GARANTAREA OBLIGATIILOR

Consideratii generale privind garantiile obligatiilor

Se cunoaste ca scopul final al asumarii oricarei obligatii il constituie executarea
acesteia intocmai cum a fost angajata, or, in aceasta ordine de idei, creditorul diligent
poate si ar trebui sa ia masurile corespunzatoare prin care sa preintampine riscul
insolvabilitatii debitorului.
Asigurarea executarii unei obligatii se infaptuieste si pe calea garantarii ei,
privita ca masura constituita in acest scop.
In sistemele de drept, obligatia este garantata prin diverse instrumente juridice
accesorii, numite "garantii.
Garantiile obligatiilor sunt mijloace juridice accesorii unui raport juridic obligational
principal, prin care creditorul isi asigura posibilitatea executarii in natura a creantei sale.
Garantiile constituie, in consecinta, modalitati de asigurare a executarii in natura
a obligatiei, conserva anumite bunuri mobile sau imobile ale debitorului in vederea
executarii silite a creantei. In timp ce unele garantii sunt legale, actionand in virtutea
legii (cauzele legale de preferinta; unele ipoteci; dreptul de retentie etc.), altele se
stabilesc prin acordul partilor contractante (gajul, fidejusiunea, unele ipoteci etc.).
Functiile garantiilor
In doctrina,au fost retinute doua functii importante ale garantiilor.
I. O prima functie este aceea de asigurare a creditului, ce se realizeaza prin faptul
mobilizarii tuturor bunurilor debitorului sau numai a unora dintre acestea pentru
garantarea creditorului.Garantiile reale fixeaza limita maxima a creditului pe care il
poate obtine o persoana, egal cu valoarea bunurilor mobile de care dispune si care pot
fi gajate sau a celor imobile care pot fi ipotecate.
II. "Depozitul asigurator reprezinta a doua functie pe care o indeplineste numai
gajul, dintre garantii. Astfel, gajul cu deposedare evita pericolul instrainarii de catre
debitor a bunului gajat, facand posibila exercitarea privilegiului creditorului, contribuind
astfel la realizarea functiei de asigurare a creditorului si implicit a creditului.
Evolutia garantiilor
In decursul anilor, sistemul garantiilor a ramas in linii mari acelasi, desi frecventa
lor a fost in continua schimbare.
Literatura de specialitate mentioneaza ipoteca printre primele garantii cunoscute
in Egiptul antic, avand o intrebuintare frecventa.
Prima garantie reala cunoscuta la Roma a fost "fiducia, care presupunea
transmiterea dreptului de proprietate asupra unui bun, creditorul obligandu-se sa-l
retransmita proprietarului dupa ce acesta isi va fi achitat integral si in mod
corespunzator obligatia. Ulterior, ca o specializare a fiduciei a aparut "pignus sau
"gajul, care viza atat bunurile mobile, cat si pe cele imobile; bunul nu mai trecea in

