In ,,Despre sens si semnificatie,, , Frege prezinta teza precum ca o teorie semantica trebuie sa

contina doua proprietati semantice diferite: expresia-un sens si reprezentarea, un referent.

Argumentarea fregiana in ceea ce priveste aceasta teza are o formulare paradoxala: se dau trei
propozitii, aparent incompatibile intre ele, dar fiecare din ele avand un sens. Astfel se arata
diferenta intre sens si reprezentare, care face posibila o interpretare subtila a propozitiei
aditionale.
Prima propozitie a tezei lui Frege este o teza asupra sensului termenilor singulari. Pentru a
reflexiona asupra sensului unui termen independent trebuie de intrebat care este contributia sa
asupra afirmatiilor in care termenul poate aparea. Dupa Frege, sensul unei expresii este
contributia sa semantica asupra afirmatiilor in care termenul ar putea aparea. Afirmatiile pot fi
evaluate drept adevarate sau false. Pentru ca sa fie adevarate sau false ar trebui sa existe un
obiect extralingvistic la care sa se refere termenul. Acest obiect este implicat in stabilirea
conditiei de adevar a afirmatiei
Valoarea propozitiei este o valoare obiectiva. Obiectivul argumentului este de a arata ca nu exista
ceva care sa se numeasca ,,sens,, , si ca ceea ce numim sens se descompune in doua aspecte.
Frege denomina acest aspect drept reprezentare a termenului
Prima premisa a argumentului lui Frege sustine ca termeni singulari precum ,,Luceafarul,, au o
reprezentare obiectiva(planeta Venus); astfel(pe langa ipoteza monista care argumentul lui Frege
pretinde sa o respinga), asemenea termeni au si o entitate obiectiva, ca sens.
A doua premisa a argumentului lui Frege, afirma ca o propozitie rezultata din substituirea unui
termen singular in altul diferit, insa cu aceeasi reprezentare, poate avea o valoare diferita fata de
primul. Se considera:
(1) In RM se vorbeste limba romana
(2) In Rm se vorbeste limba moldoveneasca
(1) si (2) se deosebesc doar prin faptul ca contin expresii diferite, care insa se refera la acelasi
lucru. (2) este rezultatul substituirii in (1) unui termen(limba romana) cu altul(limba
moldoveneasca) cu acelasi referent. Totusi (1) si (2) au valori diferite, pentru un anumit vorbitor,
de rusa, de exemplu. Una din expresii nu ar putea fi la fel de informativa decat alta, care ar putea
fi. Astfel, Frege considera ca cineva competent in teoria limbajului ar putea accepta o propozitie
drept adevarata, si a o refuza, pe alta, care difera doar prin faptul ca contine un termen singular
diferit, dar cu aceeasi referinta.
Frege demonstreaza a doua sa premisa prin intermediul unor propozitii de identitate; daca (3) nu
ar putea reprezenta o informatie pentru o anumita persoana, atunci, (4) ar putea.
(3) Limba romana=limba romana
(4) Limba romana=limba moldoveneasca
Elementul fundamental al celei de-a doua premisa a argumentului lui Frege este ca daca un
individ care accepta (1) si (3), dar refuza (2) si (4) din cauza lipsei de informatii, din punct de
vedere lingvistic acesta nu ar trebui sa comita aceeasi greseala.
A treia premisa a argumentului lui Frege consta in faptul ca diferentele de valoare cognitiva intre
cele doua propozitii pot fi explicate atribuind referentilor expresiilor, sensuri diferite. Acest lucru
este posibil prin atribuirea propozitiilor subordonate menite sa explice termenul referent.
A doua si a treia premisa, impreuna, redau ideea ca totusi sensurile acestor expresii sunt diferite.
Totusi, a treia premisa pare a avea cea mai mare valoare de adevar. Aceasta premisa exclude
explicatii posibile a fenomenelor expuse in a doua, unde cuvintele care se refera la termenul
principal(limba) au sensuri diferite.
Problema pe care Frege are intentia de a o expune consta in faptul ca pe de o parte, un vorbitor
de limba romana, ar putea considera ca propozitiile (1) si (2) au referenti diferiti, iar pe de alta

