatiei monopol,
De-ai fi nabab ca Archelaus
Şi tot nu ţi-ar rămâne-un pol”.

Şezătoarea dată de Societatea „Gândirea”, alcătuită din floarea

elementelor literare ale ţării – Tutoveanu, Topârceanu, Teodorescu, Şeicaru,
Brătescu, Cezar Petrescu şi Pavlov – a avut loc aseară în sala teatrului nostru
din Huşi - scria „Zorile”, punând data de 19 IV 1923.
„Prezenţa lor printre noi a fost o sărbătoare, o oră de înfrăţire şi de
înălţare sufletească generală. Huşul a fost mândru de a găzdui o zi, câteva din
frunţile senine, câteva flori suave din buchetul poeţilor noştri… însuşi
vizitatorii noştri au rămas încântaţi de spiritul prietenesc în care au intrat, cu
venirea lor între noi”.
∗

Despre satul Bohotin (judeţul Fălciu) Mocanu N. Emil scria sobru şi cu

exactitatea cercetătorului, ca în cazul de faţă:
„Stăteam într-o zi acasă şi mă uitam cu drag la revista „Zorile”. Şi cum
mă uitam aşa, fel de fel de gânduri îmi frământau minţile cu privire la soarta
ei. Printre altele, am rămas cu mintea pironită asupra cuprinsului numerelor
sale viitoare. În primul rând, Zorile trebuie să intereseze pe cei din partea
locului, pe cei din oraşul Huşi şi din judeţul Fălciu. Pentru aceasta se impune
cercetarea şi exploatarea materialului pe care ni-l pune la îndemână, cu atâta
îmbelşugare, ţinutul nostru. Dacă se deosebeşte om de om, tot aşa diferă sat de
sat şi tot aşa se deosebeşte judeţ de judeţ.
Fiecare se prezintă cu însuşiri deosebite care toate laolaltă constituie
pecetea originalităţii sale. Şi daca n-ar fi aşa, nici n-ar exista ori dacă ar
exista, n-ar avea dreptul la viaţă. De aceea cred eu nimerit lucru, de a publica
în revistă şi descrieri de sate, din toate punctele de vedere, astfel ca cititorul să
rămână în minte cu icoana completă a localităţii.
În numărul acesta, încep descrierea satului Bohotin, în care am văzut
întâi lumina zilei şi unde mi-am petrecut frumoşii şi neuitaţii ani ai copilărie
mele.
A. Istoric
(Analele A. R. Tem, XXIII Mem. Secţ. istorie)
Bohotinul este unul din satele cele mai vechi din judeţului Fălciu. În
privinţa originii etimologice a acestui cuvânt, până în prezent, nu ştim nimica
precis. Câţiva filologi cred că numirea este slavă şi ar veni de la pohod-pohot-
bohot, a merge alăturea în mod forţat, a lua în pohot.
Şi dacă ne gândim că numele satului s-a împrumutat de la numele
pârăului ce curge prin apropiere, ne vine a crede că explicaţia de mai sus este
cea adevărată. Locul de unde izvorăşte pârăul Bohotinului de astăzi, se
348
numeşte Fundul Bohotinului iar locul unde dă în şesul Jijiei, se cheamă Gura
Bohotinului. Probabil că slavonii mergând călări şi cu alţi cai în pohod pe
valea acestei ape, au botezat-o cu numele de Bohotin şi satul care s-a înfiinţat
mai pe urmă în apropriere de izvorul ei, s-a numit Bohotin şi cel care s-a
întemeiat în apropiere de confluenţa ei cu Jijia, era natural să se numească
Gura Bohotinului. De altfel, după cum reiese din documentele aflate şi
cercetate, în vechime sub denumirea de ,,Bohotin" se înţelegea întreaga
regiune de văi şi dealuri aflătoare pe o rază foarte mare, deoparte şi de alta a
pârăului cu acelaşi nume.
Am spus că Bohotinul este unul din satele cele mai vechi ale judeţului.
După documentele ce s-au găsit până acum, pe la 1431, adică pe vremea lui
Alexandru cel Bun, se vorbeşte de Bohotin.
N-avem însă dovezi că exista satul, ci numai pârâul cu regiunea.
Istoricul moşiei şi a satului Bohotin îl putem împărţi în trei părţi:
1) De la 1413 – 1632
2) De la 1632 – 1672 sub Buhuşeşti şi
3) De la 1672 – 1838 sub Rusetteşti.

De la 1413-1632
Aceasta este epoca cea mai veche despre care posedăm date mai sigure
asupra istoriei Bohotinului. Într-adevăr documentele ne arată că pe la 1431
Fevruarie în 6, Alexandru cel Bun dăruieşte mânăstirii Bistriţa – printre altele
– şi o «prisacă de la Bohotin». La 1438 domnitorul Ilie Voievod dăruieşte
mânăstirii Probota «o prisacă la Bohotin». La 1453, Ianuarie, vedem că
domnitorul Alexandru Voievod întăreşte o danie făcută mânăstirii Moldoviţa
«a prisăcii din Bohotin şi a desetinii de pe acea prisacă». Şi tot aşa în alte vreo
5-6 documente vechi se vorbeşte despre «prisaca din Bohotin» dăruită
diferitelor mânăstiri.
Mai important însă dintre toate, este documentul din 29 August 1455,
prin care voievodul Petru Aron dăruieşte credincioasei sale slugi, Duma
Micaci „la Bohotin, un loc din pustiu, anume pârăul Cozia, lângă prisaca
mânăstirească, să-şi facă sat la „Capul Piscului”.
Într-un document al lui Ştefan cel Mare de la 11 Ianuarie 1476 şi în alte
două ale lui Petru Şchiopul, se vorbeşte de asemenea de ,,prisaca Bohotinului”
de „matca Bohotinului" şi de „Hemelas” care a fost târg lângă Bohotin şi
despre care ne vom ocupa pe larg într-unul din numerele viitoare.
Văile bogate în fâneţe de jur împrejurul Bohotinului, fiind apărate de
dealuri înalte de tot şi acoperite cu păduri mari în care predomină teiul,
constituiau regiunea cea mai prielnică pentru creşterea albinelor. Aceasta este
explicaţia pentru care în toate documentele vechi ale Bohotinului se vorbeşte
despre prisăci dăruite diferitelor mănăstiri, fără însă ca aceste mănăstiri să fi
avut vreodată pretenţii de stăpânire asupra acestor danii. Poate şi din cauza
depărtării.

349
 2) De la 1632-1672, sub Buhuşeşti
Pe la 1635 logofătul Dimitrie Buhuş ajunge prin danie domnească
stăpânul locurilor pe unde este astăzi satul Bohotin. Hotărnicindu-i-se partea
dăruită în mod definitiv, Buhuş aduce oameni de prin alte multe părţi şi
întemeiază satul Bohotin în partea care se numea pe atunci Voloaca
Bohotinului.
Printr-un act de schimb, Buhuş întinde stăpânirea Bohotinului şi asupra
Hămeiosului şi, fiind dornic de a-şi rotunji moşia, luă în stăpânire şi Colţul
Cornii şi Frăsineştii de peste Prut.
La moartea lui Buhuş, urmaşii săi împărţiră moşia, şi Bohotinul cu
partea din Colţul Cornii şi Frăsineşti veniră în partea fiului său Niculae Buhuş.
Acesta luă măsuri serioase pentru apărarea moşiei şi ceru domnitorilor
din vremea sa învoirea să aducă în Bohotin oameni streini, care fură scutiţi de
plata birurilor pe şase şi mai apoi pe 5 ani.
Sub Buhuşeşti, Bohotinul a avut mai mult de furcă cu locuitorii din
Podoleni în privinţa hotarelor şi cu cei de pe şesul Prutului, care în timpul
năvălirii tătarilor, au căutat adăpost în văioagele Bohotinului.
3) De la 1672-1838, sub Rusetteşti
Cel dintâi dintre Rusetteşti pe care-l găsim în documente (1672 Martie
27) ca stăpân al Bohotinului este Manolache Rusett, care dă sfaturi
Bohotinenilor cum să se poarte că altfel să ştie bine că vor „petrece ruşine
mare” şi vor fi «de mare certare». După 14 ani găsim pomenindu-se şi în
letopiseţe despre Bohotin: «Când Dumitraşcu Cantacuzino, la începutul anului
1675 se puse în mişcare împreună cu Caplan Paşa şi Tătarii spre a goni din
Iaşi pe Petriceico dinaintea căruia fugise, el veni la Fălciu şi apoi la Huşi. De
aici alese 20.000 de Tătari cu cai mai buni şi cu Buhuş Hatmanul, care loviră
la Gura Bohotinului pe Petriceico şi pe Leşii ce se scoborâse până acolo şi-i
puseră pe fugă”.
În 1636, Bohotinul a fost pustiit de oştile lui Sobieschi. La 21 Ianuarie
l639, împărţindu-se averea vornicului Ştefan Rusett, Bohotinul intră în
stăpânirea moştenitorilor (fiii şi ginerii) acestuia: Iordache Rusett, Ioniţă
Rusett, Constantin Rusett şi Iordache Sturza.
La 1672 găsim pe Iordache şi Ioniţă Rusett morţi şi partea lor din satul
şi moşia Bohotin se împarte între fiii lor astfel: Lascarache Rusett, Constantin
Rusett şi Ioniţă Sturza. Între aceştia şi urmaşii lor au urmat o serie întreagă de
neînţelegeri şi de procese de moştenire până la 1805, când găsim ca stăpân al
Bohotinului pe Hatmanul Răducanu Rusett, care a mărit moşia Bohotinului
prin procese şi cumpărături până la 9000 fălci (6000 câmp şi 3000 fălci
pădure), cea mai mare întindere pe care a avut-o această moşie. Hatmanul
ajunsese la rangul de Mare Logofăt şi în 1838 muri. Urmaşii săi s-au ruinat în
cheltuieli cu procese pentru care au trebuit să vândă toate moşiile, rămânând
numai cu Bohotinul şi Căiuţul, ştirbite şi acestea. Bohotinul a fost stăpânit de
ei în devălmăşie până la 1845 când o împărţiră astfel:

350
 a) Cozia lui Alecu, al doilea fiu.
b) Bazga lui Răducanu, fiul cel mai mare.
c) Răducăneni lui Lascar al treilea fiu şi
d) Bohotinul (cu Gura Bohotinului) lui Dimitrie, al patrulea fiu. Fiecare
din aceşti proprietari întemeiă pe moşia lor gospodărie frumoasă. Tot atunci
pe moşia Răducăneni se înfiinţa târguşorul cu acelaşi nume.
În 1857 Dimitrie Rosetti vându Gura Bohotinului lui Gheorghe
Prăjescu.
În 1872 Cozia fu vândută unui grec Andriopolos.
În 1875 se vându Bazga lui Alexandru Livaditti iar mai apoi unui alt
grec Gheorghiadis.
După moartea lui Dimitrie Rosetti la 1882, Bohotinul veni în
stăpânirea fiicei sale Profira (actuala Profira M. Sturza). Ea a vândut
Bohotinul Cassei Rurale iar acuma, exproprierea l-a trecut în mâinile
ţăranilor.
Rămâne ca acei ce alcătuiesc pătura conducătoare, să se
învrednicească a coborî şi în mijlocul Bohotinenilor, fericirea după care
jinduiesc de atâta amar de vreme”...
*
Poezia publicată de tineretul şcolar în „Zorile” era o producţie nu numai
duioasă şi sonoră, ca versurile lui George Tutoveanu, ritmică, tip Topârceanu,
ci mai ales una influenţată de Eminescu, ca aceasta, „Măiastra” scrisă de V.
Coban din clasa a II-a:
„După nori regina nopţii stă ascunsă şi veghează,
Aruncând singurătate lacului ce scânteiază,
Iar zefirul varsă tainic răpitoru-i cântec dulce;
Câte-o pasăre de apă sboară'n trestii să se culce.
La o stână'n depărtare sună buciumul de jale,
Pe când stelele scânteie în rubine naturale.
Iată! luna se arată fluturându-şi noua mreajă
Ca o pânză argintie în mistere plini de vrajă.
Iar în trestiile 'nalte din bogatul lac albastru,
Cade-o lacrimă de aur din isvorul unui astru.
Apoi iată o foşnire se aude 'n stuful verde
Şi apare o fantomă ce prin trestie se pierde.
Iară apa somnoroasă cu foi veştede se 'ncarcă,
Ondulând ca de furtună, o cutreieră o barcă.
Şi prin farmecul de noapte din ajunul Sfintei Vineri
Când a nopţilor mistere înfioară blând pe tineri,
Fremătoasă se opreşte barca cea tremurătoare
Şi din ea ieşi o zână, ce era fermecătoare.
………………………………………………….

351
 Şi în visuri eu de atuncia parc'o văd mişcând fereastra
Că acea fermecătoare, unii spun c'a fost „Măiastra”
∗
Chiar din numărul 3 în revistă se scria: „avem de îndeplinit o sfântă
datorie de recunoştinţă şi veneraţie către scumpii noştri profesori care s-au stins
din viaţă, către apostolii luminii, care, fără preget, au muncit o muncă de titani,
să zmulgă din adâncurile întunecate ale neştiinţei şi să ne îndrumeze după
razele calde ale culturii, care, cu preţul vieţii lor, ne-au cizelat sufletul, cu vorba
şi cu fapta, în şcoală, pe stradă, acasă, oriunde au găsit prilej ca să scoată din
noi ceea ce suntem astăzi”. Numărul următor era închinat, aproape în întregime,
acestor corifei. Cuprinsul avea în frunte articolul „Cultul oamenilor mari”
semnat de elevul David N. Ion, cu multe „preţiozităţi” în el, dar care anunţa că
este închinat memoriei profesorilor decedaţi.
Despre „Părintele Alexandru Ghiga”, elevul Harnagea nota:
„...Părintele Ghiga s-a ridicat din pătura de jos a satelor noastre. Fiu
de ţăran din Mânjeşti – judeţul Fălciu, el şi-a însuşit calităţile alese ale firii
românului, menite să-i aducă numai dragoste şi admiraţie, oriunde ar fi apărut
în societate. A urmat teologia, apoi a fost preot şi profesor de religie la liceul
nostru, precum şi la alte şcoli din oraş”.
Dl Vântu este aşa descris de Angheluţă V. Octavian dintr-a VII-a real:
„De o înălţime puţin obişnuită, cu umerii largi în proporţie cu trupul.
Capul mare, încadrat de o bărbie proeminentă care aluneca în partea
inferioară. Nasul era mare şi rotund, adus puţin peste gura fără mustăţi
strânsă într-un gest de dispreţ amestecat cu severitate care erau perfect în
concordanţă cu ochii mici adumbriţi de sprincenele puţin încruntate într-un
gest energic. Cu pălăria puţin pe ceafă, din care lăsa să se vadă fruntea
muncită de gânduri, cu capul puţin în pământ în care parcă voia să găsească
cheia vieţii, cu trupul lui impozant, înzestrat bine de natură, omul acesta îţi
inspira şi teamă şi respect, şi râs. M-am cutremurat uşor şi m-am dat la o parte
cu un gest de teamă” la întâlnirea elevului pe stradă cu cel ce avea să-i fie
profesor.
Apoi, a doua zi, în cancelaria şcolii. „Era acelaşi de ieri, cu aceeaşi
pălărie puţin pe ceafă, cu aceeaşi bărbie considerabilă şi de aceeaşi masivitate
rotundă de parcă voia să se prăvale de pe scaun şi să o ia de-a dura prin
cancelarie. Mă aşteptam să se cutremure liceul când a vorbit. Într-adevăr,
primele cuvinte se rostogoliră ca tunetul în urechile mele. Am plecat curios să
aflu cine-i, cu un fel de frică instinctuală”.
„…Şi cine ar fi putut crede că în acel Domn Vântu grozav – în acea
sperietoare de copii – cum mi s-a părut întâi mie – s-ar putea găsi o comoară
de bunătate şi dreptate? Cine ar fi putut crede că acea voce puternică ar avea
atâta dulceaţă, ar putea fi dătătoare de atâtea sfaturi blânde şi înţelepte? Căci
Dl Vântu nu era acel profesor care cu ştiinţa în cap şi cu frica în palme te
îndoapă cu buche, ca pe o gâscă în ajunul tăierii. El era tatăl nostru sufletesc
352
şi acei care erau lipsiţi de părinţi aveau prilejul să simtă, şi simţeau desigur,
un moment când erau alături de el cât de dulce e să fii lângă părinte. Din ora
lui presărată întotdeauna cu poveţe şi sfaturi frumoase, ieşeam mai buni, mai
drepţi. El nu făcea cu noi acea istorie searbădă ce umplea capul cu ani şi date
de prisos, ci el ne făcea o întreagă şcoală a vieţii. Mai ales când era vorba de
chestiuni religioase căuta să ne lumineze în adevărurile credinţei, să ne arate
calea cea dreaptă în viaţă la lumina ei, şi atunci faţa lui toată se lumina, orice
urmă de tristeţe şi severitate piereau, lăsând locul unui zâmbet de bunătate şi
de credinţă nestrămutată. Gura lui se deschidea cu bucurie, însemnată de un
zâmbet blajin spre a lăsa să iasă o parte din comoara sufletului lui, care cu
atâta bucurie ne-o dădea nouă. Vocea lui curgea atunci şi pătrundea ca o
muzică divină în capela sufletului nostru în care predica. Ochii lui înflăcăraţi
străluceau luminaţi de o rază sfântă, cu care vroia parcă să ne gonească toate
relele. Şi atunci cine nu era pătruns de acel nimb dumnezeiesc din ochi de acea
putere profetică a cuvintelor lui?
Ne iubea mult dl. Vântu, ca pe copiii lui”.
Iar despre profesor An Constantinescu, David Ioan îşi amintea:
„…Aevea îmi apare: înalt, puţin adus de spate, cu fruntea largă,
brăzdată adânc de frământările sufletului şi minţii sale, cu sprincenele stufoase
îmbinate în un unghiu energic, peste care iarna prea vremelnică a vieţii îşi
scuturase neaua ca şi peste păru-i scurt şi învălmăşit, ca şi gândurile sale.
În ochii adumbriţi uşor sub fruntea-i largă, mai rămăsese doar o palidă
lucire, din care se desprindea prin o ciudată reflexivitate, melancolia adâncă,
neîmpărtăşită, a luptătorilor de rasă din rândurile vieţii… Scump la vorbă,
aproape ursuz, înghiţindu-şi durerile şi ascunzându-şi plăcerea, rămânea
pentru noi enigma veşnic nedezlegată. Întrupa pe omul stoic, superior, ce nu
făcea paradă de sentimente, ce ştie a-şi mărgini tot noianul de suferinţi în
îngustul spaţiu al eului său distins.
Aevea parcă îl văd cu pasu-i măsurat mergând la datorie şi nu de
puţine ori îl vedeam punându-şi mâinile la ochi cu un gest obosit, forţându-se
parcă să se smulgă din valul gândurilor aride şi să-şi ascundă suferinţa de
totul ce nu era el…
Şi acest om, acest superior luptător al vieţii, acest apostol al ştiinţei şi al
tinerelor generaţii nu mai e printre noi”…
Altădată, în decembrie, în numărul 7, însăşi „Zorile”, în comentariul „O
iniţiativă frumoasă – explicarea Evangheliei”, scotea în evidenţă personalitatea
altui profesor al liceului, părintele Mihail Bejenaru: „A fost o oră cu adevărat
înălţată în alte sfere. După cum privighetoarea nu-şi cântă niciodată cântul de
jos, ci numai după ce s-a urcat în pom, tot aşa, creştinul trebuie să-şi lase toate
gândurile lumeşti, când ascultă cuvântul Domnului şi să se înalţe cu sufletul
până la El…
…Părintele Bejenaru are darul nepreţuit de a smulge sufletul de pe
pământ şi a-l purta în Împărăţia cea mare a Frumosului veşnic”.