proprietatea creditorului, care era de data aceasta un simplu detentor al bunului pana la
executarea obligatiei.
La romani, cea mai des uzitata garantie insa era fidejusiunea, garantie
personala ce se putea constitui atat in cadrul, cat si in afara unui proces. Sub perioada
dominatiei imparatului Justinian, fidejusorul a dobandit beneficiul de discutiune, ceea ce
ii conferea o situatie deosebita de cea a debitorului solidar si preferabila acestuia.
In epoca feudala, garantiile imobiliare au dobandit o insemnatate deosebita fata
de cele mobiliare.
Procesul de transformare a garantiilor reale a continuat in timpul Revolutiei
franceze cand s-a reglementat publicitatea ipotecilor prin transcriptiunea imobiliara, prin
care s-a urmarit asigurarea evidentei, sigurantei si opozabilitatii fata de terti a actelor
juridice prin care se constituie, se transmite si se stinge dreptul real de ipoteca (sistem
preluat in dreptul roman prin numeroase articole ale vechiului cod de procedura civila si
prin codul civil).
In economia capitalista dezvoltata, bunurile mobile au devenit considerabil mai
valoroase ca pana in acel moment, fapt ce a dus la aparitia titlurilor de credit, ce
incorporau anumite drepturi de creanta, care la randul lor trebuiau garantate (prin aval,
de exemplu, garantie speciala de plata a unei cambii data de un tert). Astfel, preferintele
s-au indreptat spre garantiile mobiliare perfectionate ( cautiunea bancara, garantia
bancara autonoma). Ele se folosesc cu precadere, deoarece creditul imobiliar, extrem
de oneros si de formalist, a devenit o piedica in calea desfasurarii raporturilor juridice.
In acest context, inca mai apar noi forme de garantii, care fie se adauga celor
existente, fie le modifica continutul, cum ar fi, de exemplu, garantii specifice anumitor
ramuri de drept (dreptul comertului international, dreptul transporturilor), forme specifice
de garantare a creditelor, in special cautiuni bancare, ori chiar aplicatii noi ale garantiilor
cunoscute.
Reglementarea legala a garantiilor
Codul civil constituie izvorul de baza al garantiilor civile, continand o serie de
prevederi in aceasta materie: Titlul X intitulat Garantiile personale, Titlul XI "Privilegiile
si garantiile reale.
Clasificarea garantiilor
Codul civil reglementeaza doua feluri de garantii: garantii reale si garantii
personale.
Garantiile personale sunt acele mijloace juridice prin care una sau mai multe
persoane convin cu creditorul, printr-un contract accesoriu, sa achite acestuia datoria
debitorului atunci cand acesta nu o va plati din proprie initiativa. Legea reglementeaza o
singura garantie personala: fidejusiunea (cautiunea).
Garantiile reale sunt acele mijloace juridice care constau in afectarea unui bun al
debitorului in vederea asigurarii executarii obligatiei asumata de debitor. Garantiile reale
instituie in favoarea creditorului un drept de urmarire si un drept de preferinta. Sunt
garantii reale: gajul, ipoteca, privilegiul si dreptul de retentie (debitum cum re iunctum)
care constituie o garantie reala imperfecta.

Dupa cum am mai amintit, o functie asemanatoare fidejusiunii o au

indivizibilitatea si solidaritatea pasiva. Faptul ca atat indivizibilitatea, cat si solidaritatea
pasiva, includ in raportul obligational un alt debitor principal, evita unele incoveniente
ale fidejusiunii, insa nu pot fi considerate drept garantii propriu-zise.
Garantii personale. Fidejusiunea (cautiunea)
Notiunea si felurile fidejusiunii.
Fidejusiunea sau cautiunea este singura garantie personala reglementata de
Codul civil roman art.2280-2320. In sistemul nostru de drept, inca de la inceputurile
sale, fidejusiunea a fost cunoscuta sub denumirea de "chezasie.
Din dispozitiile Codului civil, in conformitate cu care cel ce garanteaza o
obligatie se leaga catre creditor de a indeplini insusi obligatia pe care debitorul nu o
indeplineste, deducem ca fidejusiunea este un contract accesoriu, consensual si
unilataral, cu titlu gratuit, prin care o persoana, numita fidejusor, se obliga fata de un
creditor sa execute obligatia debitorului, atunci cand acesta nu si-ar executa-o, la
scadenta.
Fidejusorul se poate angaja din punct de vedere juridic sa garanteze obligatia
debitorului dintr-un contract principal, chiar daca nu are consimtamantul acestuia si
chiar fara ca acesta din urma sa stie, (oricine poate sa se faca fidejusore, fara ordinea
si chiar fara stiinta acelui pentru care se obliga). Mai mult, se poate garanta nu numai
debitorul principal, ci si fidejusorul insusi al acestuia, (asemenea se poate face nu
numai pentru debitorul principal, dar si pentru fidejusorul acestuia).
Institutia juridica pe care o analizam prezinta urmatoarele trasaturi:

are natura contractuala, fidejusiunea fiind un contract unilateral (prin acest

contract iau nastere obligatii numai in sarcina fidejusorului) si accesoriu (contractul de
fidejusiune are caracter accesoriu fata de un alt contract principal, aplicandu-i-se, in
consecinta regula de drept conform careia "accesoriul urmeaza soarta principalului sau
accesorium sequitur principale);

fidejusiunea reprezinta acordul de vointa intervenit intre creditorul unei persoane

si o terta persoana de contractul principal, numita fidejusor;

fidejusorul garanteaza fie pe debitorul principal, fie chiar un fidejusor al acestuia;