parte exista motive intuitive preteoretice pentru a considera ca referentii propozitiilor reprezinta
sensurile , si drept urmare, competenta de deosebire a acestor termeni consta in a cunoaste
legatura lingvistica a expresiilor cu termenii respectivi.
Aportul care Frege il aduce Filosofiei Limbajului este de o valoare incontestabila. Este cunoscut
faptul ca pentru filosofii care au participat la ,,cotitura lingvistica,, , limbajul natural era doar un
limbaj-izvor de probleme filosofice, datorita complexitatii si impreciziei sale.Din acest motiv,
acestia au optat pentru o dimensiune ideal-logica a acestuia. Frege infrunta o problematica
asemanatoare in scrierile sale posterioare momentului de a se implica in domeniul semanticii si
utilizarii cotidiane ale limbii. In opera data, autorul realizeaza importanta sensului si a valorii
sale cognitive. Sensul da curs la posibilitati enorme ale dinamicii limbajului, si in acelasi timp
prezinta o mare imprecizie in ceea ce priveste relatia sa cu semnificatia si cu valoare ei de
adevar.
Pentru Frege, adevarul este nedefinit, si astfel nu elaboreaza o teorie sau un proiect asupra
adevarului. Astfel, putem considera una din concluziile fundamentale ale doctrinei fregiene este:
propozitiile definesc ceea ce este adevarat si ce este fals.

Wittgenstein
1.3. Atomismul logic sau corespondenta gand-propozitie-realitate.
Toate propozitiile complexe pot fi descompuse in propozitii simple, elementare. La randul lor,
acestora le corespund obiecte simple, din punct de vedere metafizic, si nu doar simple din punct
de vedere epistemologic, asa cum considera Rusell. Aceasta doctrina, desi diferita de cea alul
Russell, ar putea fi numita, deasemenea drept atomism logic.
Ce sunt obiectele simple? In tratat nu ni se spune exact ce sunt, doar se propun unele exemple:
punctele in spatiul vizual si punctele materiale. Starilor simple, care sunt combinatii de obiecte
simple le corespunde propozitii elementare, care confirma existenta acestor stari de lucruri.
Astfel, propozitiile elementare sunt conglomeratii de obiecte simple.
Daca propozitia elementara este adevarata, adunci exista si o stare de lucruri, daca nu e, starea de
lucruri nu exista. Lumea poate fi descrisa prin enuntarea unor propozitii elementare, atat cele
care sunt false, cat si cele adevarate, odata ce toate propozitiile sunt posibil de afirmat.
Care sunt propozitiile elementare? Wittgenstein considera ca acestea nu pot fi enumerate.
Atunci ce sens ar avea o doctrina in care toate propozitiile se reduc la propozitii elementare?
Wittgenstein considera ca toate propozitiile care au un limbaj ordinar, care nu sunt pseudo
propozitii sau fara sens pot fi reuse la propozitii elementare. Adica, toate propozitiile sunt valori
de adevar ale propozitiilor elementare. Pentru aceasta, ceea ce lipseste este o analiza logica a
acestor propozitii.
Drept consecinta, Wittgenstein incearca sa demonstreze ca toate propozitiile sunt mai degraba un
conglomerat de propozitii elementare decat operatori logici corespondenti(Intelegem prin
operatori logici, constante logice, sau conectori: negatia, conjunctia, disjunctia, generalizarea,
particularizarea si identitatea)
Wittgenstein, merge si mai departe si incearca sa reduca toate operatiile logice la una singura, N,
negarea(adica, incearca sa explice toti operatorii logici prin negatie) Astfel, ajunge la ideea ca
toate propozitiile pot fi exprimate drept un compus de propozitii elementare plus negatia N.
Insa operatiile pot fi anulate(Negatia dubla a unei propozitii este aceeasi propozitie). Adica, daca
avem in fata tipurile de adevar a tuturor functiilor variabile a unei propozitii complexe,
descoperim ca valoarea de adevar a fiecarei propozitii elementare, sau a unei combinatii de
propozitii elementare, impreuna cu operatorul lor logic, care mereu poate fi redus la termeni de
negatie-poate fi redusa la randul sau la o propozitie simpla(odata ce valoarea de adevar coincide)

In definitiv, Wittgenstein considera ca a descoperit ce si-a propus- sa reduca toate propozitiile

complexe in propozitii simple, asa cum afirma: ,,Toate propozitiile sunt rezultate de operatii
variabile si propozitii elementare,, (adica, toate propozitiile este o valoare de adevar a tuturor
propozitiilor elementare, odata ce ,,propozitia elementara contine deja toate operatiile logice,,