353
 *
„Zorile” revistă literară-ştiinţifică a Liceului Cuza Vodă din Huşi. Nu,
„Zorile” era nu numai a Liceului Cuza şi a Huşului. Ne-o spune Iustin D.
Deică, redactor din partea Şcolii normale care, într-un „Apel”, vorbeşte despre
ajutorul directorilor şi profesorilor şcolilor din localitate dat revistei ca să
existe.
Revista nu aparţinea numai localităţii Huşi şi pentru că în ea scriau nu
numai elevii şi cadrele de la Liceul Cuza Vodă din Huşi, şi Şcoala Normală
„Mihail Kogălniceanu”, ci şi Const. Crişan de la Seminarul din Huşi, Paula
Şaimovici şi D. Poroşnicu, studenţi, Mircea D. Ionescu de la Liceul „Matei
Basarab” din Bucureşti.
*
Perioada 1930-1932 a „Zorilor” a fost şi ea fructuoasă. „Zorile” din
ianuarie - martie 1932, anul II de la reapariţie, purta pe verso coperţii înscris
„Comitetul de conducere al Societăţii culturale „Zorile” care era alcătuit din
următorii membri, sub conducerea profesorului Gavril Holban, preşedinte de
onoare: Gâdei Octavian, preşedinte activ; Andrian Aurel, vicepreşedinte;
Alistar Dumitru – secretar; Săvescu Ion, casier; membri: Chiper Gheorghe,
Andronic M., Creţu I., Turculeţ V., Gheorghiu V.
Semnau proză: Chiper Gheorghe, Alistar Dumitru, Gâdei Octavian, E.
Popescu, Gheorghiu Constantin, I. Săvescu, iar poezie: Mercaş D., E.Z.C.,
Celulescu C., Gâdei Octavian, Gheorghiu V., Alistar D., Moţoc D. Constantin.
Câteva epigrame reflectă tematica, calitatea versului şi, de ce nu, modul
cum reuşeau să ţintească versificatorii:
Răspuns lui R.C. Unui versificator
„Să-nvăţ „buna cuviinţă” „Pentru versurile scrise
Îmi dai sfat, dar te gândeşte Eşti bun de felicitat
Căci cu buna ta „ştiinţă” Căci pătrunsu-le-ai prea bine,
Arătat-ai… ce-ţi lipseşte”… Când părinţii ţi-au dictat”.
Mercaş D. Gheorghiu V.
Unui cronicar
„Le-ai făcut, la cei din piesă,
Cronică de vorbe goale.
Asta e…recunoştinţă
C-ai intrat fără parale”.
Chiper Gheorghe

În „Huşii tinereţii mele” prof. Mihai Ciobanu scrie în „Prutul” din iunie
2003: „Revista „Zorile” a liceului „Cuza Vodă” din Huşi a apărut în aprilie
1930 sub conducerea unui comitet de elevi format din Mihai Constandache, C.
Moţoc şi D. Mercaş, reluând munca înaintaşilor care, în 1922, mânaţi de acelaşi
ideal, au publicat o revistă cu acelaşi nume”.

354
 Tot el îşi reaminteşte că în 1932 în comitetul de conducere a Societăţii
literare-culturale „Zorile”, sub conducerea onorifică a lui Gavril Holban, făceau
parte elevii Gâdei Octavian, Const. D. Moţoc, Ioan Săvescu, Andrian Aurel, iar
redactor era Gheorghe Chiper – autorul de mai târziu al romanului „Târgul
trăsniţilor”.
*
„Zorile”, revistă literar-ştiinţifică a Liceului Cuza Vodă Huşi
nr. 1, 1967, Anul II, apare litografiată, cu un cuvânt „Noul program al revistei
„Zorile”, scris de prof. Mihai Ciobanu, directorul liceului.
Făcând abstracţie de anii 1922-1923, se pomenea că „în aprilie 1930 un
comitet de elevi ai liceului scosese primul număr al publicaţiei.
Acum „Zorile” într-o nouă epocă de viaţă urma să „se avânte într-o
muncă entuziastă,” lumina „Zorilor” şi optimismul elevilor fiindu-le călăuză în
viaţă.
Profesorul Şt. Bahnaru considerând „anii de şcoală drept cei mai frumoşi
ani ai vieţii în care setea de a trăi şi de a cunoaşte este foarte mare”, îşi chema
elevii să-şi afirme setea de ştiinţă şi cultură prin contribuţii la revista „Zorile” –
ducând mai departe mândria şcolii.
„108 ani de la Unirea Principatelor Române” era intitulat articolul
semnat de prof. Boris Gorceac. La rubrica „Tradiţii şi amintiri” profesorul
Ştefan Bujoreanu făcea un istoric al Gimnaziului Privat „Anastasie Panu” şi al
Liceului „Cuza Vodă”, iar profesoara pensionară Maria Gogiu aducea din
amintirile sale istoricul Liceului „Elena Doamna”, unde fusese directoare şi
profesoară.
„…În toamna anului 1889, prin stăruinţa unui grup de intelectuali
huşeani, s-a deschis primul gimnaziu pentru băieţi, cu denumirea „Gimnaziul
Privat”. Avea o singură clasă, cu un număr de 33 elevi şi ca director –
profesorul de matematică Grigore Roiu. Fără local propriu, şcoala a funcţionat
în diferite case închiriate până în anul 1893, când desfiinţându-se seminarul
local, se mută în localul acestuia.
În anul şcolar 1890-1891 – scrie profesorul – gimnaziul a funcţionat cu
două clase, cu un număr de 44 elevi. Începând cu anul şcolar 1891-1892,
Gimnaziul Privat ia denumirea de „Gimnaziul clasic” şi are ca director pe
profesorul de limbă latină Al. N. Vernescu.
Din anul şcolar 1894 Gimnaziul se va numi „Gimnaziul clasic
„Anastasie Panu”, în amintirea aceluia care a fost un vajnic luptător pentru
Unire şi care în calitatea sa de prim caimacan (locţiitor de domn) al ţării a
condus cu îndemânare Moldova în perioada pregătitoare Unirii.
În 1897 gimnaziul avea 235 elevi.
Vechiul local al seminarului fiind neîncăpător pentru şcoala în
dezvoltare, s-a proiectat clădirea unui local mai corespunzător pentru fiii
ţinutului Fălciului. Construcţia noului local s-a început în toamna anului 1911
şi s-a terminat în 1913, costând 300.000 lei, în banii de atunci.

355
 În noua clădire gimnaziul a funcţionat numai până în toamna anului
1917 când a fost transformată în spital pentru răniţii şi bolnavii de pe front.
Profesorul menţionează că în iarna anului 1917 în sala de gimnastică a
gimnaziului a concertat marele George Enescu pentru răniţii în convalescenţă.
Din cauza numărului mare de refugiaţi, în anul şcolar 1917-1918,
Gimnaziul din Huşi a avut 578 elevi la care au predat Theodor Speranţă,
scriitor de mare talent, Theodor Aguletti, renumit autor de manuale istorice,
I.N. Lotta din Salonic.
După terminarea războiului, în 1918, Gimnaziul „Anastasie Panu” este
transformat în liceu cu numele de Liceul de băieţi „Cuza Vodă”, care în anul
şcolar 1924 -1925 are 797 elevi, dar puţini termină liceul”.
Date importante publică în revistă profesorul Şt. Bujoreanu la Rubrica:
„Să ne cunoaştem raionul – vechi sate moldoveneşti – Stănileşti şi Coziecii (în
1967 oraşul Huşi era reşedinţa raionului Huşi, regiunea Iaşi n.n.).
Profesorul notează despre Stănileşti: „Între anii 1380-1440 a trăit şi a
stăpânit pe meleagurile raionului Huşi – Oană, renumitul vornic de la Suceava,
unul din sfetnicii lui Alexandru cel Bun. El a avut trei feciori: Lazăr, Stanciu şi
Costea, care la moartea bătrânului Oană au împărţit între ei imensa avere a
tatălui, compusă din 40 de sate – în diferite ţinuturi ale Moldovei, plus o moşie
care se întindea pe valea Prutului, cam la nord de Stănileştii de azi, până la sud
de Pojorăni.
La împărţire, această parte a revenit lui Costea, fiul cel mai mic al
vornicului. Pe această vale, urmaşii lui Costea vor întemeia un număr de 10
sate, dintre care unele au rezistat tuturor vicisitudinilor istoriei, ajungând până
azi”.
Articolul se ocupa de satul Stănileşti întemeiat de urmaşii lui Costea.
„Încă pe la 1440 exista un sat cu numele Berbeşti pe Prut, stăpânit mai
târziu de Nastasia, fiica lui Costea. Nastasia s-a căsătorit cu unul Stănilă, după
numele căruia Berbeştii se vor numi Stănileşti. În decursul anilor satul
Stănileşti îşi schimbă stăpânii ajungând în secolul al XVII-lea în proprietatea
Domnului Moldovei Miron Barnovschi Movilă. Interesant este pentru noi că
tatăl lui Miron Barnovschi a fost vornic de Huşi.
Către sfârşitul secolului al XVII-lea, Stănileştii au ca proprietar pe
Iordache Roset, iar în veacul al XVIII-lea intră în stăpânirea Racoviţeştilor. În
1762, Stănileştii ajung proprietatea Episcopiei din Huşi, care îl va exploata
până la secularizarea averilor mânăstireşti prin legea din 1864. De la această
dată înainte Stănileştii se vor dezvolta ca un sat liber, exploatat însă de noii
proprietari, care au acaparat cele mai fertile locuri din sat”.
Despre Cozecii aflăm:
„Pe şesul Prutului, la sud de Stănileşti, cam în dreptul satului de azi
Oţătoaia, a existat în vechime un sat Coziecii. Nu se cunoaşte nici numele
primului stăpânitor şi nici măcar al vreunui urmaş. Bănuim că acest sat ar fi
aparţinut tot urmaşilor bătrânului vornic de Suceava, Oană, deoarece acesta s-