contractul de fidejusiune se incheie cu sau fara acordul ori cunostinta

debitorului garantat sau a garantului personal al acestuia.
In functie de izvorul ei, fidejusiunea a fost considerata ca fiind legala,
judecatoreasca si conventionala. Mentionam cu privire la aceasta clasificare ca primele
doua feluri de fidejusiune, legala si judecatoreasca, nu contravin nicicum naturii juridice
contractuale a fidejusiunii; aceasta deoarece in cele doua cazuri mentionate legea sau
instanta judecatoreasca sunt cele care impun aducerea, in anumite situatii date, a unui
fidejusor, fara insa sa-l indice sau sa-l oblige intr-un fel pe acesta. In cele din urma, nici
legea, nici vreo incheiere judecatoreasca, nu pot substitui acceptul fidejusorului cu
privire la perfectarea contractului de fidejusiune.
Fidejusiunea se aseamana, neidentificandu-se insa, cu solidaritatea. In timp ce,
la solidaritate, creditorul poate considera pe oricare dintre debitorii solidari drept debitor
principal, oricare dintre ei putand fi tinut sa execute intreaga datorie, cu drept de regres
impotriva celorlalti, in cazul fidejusiunii, fidejusorul este numai un debitor accesoriu,
obligat numai in subsidiar.

Continutul si intinderea obligatiei fidejusorului nu pot fi mai mari decat ale

debitorului, "insusi obligatia pe care debitorul nu o indeplineste este expresia codului
civil, pentru ca ar contraveni caracterului accesoriu al conventiei de fidejusiune, dar
exista posibilitatea pentru fidejusor sa garanteze numai pentru o parte a obligatiei
principale.
Accesorium sequitur principale impune ca obligatia principala, care este garantata,
sa existe, sa fie determinata sau determinabila si sa fie valabil contractata, pentru ca
insasi fidejusiunea sa existe si sa fie valabila. Garantarea unei obligatii viitoare impune
fidejusiunii o modalitate, respectiv conditia suspensiva ca obligatia principala sa se
nasca. Garantarea unei obligatii nule absolut este ea insasi nula absolut. Dupa cum
sanctiunea nulitatii relative a obligatiei principale atrage dupa sine anularea obligatiei
fidejusorului, numai ca, in acest caz, obligatia fidejusorului subzista pana la pronuntarea
hotararii de anulare ori se consolideaza prin confirmarea obligatiei principale de partea
in drept care fusese lezata in contractul initial.
Caracterele juridice ale fidejusiunii
Caracterele juridice ale fidejusiunii sunt urmatoarele:
a) Caracterul accesoriu al fidejusiunii fata de obligatia principala in vederea
garantarii careia se incheie.
Consecintele caracterului accesoriu al fidejusiunii sunt multiple.
Astfel, fidejusiunea va urma intotdeauna soarta obligatiei principale. Ea nu poate
exista in absenta unei asemenea obligatii. Totodata, mai este necesar ca obligatia
principala sa fie valida.
Fidejusiunea nu poate exista decat pentru o obligatie valida". Aceasta regula are insa
o exceptie, in sensul ca fidejusiunea va putea exista si atunci cand obligatia principala
este anulabila in virtutea unei exceptii personale a debitorului cum ar fi, de exemplu,
pentru cauza de minoritate .
Fidejusiunea nu poate fi mai mare decat datoria debitorului si nici nu poate fi
facuta in conditii mai oneroase, putand insa, per a contrario, sa poarte asupra numai a
unei parti din obligatia principala ori in conditii mai putin oneroase decat aceasta.
Fidejusiunea nedeterminata a unei obligatii principale se intinde la toate
accesoriile unei datorii, precum si la cheltuielile ocazionate cu urmarirea silita.
Caracterul accesoriu al fidejusiunii a fost retinut si in practica instantelor
judecatoresti. Astfel, s-a stabilit ca "Fidejusiunea este un contract accesoriu si subsidiar
in temeiul caruia garantul se obliga fata de creditor la executarea obligatiei de care este
tinut debitorul".
De asemenea, contractul de fidejusiune este un contract accesoriu care dureaza
atat timp cat dureaza si contractul principal. Conexiunea dintre cele doua contracte
explica atat efectele fidejusiunii in raport cu obligatia principala, in lipsa careia obligatia
fidejusorului nu poate exista, cat si intinderea obligatiei fidejusorului, ce nu poate intrece
datoria debitorului.
b) Caracterul gratuit al contractului de fidejusiune.
Acesta rezulta din faptul ca fidejusorul nu urmareste nici un avantaj patrimonial prin
perfectarea contractului de fidejusiune. Nimic nu impiedica insa ca partile sa convina o