Heidegger si cotitura hermeneutica a fenomenologiei

Fenomenologia interpretativa, sau hermeneutica a fost propusa de catre Martin Heidegger drept o
metodologie filosofica pentru a descoperi sensul existentei fiintelor umane, de o maniera diferita
traditiei pozitive. Fenomelogia lui Heidegger critica viziunea carteziana. Prin ,,Cogito ergo sum,,
, Descartes pretinde a da filosofiei o baza noua si sigura. Dar totusi lasa nedeterminat forma de a
fi ,,res cog,, , sau mai exact sensul existentei lui ,,sum,,
Obiectivul lui Heidegger este de a intelege ce inseamna a fi o persoana si cum e posibil
existenta unei lumi inteligibile pentru fiintele umane. Fenomenologia priveste lucrurile in sine.
Un fenomen, pentru HG este ceea ce este vizibil in sine insusi. O entitate se poate manifesta prin
sine insusi in diferite moduri, in functie de accesul care il poate avea pentru a o cunoaste.
Intrebarea ontologica este una de ordin fenomenologic, in acest caz. Este doar o intrebare de
ordin hermeneutic, din moment ce sensul ei este ascuns, nu in sine insusi, ci in toate lucrurile
care ne permit sa ajungem la el. Insa pentru a se transforma intr-o intrebare hermeneuticaintrebare asupra sensului ascuns-ar trebui ca sa se recunoasca ca intrebarea centrala a
fenomenologiei este o intrebare ce tine de sens.
Nu se inscrie unui punct de vedere, si nici unui curent filosofic, odata ce fenomenologia nu face
parte din aceste categorii, si nu va putea face parte pana nu va putea fi inteleasa in sine. Termenul
,fenomenologie, semnifica in primul rand o conceptie metodologica. In acelasi timp nu raspunde
la intrebarea ,,ce?,, a obiectelor unei cercetari filosofice, ci la intrebarea ,,cum?,,. Termenul
,fenomenologie, exprima mai degraba o maxima, care poate fi formulata astfel: lucrurile in sinein fata la toate constructiilor in aer, a constatarilor causale, a receptionarii conceptelor aparent
legitimate, in fata a pseudointrebarilor, care cel mai fregvent se considera a fi probleme
generalizate. Urmatoarele investigatii au fost posibile datorita fundamentelor puse de Edmud
Husserl, care a investigat primul logica fenomenologica. Esential este faptul ca aceasta nu poate
fi considerata drept un curent filosofic real. Deasupra realitatii se afla posibilitatea. Intelegerea
fenomenologiei consta in a o privi drept posibilitate.
Dupa Heidegger, problema fenomenologica, este ca contrazice influienta enorma a pozitiei
teoretice a gandirii filosofice traditionale. Heidegger este de acord cu Husserl in legatura cu
conceptul de intentie si cu faptul ca constiiinta directa este indreptata spre obiect, care nu este o
parte componenta a acesteea. Aceasta este cea mai mare descoperire in urma investigatiilor
logice. Insa, spre deosebire de Husserl, nu considera ca fluxurile experientei intentiei constituiesc
un domeniu care trebuie examinat in sine. HG considera ca Husserl ramane in continuare adept
al gandirii moderne, odata ce considera prin intermediul lui Brentano, existenta unei sfere
subiective. Acesta va fi o gandire asemanatoare psihologismului, si este dur criticata de catre HG

in Investigatiile Logice. HG considera ca pentru a combate cu adevarat psihologismul este

nevoie de a critica conceptia constiintei ca regiune a investigatiilor proprii.
HG este critic in ceea ce priveste pretentia lui Husserl de a capta esente ale unei lumi immediate.
Existenta unui fenomen este posibila in baza preintelegerii acestuia, care se va dovedi a fi
irelevanta daca ne conduce la distorsiuni, sau corecta, daca detine suficienta putere pentru a
descoperi fenomenul care se necesita a fi inteles.
Existenta noastra genereaza o determinata reprezentare si interpretare a lumii. Fiinta este
incadrata in limbaj si timp, si contactul nostru cu lucrurile este mereu intermediat de prejudecati.
si asteptari drept consecinta a utilizarii limbajului. Orice raspuns asupra realitatii se dovedeste a
fi manipulat din start, odata ce exista o preintelegere asupra a tot ce se gandeste.