356
a întemeiat pe domeniul delimitat prin actul domnesc din 1429 şi toate satele
de pe această moşie au fost ale urmaşilor vornicului.
Prima menţiune istorică despre acest sat o avem după anul 1600, în
timpul domniei lui Irimia Vodă Movilă. Când s-a înfiinţat Episcopia de Huşi,
Irimia Movilă a înzestrat-o cu moşii şi sate conform obiceiului medieval. Astfel,
în actul de înzestrare sunt date Episcopiei satele Plopeni, Râşeşti, Siliştea,
Creţeşti, Spărieţii şi Coziecii. În momentul daniei aceste sate erau domneşti.
Nu cunoaştem încă prin ce împrejurare au ajuns domneşti.
Începând cu secolul al XVII-lea satul Coziecii apare deseori pomenit de
documente. Astfel Radu Mihnea Vodă în anul 1618 ordonă ispravnicilor de
Huşi să lase în pace satele Episcopiei. Cu această ocazie este pomenit şi satul
Coziecii. La fel, într-un ordin analog, dat de Domnul Alexandru Iliaş, în 1621,
este pomenit din nou satul Coziecii.
Mai târziu satul şi-a schimbat numele în „Gârla Vlădicăi”, nume pe
care-l păstrează până după 1711, când în urma războiului dintre turci şi ruşi,
la Stănileşti, satul a fost distrus şi ca atare părăsit de locuitori. Oamenii s-au
mutat de pe şes, sus, pe deal, întemeind un sat nou Oţătoaia, de la numele
unuia Oţătu, nume care s-a păstrat până astăzi în raionul nostru”.
Despre profesorul Şt. Bujoreanu, Mihai Ciobanu scrie în publicaţia
citată: „Născut într-o familie de răzeşi în localitatea Tuţcani, comuna
Măluşteni, în anul 1912, a fost un student strălucit la Facultatea din Iaşi unde
a avut ca profesori ilustre personalităţi ale învăţământului ieşean: Oreste
Tafrali, George Pascu, Iorgu Iordan, George Călinescu, I. M. Marinescu,
Teofil Simenschi. Ca student a publicat numeroase articole în revista „Arta şi
Arheologia”, fiind remarcat de Oreste Tafrali, care l-a numit asistent. Corabia
destinului l-a purtat pe tânărul Fănică Bujoreanu prin stepele Rusiei şi Munţii
Tatra, în luptele din cel de al doilea război mondial. Cu gradul de căpitan în
rezervă s-a dovedit şi un brav ostaş, iar mai târziu, drept „răsplată” că a
cucerit cu compania lui oraşul Tiraspol, va fi exclus din partid. Ajuns profesor
de limba latină la Liceul „Cuza Vodă” din Huşi, imediat după război, s-a
dovedit un profesor de excepţie. Pe lângă munca didactică, a continuat munca
de cercetare a documentelor vechi şi a vestigiilor arheologice din apropierea
Huşului. În anul 1957 a scris o monografie amplă a Liceului „Cuza Vodă”
Huşi, dar nu a putut fi tipărită deoarece consemnase şi activitatea profesorului
de limba germană, venit din Bucovina, Zelea Codreanu.
O perioadă de doi ani (1955-1957), împreună cu profesorul Ştefan
Bujoreanu, am început pregătirile pentru deschiderea unui muzeu în localitatea
Huşi: am colecţionat diferite piese arheologice aflate în păstrarea şcolilor,
diferite obiecte din perioada medievală aflate la diferite persoane, piese
numismatice, documente, iar prin săpături şi perigheze am colecţionat mărturii
arheologice din neolitic. La această iniţiativă s-a alăturat, mai târziu, înv.
Gheorghe Melinte, care a venit cu o bogată colecţie de păsări şi animale
naturalizate. Muzeul s-a deschis în anul 1957 într-o clădire din strada
Republicii, repartizată de Sfatul Popular al raionului Huşi. După doi ani a fost
357
numit ca director înv. Gheorghe Melinte care a avut o mare contribuţie la
dezvoltarea şi îmbogăţirea muzeului cu noi exponate. Totuşi, explicaţiile date
vizitatorilor erau neştiinţifice, îmbrăcate în aura legendelor, spre
nemulţumirea prof. Bujoreanu, fondatorul muzeului şi preşedintele consiliului
ştiinţific. Cronica Huşilor dă unele date eronate cu privire la înfiinţarea
muzeului şi membrii fondatori”… (din „Prutul” nr. 6/2003)
„Zorile” avea şi o „Pagină ştiinţifică”. Aici se scria despre iniţiativa
elevilor din clasa XI-a, de a înfiinţa o „Gazetă matematică” a şcolii, elevii fiind
invitaţi să-şi trimită colaborările şi la „Zorile”, spre publicare.
Drept „Curiozităţi ştiinţifice” se popularizau: „Cea dintâi rafinărie de
petrol din lume a fost aceea înfiinţată în ţara noastră de românul Mehedinţeanu,
la Râfov, lângă Ploieşti, în anul 1857. De abia peste doi ani, în 1859, s-au
înfiinţat primele rafinării de petrol în S.U.A.”
…Timişoara este primul oraş din Europa ale cărei străzi au fost luminate
electric începând din 1884.
Erau prezentate şi câteva traduceri libere despre câine, din volumul
„L'intelligence des animaux” de Ernest Menault, publicat în Biblioteque „Des
Merveilles”, care, spunea „Zorile”, confirmă întrutotul părerile lui Buffon,
care-l numea prietenul cel mai credincios al omului, prieten ce nu-l poate găsi
printre semenii săi.
Despre prietenia omului cu câinele citeam undeva spusele lui George
Enescu, „Luceafărul muzicii”, aproape întotdeauna a avut şi un câine pe puntea
unui vapor, maestrul este fotografiat într-un fotoliu de pai, cu manuscrisele în
faţă şi căţeluşul în braţe. La toţi le zicea Mutzeerli. Despre căţeluş, Enescu
povestea că aflându-se pe holul unui hotel, acesta are o purtare necuviincioasă,
cu consecinţe… mirositoare. Enescu vede, simte mirosul şi îl ceartă: „Ruşine!
N-am să-ţi mai spun Mutzeerli, ci Putzerli”. Chiar în acea clipă, căţeluşul şi-a
privit stăpânul şi, ofensat – scrie acolo – a fugit, părăsindu-l pentru totdeauna!
Poezii semnau alături de prof.Ion Alexandru Angheluş, elevii Mihai
Ralea, Ana Corcodel. O recenzie bine realizată semna profesorul Ion
Al.Angheluş despre „Sentimentul patriei în opera lui Al. Stamatiad”, la rubrica
„Încercări critice”.
Din comitetul de redacţie făceau parte
profesorul Mihai Ciobanu – redactor şef, prof. Ana
Olah, secretar de redacţie,prof. Ştefan Bujoreanu, prof.
Balan Mihai, elevii Ralea Mihai, Toma Carmen,
Hodoş Maria, Corcodel Ana, Bârjoveanu Elena.
*
Tot în anul II, „Zorile”, numărul festiv 3-4, în
octombrie 1968, cu ocazia semicentenarului şcolii
(1918-1968) îşi deschide paginile cu un „Cuvânt
înainte” semnat de profesorul Ştefan Bahnaru
directorul liceului. Despre semicentenar vorbeşte
358
atât profesorul Bahnaru cât şi elevul Hulubei Gheorghe.
Cu prilejul semicentenarului Liceului „Cuza Vodă”, iată evocarea pe
care o face revistei „Zorile”, ing. Gheorghe Harnagea, cel care în 1923
scrisese în foaie despre sosirea la Huşi a grupului de scriitori de la
„Gândirea”.
„Huşul a avut o activitate culturală bogată încă mai înainte de primul
război mondial, când în acest oraş existau un seminar cu 8 clase, gimnaziul
„Anastasie Panu” cu 4 clase. Ea era realizată de intelectualii oraşului, grupaţi
mult timp în jurul revistei „Gânduri bune”.
Anul şcolar 1916-1917 a însemnat o dată importantă în viaţa spirituală
a oraşului. Retragerea trupelor româneşti şi refugiul populaţiei în Moldova, în
toamna anului 1916, a adus în Huşi - ca şi în celelalte oraşe moldovene - un
mare număr de copii de vârstă şcolară, precum şi un mare număr de profesori
de liceu, nume cunoscute în acel timp în corpul didactic al ţării.
În această situaţie, s-a ajuns de la sine la soluţia ca Gimnaziul
„Anastasie Panu” să fie adaptat nevoilor de moment şi să dea instrucţiunea
până la clasa a VlII-a elevilor adunaţi în Huşi, care aveau nevoie de ea.
Directorului Gimnaziului „Anastasie Panu”, profesorul Const. Holban, i-a
revenit sarcina să rezolve practic această problemă.
Şi astfel, în anii şcolari 1916-1917 şi 1917-1918, Gimnaziul „Anastasie
Panu” a fost – de fapt – un liceu cu 8 clase. Transformarea lui în liceu, în anul
şcolar următor – 1918-1919 – a consfinţit această stare de lucruri, iar primii
elevi şi profesori de curs superior pe care i-a avut în acest an au fost – unii –
refugiaţi, repartizaţi în Huşi, şi – alţii – elevii de curs superior, localnici, care
nu au mai avut nevoie să plece la învăţătură – ca înainte de 1916 la Bârlad sau
Iaşi.
Primul an de existenţă a Liceului „Cuza Vodă” din Huşi a debutat cu un
eveniment istoric din viaţa ţării: unirea Ţărilor Române cu Transilvania.
În curs de câţiva ani, înăuntrul şi în afara liceului „Cuza Vodă” din
Huşi, au avut loc trei manifestări culturale remarcabile:
- Societatea culturală „Mihail Kogălniceanu”, alcătuită din elevii
Liceului „Cuza Vodă”, în special din cursul superior;
- Revista „Zorile”, din iniţiativa elevilor tot din cursul superior;
- Ateneul popular „Dimitrie Cantemir”, cu colaborarea intelectualilor
din oraş şi a elevilor liceului nostru – societatea „Mihail Kogălniceanu” fiind
estompată şi activitatea ei reducându-se la cea de bibliotecă publică.
Scriitorul acestor rânduri a făcut parte din cele două promoţii care au
creat revista „Zorile”, cu scurta viaţă a căreia şi-a identificat propria-i viaţă
de şcolar – din toamna anului 1921 până în primăvara anului 1923. El închină
rândurile care urmează amintirilor din acea vreme. Aşa după cum îşi mai
amintesc, iniţiatorii ei trebuie căutaţi printre elevii clasei a VII-a. Timp de
decenii am considerat – şi consider şi astăzi – că a existat între noi un ,,primus
inter pares”, elevul Ion David din clasa a VII-a, dotat cu o inteligenţă
359
neobişnuită, cu o voinţă şi perseverenţă care ne impresionau. La „Zorile” el a
avut contribuţia cea mai însemnată din promoţia lui, prin numărul articolelor
publicate şi prin munca organizatorică pe care a depus-o.
O confirmare a părerii de mai sus am avut-o acum câteva luni. Zece ani
după plecarea la Universitate, în Iaşi, Ionel David îşi nota într-un caiet lupta
cu el însuşi pentru perfecţionarea propriei personalităţi. Trecând alţi 35 ani,
după moartea lui, împrejurările au voit pentru ca eu să descopăr textul din
1932 şi să regăsesc în el şi pe Ionel David pe care-l cunoscusem în
adolescenţă.
...Revista noastră a avut trei trăsături caracteristice – o conducere
alcătuită exclusiv din elevi, cu aprobarea, dar fără intervenţia conducerii
liceului;
- colaboratori din toate şcolile de băieţi ale Huşului (Liceul „Cuza
Vodă”, Şcoala normală „Mihail Kogălniceanu” şi Seminarul). Din rândul
profesorilor şi studenţilor, foşti elevi ai liceului şi chiar elevii altor licee din
ţară; (un exemplu, Ionescu Mircea, elev în clasa a V-a a Liceului „Matei
Basarab” din Bucureşti, posesor al premiului de onoare în 1922-1923);
- a trăit din venitul propriei producţii (mai ales abonamente) din una
sau două donaţii de la unii exponenţi ai culturii huşene.
Colecţia revistei „Zorile” 1922-1923 se găseşte, fără numărul 1, la
Biblioteca Academiei R.S.R.
...Şapte ani mai târziu, în 1930, „Zorile” au apărut din nou.
Colaboratorii de atunci, cu care – cu o singură excepţie – m-am întâlnit prima
oară în viaţă – şi de care m-am legat prin sentimente calde pentru tot restul
vieţii, abia acum, cu ocazia Semicentenarului, mărturiseau în prefaţa primului
număr al revistei lor că sunt urmaşii „Zorilor” noastre.
Şi colecţia „Zorilor” din 1930-1932 se găseşte completă în Biblioteca
Academiei R.S.R.
...Cele două colecţii – din 1922-1923 şi din 1930-1932 totalizează 14
numere cu un volum de aproximativ 350 pagini.
O parte din articolele apărute în cele două colecţii merită retipărite, în
timp, într-o rubrică a trecutului din „Zorile” de azi, pentru calitatea lor
deosebită - sau pentru valoarea documentară.
...În 1968, „Zorile” îşi reiau tradiţia şi apar prima oară în condiţiile
socialismului triumfător în Republica Socialistă România.
Noi, cei din 1922-1923, care abia cu ocazia semicentenarului am luat
cunoştinţă că am fost urmaţi cândva, de cei din 1930-1932, ne vedem evocaţi şi
în „Zorile” acestui an.
Fostul conducător al „Zorilor” din 1930-1932, elevul de atunci Alistar
Dumitru, astăzi Decan al Facultăţii de filologie a Institutului Pedagogic din
Bacău, adresează „Zorilor” 1968 „Urarea unui frate vârstnic” – în primul
articol din numărul 1-2 al revistei.
...Nu bănuiam, în 1922, că – în entuziasmul nostru tineresc am aprins o
torţă pe care nici un fel de împrejurări nu avea s-o stingă definitiv, o torţă care
360
– de două ori în jumătate de veac avea să se aprindă, pasărea Phoenix, din
propria ei cenuşă.
…Asistăm la o minunată goană a torţelor! „Zorile” anilor 1930-1932,
„Zorile” adolescenţei lui Alistar, verigă vie între „Zorile” 1922-1923 ale
adolescenţei noastre şi „Zorile” 1968 ale adolescenţilor Toma Carmen şi
Ralea Mihai.
Frumos şi nostalgic spectacol, în faţa căruia nu ne putem opri şi
murmurăm: „Nasc mereu la Moldova oameni”.
...Semicentenarul liceului nostru ne-a adunat la un loc, pe exponenţii
celor trei generaţii ale revistei. Nu suntem în aceste clipe, bunici, părinţi, copii.
Suntem fraţi mai mari şi mai mici. Tinereţea noastră este ceea ce e comun în
noi, năzuinţa tuturor generaţiilor, năzuinţa eternă, către adevăr, către frumos,
către mai bine”.
Şi tot din „Amintiri”, un fragment de scrisoare „Despre „Zorile” anilor
1922-1923 de Ionescu Dumitru fost elev al liceului:
„Nu-mi mai amintesc care dintre noi a avut – primul – ideea de a scoate
revista, dar cred, că ea a fost rezultatul preocupărilor şi discuţiilor din
„cercul” nostru prietenesc, constituit din elevii clasei VII-a şi a VI-a.
Îi revăd şi acuma pe Ionel David, Iorguţă Harnagea, Octav Angheluţă,
Vasile Trofin, Emil Mocanu şi alţii, discutând, agitându-se... ce titlu să-i dăm
revistei, formatul ei, conţinutul, cine să se ocupe de alcătuirea conţinutului,
tipărirea, difuzarea. Să o numim Steaua? Luceafărul? Aurora?... Şi enumeram
multe alte titluri...
Din aceste frământări... „Zorile” începutului lucrurilor!... „Zorile vieţii
de şcoală!”,... „Zorile” gândurilor şi viselor noastre, ce zburau departe, peste
zări, în imensitatea nedesluşită a marii vieţi, acest nume ne-a cucerit pe toţi…,
„Zorile” noastre vor lumina dintru începutul existenţei lor!... „Zorile”
promoţiilor ce ne vor urma vor lumina mai strălucitor!... etc. Iată!... „Zorile!,
Şi titlul a fost hotărât.
După entuziasmul începutului, ne-au apărut, pe rând, problemele
organizării: sistematizarea, obţinerea primelor materiale, atragerea
colaboratorilor, varietatea subiectelor,redacţia etc. Ne-au apărut, apoi şi
problemele materiale: coperta, hârtia, imprimarea, corecturile, secretariat,
contabilitate etc.
În cele din urmă am ieşit victorioşi din marele impas al începutului; am
obţinut, lucrul primordial, înţelegerea, sprijinul, îndrumarea şi colaborarea
conducerii liceului – director şi profesori – ai studenţilor din cercul studenţilor
huşeni.
- Mitache Mihai, Poroşnicu Dumitru şi alţii – ne-au dat şi ei un sprijin
preţios în munca organizatorică.
Neaşteptată pentru toţi a fost tipărirea primelor numere din revista
noastră, în mod gratuit, de tipografia Zanet Corlăţeanu, preţioasă contribuţie
la acţiunea noastră”…

361
 Păstrând obiceiul pe care l-a avut de la început „Zorile” – de a-şi cinsti
profesorii şi înaintaşii, oamenii de cultură – multe pagini sunt dăruite evocării şi
evidenţierii unor personalităţi ale ştiinţei şi culturii româneşti ridicate din
judeţul Fălciu, precum: Mihai Ralea (1896-1964), academician Nicolae Gh.
Lupu (1848-1966), Gheorghe Ghibănescu (1864-1936), Dumitru Bagdasar
(1893-1946), Nicolae Hortolomei (1885-1961), Ştefan Dumitrescu, Constantin
Asiminei dar şi a unor absolvenţi ai Liceului „Cuza Vodă” care fac cinste
şcolii: prof. univ. Mihail Kernbach (promoţia 1921-1922), prof. univ. I. Gh.
Gugiuman, promoţia 1928-1929). Conf. univ. Alex. Obreja (promoţia 1928-
1929). Iată ce scrie Laurenţiu Gh. Ştefănescu, student la istorie-filozofie Iaşi,
fost elev al Liceului „Cuza Vodă” din Huşi despre Gh. Ghibănescu:
„Istoriografia timpului nostru, în acţiunea de reconsiderare a ce este
valoros în patrimoniul cultural al ţării, îl aşează pe Gheorghe Ghibănescu
printre figurile proeminente ale trecutului.
Născut la 29 septembrie 1864, cel de al 12-lea copil al familiei
Gheorghe – Hagi Ghibănescu, a văzut lumina zilei în satul Gugeşti din fostul
judeţ Fălciu, unde tatăl său era arendaşul moşiei luate în stăpânire de la
domniţa Hangerli. A copilărit în Huşi, unde a urmat cursurile primare, după
care a fost elevul Seminarului huşan (1875-1879), iar apoi îl întâlnim ca elev
al Seminarului Socola din Iaşi (1879-1882). Timp de 3 ani a urmat la
Facultatea de litere a Universităţii ieşene cursurile de istorie, limbi clasice,
limba franceză, filologie şi pedagogie.
La vârsta de 21 ani, în baza concursului susţinut la 1 octombrie, este
numit profesor cu data de 27 noiembrie acelaşi an, la Şcoala Normală din
Bârlad, unde a funcţionat timp de 4 ani între 1885-1889. De numele acestui
oraş se leagă începutul activităţii literar-istorice a lui Gheorghe Ghibănescu.
La Bârlad a scris şi a publicat în 1888 prima sa lucrare intitulată, ,,Originele
Huşilor”. Era o încercare mai mult decât temerară pentru tânărul profesor,
deoarece despre acest lucru mai scrisese şi Episcopul Melchisedec. Totuşi,
Ghibănescu are curajul să combată o serie de teorii ale înaintaşilor săi,
impunându-şi propriul său punct de vedere în această problemă. Din această
perioadă datează şi lucrarea intitulată „Grafica chirilică la români”.
În colaborare cu prietenul său Solomon Haliţă, reuşeşte să scoată o
revistă literar-pedagogică intitulată „Gheorghe Lazăr”. Tot în acest oraş,
redactează timp de un an ziarul politic „Bârladul”. La 1 septembrie 1889 este
mutat la Şcoala Normală „Vasile Lupu” din Iaşi. Directorul acestei şcoli era
Constantin Meissner, căruia i-a ţinut locul Gheorghe Ghibănescu de la 10
octombrie 1893 până în ianuarie 1896.
În presă a lucrat mai mult de 55 ani, amintindu-şi în 1933, anul
pensionării sale, că primul articol scris a fost „Organizarea seminariilor”
apărut în 1881 în ziarul „Deşteptarea” al lui T. Cernea. În 1899 şi 1905,
Gheorghe Ghibănescu a fost numit membru în comitetul teatral al Teatrului
Naţional din Iaşi.

362
 În 1933, din iniţiativa lui Gheorghe Chiriţescu, fostul său elev,
preşedintele Asociaţiei învăţătorilor din oraşul şi judeţul Iaşi, se organizează o
mare adunare urmată de o frumoasă serbare cu prilejul pensionării
profesorului Gheorghe Ghibănescu.
Cu această ocazie, sărbătoritul scrie în revista „Vremea Şcolii” un
articol intitulat „De mine... despre mine”. Toţi cei care au vorbit, au scos în
evidenţă calităţile de magistru ale lui Gheorghe Ghibănescu. Cel mai bine s-a
caracterizat însuşi profesorul pensionar în discursul ţinut la această
sărbătorire. Printre altele spunea: ,,Clasa a simţit că are pe catedră un om,
care are dragoste de pământ, de elevi. Clasa a simţit şi mi-a răspuns cu
dragoste şi cu respect; clasa a simţit, că nu eram profesorul bucher, mărginit
în textul adesea ori rău redactat al unei cărţi chiar aprobată; clasa a simţit că
n-am avut cultul cărţii, ci al ştiinţei, al adevărului şi autoritatea mea în
pregătire a format un credo la elevi”.
Ca istoric Gheorghe Ghibănescu, a desfăşurat o prodigioasă activitate
de cercetare şi publicare. Munca lui s-a soldat cu apariţia celor două mari
colecţii de documente intitulate „Surete şi izvoade” apoi foarte multe volume în
colecţiile „Ispisoace şi zapise” Tot documente a mai publicat în colecţia
„Uricarul” scoasă de Teodor Codrescu, lui Ghibănescu aparţinându-i
volumele 18, 23 şi 24. Studii istorice închinate unor localităţi din Moldova cum
ar fi: Iaşi, Târgul Dorohoi, Vaslui, Başoteşti, Pomârla şi Roşieşti precum şi
unor personalităţi din istoria României ca: Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş,Vodă
Călugărul, Mihail Kogălniceanu şi Al. I. Cuza etc.
Între anii 1915-1936, apar cele cinci volume ale revistei istorice
„Teodor Codrescu”, scoasă de Gheorghe Ghibănescu, prof. onorar, membru
corespondent al Academiei Române, revistă care a publicat documente slavo-
române, inscripţii, mărturii, hotarnice, manuscripte vechi, file de pomelnic,
notiţe de cărţi, spiţe de neamuri şi recenzii.
Gheorghe Ghibănescu a fost omul care „a trăit împreună cu
documentele”, afirmă undeva marele istoric Nicolae Iorga…
O boală necruţătoare, care nu iartă pe nimeni, îl răpune în iulie 1936.
Rândurile de faţă sunt scrise cu ocazia semicentenarului Liceului „Cuza
Vodă” din Huşi, pentru a aduce un omagiu celui care a fost Gheorghe
Ghibănescu – fiu al judeţului nostru, şi totodată pentru a constitui un exemplu
demn de urmat pentru tânăra generaţie”.
Pline de interes sunt şi paginile scrise şi de alţi foşti elevi ai liceului: Cicerone
Zbanţu, Laurenţiu Gh. Ştefănescu, Gh. Chiper-Dinograncea. Dintre aceştia, ultimul, fost
colaborator al revistei „Zorile”, ulterior avocat şi scriitor,(autorul romanului „Târgul
trăsniţilor”), scria în 1969 în publicaţia „Zorile” nr. 1 şi 2 sub titlul „Amintiri”:
„Nimeni n-ar putea spune, cu mâna pe suflet, că elevii Liceului «Cuza Vodă»
din Huşi, de acum aproape patruzeci de ani, au fost nişte râzgâiaţi de soartă, dar nici
c-au dus o viaţă de martiri.
Între aceste două putinţe de a trăi, elevii de atunci, - astăzi mai aproape de
bătrâneţea întâia decât de tinereţea a doua, - şi-au lăsat inima să alerge şi au făcut ce au
putut; nici ca să rămână de râs, dar nici ca să: ajungă de plâns.
363
 Despre viaţa acelor «cărturari» în faşă, multe s-ar fi putut povesti, dar pentru că
am socotit nimerit să ne amintim numai de seninul cerului şcolar de atunci, am ales
câteva momente; numai unele dintre multele clipe hazlii ale acelei vremi. Să le retrăim.
MARE SERBARE...
Poznaşă uitare.
La «Cuza Vodă» nu era obiceiul să se facă serbări la care să asiste public
feminin în uniformă; am putea spune chiar că aşa suna legea nescrisă a târgului cu
oameni de treabă.
Este drept, la unele manifestări culturale comune, – că de cele individuale
plesneau uliţele târgului, venea şi parte femeiască; mamele unor elevi, târgoveţi, gazdele
altora, care neavând copii proprii, le plăcea să se laude cu... munca altora sau profesoare
de pian, olecuţă ruginite, ca madam Climescu, care doreau să-şi vadă «învăţăceii» întru
Orfeu, cum se manifestă în «public».
Dar asta neconstituind ispita vârstei, nu intra sub paravanul opreliştilor.
Aşa dar, la serbările noastre nu era îngăduit să ne vadă colegele de peste drum.
Şi doar liceul lor purta numele Elenei Doamna, soţia ştiută şi respectată a lui
Cuza Vodă, patronul nostru; însă opreliştile-s oprelişti, n-ai încotro!
Ne deprinsesem aşa, şi altfel nici că i-ar fi putut trece prin capul de sub şapcă al
cuiva că se poate întâmpla.
Ei, şi cu toate acestea, s-a întâmplat.
Cum s-a făcut , ce s-a dres, dar s-a produs şi această minune.
La liceul nostru prinsese frâiele conducerii de iznoavă Conu Iancu, Popescu-
Ibric, profesor domol de ştiinţa numerelor. În acelaşi timp, la direcţia fetelor, peste
drum, s-a instalat madam Popescu, soţia lui Conu Iancu, profesoară tot de fracţii, linii,
arce şi unghiuri, dar încredinţată că Beethowen n-ar fi scris numai nouă simfonii dacă ar
fi ştiut bine Trigonometria.
Deci familia Popescu-Ibric (cu mâna pe şold, conu Iancu părea un ibric cu toartă
triunghiulară) conducea destinele în uniformă de pe strada Mihail Kogălniceanu din
„Târgul Trăsniţilor”. Discutând situaţia cu eleva Cocuţa Agarici, domnu' elev Vicol ot
Vutcani, o consolase, bătrâneşte, constatând că: «Soţii Popescu diriguesc în numele…
soţilor Cuza».
Se înţelege că vârstelor de ambe sexe din cele două, mult prea serioase şcoli, le-a
trecut prin căpuşoare, aşa ca o adiere primăvăratecă, nădejdea într-un dezgheţ bine-
făcător cine nu ştie cât face, la 16 ani, în uniformă, un zâmbet curat, o privire senină, un
semn neînfricoşat venit de peste drum.
Şi într-adevăr speranţele n-au fost deşarte, fiindcă la o cerere disperată a
organizatorilor serbării mărţişorului, directoarea fetelor a acceptat s-o îngăduie pe eleva
Comişescu din clasa IV ori a V-a să cânte la serbarea băieţilor, bucăţica «Mugur-
Mugurel»; era vorba de un subiect primăvăratic, a cărui chemare spre înflorire era
nimerit să fie făcută de o fecioară: «Ia fă-te mai măricel! Mugur, Mugurel»!
Eleva Comişescu cam grăsuţă pentru vârsta ei, avea glas curat ca lacrima
îndrăgostiţilor, plin de duioşie şi cu o dulceaţă care a înmiresmat sufletul colectiv al
sălii.
Cred că a fost clipa, din viaţa acestei minunate făpturi, în care a avut, cei mai
mulţi şi mai sincer-devotaţi admiratori.
După serbarea asta, văzând conducerea ca nu s-a întâmplat nimic, a dat drumul
dezgheţului mare şi cam peste două luni s-a organizat o manifestaţie culturală de ambe
sexe cu artişti de la «Cuza Vodă» şi actriţe de la «Elena Doamna».