anumita contraprestatie in favoarea fidejusorului, fapt ce ar da contractului un caracter

oneros, gratuitatea fiind de natura, si nu de esenta fidejusiunii.
Desi gratuita, fidejusiunea nu este o liberalitate, intrucat legea a statuat in
favoarea fidejusorului dreptul de a se regresa impotriva debitorului pe care-l
garanteaza; art.1680 Cod civil prevede ca "confuziunea urmata intre datornicul principal
si fidejusorul sau, prin erezirea (mostenirea) unuia de catre altul, nu stinge actiunea
creditorului contra acelui ce a garantat pentru fidejusor.
c) Caracterul consensual al fidejusiunii.
Contractul de fidejusiune se incheie prin simplul acord de vointa al partilor. Nu
este necesara indeplinirea unor formalitati pentru a lua nastere in mod valabil. Ca si in
cazul oricarui act juridic civil, forma scrisa se cere numai pentru a se putea face dovada
contractului in caz de litigiu.
Fidejusiunea nu trebuie confundata insa cu delegatia, care este o conventie si in
acelasi timp un mod de transformare a obligatiilor, prin care debitorul dintr-un raport
juridic preexistent aduce creditorului sau angajamentul unui al doilea debitor, prin care
acesta din urma se obliga fie alaturi de primul debitor, fie in locul sau. Deosebirea
consta in aceea ca cel ce se obliga-delegatul- nu este un debitor accesoriu, ca la
fidejusiune, ci este un debitor principal.
d) Caracterul unilateral al fidejusiunii consta in faptul ca fidejusiunea da nastere
la obligatii doar in sarcina fidejusorului fata de creditor. Creditorul nu-si asuma nici o
obligatie, cu exceptia cazului cand partile convin in mod expres aceasta (transformand
contractul dintr-unul unilateral si gratuit intr-unul bilateral sau sinalagmatic si oneros).
Conditiile de validitate ale fidejusiunii.
Contractul de fidejusiune trebuie sa indeplineasca toate conditiile de validitate
de fond (capacitate de a contracta, consimtamant valabil exprimat de catre parti, obiect
determinat si cauza licita si de forma ale oricarui contract).
Conditiile de forma- contractul de fidejusiune trebuie sa fie incheiat in forma scrisa,
aceasta fiind ceruta de lege doar ad probationem. Actul scris este necesar numai in
ceea ce il priveste pe fidejusor, nu si pe creditor.
Efectele fidejusiunii.
Pentru analiza efectelor fidejusiunii, vom distinge intre categoriile de raporturi
juridice implicate de cautiune: raporturi dintre creditor (creditor atat in raportul juridic
obligational principal, cat si in raportul juridic accesoriu) si fidejusor; raporturi dintre
fidejusor si debitorul principal, precum si raporturile dintre fidejusori intre ei, daca
obligatia principala a fost garantata de mai multi fidejusori.

Raporturile dintre creditor si fidejusor.

Raporturile dintre creditor si fidejusor iau nastere in urma perfectarii contractului