364
 Evenimentul în perspectivă a stârnit frământare şi tulburare, în «cuget şi simţiri»
la populaţia de toate vârstele a Târgului nostru şi mai cu seamă la cea feminină
«neliceală»!
Ce-i puţin lucru?! Fata din Răeşti cu gospodărie părintească ori gazdă – care a
sughiţat ani de-a rândul după vioara «Prinţului» Jenică Săvescu, să se trezească deodată,
numai la 3 metri de postamentul pe care, sub comanda lui Matei Cireş, orchestra, cu
Jenică la vioara I-a, putea fi privită nu ca printre gardul din Răeşti ori al Şcolii, ci în
«plin aer» şi ceasuri întregi?
Ce-i şagă? Petrică Ghenghea, Costel Rădulescu, Vasile Brănici ori Sikel Swartz
– care i-a spus fetei respective, aşa în treacăt, cât de frumos cântă el, să aibă fericirea
nesperată să-i arate «de visu et de auditu» de pe estradă că nu s-a lăudat degeaba?
Şi, apoi, drept vorbind, ce anume poate înlocui mândria (nu ambiţia) mamei din
Plopeni, Dobrina, Corni ori Broşteni, să vină spre casă, cu fata îmbrăcată naţional, de
mână şi după ce a trecut graniţa mahalalei, să-i spună cumătrei Ilincuţa: «O cântat aşa de
frumuşel, Viorica mamei că nici domnişoara Jeny Corlăteanu n-o mai avut ce să zică. E,
hei, cumătră! Ce ştii mata»!
S-au făcut pregătiri amănunţite; partea artistică şi, mai ales, partea lumească.
Apoi, când mai erau două săptămâni până la ziua cea mare, s-a trecut la
repetiţiile artistice în comun; ori veneau artistele la «Cuza Vodă» ori mergeau actorii la
«Elena Doamna» - şi toată lumea se afla îngrijorător de mulţumită, asupra rezultatelor;
mai cu seamă «actiorii» cum îi localiza moş Ghiţă Ciobanu pe cei de la «Cuza Vodă».
Ei, da s-au isprăvit şi repetările, s-au scurs, de parcă nu se mai isprăveau şi
ultimele trei zile şi iată-ne în acea duminică din mijloc de april, care să rămână, fără de
pereche în amintirea noastră.
Sala de gimnastică a liceului nostru, transformată în local de spectacole «ad-
hoc» era ticsită. Pe băncile din dreapta fetele în uniformele curate şi cu obrajii scăldaţi
de primăvara vieţii, păreau nişte trandafiri în logodnă cu zorile.
Pe băncile din stânga băieţii, în tunicile caki, închise la gât, cu priviri precaute în
care ardea flacăra chemărilor, cu feţele îmbobocite din purpură, păreau nişte bujori gata
să-şi deschidă petalele.
Directoare, director, profesoare şi profesori, stau aşezaţi pe scaunele din faţa
estradei alcătuită din patru postamente de catedră, cu câte o şipcă verticală la colţuri, de
care-i legată o sârmă şi pe ea cearşafuri, în chip de cortină.
Pe estrada asta, un pian, al şcolii, acordat binişor, avea coada până în peretele
opus, iar sub coada acestui «stârnitor de simţiri” – îşi avea, alături de capetele
postamentelor şi până în peretele alb, lăcaşul de odihnă „acter acta” flautistul Vasile
Brănici.
În continuarea vizuinii cu flaut şi stăpân olecuţă «făcut» (de, ca sărbătoarea, mai
gustă omul din cele producte ale pământului şi, la Huşi! Doamne, Doamne!) erau
culisele.
Aici aşteptau, trecând prin diverse temperaturi şi colorări de obraji, artiştii.
La vremea şi pentru serbarea despre care ne-am luat de vorbă, aşteptau
Alexandrina (Păpuşa) Rener, declamatoare; Jeniţa Corlăteanu, pianistă; Costel
Rădulescu, tenor-bariton, solist de muzică uşor-romantică; Mitică Mercaş, declamator
talentat; Ghiţă Corlăteanu, recitator ocazional; Mihai Costandache, bariton-bas, expert în
arta declamaţiei sentimental-patriotice; Lenuţa Alistar, soprană de coloratură, interpretă
fără seamăn a doinelor, cântate ori recitate muzical şi, bineînţeles corul; nu chiar ca cel
din tragedia antică, dar tot cor şi, după cum se va vedea, într-o tragedie olecuţă veselă.

365
 În sfârşit, cei doi «stâlpi ai scenei», Mişu Onu şi Corneliu Cehulescu, au
tras cortina de cearşafuri. Matei Cireş, cu sprinceana dreaptă ca o nedumerire, a
coborât arcuşul în chip de baghetă şi orchestra a atacat un marş săltăreţ.
Mergea bine formaţia şi fără flautul lui Vasile Brănici care, deşi sosit aproape de
începutul serbării, trebuise să rămână în vizuina lui spre a mai risipi ceva din oboseala
drumului; venea omul tocmai de la Dric; 5 km de drum şi jumătate cu noroi.
Dar când ne era lumea mai dragă, tocmai când vioara lui Jenică Săvescu
încălzise sub privirile de jăratec ale Xeniei Darie, când marşul ajunsese dincolo de
partea a treia şi urma... legănarea, numai odată, pleosc, două coarde de la contrabasul lui
Petrache Vasilescu au plesnit de... emoţie. Prea fusese frumos, ca să se sfârşească aşa.
Matei Cireş a stropşit instrumentiştii cântăreţi, iar prietenii, Mişu şi Corneliu, au
tras sforile cortinei; fiecare către sine, aşa că cerceafurile au rămas strânse boţit la
marginea străjuită de Mişu Onu, prăbuşindu-l pe Corneliu în neputinţă şi umilire, drept
care, s-a retras… în culise.
S-a suit Titi Nicolau, tenorul nr. 1 al şcolii, grav de parcă asista la
înmormântarea lui Napoleon Bonaparte şi a tras, fără sfori, cearşafurile să poată intra în
scenă corul, pe nevăzute.
În sfârşit, din nou s-au tras cearşafurile şi în mijlocul scenei, unde erau cei vreo
40 de corişti, a apărut omul cu suflet de romanţă, conu Alecu Rădulescu. «Cârlanii» din
cor învăţaseră să cânte o bucăţică populară despre un ciobănel cu cojocel. Nu-mi mai
aduc aminte dacă autor era Cucu, Oancea, Chriac sau Vidu, dar n-am uitat că solistul
nostru Titi Nicolau a «fardat» puţin cam mult glasul, altfel frumos, şi melodia a ieşit
puţintel tremurată.
Profesorul nostru, Conu Alecu Rădulescu i-a zis, părinteşte, că până nu o face de
oaie în public, n-are poftă de mâncare, şi cortina lui Cehulescu s-a interpus între
aplauzele sălii, numai ochi şi ochii noştri, tot spre sală.
Cum se vede, până aici, deşi cu scârţâieli, treaba mersese şi erau motive să se
nădăjduiască în mai bine. Însă necăjitele noastre nădejdi au fost viscolite de râsul
sănătos al sălii în clipa în care Ghiţă Corlăteanu, venit din fundul scenei, aparent cu o
uşoară emoţie în obraji, s-a închinat după regulă şi a început: «Hora, horă, hora; hora,
hore... horă»... lăsându-l pe directorul Ibric să sfârşească zicând: «dă-te, măi, de-acolo,
jos»!
Nefericitul, de atunci, trebuia să recite poezia «Hora horelor», nu mai ştiu dacă
era scrisă de Vasile Militaru ori nu, dar parcă-l văd pe Gh. Corlăteanu cum, ajungând la
marginea scenei, nu şi-a putut opri sufletul şi acesta s-a dus tocmai în banca în care
Lucia Bujoreanu aştepta, cu pumnii strânşi, s-audă şi să vadă isprava celui pentru care
avea ceva pus deoparte în inima ei. Şi inima Lucicăi bătea sub uniforma de liceu, deşi ea
făcea şcoala profesională, dar la o sărbătoare ca aceasta, putea să îmbrace uniforma unei
vecine, că, ce nu face omul mânat de flăcările tinereţii!
Şi aşa s-a produs începutul sfârşitului; fiindcă, după Hora... Stricato a lui
Corlăţeanu, au intrat în scenă trandafirii obrajilor plini ai Păpuşii Rena, care
s-au înroşit şi mai mult, - contrastînd violent cu cămaşa naţională albă, când s-a
împotmolit în: «Stă pe gânduri o femeie şi priveşte-n noapte afară» «Al ei suflet
e furtună… e furtună... fur-tu-nă»! şi ca şi Regina ostrogoţilor cântată de
Coşbuc, Păpuşa a părăsit scena... cu o furtună de lacrimi.
Sala, însă, n-a lăcrimat (atâta ar mai fi lipsit!) ci şi-a sporit buna dispoziţie, ceea
ce a constituit încă un merit al serbării.

366
 Ei, da pentru că lumea se cam săturase de poezie, programul a venit cu muzică,
Jeniţa Corlăteanu s-a aşezat la pian, zâmbind, ca tot omul stăpân pe meserie, iar Costel
Rădulescu, uşor înflorit de emoţie, s-a instalat la dreapta. Jeny a invitat clapele la
primele acorduri, a cântat introducerea bucăţii: «Mihai, nu goni caii tăi» din folclorul
rusesc, dacă-mi aduc bine aminte, şi i-a dat intrare solistului, care, cu privirea pe
mişcătoarea grădină a uniformelor feciorelnice, între care fulgera cicoarea ochilor Soniei
Zavadovschi, a slobozit „Călugărul din vechiul schit”, romanţa care a dezmierdat,
împurpurând, tinereţea tuturor ochilor, de-a lungul unui mare număr de ani româneşti,
dar care nu era îngăduită într-o şezătoare a neprihănirii.
Auzi, d-ta: să le spui, cântat, unor şcolăriţe şi unor elevi că în timp ce cântăreţul
era găzduit la schitul vechi, călugărul, în loc să-i arate căile sfinţirii, i-a vorbit de-ale
lumii, de amor (ţii!!) şi de iubit (colosal)! (După înţelegerea autorului romanţei, - amorul
nu putea să fie şi iubire, mai ales că venea şi din limba latină?!)
În sală ropote de aplauze, desigur pentru călugărul amorului, iar în băncile
pedagogice, stupoare, consternare şi... zâmbete.
Subdirectoarea, Madam Hurmuzache, mi se pare, s-a uitat semnificativ cu puţină
dulceaţă la Directorul Ibric, dar acesta era într-o altă vreme a vieţii dumnealui, când,
cine ştie, poate că, deşi recunoscut, afon, ca om de cifre (care n-au muzică), o fi însăilat
şi el, Călugărul din vechiul schit.
În vremea asta Jăniţa Corlăteanu, isteaţă şi meşteră, a trecut pe tonalităţi
molatice şi „à la populaire” îl acompania pe Costel, dezlănţuit şi absorbit de
compătimirea celui care din cauza unui dor ascuns, ivit din simţiri, s-a pustiit printre
sihaştri, visând, nebun doi ochi albaştri (cum îi avea Sonia, Zavadovschi).
Tocmai relua refrenul uneia dintre strofe, când conu Iancu, dezmeticit de
intervenţia doamnei Popescu, s-a ridicat, a închis ochiul stâng a lehamite şi i-a dictat lui
Costel să înceteze şi să plece de acolo; (urâtă treabă a fost amestecul executivului în
muzică şi artă!).
Sala a îngheţat.
Mai întâi că muzica fusese bine şi frumos executată, apoi, nu toată lumea avea
programul ca să vadă că interpreţii trebuiau să cânte bucata „Mihai, nu goni caii tăi» şi
nu «Călugărul» ista nebun după ochi albaştri şi, în sfârşit, cei care cunoşteau programul
şi bucăţile amândouă (că erau şi persoane dintre acestea în sală) nu înţelegeau de ce,
cuvintele: «de-ale lumii mi-a vorbit şi de amor şi de iubit» - din romanţa cu călugărul
ce-a murit sub vraja ochilor albaştri, nu sunt îngăduite să fie cântate pe o scenă, în timp
ce vorbele: «Că eu n-am dreptul să iubesc» din folclorul rusesc al cailor lui Mihai, sunt
aprobate!
Ultimii nu analizaseră, comparativ, serios şi cu simţ de răspundere textele
împricinate spre a se convinge că iubirea din romanţa cu sihastrul era pozitivă, iar cea
din romanţa cu caii era negativă, deci mergea dacă ar fi sesizat treaba asta ar fi înţeles
opreliştea directorului Popescu. După tatonarea asta festivă, trebuia o destindere şi a
intrat orchestra s-o dreagă. Vorba ceea: «Ce face dihorul voios, trage vulpea cu ponos».
Matei Cireş a îndemnat la drum şi orchestra a pornit cu patinele sonore ale lui
Waldteufell să înfăşoare în căldura melodică a valsului, inimile de sub uniforma
regretelor amare.
Vasile Brănici rămăsese tot în culise, dar cu înţelegerea să susţină partitura sa,
de după cearşafuri, şi este drept că o bucată de vreme, flautul lui Vasile s-a auzit, cum şi
unde trebuia. Mai pe urmă, însă, a început o încâlcitură de şuierături stridente, un fel de

367
luptă, între a fi şi a nu fi, care a răsturnat tot farmecul valsului, transformându-l într-un
soi de bâzâială.
Nefiind alt chip, a trebuit ca Cehulescu să tragă sforile cearceafurilor, după care
să rămână înmormântat Waldteufell suspinat de Matei şi discipolii săi.
Precum se vede, programul se desfăşura din ce în ce mai bine...
A apărut pe scenă, legănându-se, a balet insurecţional, Mitică Mărăscu care
făurea frumoase poezii semănătoriste sub-scrise. De la ţară (poetul era din Buneşti)
lăsase opincile la Jenică Bălan şi devenise orăşean.
S-a înclinat cu ochii în raionul fetelor şi a plesnit-o: «Noi vrem Coşbuc de Gh.
Pământ» ca o continuare a răsunătoarelor succese de până atunci.
Sala a hohotit, aplaudând neprevăzutul, iar directorul a decretat «Hai, măi şi tu»!
adică dă-te jos ca şi ceilalţi.
Corul a suit postamentul, Conu Alecu Rădulescu a şoptit tonul şi într-un fel de
dragoste fierbinte, pentru repararea celor stricate, s-a început NUGRUŢA lui Ion Vidu.
Minunat: solistul, subscriitor al acestor amintiri, s-a dus, coborând
meleagurile bănăţene: «Trecui valea colo-n şes, şi-mi găsii mândră pe-ales»…
Sopranele şi altistele executau acompaniamentul fără reproş, iar intervenţiile de
subliniere, magistral.
«Că-s negruţă, nu-s ţigană…
«Da-s fiică de bănăţană... Tra, la, la...»
Însă şi aici şi-a băgat diavolul codiţa: se vede treaba că aşa se întâmplă
când nu-i este dat «calicului» să nimerească la praznic.
Conu Alecu fusese inspirat când pusese o fată, pe Comişescu, să cânte
partea Solo-ului: „Dar mă doare inima, că mândruţa m-o lăsa, şi-a cădea altui
drăguţă, bănăţeana mea murguţă» şi aceasta îl cânta – la repetiţie – într-o
uşoară manieră-doină fermecător.
Aşteptam să ajungem acolo, spre a-i auzi glasul ca mierea şi nimeni n-a
observat că solista nu-i între noi.
N-am ştiut niciodată de ce a lipsit fata asta de la cor, în clipa aceea,
fiindcă la serbare venise, o văzuse toată lumea.
Conu Alecu a pus corul la pianisimo şi a făcut gestul de intrare spre
locul unde ştia că-i solista, dar...
În aceeaşi clipă, de aparentă descumpănire, profesorul a oprit corul, a
refăcut intrările, solistul dintru început a continuat şi treaba a ieşit după
cuviinţă.
Sutele de palme tinere au sunat bucuria NEGRUŢEI, dar s-au
transformat în tunet când glasul de bas-bariton al lui Mihai Constandache a
decretat că:
«Limba noastră-i limbă sfântă,
Limba vechilor cazanii;
Care-o plâng şi care-o cântă;
pe la vatra lor ţăranii».
Şi în sfârşit «lăutarii lui Matei Cireş» cum le zicea, pre limba vinului (şi la Huşi,
vinul mânuieşte aşa bine limbile) Conu Vasile Racoviţă, profesorul nostru de limbă şi
literatură română, lăutarii au executat cu sufletul pe strună, valsul Copelia, pare-mi-se al

368
lui Delibes, fetele s-au legănat pe valurile melodiei, în care-s înflorite toate dorurile
tinereţii, şi totul părea că se va sfârşi cu bine şi mulţumire.
Lenuţa Alistar a declamat convingător, „Doina” lui Şt. O Iosif, cântecul care a
vegheat la zămislirea şi ridicarea generaţiilor după generaţii, mii de ani, aici în arcul
carpatic:
«Mâine când voi fi pământ,
Nu uita şi tu şi zi-le;
Zi-le doina, cântec sfânt,
La copiii tăi, copile».
Orchestra a reocupat podium-ul, la contrabas cu Toader Poroşnicu şi se pregătea
să atace marşul de închidere, când cearşafurile din fund au intrat în furtună şi, de după
ele a apărut Vasile Brănici, cu înfăţişarea «marţială» a păşit pe locul său în orchestră şi,
zâmbind a şoptit «până acuma mi-aţi tras chiulul, cântând fără mine, da!»...
Sala a ieşit din ondulările Copeliei şi ale Doinei şi a râs sănătos chiar după ce
Matei a intrat cu orchestra în văile munţilor spre a le oferi ascultătorilor un marş care,
vorba lui Costică Iliescu, trezeşte şi cimitirile.
Este adevărat că marşul e scris pentru fanfară, dar pe vreme aceea, la ţară,
mergea şi sunat de orchestră. Iar Huşul nostru drag, dacă n-ar fi avut clopotele celor 12
biserici, liceu şi Tribunal, putea fi luat ca un sat mai curăţel.
Cortina s-a tras şi lumea a plecat mulţămită. Ca la o mare serbare a fost şi puţină
uitare.
Coborând dealul Înălţării, madam plotonier major Ticuleanu comenta, faţă de o
altă rîieşteancă:
- Sî nu crezi mata, madam Berehoi, c-o fost chiar aşa; da o mai făcut-o dânşii pi
încurcaţii ca sî râdă lumea. Ci mata-ţi închipui că fata lui Rener, om care şădi pi strada
mare şi-i deregintele poştelor şi tilifoanelor, vorba ceia, vedi tot, audi tot, poate greşi?
Sau Don Ghiţişor Corlăţeanu care are tipografie şi şi-o scris poezia cu tiparul; unde şî
pomineşti!
Iaca s-a pomenit! pentru că, la vârsta aceea, ochii vedeau şi inima cerea, fără să
întrebe mintea dacă vrea.
***

Opt metri de la cap la coadă

Nouă, de la coadă la cap.

De iarmarocul de la Huşi sunt legate multe amintiri ale foştilor elevi de

la «Cuza Vodă».
Mai întâi că iarmarocul (bâlciul) anual la Huşi se făcea cu mare
strădanie; cu dichis şi încurcătură; pe urmă acolo pe Dric (nu căruţa mortuară,
ci imaşul-platou de la Sud-Est) se petreceau în cele 10 zile de vânzoleală, atâtea
drame şi se consumau atâtea comedii, că nu ştiu dacă şi azi, cu atâtea teatre în
ţară, s-ar putea egala «teatrul» de acolo.
Bineînţeles că la aceste desfăşurări erau prezenţi şi elevii de la «Cuza
Vodă».
S-ar fi putut fără calici?
Fiindcă elevii de atunci, cei mai mulţi, veneau de pe acasă, cu sufletul
plin şi buzunarele goale.
369
 Mâncau ce da Dumnezeu! Castravete murat cu limonadă caldă,
mămăligă cu zămos, luate de la un consătean, venit să-şi vândă capra ca să
cumpere o purcică, «răbdări prăjite», perje dospite, dar căscau gura la
Vasilache şi Mărioara, îşi frământau mintea cu balena (desenată pe carton)
despre care unul cu fesul roşu, jura că are opt metri de la cap la coadă şi nouă
de la coadă la cap, ori râdeau de-a valma cu toţi pierde-vară când unul cu
«prepaganda» urla, sus pe o punte, că ce-i afară (adică pe cartoane şi pânze) îi
«pictural», ce-i înăuntru-i viu şi natural.
Pe pânză era un cap de fată, pe care pictorul o voise frumoasă,
aşezându-i, drept terminaţie, un trup de scrumbie cu coada întoarsă, într-un fel
de cochetărie cu «onor publicul”.
N-am ştiut niciodată cum o fi fost înlăuntru, că n-aveam trei lei de
zvârlit pe „fleacuri” cum zicea Ştefan Jianu, - dar cea de afară - eu unul, o
găseam foarte reuşită. Poate pentru că în sat la noi, - asemenea bâzdâgănii nu se
aflaseră, ori poate pentru că desenul învăţat la «Cuza Vodă» mă făcea să declar
că cel puţin Leonardo da Vinci este autorul capului cu un ochi mai mare şi-o
sprinceană arc de cerc. Pe urmă, dacă mă gândeam la Ioana lui Bujderică din
satul nostru, fata cu musteaţă, cum îi spuneau «cumătrele» din mahalaua Ciurla,
nu puteam decât să susţin că cea de pe cartonul «Panaramei» - este adusă din
Rai.
Dar «panarama», cum îi zicea focos Milu Raiter, nu era singurul loc
unde căscau gura băieţii şi fetele, de-a valma, între care şi voinicii de la liceul
„Cuza Vodă».
«La gogoaşa înfuriată» era un fel de plăcintărie în mijlocul drumului,
vad comercial.
Un cazan cu apă clocotită şi ulei deasupra sta veşnic cu foc sub dânsul.
Pe o masă de alăturea, un burduhănos cu bonetă rococo şi halat plin de toate
colorile cunoscute, lua nişte bucăţele de aluat, le întindea cu mâinile sub ploaia
de colb (şi ce colb bogat şi drăguţ, era pe Dric, la Huşi, Doamne, Doamne!)
Apoi cu o îndemânare nemaivăzută o azvârlea pe faţa apei din cazan. Acolo
ajungea o dată cu privirile pofticioase ale celor din jur şi, numaidecât, începea
să se umfle de credeai că are să sară jos din cazan cu tot cu untdelemnul de pe
faţa apei.
Dar pântecosul cu halat, pus ca să nu zică don'sanitar Ciomaga, aşa şi pe
dincolo, înfigea o ţepuşă în umflătura gogoşii şi o răsturna pe partea cealaltă, în
timp ce privitorilor li se întorcea stuchitul din vîrful limbii către fundul gâtului,
ca un nod.
Parcă-l aud pe Costică Plop, dojenindu-l pe crăsnăşanul său Ion Chirica:
«Ce, măi!? Tu n-ai acasă plăcinte, de o sută de ori mai bune? Ce beleşti ochii la
porcăriile astea, colb prăjit».
Şi bietul Ion trebuia să se lase păgubaş şi să meargă, deşi până la
Crăsnăşeni erau 7 kilometrii şi, chiar dacă gogoşile aveau destul colb, se
cheamă că erau de la oraş, din iarmaroc, odată în an, la Ziua Crucii.

370
 Da! Ce, era chip cu de-alde Costică Plop, care spărieseră până şi
Creţeştii lui Marin Benghiuş cu învăţătura şi economia?!
N-am crezut niciodată ce spunea Ghiţă Obreja – Tăbălăeşti că aiştea de
la Crăsnăşeni, dau găinile la cocoşul vecinului ca să nu slăbească cocoşul lor,
da gura lumii zicea!...
Şi după ce lumea se minuna de drăcia care pocnea în vârful unei
scânduri verticale, unde o trimitea maiul trântit peste un pripon, când de
Romulus Puiu, când de către Ştefan Iliescu, după ce se întovărăşeau câte 2-3 să
înjghebe un leu cu care cumpărau dreptul de a învârti roata norocului, ca să nu
câştige nici măcar căţelul de ghips cu coada căzută de atâta umblet prin toate
iarmaroacele Moldovei, după ce admirau eleganţa cu care Mironică Holban o
dădea huţa, în lanţuri, pe domnişoara Linde, şi după ce simţeau cum le atârnă
genele sub greutatea colbului depus, - şcolarii de la „Cuza Vodă” luau drumul
întoarcerii către sate, către gazde, în Plopeni, Răieşti ori Broşteni, mulţumiţi că,
oricum, fuseseră la iarmaroc.
Drept este că de îndată ce treceau de biserica lui Toma Chisacov din
Cimitirul Eternitatea (bun ar fi şi un cimitir vremelnic!) spre Răieşti, se aşezau
să-şi scoată încălţările spre a-şi plânge de milă picioarele julite şi pe alocuri,
însângerate. După o vară întreagă de umblet cu picioarele goale, trecuseră la
ghetele de toval uscat! Ce-i glumă?
Olecuţă răniţi, puţintel osteniţi, dar fericiţi c-au fost la... iarmaroc.
***

Este greu de măsurat dorinţa, de atunci, a copilului de sătean să

ajungă a sta în banca de stejar cu capac ce se deschidea şi cu lăcaş pentru
călimară, din casa cea mare, cu două rânduri numită liceu, aşezată în târgul
Huşului, - ori să fie arătat ce însemna pentru el cunoaşterea tainelor vieţii
din alte timpuri şi jocul trăirilor de mult apuse, numite, global, istorie.
Ce să mai vorbim de fericirea de a şti ce zice străinul care-i spune
«paysan» ori «bauer», sau de minunata clipă când va coti el butoiul
bunicului, adică va calcula volumul celor două trunchiuri de con,
stabilindu-le capacitatea şi scutindu-l pe bătrân să se mai roage de
perceptorul cotar cu găina în mână.
Ce nu făcea pentru ajungerea acestui scop, ce nu era în stare să facă?
Se minunau părinţii de câtă hărnicie dădea dovadă la muncile
gospodăreşti, se cruceau femeile satului de câtă cuminţenie pusese stăpânire
pe dânsul, aşa, dintr-o dată, iar Ileana lui Moş Vasile îi spunea, tot mai
tristă, tot mai şoptit: «acolo ai să-nveţi să uiţi ce laşi în urmă».
Şi veneau zilele începutului lui septembrie. Sub castanii din ograda
liceului se adunau săteni şi orăşeni: Primii cu trăistuţe, ultimii cu gentuţe.
Se uitau pe furiş unii la alţii, la început, apoi deschis frăţeşte – intrau
în două săli de clasă, scriau o temă şi o problemă, dezvoltau pe una,
rezolvau pe a doua şi stăteau cu sufletul la gură şi cu gura gazdelor pe
371
suflet, până ce, pe uşa cea mare îşi vedeau numele; chemat ori nechemat la
banca cea cu lăcaş pentru călimară.
Şi deodată, reuşitului la liceu, îi sunau la toate răspântiile
amărăciunea fetei: «ai să-nveţi, acolo, să uiţi ce laşi în urmă».
Apoi veneau ceasurile de sfântă învăţătură, cu profesorii care oficiau.
Constantin Holban «Se scutură din salcâmi o ploaie de miresme.
«Bunicul stă pe prispă şi se gândeşte.
«La ce se gândeşte?
Aşa începe, copii, meşterul Delavrancea convorbirea cu voi”, ori:
«Doina este şi rămâne nepieritoare, fiindcă nepieritor rămâne sufletul
românului prezent într-însa!!”
Vasile Nicolau: „Istoria este o lungă poveste a vieţii oamenilor, pe
care popoarele au scris-o cu zâmbete şi chiote, uneori, cu lacrimi şi sânge
de cele mai multe ori.
Din ea învăţăm ce trebuie şi ce nu trebuie să facem pentru fericirea
oamenilor!”
Constantin Asiminei: «Controversa dintre raţiune şi simţire a început
odată cu Aristotel şi va continua probabil, câtă vreme omul va rămâne
sălaşul marilor contradicţii ale existenţei, domnilor elevi.
E frumos să-l auzim pe Bentham zicînd: «sentimentele conduc
lumea», da cât de convingător este răspunsul lui Sttuart Mill: «nu emoţiile
şi nici pasiunile au descoperit învârtirea pământului».
Gavril Holban: «Pe Vlad Ţepeş, tradiţia ni l-a păstrat ca pe un
nedrept vărsător de sânge, dar adevărul este că domnitorul acesta a răspuns
unei stări de necesitate absolută; ţara trebuia redisciplinată, în interior, şi
prestigiul ei refăcut în afară. Era nevoie ca turcii să ştie că vredniciile de la
Rovine n-au pierit, iar Hamza-Paşa avea să se convingă că Ţepeş a înţeles
această poruncă a istoriei naţionale şi a aplicat-o fără abatere».
Dr. G. Ionescu: «Cine suie, într-o după amiază de mai, printre viile-
de la Ochi, simte în nări miros de zarzără coaptă. S-au copt zarzările? Nu!
Atunci?
A înflorit Clemantis Vitalba (curpenul de pădure) – Şeful familiei
clematideelor, din marele Ordin al Dycotiledonatelor».
Nae Păsculescu: „Bă ! Să-ţi ştii ţara ca pă mă-ta şi să-i cunoşti
pământul ca pă ta-to. Numai atunci, domnule, ai să poţi spune: sunt bun
cetăţean, haida!”
Ion David: „Tu nu ştii legea lui Lavoisier, şi asta-i rău. Dar tu nu ştii
şi nici nu vrei să înveţi a fi om de omenie, şi asta este şi mai rău. Tu ai o
atitudine de dispreţ pentru ceilalţi colegi, eşti îngâmfat fără nici un rost. Tu
de cuvânt nu vrei să înţelegi şi, atunci, trebuie să înţelegi de băţ.

372
 Societatea are nevoie de oameni demni care să muncească pentru
progres şi civilizaţie, nu de derbedei».
Ghiţă Săvescu: „Qvercus-us! masculin, feminin, ori neutru, de care-i,
Max Şneer? Pa (risilabic), ori impa (risilabic)? Nu ştii, mâncate-ar câinii,
păcătosule; mănânci mâncarea mamei şi rupi pantalonii lui ta-to pe
degeaba. Şi fără limba latină, Mas Maxulică n-ai să poţi înţelege cele câteva
mii de ani de civilizaţie umană”.
Petre Jitaru: «Dacă admiteam, şi trebuie să admitem că materia fără
mişcare este de neconceput, atunci vom conveni că şi cristalii de quarţ au o
creştere, o existenţă a lor ascendentă».
Vasile Racoviţă: «Oamenii nu pot trăi numai încruntaţi, stăpâniţi de
ceea ce viaţa are grav şi strident într-însa. Ei au nevoie să alterneze stările
sufleteşti, să râdă, pentru a respecta legile echilibrului fiinţei, ale existenţei
umane, fiindcă viaţa e şi soare nu numai umbră.
Ei bine, Conu Iancu Caragiale a înţeles acest imperativ pe deasupra
nevoii de corijare a unor scăderi din comportarea oamenilor şi a creat buna
dispoziţie, râsul sănătos».
Gh. Cristian: «Drăguţă, pentru minte sănătoasă în corp sănătos, dacă
ai să sari capra de zece ori în fiecare zi, ai să citeşti lecţiile de două ori şi ai
să le reţii mult mai uşor”.
- Şi la germană? – şoptea Marcel Garter.
- Tu întrebi? (Marcel ştia binişor limba germană).
Preot Hagiu: «Virtutea nu se învaţă după cum nici geniul; ea se
trăieşte cu tăria cu care arde flacăra focului».
Moş Teleman «Monitor, combien sont ils, ici»?
- Numai doi, răspundea, automat Mitică Râpeanu.
- Cum, numai doi şi fac aşa gălăgie că nu pot să dorm puţin, au
diable!
Nic. S. Creangă: «Abstractizările, în aşa zisa poezie modernă (1930)
n-au alt dar decât de a demonstra un talent discutabil. Mergându-se aşa, să
nu vă mire dacă, într-o zi, o să auziţi de o poezie a absurdităţilor, a
ilogismelor ori bezmetismelor».
Dumitru Răşcanu: «Mais, mais, băieţaş: versurile lui Lamartine nu se
citesc aşa, cum ai încărca strujeni cu ţăpoiul; este nevoie de efortul de a te
apropia de sensibilitatea şi culoarea poeziei lamartiniene».
Const. Tucaliuc: «Vulnerant omnis, ultima necat».
Toate răspunsurile au rănit catalogul, dar ultimul ţi-a ucis
promovarea». Toate rănesc, ultimul ucide.
*
Copilul satului a crescut odată cu ceilalţi. A învăţat tot ce a fost
frumos, dar mai ales a reţinut ceea ce, cu puţine excepţii toţi profesorii din