de fidejusiune intre cele doua parti; in baza acestuia, in cazul in care debitorul nu-si
executa obligatia, creditorul se poate indrepta impotriva fidejusorului, il poate urmari
direct, fara a mai fi nevoie de urmarirea in prealabil a debitorului principal.
In raporturile sale cu creditorul, fidejusorul apare ca un obligat personal. Daca
urmarirea impotriva debitorului principal s-a scontat cu indestularea creditorului, atunci
fidejusorul nu mai este obligat; in caz contrar, urmarirea impotriva acestuia va fi reluata.
Putem aprecia in aceasta ordine de idei ca beneficiul de discutie suspenda, amana
urmarirea fidejusorului de catre creditor, pana la solutionarea exceptiei de catre
instanta; reduce obligatia fidejusorului proportional cu valoarea creantei satisfacuta de
insusi debitorul principal ori poate chiar stinge obligatia acestuia.
Faptul ca obligatia fidejusorului este una accesorie si subsidiara, ii confera
acestuia posibilitatea de a invoca beneficiul de discutiune, beneficiul de diviziune,
precum si exceptiile personale ce decurg din contractul de fidejusiune.
Beneficiul de discutiune consta in facultatea fidejusorului de a pretinde
creditorului sa porneasca mai intai executarea impotriva debitorului si apoi impotriva sa,
daca nu va fi indestulat; Constituind un beneficiu instituit de lege in favoarea
fidejusorului, acesta poate renunta la el.
Exceptia beneficiului de discutiune va putea fi invocata numai cu respectarea
urmatoarelor conditii:
1.
invocarea beneficiului sa se faca pana sa se fi intrat in judecarea in fond a
litigiului, in limine litis. In caz contrar, exista prezumtia ca fidejusorul a renuntat la acest
beneficiu, singura instanta putand sa inlature aceasta prezumtie pentru motive ce ar
justifica intarzierea; de exemplu, in fond se contesta validitatea obligatiei, iar in urma
primelor aparari in fond debitorul principal a dobandit bunuri ce pot fi supuse urmaririi
silite ;
2.
sa indice creditorului care bunuri ale debitorului pot fi urmarite si sa avanseze
cheltuielile reclamate de urmarirea acestor bunuri.
Beneficiul de discutie poate fi invocat numai de fidejusorul urmarit. Invocarea
acestui beneficiu pe cale de exceptie se poate face inainte de intrarea in dezbaterea
fondului, garantul neputand opune beneficiul de discutie pentru prima data la instanta
de apel sau in recurs. Exceptia nu poate fi invocata de instanta din oficiu. De aceea,
neinvocand beneficiul de discutie, actiunea creditorului nu a putut fi respinsa pe motiv
ca acesta ar fi trebuit sa-l urmareasca mai intai pe debitor.
In urmatoarele situatii, nu se va putea invoca beneficiul de discutie:
1. fidejusorul a renuntat la beneficiu.
2. fidejusorul s-a obligat solidar cu debitorul principal, caz in care se aplica regulile
solidaritatii.
3. in cazul fidejusiunii judecatoresti.Garantul judecatoresc nu poate cere discutia urmarirea- averii debitorului principal si, respective, cel ce s-a facut garant numai
pentru fidejusorul judecatoresc nu poate sa ceara discutia averii debitorului principal si a
fidejusorului.
Beneficiul de diviziune

In cazul existentei mai multor fidejusori, care garanteaza pe acelasi creditor si

aceeasi datorie, fidejusorul are facultatea de a invoca beneficiul de diviziune. Regula
prevede ca fiecare fidejusor raspunde pentru intreaga datorie. Fidejusorul urmarit poate
invoca beneficiul de diviziune, adica urmarirea sa se imparta, divida, si pe ceilalti
cofidejusori. Daca unii din garanti erau nesolvabili in timpul in care unul din ei obtinuse
diviziunea, acesta ramane obligat in proportia unei asemenea nesolvabilitati; daca insa
nesolvabilitatea a supravenit dupa diviziune, atunci nu mai poate fi raspunzator pentru
aceasta). Insolvabilitatea unui fidejusor nu va fi suportata de creditori, ci de catre ceilalti
cofidejusori. Diviziunea urmaririi nu are loc de drept, ci numai atunci cand este ceruta.
Beneficiul de diviziune nu se poate invoca in raporturile dintre cofidejusori, ci
numai in raporturile dintre creditor si fidejusori. Nici o dispozitie legala nu interzice ca in
cazul fidejusiunii legale sau judiciare fidejusorul sa se poata invoca beneficiul de
diviziune.
Exceptiile personale ce decurg din contractul de fidejusiune
Fidejusorul va putea opune creditorului atat exceptiile inerente obligatiei
principale, care se rasfrang si asupra obligatiei accesorii de garantie a fidejusorului (ex.:
exceptia prescriptiei extinctive, nulitatea absoluta a obligatiei principale, invocarea
compensatiei), dar si exceptiile personale care decurg din contractul de fidejusiune
(exceptii privind validitatea contractului, cele privind intinderea obligatiei, cele referitoare
la conditie, termene etc.).
Nu poate insa invoca exceptiile pur personale ale debitorului principal, cum ar fi:
nulitatea relativa a obligatiei principale pentru vicii de consimtamant sau pentru lipsa
capacitatii de exercitiu .
Raporturile dintre fidejusor si debitorul principal
Fidejusorul poate recupera, de regula, de la debitorul principal suma pe care a
platit-o creditorului si cheltuielile efectuate dupa ce a notificat debitorului urmarirea
inceputa de creditor.
Raporturile dintre fidejusori
In situatia in care mai multi fidejusori garanteaza pentru unul si acelasi debitor si
numai unul dintre ei a platit in intregime, el are o actiune in regres divizibila in contra
celorlalti fidejusori
Stingerea fidejusiunii
Stingerea fidejusiunii pe cale indirecta
Potrivit principiului accesorium sequitur principale, odata cu stingerea obligatiei
principale se va stinge si fidejusiunea, datorita caracterului sau accesoriu. Stingerea pe
aceasta cale indirecta este unul din modurile de stingere a obligatiei accesorii.
Daca debitorul principal a facut o plata partiala, fidejusiunea ramane sa
garanteze restul creantei neachitate.
Pe langa plata, obligatia principala se mai poate stinge prin novatiune remitere
de datorie , compensatie, confuziune, dare in plata.