373
vremea aceea, i-au sugerat şi predat cu deplină convingere; marile idei ale
umanismului, la îndemână, cu care, n-a uitat ce a lăsat în urmă, spre
mulţămirea tuturor Ilenelor şi Ionilor trăitori acolo, din veac şi până în
veac”…
*
Despre semicentenarul liceului „Cuza Vodă” (1918-1968) fostul director
Mihai Ciobanu îşi aminteşte şi el: …„Liceul „Cuza Vodă” Huşi denumit pe
drept cuvânt „Academia de la Huşi” (P. Popescu-Neveanu) a rămas în
amintirile mele ca locul cel mai minunat, unde s-au perindat, ca pe o peliculă,
generaţia de profesori formaţi între cele două războaie, precum şi generaţia
tânără foarte ambiţioasă, toate constituindu-se ca un adevărat univers.
Liceul, o adevărată „Alma Mater Hussiensis”, provine din Gimnaziul
Anastasie Panu”, înfiinţat la 6 noiembrie 1889, transformându-se în liceu în
anul şcolar 1918/1919, sub conducerea profesorului Constantin A. Holban. La
sărbătorirea a jumătate de veac de la înfiinţarea liceului, la 20 septembrie
1968, printre foştii directori în viaţă prezenţi la această manifestare a fost şi C.
A. Holban, pe care l-am cunoscut, eu fiind ultimul director.
Constantin A. Holban s-a născut la Albeşti (judeţul Vaslui) în anul 1880,
tatăl său, Alexandru, fiind învăţător, absolvent al Şcolii Normale „Vasile
Lupu” din Iaşi (a decedat la Bârlad în anul 1916). Constantin Holban a urmat
Şcoala primară la Bârlad, institutorul lui fiind renumitul Crăiescu. A urmat
apoi Liceul „Gh. Roşca Codreanu” pe care l-a absolvit în anul 1898, având ca
profesor de limba română şi limba franceză pe Artur Iacobescu, cel care a
iniţiat în anul 1897 „Cercul cultural al elevilor de curs superior”. Printre
elevii fondatori se numără şi Constantin Holban, alături de viitorul istoric de
mai târziu, Vasile Pârvan. Însetat de ştiinţă şi cultură, se înscrie la Facultatea
de Litere şi Filosofie din Iaşi, unde a avut privilegiul de a avea ca profesor pe
A. D. Xenopol şi, după un an, se transferă la Bucureşti unde a urmat în
continuare studiile filologice şi filosofice cu profesori de înaltă clasă ca Ovid
Densuşeanu la estetică, Pompiliu Eliade, Dimitrie Onciul la Istoria României
şi pe unul dintre cei mai mari istorici pe care i-a avut România, Nicolae Iorga,
la istoria universală. Constantin A. Holban termină Facultatea de Litere şi
Filosofie din Bucureşti în anul 1905 şi este numit profesor titular de limba
română mai întâi la Fălticeni şi apoi se transferă la Huşi, unde este numit
director al gimnaziului din Huşi, care se va transforma după război în Liceul
„Cuza Vodă”. Pentru merite deosebite în învăţământ a fost promovat, în 1920,
inspector general în Ministerul Educaţiei Naţionale, stabilindu-se la
pensionare în oraşul Câmpulung-Muscel, unde a murit în 1971.
În acea zi frumoasă de toamnă, la 20 septembrie 1968, la întâlnirea
absolvenţilor şi profesorilor liceului printre directorii care s-au aliniat în faţa
elevilor s-au numărat: octogenarul C. A. Holban (director 1918-1920); Vasile
Racoviţă (director cu întreruperi 1928-1946); Constantin Neştian (1948-1950);

374
Constantin Enache (1950-1951); Ştefan Bahnariu (1955-1985 cu unele
întreruperi); Mihai Ciobanu (1960-1968).
Sărbătoarea intelectuală în pitorescul oraş Huşi a adunat în acea zi pe
foarte mulţi din foştii absolvenţi deveniţi peste timp personalităţi marcante ale
vieţii ştiinţifice, culturale şi literare: prof. univ. dr. Mihai Iancu – geograf de
prestigiu la Universitatea Bucureşti; Paul Popescu Neveanu, prof. univ. dr.
Facultatea de Filozofie din Bucureşti; prof. univ. dr. Mircea Chifan, Facultatea
de Medicină din Iaşi; Gh. Chiper-Dinograncea, avocat şi scriitor; Mihai
Cozmei, prof. univ. muzicolog; Virgil Focşa, prof. univ. Facultatea de
Construcţii din Iaşi; Gheorghe I. Gugiuman, prof. univ. dr. Facultatea de
Geografie Iaşi; Ioan Petru, prof. univ. Facultatea de Filosofie din Iaşi; Valeriu
Neştian, profesor, publicist; Costache Olăreanu, scriitor Bucureşti; Alexandru
Obreja, prof. univ. Facultatea de Geografie Iaşi; Maria Osman, prof. univ.
Facultatea de Filologie Bucureşti; Petru Pogângeanu, prof. univ. Cluj-Napoca;
Mihai Şelaru, prof. univ. dr. Facultatea de Medicină Iaşi; D. D. Şoitu, profesor
publicist Liceul „Vasile Alecsandri” Galaţi; Constantin Toma, prof. univ.
Facultatea de Biologie Iaşi; Marin Benghiuj, fost inspector general în
Ministerul Educaţiei Naţionale, comandant al unităţilor de cercetaşi în
perioada interbelică.
Din menţionarea numelor unei părţi din personalităţile ridicate din
oraşul Huşi, mai precis oameni formaţi la Liceul „Cuza Vodă”, o adevărată
„Alma Mater”, se desprinde cu uşurinţă ideea că în orăşelul dintre vii a pulsat
continuu o mişcare culturală, ştiinţifică şi literară”…
(Din „Prutul”, nr. 6, 2003)
În 1968 Comitetul de redacţie al revistei „Zorile” era format din elevii
Mihai F. Ralea – redactor şef, Florea Georgeta – redactor şef adjunct, Toma
Carmen, secretar general de redacţie, Asiminei Vasile şi Popa Mihai – membri.
Profesor sprijinitor: Ion Angheluş.
Realizată la Întreprinderea poligrafică Iaşi.
În 1969, în comitetul de redacţie elevii: N.A. Pleşu, redactor şef, Mihai
Popa, secretar general de redacţie, Georgeta Florea, Nicolae Streche,
Constantin Spătaru – membri.
Se realiza cu sprijinul profesorilor Alexandru Angheluş şi Ştefan
Bahnaru, directorul şcolii.
Redacţia şi administraţia: Liceul „Cuza Vodă Huşi, strada Mihail
Kogălniceanu nr. 15.
Tiparul executat la Întreprinderea poligrafică Iaşi, subunitatea Bârlad;
tehnoredactori: N. Contoman şi C. Dumitraşcu.
*
Revista „Zorile” îşi diversifică conţinutul în anii următori, colectivul
de redacţie, format de elevi, beneficiind de îndrumarea şi a altor profesori
cu pregătire de specialitate: Ion Alexandru Angheluş, Ştefan Bahnaru,
Laurenţiu Ştefănescu, Theodor Codreanu. Rubrici noi: „Moment istoric”,

375
„Pro-Patria”, „Cenaclu”, „Pro-amiciţia” (Portret lui Sandu Tzigara-Samuraş
– cu un buchet de poeme inedite ale acestuia dăruite şi publicate în revista
„Mărturisire”, „La Lueur de tes Yeux”, „Lumina din ochii tăi”, „Pe strune”,
dar şi versuri de Radu Popa: „Ascunsele dureri”- închinate poetului oaspe –
Sandu Tzigara-Samuraş; alte poezii de Vasile Mărgineanu: „Rapsodie”,
„Solilocviu”, „Cântec II”, Autorului „Romanţelor”, „Timpul”; volumul
„Nunţile focului” – poezii de Ion Alex. Angheluş, comentat de Sorina
Bălănescu, lector universitar la Universitatea „Al. Ioan Cuza” Iaşi; „Revista
revistelor” (Recenzii ale revistelor „Primii paşi” a Liceului nr.25 Bucureşti,
„Amfiteatru”, „Axa” Negreşti, „Făclia” a Liceului pedagogic „Alexandru
Vlahuţă” Bârlad, „Familia” Arad, „Convorbiri literare” Iaşi etc.), Umor”,
„Treptele patriei”, „File de monografie”, „Cronica ideilor”,”Debut în
poezie”, „Cronica literară” (La lucrările „Ecran interior” de Constantin
Ciopraga, Editura „Junimea” 1975, „Reîntoarcerea vremii” de Grigore
Ilisei, Editura Eminescu, 1975), „Recenzii” la cărţile „Literatura în şcoală”,
de Constantin Parfene, Editura Didactică şi pedagogică, 1977, V.Cârlova:
„Ruinele Târgoviştei”, de Marin Sorescu, Editura „Scrisul Românesc”,
Craiova 1975, „Meridiane” din lirica turcă, „Orientarea profesională şi
şcolară”, „Debut în proză”, „Remember”, „Cercul de fizică” – cu probleme
de rezolvat şi soluţii, „Activitatea în cercuri”, „Atitudini lirice” etc.
În orice caz, o revistă care impune respect.
Făcând recenzia revistei „Făclia” de la Bârlad (Marcel Vârlan – cu
un nume doar la „Cuprinsul” publicaţiei – se reproşa profesorilor
îndrumători, de acolo, Ştefan Cucoş şi Gh. Gohoreanu, că nu vegheaseră şi
Silvia Sârbu preluase şi publicase poezii ale altor autori („Decebal trăieşte”
de Mihaela Ioniţă, „Ochii tăi” de Aurica Obreja – şi nu numai), dându-se
autoarea lor, ele fiind preluate şi în numărul 2 al revistei „Năzuinţe” a
Liceului „Mihail Kogălniceanui” din Huşi, anul 1969.
Comentând „Zorile” V, nr. 1, 1973, la rubrica „Revista revistelor” în
ziarul „Vremea nouă” nr. 1749 din 12 octombrie 1973, P. Necula
reproşează că nu se „respectă recomandările C.C. al U.T.C. şi Ministerului
Educaţiei şi Învăţământului”, ceea ce face ca revistele şcolare să nu fie
ancorate în „problemele foarte importante ale şcolii – oglindirea vieţii
organizaţiilor U.T.C., activităţile patriotice desfăşurate – revista „prilejuind
anumite observaţii”.
„În numărul, de altfel bogat al numărului de care ne ocupăm, există
mai multe semnături ale profesorilor şi absolvenţilor decât ale elevilor
şcolii… Din 128 de pagini câte are revista, aproximativ 30 sunt afectate
contribuţiei şcolarilor…
„…Singura rubrică a elevilor „Cenaclu” (pe lângă numele Valentinei
Teclici şi Anişoara Corcodel, absolvente, prezente şi de data aceasta cu

376
frumoase versuri), adună un bogat mănunchi de tinere condeie, dintre care
Dorina Popa, Marcel Vârlan, Tania Mocanu, Dănuţ Chirilă şi încă mulţi
alţii îndreptăţesc multe speranţe şi merită atenţia îndrumătorilor. Încolo,
mai nimic nu aparţine şcolarilor.
…Numerele precedente au demonstrat că liceul huşean dispune de
suficient potenţial creativ”.
*
Pornită la drum în 1922, în ideea că va fi în fiecare lună la cititori,
„Zorile” ajunge ca în 1974 să apară într-un singur număr, în 1975 şi 1976 – de
asemenea, dar mai bogată în pagini. Sentimentalii îi citesc vârsta începând a
număra din 1922, contabilii au altfel de numerotare: anul II 1967, când reapare
cea de a treia serie a sa, apoi numerele din 1975 şi 1976 au notat anul VIII de
apariţie, iar numărul I-2 (22-23) din 1978 – anul XI. Cu alte cuvinte, în 1978,
anul când soseşte ultimul număr al publicaţiei la Biblioteca Universitară „Mihai
Eminescu” din Iaşi , revista în loc să-şi arate maturitatea celor 56 de ani este
doar o copilă care loveşte la porţile tinereţii – 11 ani.
*
Despre viticultura huşeană am citit multe articole scrise de profesorul
ing. Avram D. Tudosie în periodicele vremii, dar parcă numai în cel publicat în
revista „Zorile” din 1969 a putut descărca alături de produsele viei şi poezia.
Să-l însoţim:
„Te salut oraş grădină
Cu contururi iluzorii,
Străjuit de patru dealuri
Încărcate cu podgorii”.
Astfel salută „minunatul oraş podgorean”, autorul, împlinirea a cincizeci
de ani de când „în centrul unei mari şi bogate podgorii din Moldova centrală
lua fiinţă Liceul „Cuza Vodă”.
Pământul Huşului, ca şi al întregii Moldove, a fost, este şi va fi deosebit
de generos în oameni de cultură, artă şi ştiinţă, înflăcăraţi patrioţi – „oleacă de
nepoţi ai uriaşului părinte şi erou al neamului românesc – Ştefan cel Mare.
Făuritorii istoriei noastre, continuă profesorul, poporul acestor dealuri şi
cei dintâi voievozi ai lor ca: Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Petru Rareş,
Ioan Vodă cel Viteaz, Dimitrie Cantemir au sălăşluit aici, au clădit şi au apărat
cu sabia temeinicia aşezării omeneşti ale unor mândri cultivatori de viţă de vie
şi pomi.
Totul e original şi autentic în „tapiţeria artistică” a Huşului. „Poeţii şi
pictorii au fost cuceriţi de vraja pământului moldav. Pastelurile lui Alecsandri,
versurile lui Eminescu s-au născut din duhul acesta al Moldovei. Calistrat
Hogaş a cântat splendoarea munţilor Neamţului, Arthur Verona a redat în
poeziile sale farmecul toamnelor Moldovei, când totul e inundat într-o beţie
halucinantă de culori; Palady născut la Iaşi, Tonitza la Bârlad, Stefan

377
Dimitrescu la Huşi, Petraşcu la Tecuci – aveau să „cânte” fiecare, potrivit
geniului său, pitorescul moldav”.
În podgoria Huşi, spune specialistul, „se calcă peste tot pe ţesătură de
istorie, artă şi poezie” pentru că „istoria nescrisă a podgoriei Huşi se împleteşte
cu a oraşului şi ambele sunt foarte vechi”.
Pretutindeni cazmaua scoate la lumină documente pe care numai
arheologii ştiu să le descifreze: amfore şi vase de păstrat şi degustat vinul,
unelte casnice şi de vinificaţie, ziduri de cetăţi şi de beciuri etc.
Luându-şi însoţitori pe cunoscutul profesor E.C. Teodorescu (oare nu
I.C. Teodorescu? n.n.) şi pe istoriograful N.T. Mironescu, care erau de părere
că „dintre comorile etnografice vitivinicole ale ţării, Huşul deţine cele mai
valoroase piese de aparatură medievală”, prof.ing. Avram D. Tudosie, ca şi alţi
autori de la Huşi, crede că Huşul este „nu numai o renumită şi veche podgorie
în Moldova centrală”, cât mai ales „un minunat oraş, unic în felul lui, situat de
unii vizitatori străini, chiar înaintea Preiburgului german, cu care are întrucâtva
asemănare”.
„Nici o podgorie nu se găseşte într-o poziţie mai fermecătoare, cu
dealuri impresionant terasate, cu vii ce înconjoară oraşul, ca într-un vast
amfiteatru natural, cu livezi şi păduri de tei, ce-i dau acel parfum şi decor feeric
şi minunat – demn de prestigiul unei adevărate staţiuni climaterice” – îl citează
autorul pe profesorul Calistrat Hogaş. Şi-şi completează dizertaţia cu
argumente proprii… La Huşi s-au înălţat în ultimii ani edificii noi, adevărate
monumente ale muncii, care au trezit Huşul din somnul lui de altădată. Privind
pe fereastra trenului, grăbit să coboare de la Dobrina, îţi încântă privirea
terasele înverzite, plantate cu viţă de vie şi nu-ţi poţi imagina cealaltă „faţă” a
lui de acum zece ani…
…Cum cobori de la Dobrina, minunatul târg al Huşilor îţi apare cuibărit
într-un culcuş îmbrăţişat din toate părţile de dealuri cu vii terasate, ca nişte
salbe de coliere. Străbătând oraşul, pe magistrala trandafirilor şi florilor, simţi o
adevărată reverie a farmecului şi încântării”.
Autorul prezintă documente referitoare la existenţa plantaţiilor viticole,
încă din vechime, - drumul vinurilor în lume – atât pe apă cât şi pe uscat, spre
Lwow, ori către oraşele ruseşti, spre Asia mică, Orient, Egipt şi, poate spre
S.U.A. şi în întreaga Europă – dar se opreşte şi asupra cărţilor de hotărnicie cu
evidenţa pământului târgului, asupra manifestărilor ştiinţifice care au însemnat
dezvoltarea viticulturii la Huşi.
Deasupra tuturor spuselor, inginerul, specialistul Tudosie pune
„conveierul varietal” al soiurilor realizate la Huşi şi în împrejurimi: Zghihara de
Huşi, Busuioaca de Bohotin, Feteasca albă, Plăvaia – ca soiuri indigene –
alături de soiurile de vin şi de masă mai noi ca: Riesling, Aligoté, Chasselass,
ca şi cele create la Liceul viticol din Huşi, ca rezultat din încrucişarea soiului
„coarnă” cu Busuioaca de Bohotin, Băbeasca cu Busuioaca, Coarna cu
Chasselass, Zghihara cu Busuioaca de Bohotin.

378
 Specialistul în vie şi vinificaţie, mare iubitor de artă şi poezie visează „la
obţinerea şi, în viitor, a unor mari partizi de vinuri omogene, echilibrate şi
stabile calitativ”…Cu un alt argument: „Dacă podgoriile constituie întinderile
cele mai binecuvântate din natură” – cum zice Goethe – „vinificaţia formează
meşteşugul, arta şi ştiinţa aplicativă” – completează prof. ing. Avram D.
Tudosie de la Huşi, oraşul dintre vii.
Lui îi aparţine aprecierea: „Vinul de Busuioacă de Bohotin Huşi este ca
o fată frumoasă, pe care dacă o priveşti, te încălzeşti, şi dacă o săruţi, te
îmbată”.
*
În volumul „Reviste literare ale elevilor 1834-1974”, Editura
didactică şi pedagogică, 1977, prof. univ. Tudor Opriş scrie la pagina 123:
„…De o frumoasă reputaţie în mediul şcolăresc din Moldova s-a
bucurat şi revista „Zorile” a Liceului „Cuza Vodă” din Huşi, întemeiată în
1922 de profesorul animator Petre T. Gâdei şi care apare în două reprize:
prima între anii 1922-1923, când în paginile ei se afirmă viitorul maestru al
penelului Octav Angheluţă şi Constantin Crişan, viitor publicist, a doua
între 1930 – 1932 – superioară calitativ, unde numele cele mai răsărite sunt
Octavian Gâdei, D. Mercaş, C. Emandi, D. Alistar şi Gh. Chiper,
pseudonimul încă din liceu al publicistului Gh. Serdaru-Dinograncea”.
*

Zorile
Zorile, revistă literar-ştiinţifică a liceului
teoretic „Cuza Vodă” din Huşi, reapare cu
numărul 1 (27) 2002 prin grija directoarei şcolii,
Georgeta Giosu, în 2006 fiind în al XVIII-lea an
de la înfiinţare cu 34-35 numere apărute.
Din cuprins: cronici, opinii, atitudini,
eseuri, interviuri, itinerare, cu impresii de
călătorie, epistolar, cronici literare, personalităţi,
cărţi în lectura elevilor, încercări literare,
cercetare, concursuri, caleidoscop, traduceri,
restitutio, file din arhiva „Zorile”.
Zorile, serie nouă, Editura Sfera, Bârlad,
unde este şi tipărită (Str. Republicii nr. 85), are ca
profesori îndrumători pe Costin Clit şi Lina Codreanu; tehnoredactori
Bogdan Artene, iar în colegiul de redacţie şi elevii: Angelica Dragoslav,
Mihaela Alexandra Gherman, Mircea Agavriloaiei, Alexandru Suhăreanu,
Ana Maria Pricochi, Mioara Palcu, Oana Todeilă, Lucian Clit, Alina
Ramona Sfetcu, care este şi redactor şef.

379
 Format 21x31 cm, 98 pagini, cu coperte semicartonate, în culori,
ilustrată, pe coperta IV: oraşul Huşi văzut de pe şoseaua Huşi-Pădureni;
primăria oraşului Huşi în perioada interbelică.
„Iunie, Bucureşti. Pentru conţinutul bogat, tematică diversă,
colaborările prestigioase, acurateţea şi stilul articolelor, la Concursul
naţional al revistelor şcolare – 2005, revista „Zorile” a liceului teoretic
„Cuza Vodă” a obţinut Diplomă cu Titlul de Laureat. Menţionăm că există
o continuitate a aprecierilor, întrucât în anul 2004 revista a obţinut aceeaşi
recunoaştere valorică”.
(Din „Zorile” nr. 1-2, 2006)
*
,„…O parte din articolele apărute în cele două colecţii (1922-1923 şi
1930-1932 ale „Zorilor” n.n.) merită a fi retipărite, în timp, într-o rubrică a
trecutului din „Zorile” de azi (1967-1969 n.n.) pentru calitatea lor deosebită
sau pentru valoarea documentară” – zice ing. Gh. Harnagea în revista
„Zorile” nr. 3-4/1968.
E tocmai începutul pe care l-am făcut eu, ca fost locuitor al Huşului
într-o perioadă când mă pricepeam să-mi cresc copiii…

380
 Postfaţă
După ce în anul 2004 la editura Tipomoldova Iaşi apărea volumul lui
Ion. N. Oprea „Mari personalităţi ale culturii române într-o istorie a presei
bârlădene 1870 – 2003”, prefaţată de scriitorul Constantin Huşanu, cu vorbe
de bună primire, iată, în 2007, autorul citat oferă cititorilor altă carte intitulată
„Huşul în presa vremii – de la Melchisedec până în zilele noastre – 1869-
2006”, marcând ascendenţe şi cuprindere…
Între timp, el a mai pus pe masa cititorilor şi alte lucrări: „Bucovina în
presa vremii”, un volum închinat presei din Cernăuţii anilor 1811-2004 şi altul
– presei din „Rădăuţi şi Siret 1893-2004”; „Vaslui – Capitala „Ţării de Jos” în
presa vremii 1875-2005”; „Dorohoi – Capitala „Ţării de Sus” în presa vremii
1874-2006”; un volum intitulat „Cu capul pe umărul meu” cu subtitlul
lămuritor „Jurnalistică împreună cu cititorii” cuprinzând parte din publicistica
ziaristului, dar şi o antologie ziaristico-scriitoricească adunată sub titlul „Mălin
– vestitorul revoluţiei”, dedicată poetului Alexandru Mălin Tacu, obiectiv
informativ al securităţii din România, într-un fel de proces al postcomunismului
– cu o prefaţă semnată de Codrin Liviu Cuţitaru referitoare la „22 decembrie”,
urmată de cuvinte ale autorului.
La debutul cu lucrarea referitoare la presa din Bârlad prefaţatorul
Constantin Huşanu nota: „Fascinaţia cărţii, nebănuită din titlu, emană din
evocări. Dincolo de descoperirea unui oraş în plină efervescenţă politică,
economică, dar mai ales literară, cititorul va descoperi biografii pline de
interes şi surprize, chiar unele amănunte în premieră, despre care nu s-a scris
încă prin istoriografiile din ultima jumătate de veac, fie din ignoranţă, fie din
cauza unei selecţii speculative aservită politicului dominant. Autorul trece în
revistă zeci şi zeci de nume şi, ca un documentarist ce dă la lumină din rafturile
arhivelor, nu intervine, decât foarte rar cu observaţii personale, nu
comentează, ci relevă totul prin glasul scris al ziarelor sau revistelor”.
După ce face şi alte aprecieri referitoare la carte şi problemele pe care le
transmite cititorilor spre cunoaştere şi reflecţie, prefaţatorul încheie cu o
mărturisire care serveşte şi presei în general: „Scriind istoria presei bârlădene,
Ion N. Oprea face un mare serviciu tinerilor gazetari de astăzi, cărora li se
pune la dispoziţie de-a gata o amplă documentare asupra unui timp ţinut în con
de umbră. Trage un semnal de alarmă asupra importanţei constituirii cu orice
sacrificiu financiar al colecţiilor de presă, adevărate tezaure de gândire
devenite la un moment dat istorie şi face un adevărat cadou nesperat, de înaltă
ţinută şi rigurozitate ştiinţifică, tuturor celor interesaţi nu numai de trecutul
Bârladului, ci şi de un anumit mod de gândire al unei generaţii dispărute în
negura timpului”.
Înţelegându-i nota pornită din diapazonul adevărului istoric, Constantin
Clisu, un fecund prozator, poet şi cunoscător om al presei, el însuşi lucrător cu

381
mulţi ani de muncă în acest sector de activitate, îi comunică din Emonton –
Canada lui C. Huşanu: „…am citit cu atenţie cartea domnului Ion Oprea, o
adevărată operă sisifică, în care a investit nu numai muncă, ci şi talent literar,
în care ziaristul şi omul de condei, nu a făcut rabat de la ţinuta demersurilor
sale.
…Truda domnului Oprea, am certitudinea că va rămâne înscrisă în
istoria presei, constituind o cronică vie a unor timpuri, despre care, cei de
acum, nu ar fi avut alt mod de a le afla”…
Un alt cunoscător pe tărâmul presei, iniţiatorul şi conducătorul revistei
şcolăreşti „Lumina” – care a fiinţat în perioada 1967-1980 la liceul nr. 2 din
Rădăuţi – Mihai Pop, fost prof. de limba engleză acolo în anii 1963-1983, scrie
la 10 septembrie 2006 din Heilbronn, Germania, unde s-a stabilit după 1983,
despre un alt volum, în aceeaşi notă de apreciere: „Surpriza mi-a fost mare,
bucuria de nedescris, iar reacţia mea afectivă a fost foarte puternică citind cele
205 pagini ale cărţii D-voastră „Bucovina pământ romanesc” volumul II –
Presa din Rădăuţi (1893-2004).
Apreciez foarte mult această carte şi vă felicit pentru această măreaţă
realizare şi pentru tot ce-aţi făcut în scopul popularizării presei din Rădăuţi şi
împrejurimile lui de-a lungul a 111 ani. Eu port oraşul Rădăuţi cu drag în
gândurile şi amintirile mele oriunde mă găsesc în Europa.
Scrisă în plenitudinea forţelor, la maturitatea gândirii, cu o experienţă
de viaţă bogată, cartea D-voastră rămâne o operă ce va servi ca sursă de
informaţie generaţiilor viitoare, va fi un exemplu de muncă asiduă şi dăruire.
Cartea Dvs. deschide minţii noi ferestre de gândire şi căutare, vă înalţă
şi vă va ţine, fără îndoială, la loc de cinste pentru totdeauna. Ea alimentează
făclia culturală ce arde permanent de sute de ani în acest colţişor al ţării”.
În postfaţă la volumul „Vaslui – Capitala „Ţării de Jos” în presa vremii
– 1875-2005”, acelaşi C. Huşanu observa şi scria: „…nu mi-am imaginat,
până la citirea prezentei cărţi „Vaslui – Capitala „Ţării de Jos”… că aceste
pământuri pline de istorie au putut naşte atâtea valori umane ce au strălucit pe
frontispiciul culturii române! Vasluian fiind, rămân uimit de mulţimea
„stelelor” ce s-au înălţat dintre dealurile vasluiene. Îmi condamn ignoranţa şi
rămân recunoscător amicului de o viaţă Ion. N. Oprea pentru strădaniile sale
de a-mi umple lacunele cu lumina unui trecut, de dânsul scos la iveală”.
Despre pasiunea şi reuşitele lui Ion N. Oprea are cuvinte potrivite şi
prof. Vasile Fetescu când se referă la cartea dedicată localităţii şi presei de la
Dorohoi.
Iulian Vernescu în prefaţa la volumul gazetăresc „Cu capul pe umărul
meu” încheie tot cu aprecieri pozitive: „În orice caz, zice recenzentul, - o carte
scrisă inteligent şi fără patimă, în care până şi tonul polemic şi vehement este
vehiculat în termeni politicoşi – ceea ce înseamnă respect, fie şi faţă de
adversari. În munca de cercetător Ion N. Oprea a descoperit polaritatea unui
fenomen de stringentă actualitate: politica şi viaţa privite ca ştiinţă a binelui

382
public. Vă invit să citiţi cartea „Cu capul pe umărul meu” (presa mea). În ea
veţi regăsi problematica propriei dumneavoastre existenţe”.
Din Petah Tigwa – Israel, la 13 iunie 2006, Rubin Şuhlimsohn,
aproape 40 de ani gazetar, coordonator la ziarele „Steagul roşu” Bârlad până în
1956, iar apoi până în 1989 la „Flacăra Iaşului”, om prin mâna căruia au trecut
multe creaţii ziaristice, îi scrie lui Ion N. Oprea referindu-se la cartea prezentată
de Iulian Vernescu: „Vreau să-ţi spun că din momentul în care am primit
cartea m-am străduit să o citesc pagină cu pagină.
…Am vorbit cu Ionel Ştiru (alt ziarist important de la „Flacăra
Iaşului”, n.n.) care colaborează la cotidianul de limba română „Viaţa
noastră” ca şi la săptămânalul „Revista mea” să prezinte cartea ta şi atunci
când o va face îţi voi trimite cele publicate. De asemenea, am vorbit cu
M. Leibovici care a lucrat la „Flacăra Iaşului”, dorind şi el s-o citească.
…Mă bucur că prin cele scrise dovedeşti că eşti un gazetar talentat şi că
am judecat foarte bine atunci când mi-am dat acordul (în 1954) să fii primit
redactor la ziarul Steagul roşu”.
Ca şi Iulian Vernescu, aceeaşi invitaţie vă fac şi eu când mă refer la
volumul despre Huşi şi presa de aici, pentru că, achiesând la calităţile subliniate
pentru celelalte volume, adaug că acesta mi se pare a fi cel mai bun şi mai
complet.
Înainte de a-mi susţine spusele, încă aş vrea să observ ceva care se referă
mai la tot ce a scris el despre publicistica vremii.
Mi se pare că ceea ce a scris prof. I. Hangiu despre presa literară, dar
mai ales în „Dicţionarul presei literare româneşti 1790 – 1990” şi prof. Tudor
Opriş în „Reviste literare ale elevilor, 1834 – 1974, istorie a presei şcolare”, ale
căror nume nu lipsesc niciodată din bibliografia volumelor, l-au influenţat
benefic şi hotărâtor pe autor. Numai că, el nu numai că individualizează
publicaţiile, arătându-le titlurile, data apariţiei şi locul, colectivul redacţional şi
conducerea lor, colaboratorii, scrierile, ci preluând ceea ce face Tudor Opriş în
cartea citată, extrage texte semnificative, le comentează, extinzând cercetările
sale de la publicistica literară, la mai tot ceea ce s-a scris în zonă.
Ceea ce face nu-i deloc întâmplător. Se ştie, încă din 1996, la Rădăuţi,
colectivul de redacţie al revistei „Iconar”, condus de Mihai Pânzaru –
Bucovina, sesizând interesul publicului pentru publicistica „dintre dosare”, dar
valoroasă, a retipărit şi numerele din anii 1935 – 1938 pe care le-a redat
cititorilor, gestul fiind larg apreciat; la Bârlad, prin Centrul pentru Conservarea
şi Promovarea Culturii Tradiţionale Vaslui, s-au repus în circulaţie, până acum,
primele trei volume, însemnând numerele din anii 1908 – 1911, printr-o ediţie
anastatică, a revistei „Ion Creangă”, publicaţie de limbă, literatură şi artă
populară, coordonată de părintele etnografiei româneşti Tudor Pamfile, în
perioada 1908 – 1921, urmând ca până în anul 2008 să apară ediţia întreagă,
operă despre care însuşi Ion N. Oprea când a editat volumul despre presa de la
Bârlad atrăgea atenţia, fără să cunoască la vremea aceea ce făceau vasluienii, că
reeditarea textelor din „Ion Creangă” ar fi necesară, dată fiind însemnătatea şi
383
frumuseţea acestora; la Bucureşti, Bogdan Hrib selecţionează 22 de articole
despre Bucureşti, publicate în săptămânalul „Realitatea ilustrată” din 1935, le
pune după 70 de ani de la „ieşirea pe piaţă”, în volumul intitulat „Bucureştii
anului 1935”, prefaţat de Carmen Muşat, oferind-o cititorilor cu informaţii,
comentarii, anchete şi reportaje, făcându-le accesibile tuturor celor interesaţi de
reconstituirea cotidianului dintr-o epocă dusă, devenită ea însăşi istorie, dar
foarte asemănătoare cu ceea ce este astăzi, iar presa de specialitate şi publicul
gustă şi caută încă literatura respectivă; la Iaşi, Doina şi Liviu Papuc fac o
carte de larg interes („Bucovina în reportaje de epocă”, antologie, argument şi
note, Editura Alfa, Iaşi, 2000), apelând tot la ce au scris înaintaşii.
Ion N. Oprea, după cum am spus, face acelaşi lucru în cărţile sale, dar
folosind însăşi publicistica locală, din care scotoceşte şi găseşte texte de interes
care redau anastatic publicistica, fără a o fragmenta, ci o redă în contextul în
care a apărut, dându-i şi lăsându-i valoarea iniţială, îmbogăţită, eventual, prin
comentarii.
Cărţile sale pot servi bibliotecarilor şi cititorilor interesaţi să cunoască
publicistica dintr-o localitate sau alta, titlurile şi tematica, iniţiatorii,
sprijinitorii, colaboratorii, reuşitele, viaţa oamenilor în general, pentru că atunci
se mai scria încă despre agricultură, păduri şi despre protejarea mediului
înconjurător, despre mica industrie şi comerţ, despre aprovizionarea satelor şi
despre iarmaroacele organizate, despre tradiţii şi obiceiuri etc.
Revenind la cartea care priveşte Huşul şi publicistica de aici, reţinem
faptul că deşi mare parte a populaţiei avea un grad redus de instrucţie şcolară,
presa timpului, însăşi Episcopia, învăţătorii şi preoţii, întreaga intelectualitate,
adesea prinsă şi în jocurile politice, prin ei ori organismele de tot felul, au slujit
luminării maselor, acestea manifestându-se ca posesoarele unui grad înalt de
civilizaţie. Aflaţi într-o zonă viticolă, cu locuri de consumat produsele viilor
atât la cramele de pe dealuri cât şi în locurile din „târg”, mai totdeauna
populate, aici, crima, furturile, violurile, lenea, cerşetoria sau beţia erau rar
întâlnite. Din contră, erau blamate. Gospodăria ţărănească aici este mai bine
organizată. Pământul mai bine lucrat. Afacerile respectate doar la simpla
strângere a mâinii, bucatele cu mai mult folos chibzuite, iar treburile casei,
bucătăria şi familia puse la mare cinste. Petrecerile – petreceri, nu locuri de dat
în spectacolul necuvenit.
Se înţelege şi din carte că tirajele presei, a celei literare şi clericale în
special, manifestările organizate de Episcopie şi intelectualii locali, au avut un
rol însemnat în educarea populaţiei: indiferent că s-au numit „Vocea Huşilor”
de la 1874, „Vocea Naţiunii” de la 1912, „Prutu” de la 1887 – unde au activat
C. Calligari şi av. N. Cişman, „Huşul” de la 1910, cu un colectiv de redacţie
nenominalizat, „Dreptatea” sau „Dreptatea cea adevărată” de la 1907, aflate în
conflicte politice, „Cronica Huşilor şi a Episcopiei”… lui Ştefănescu
Melchisedec, „Credinţa”, foaie religioasă şi de cultură, editată de pr. Anton I.
Popescu, ori, „Isvorul tămăduirii” a pr. Gh. V. Şuşnea, „Buletinul Asociaţiei
Învăţătorilor din judeţul Fălciu” a lui Const. Şendrea, C. Lascăr şi V. Manoliu,
384
„Buletinul judeţului Fălciu” a lui Ion Stănescu şi Gh. Săvescu, toate au făcut şi
cultură şi ştiinţă la Huşi. Alături de ele au stat „Gazeta Fălciului” a dr. I.
Munteanu (1905), alta – cu acelaşi nume editată chiar la Fălciu de M. Şovăială
(1936), „Gazeta Huşilor” a lui Octavian Gâdei (1937), cu evocări justificate la
adresa lui Mihail Kogălniceanu, fiu al locurilor, şi a primarului I. G. Vântu,
revista literară „Gânduri bune” unde a scrise Const. Asiminei, poet şi profesor
de filozofie la Liceul „Cuza Vodă” (1926), „Glasul nostru” de la Băseştii lui
Iuliu A. Zanne (1931), unde scria şi G. Tutoveanu, „Lumina”, foaie pentru
îndrumarea religioasă şi culturală a satelor, de la Costeşti (1932), „Răzeşul”
(1926) lui Virgil Caraivan de la Şuletea, „Revista satelor” de la Bohotin (1910),
„Steaua” (1912) şi „Viaţa” (1916) de la Răducăneni, revista „Igiena satelor”
(1910) a doctorilor N. Lapteş, I. Bordea şi C. Filipescu etc. Nu în cele din urmă
revistele şcolăreşti: „Revista Societăţii elevilor şi absolvenţilor Şcolii de
viticultură „Dimitrie Cantemir” din Huşi” (1926), „Tradiţii şi Năzuinţe” a
Liceului agroindustrial Huşi (1976), „Năzuinţe”, revistă literar-ştiinţifică a
Liceului „Mihail Kogălniceanu” (1973), „Zorile” de la Liceul „Cuza Vodă”
Huşi etc.
Numele Cuziştilor, Cantemireştilor, Costăcheştilor, Racoviţeştilor,
Paladeştilor, Rosettiştilor, a lui Nicolae Iorga, Mihail Kogălniceanu, Costache
Calligari, Gh. Ghibănescu, Mihai Ralea, Neculai Lupu, Virgil Caraivan, G.
Tutoveanu, Al. Vasiliu-Tătăruşi, Iacob Antonovici, Th. Răşcanu, alături de cele
ale lui Emil Racoviţă, George Tudor, Gheorghe Vrânceanu, Ion Juvara, Ion
Grigore Popovici, Bob Bulgaru, Ioan I. Răianu, Nicolae I. Profiri, Constantin I.
Balmuş, Ion Gugiuman, Constantin Cihodaru, Elic Baican, Theodor Vârnav,
Vasiliu George, Gheorghe Sion etc. sunt bine cunoscute şi respectate la Huşi.
Împreună cu autorul încerc şi eu bucuria că alături de publicaţiile
enumerate, există şi altele – „Elanul” de la Giurcani, „Orizonturi” de la
Chirceşti, „Muguri de viitor” de la Sărăţeni-Murgeni, „Vestea Bună” de la
Răducăneni, „Vestitorii” de la Puieşti, „Vutcani” de la Vutcani – şi nu numai,
care asigură astăzi continuitatea în cercetarea istorică şi literară. Intelectuali ca
Marin Rotaru şi Gheorghe Gherghe, Vasile Cozma, Florin Varvara, Elena
Olariu, Costin Clit, Andrei Petrea, Ion Diaconu sunt buni continuatori a ceea ce
au făcut şi ne-au lăsat Iacob Antonovici, Gh. Ghibănescu, Ghenuţă Coman,
Virgil Caraivan, Vasile Palade şi alţii.
Cât priveşte descrierea oraşului Huşi în cartea lui Ion N. Oprea, el s-a
lăsat în voia condeiului şi a reuşit să zugrăvească cu măiestrie, mânat şi ajutat
probabil şi de sentimentul de localnic, ca cel care a lucrat o perioadă acolo,
reuşind să facă întreaga istorie a oraşului în devenire tot mai frumoasă, tocmai
cu ajutorul literaturii locale, cu totul originale, apelând când la cea împrumutată
de la autorul cărţii „Târgul trăsniţilor”, când la Virgil Caraivan cu textele din
revista „Răzeşul”, când la literaţii de la revistele şcolăreşti, la viticultorii şi
vizitatorii din cărţile prof. dr. A.D. Tudose sau la reporterii sosiţi la Huşi ca
musafiri în gara de la poalele Dobrinei.

385
 Cu aceeaşi paletă, apelând la „Jurnalul fericirii” şi la revistele
bisericeşti, realizează momentele când Sinodul bisericesc, răspunzând comenzii
politice, în 1950, îndepărtează din scaunele lor 12 arhierei, printre care şi pe
Ciopron Partenie, Episcopul Armatei, devenit mai târziu Episcopul Romanului
şi a Huşilor, pe care îi trimite pentru ascultare, reculegere şi ispăşire a unor
vinovăţii închipuite, la diferite schituri din ţară; întâlnirea lui Nicolae Şteinhard,
în 1960, cu prelaţi ai bisericilor în puşcăriile patronate de securitate, legătura de
suflet dintre acesta cu Mina Dobzeu, devenit apoi arhiereu şi stareţ al mănăstiri
Sf. Apostoli din Huşi, naşul de botez în ortodoxie a lui Şteinhard, reîntâlnirea
lor, când călugărul de la Rohia de lângă Cluj, era pe patul de moarte…
Cititorul va rămâne impresionat şi când va vedea cum a selectat autorul
datele istorice şi culturale ale perioadelor în care au apărut publicaţiile, cum a
ştiut să sublinieze aportul personalităţilor care fac cinste şi astăzi poporului
român, fiind scoase din uitare atâţia şi atâţia, care au militat pentru propăşirea
noastră culturală şi ştiinţifică.
Uimeşte şi faptul că problemele sociale care au frământat lumea atunci
sunt şi astăzi de mare actualitate. Politicienilor de azi, care bat monedă că
alegătorii români nu se vor descurca la exercitarea votului uninominal, le
recomand să citească şi să vadă din această carte cum s-au descurcat huşenii
când, de fiecare dată, au trimis în Cameră şi Senat pe cei care trebuiau. În 1932
buletinul de vot cuprindea 14 politicieni, dar ei au votat un savant (pe Nicolae
Iorga) şi un răzeş local (pe Petrache I. Ploaie din comuna Pâhneşti), dându-le
miile de voturi, iar pe restul i-au lăsat să aştepte, să mai mediteze…
În perioada de răgaz politic politicienii puteau să se gândească şi cum
reuşiseră ţăranii în masă să-i sancţioneze la urna de vot prin neprezentare, cu
toate că-i păşteau amenzile prevăzute de legea electorală; la ceea ce se mai scria
în gazete despre exproprierea îmbogăţiţilor fără justificare, a celor care ridicau
preţurile în dauna celor mulţi „care nu au alt capital decât munca”…
Când citeşti însă că la Vutcani, un inimos profesor, Ion Diaconu, după
ce organizează un muzeu sătesc şi editează o revistă cu largă audienţă, nu-şi
poate desăvârşi proiectele din cauza invidiilor şi a adversităţilor, nu putem să-i
temperăm dezamăgirile decât trimiţând tot la fapte. Şi în trecut mâncătoriile
între literaţi, oamenii de cultură şi cei politici nu au fost o raritate, cu toate că
atunci, după cum se vede, cărţile şi revistele editate – şi care au făcut epocă, cu
valoare şi astăzi – circulau în toată ţara, ba şi în ţările vecine , unde trăiau
români, lucru care nu se prea întâmplă astăzi, deşi vorbim mereu de
transparenţă, dar devenim tot mai individualişti. Atunci, din cele patru judeţe –
Fălciu, Tutova, Vaslui şi Covurlui intelectualii făceau operă comună în
ridicarea culturală a satelor, indiferent unde-şi aveau domiciliul, ei menţinându-
şi legătura permanentă, ca autori şi conducători de publicaţii, cu cititorii. Citind,
totuşi, ce se întâmpla la revista „Credinţa” a lui Anton I. Popescu, paralel cu ce
era la revista „Isvorul tămăduirii” a lui Gh. V. Şuşnea, că în „Cronica Huşilor”
nr. 9-12 de la sfârşitul anului 1947 se anunţa pensionarea pentru caz de boală şi
înlocuirea în funcţie a preotului Anton Popescu, dar nu i se spunea nici un
386
cuvânt de mulţumire despre ceea ce făcuse atâţia ani ca publicist pentru biserică
şi credincioşi, înţelegem că nici atunci nu lipseau intrigile, dedesubturile. Apoi,
spre încurajarea unor eventuali decepţionaţi, aduc în discuţie şi un alt caz,
întâmplat mai în zilele noastre, prin anii 1977-1978, la Deleni, raionul Hârlău.
Mergând acolo, cu problemele muncii mele, aflu de la primar, că la
şcoala generală din sat, profesorul de limba şi literatura română Alexandru
Tacu editează o revistă care se bucura de atenţia colectivităţii, nu numai a
elevilor şcolii care erau şi redactorii ei. Am citit-o cu interes şi am scris în
ziarul „Flacăra Iaşului” o cronică despre ea. Recenzia a fost citită şi de primul
secretar Miu Dobrescu care s-a urcat în maşină şi s-a dus la Deleni să-l vadă pe
profesor şi să-i citească ediţiile. A apreciat enorm ce făcea Tacu acolo. Păcat
însă că s-a rezumat la atât, pentru că profesorul avea nişte probleme greu de
surmontat, şi ar fi putut să-l ajute, dar n-a făcut-o. Nişte cretini analfabeţi,
securişti criminali, ajutaţi şi de „cozile” din comună, nu puteau înţelege
scrierile profesorului şi-l urau de moarte. Nu s-au mulţumit să-l persecute pe
profesor, s-au luat apoi şi de fiul acestuia, un adolescent care proba un talent
literar ieşit din tipare. L-au persecutat şi pe tânăr până i s-a tras moartea, ceea
ce înseamnă că şi atunci povestea cu „capra vecinului”, care s-a extins şi la
Vutcani, după câte se vede, îşi avea valabilitatea ei. Şi aşa a fost întotdeauna
când steaua cuiva avea să strălucească mai puternic decât a celor din jur.
Invit, aşadar, pe cititori să zăbovească asupra celor subliniate şi vor
constata că am avut dreptate în cele ce am spus despre cartea lui Ion N. Oprea:
la Huşi au existat mereu meşteri iscusiţi ai condeiului, unii plini de har şi
înzestraţi cu talent, uneori şi cu umor molipsitor care dau sarea şi piperul
necesar şi cărţii autorului. Iar când afli şi că într-o localitate ca Răducăneni,
după anul 2000, se editează, concomitent, un număr de 5-6 reviste, optimismul
nostru chiar devine copleşitor.
Iorgu Burghelea

387
 BIBLIOGRAFIE

Ziarele şi revistele de la Vaslui 1868-2006.

Dicţionarul enciclopedic român, Academia R.P.R, Editura
politică, 1962.
Dicţionarul Literaturii Române de la origini până la 1900,
Academia R.S.R., Editura Academiei, Bucureşti, 1979.
Lazăr Şăineanu, Myda Center - Dicţionar universal al limbii
române, 1995.
Mic Dicţionar enciclopedic, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1978.
N. Stenhardt – Jurnalul fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
1992.
N. Iorga, Oameni care au fost, volumele III şi IV, 1937.
N. Iorga, Orizonturile mele – O viaţă de om aşa cum a fost,
Editura Minerva, Bucureşti, 1976.
Ziarul Românul – 1879, Bucureşti, fondat de C.A. Rosetti la
1857.
Ziarul Universul – Bucureşti, aprilie, 1909.
Stelian Tănase, Clienţii lu' tanti Varvara – istorii clandestine,
Bucureşti, Editura Humanitas, 2005.
Doina şi Liviu Papuc, Bucovina în reportaje de epocă, antologie,
Editura Alfa, Iaşi, 2000.
Gh. Ghibănescu, Opinia Iaşi, 1912.
M.S. Gavara, Crestomaţie de Gabriel Stănescu, Editura Criterion
Publishing, 2001.
Corneliu Antonovici şi Constantin Mihăilescu, Un cărturar
bârlădean de renume Ioan (Iacov) Antonovici, din Miscelaneu, Bârladul
odinioară şi astăzi, 1984, file de istorie, Academia bârlădeană, sub
redacţia Romulus Boteanu, p. 155-160.
Liceul „Gh. Roşca Codreanu” – Bârlad, Monografie, 1846-1971,
de Traian Nicola, Iaşi, 1971.
Gr. Grigoriu Riga – Anuarul presei române pe anii 1908 şi 1909,
Bucureşti.
George Călinescu – Istoria Literaturii Române de la origini până
în prezent, de, Editura Minerva, Bucureşti 1982.
388
 I. Hangiu, Presa literară românească 1789-1948, Editura pentru
Literatură, 1968.
I. Hangiu, Dicţionarul presei literare româneşti 1790-1990,
Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996.
Tudor Opriş, Reviste literare ale elevilor, 1834-1974, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977.
Ghenuţă Coman - Murgeni – contribuţii la istoria unei străvechi
aşezări, Vaslui, 1973.
Vicu Merlan – Contribuţii monografice asupra Văii Bohotinului
şi Văii Moşnei, Ed. Lumen, 2006.
Petre Bejinariu – Libertăţi şi Constrângeri, Ed. Bucovina, Iaşi,
2006.
Mihai Mocanu – Revista „Teologie şi viaţă”, nr. 1 – 4/1994, Ed.
de Mitropolia Moldovei şi Bucovinei.
Ramuri, revistă literară, bilunară, Craiova, 1909.

389
 Sumar
Cuvânt de început……………………………………………………………. 7
Anuarul Eparhiei Huşilor (1934)……………………………………………. 21
Anuarul Gimnaziului din Huşi (1909)………………………………………. 38
Anuarul Şcoalei secundare de fete gr. II „Elena Doamna”
din Huşi (1922-1923)………………………………………………………... 39
Almanahul Revistei Populare Catolice „Viaţa” pentru anul 1916…………... 51
Aspiraţii (Murgeni, 1980)…………………………………………………… 53
Buletinul Asociaţiei învăţătorilor din judeţul Fălciu (1933)………………… 53
Buletin informativ al Camerei de Agricultură Huşi, judeţul Fălciu (1932)…. 60
Buletinul judeţului Fălciu (1922)……………………………………………. 62
Brazda (1928)………………………………………………………………... 63
Buletinul Camerei de agricultură Judeţul Fălciu (1931)…………………….. 64
Buletinul Camerei de Comerţ şi Industrie, Circumscripţia Huşi (1931)…….. 66
Buletinul Căminului (Murgeni, 1938)………………………………………. 68
Buletinul Episcopiei Huşilor (1924)………………………………………… 68
Bomba (1928)……………………………………………………………….. 75
Cărticica de rugăciuni (1934)………………………………………………... 76
Colinda (Cavadineşti, 1928-1929)……………………..……………………. 77
Chronica Huşilor şi a Episcopiei cu asemenea numire (1869)……………… 77
Claponul (1888)……………………………………………………………... 92
Coţoiul (1900)……………………………………………………………….. 95
Credinţa (1932)……………………………………………………………… 96
Credinţa noastră (Sauca – Vaslui, 1943)……………………………………. 104
Credinţa strămoşească (1934)……………………………………………….. 104
Cronica Episcopiei Huşilor (1996)………………………………………….. 118
Cronica Huşilor (1934)……………………………………………………… 118
Cuvântul (Cozia, 2001)……………………………………………………… 140
Cuvântul adevărului (1927)…………………………………………………. 141
Cuvântul D-lui Iorga (1929)………………………………………………… 143
Deşteptarea (1877)…………………………………………………………... 144
Deşteptarea (1926)…………………………………………………………... 146
Dreptatea (1907)…………………………………………………………….. 151
Dreptatea (Bârlad, 1923)……………………………………………………..153
Dreptatea cea adevărată (1907)………………………………………………153
Duh parohial (Lungeşti – Tutova, 1934)……………………………………..155
Ecouri răducănene (1998)…………………………………………………… 155
Elanul (1998)…………………………………………………………………158
Farul (1922)…………………………………………………………………..160
Foaie literară (Fălciu, 1968)………………………………………………….160
Fulgerul Literar (1918)……………………………………………………….161
Gazeta conservatoare locală (1907)…………………………………………. 161
Gazeta Fălciului (Huşi, 1905)……………………………………………….. 162
Gazeta Fălciului (Fălciu, 1936)………………………………………………166
Gazeta de la Bârlad (1873)…………………………………………………...168
Gazeta Huşilor (1937)………………………………………………………..168
Gazeta matematică (1967)…………………………………………………... 178
Gazeta Munca (1926)………………………………………………………...178
Gândirea (1930)……………………………………………………………... 179
Gândul Poporului (1926)……………………………………………………. 179
Gânduri bune (1914-1916)…………………………………………………...180
Glasul Fălciului (1899)……………………………………………………… 183
Glasul Fălciului (1900)……………………………………………………… 183
Glasul funcţionarilor comerciali (1927)……………………………………...184
Glasul Nostru (Băseşti, 1931)……………………………………………….. 184
Huşana (1981)……………………………………………………………….. 192
Huşul (1910)………………………………………………………………… 192
Ideea (1930)…………………………………………………………………. 193
Igiena satelor (1910)………………………………………………………… 194
Înainte! (1919)………………………………………………………………. 196
Istoria Huşilor (1995)………………………………………………………...199
Isvorul tămăduirii (1930)……………………………………………………. 199
Libertatea (1922)……………………………………………………………..206
Lumina (Costeşti, 1932)……………………………………………………...208
Lumina-Costeşti (1935)………………….………………………………….. 210
Lumina (1935)………………………………………………………………..211
Lumina………………………………………………………………………. 213
Lumea……………………………………………………………………….. 213
Lumina vetrelor (1940)……………………………………………………… 214
Micii Mari (Răducăneni, 2002)………………………………………………214
Minuscula (1928)……………………………………………………………. 216
Mâini îmbrăţişate (Răducăneni, 2005)……………………………………….217
Mlădiţe (1968-1969)………………………………………………………… 218
Monografie – anuar, 1908-1978, a Liceului agroindustrial Huşi…………….219
Monografia Şcoalei nr. 3 băieţi Huşi (1935)…………………………………226
Movila lui Burcel (Micleşti, 1996)………………………………………….. 226
Muguri (Pădureni-Văleni, 1968)……………………………………………..228
Muguri de viitor (Sărăţeni, 2006)…………………………………………… 228
Munca (1924)………………………………………………………………...232
Năzuinţe (1968)………………………………………………………………236
Nod în Papură (Gura Bohotin, 2006)………………………………………... 238
Nu (1936-1938)………………………………………………………………238
Orizonturi (Chirceşti, 2004)………………………………………………….239
Partidul Poporului (Fălciu, 1920)…………………………………………….250
Plugarul (1930)……………………………………………………………… 252
Plus (1998)…………………………………………………………………... 256
Poporul (1920)………………………………………………………………. 256
Prichindel (Răducăneni, după 2000)…………………………………………257
Primii paşi spre ştiinţă (Răducăneni, 2006)…………………………………. 257
Prometeu (1926)…………………………………………………………….. 258
Prutu (1887)…………………………………………………………………. 259
Prutul (Huşi, 2003)………………………………………………………….. 267
Răpirea Basarabiei (1912)……………………………………………………267
Răspunderea (1916)…………………………………………………………. 267
Revista Societăţii elevilor şi absolvenţilor Şcolii de viticultură
„Dimitrie Cantemir” din Huşi (1926)……………………………………….. 268
Reformatorul (1929)………………………………………………………… 268
Răzeşul (1926)………………………………………………………………. 268
Revista Satelor (Bohotin, 1910)……………………………………………...295
România Nouă (1930)………………………………………………………..296
Santinela ortodoxă (1934-1939)……………………………………………...299
Săptămâna (1934)…………………………………………………………… 299
Sfatul Poporului (1910)………………………………………………………299
Steaua (Răducăneni, 1912)………………………………………………….. 299
Steaua (Huşi, 1912)…………………………………………………………..303
Steaua (1928)………………………………………………………………... 306
Steaua polară (Răducăneni, 2001)…………………………………………... 308
Studii şi articole privind istoria oraşului Huşi (2005)………………………..309
Târgul trăsniţilor (1943)……………………………………………………...309
Tradiţii şi năzuinţe (1980)……………………………………………………313
Tribuna Literară (1931)………………………………………………………326
Tribuna Muncii (1926-1931)………………………………………………... 327
Ţărănismul (1936)……………………………………………………………327
Veacul Nostru (1933)……………………………………………………….. 327
Vestea Bună (Răducăneni, 2000)…………………………………………….328
Veteranul (1909)…………………………………………………………….. 335
Viaţa (Răducăneni, 1916)…………………………………………………… 336
Viaţa studenţească (1935)…………………………………………………… 336
Vlăstare (Bumbăta-Vetrişoaia, 1969)……………………………………….. 336
Vocea Huşilor (1874)………………………………………………………...336
Vocea Naţională (1912)……………………………………………………... 337
Vutcani (Vutcani, 2004)……………………………………………………...339
Ziarul de Moşna (Moşna, 2004)……………………………………………...342
Zorile (1922-1923; 1930-1932; 1967-1978; 2000)…………………………..342
Postfaţă de Iorgu Burghelea………………………………………………….381
Bibliografie………………………………………………………………….. 388