Daca obligatia principala se stinge prin darea in plata, caz in care creditorul
primeste o alta prestatie decat cea care ii era datorata, fidejusiunea se stinge chiar daca
dupa aceea creditorul este evins.
In situatia in care plata a fost facuta de catre un tert, iar nu de catre debitor,
fidejusiunea nu se stinge intrucat tertul se poate subroga in drepturile creditorului platit,
cu exceptia cazului in care prin plata a urmarit efectuarea unei liberalitati, fata de
debitorul principal ori chiar fata de fidejusor.
De asemenea, tot legea este cea care prevede ca un termen de gratie acordat
de creditor debitorului sau principal nu libereaza pe fidejusor de garantia sa, putand fi
urmarit in consecinta pentru plata.
Stingerea fidejusiunii pe cale directa
Obligatia ce naste din fidejusiune se stinge prin acele cauze prin care se sting si
celelalte obligatii, ceea ce inseamna ca fidejusiunea se poate stinge si independent de
obligatia principala, pe cale directa, prin unul din modurile generale de stingere a
obligatiilor.
Astfel, fidejusiunea se poate stinge prin:

remitere de datorie, in sensul remiterii de fidejusiune, caz in care creditorul il

libereaza de bunavoie pe fidejusor de obligatia sa;

confuziune intre patrimoniul fidejusorului si cel al creditorului.

compensatia opusa de fidejusor creditorului.

Gajul
Definitie si reglementare
Potrivit dispozitiilor art.2480-2494 Cod civil, gajul sau amanetul este un contract
accesoriu, prin care debitorul remite creditorului sau un lucru mobil pentru garantarea
datoriei ce consta in indeplinirea unei obligatii civile sau comerciale nascute din orice
contract incheiat intre persoane fizice sau juridice. Contractul de gaj sau amanet - le
contrat de nantissement - fiind un contract accesoriu, nu este, prin natura sa, nici civil,
nici comercial, ci isi imprumuta caracterul sau civil sau comercial de la natura obligatiei
principale pe care o garanteaza, fara a se avea in vedere natura lucrului amanetat.
O alta definitie data in doctrina este formulata in sensul ca "gajul este un
contract accesoriu prin care debitorul sau un tert remite creditorului spre siguranta
creantei sale un obiect mobiliar corporal sau incorporal, in scop de a conferi dreptul de
a retine lucrul pana la indestularea sa si de a fi platit din urmarirea bunului amanetat cu
preferinta inaintea altor creditori. Tot astfel s-a mai apreciat: "Gajul este un contract prin
care debitorul sau un tert se deposedeaza de un lucru mobil pe care il afecteaza platii
unei datorii, remitandu-l fie creditorului, fie unui tert care il conserva pentru creditor".
Bunul afectat garantiei poate fi un bun mobil corporal sau incorporal, care se afla in
circuitul civil si, deci, este alienabil, cum ar fi de exemplu: bani, marfuri, titluri de credit
etc.

Cuvantul "amanet provine de la cuvantul turcesc "emanet" si in acest sens a

fost folosit si de Codul civil. Prin termenul de "gaj, se intelege atat contractul de gaj,
cat si garantia care rezulta din acest contract, precum si obiectul garantiei.
Caracterele juridice ale contractului de gaj
1.Contractul de gaj are un caracter accesoriu in raport cu obligatia principala pe
care o garanteaza, facandu-se aplicarea principiului de drept "accesorium sequitur
principale. Gajul nu este posibil in absenta unui raport principal de obligatie. Desi este
un contract numit, cu o reglementare proprie, el va fi afectat de cauzele de anulare,
rezolutiune/reziliere si de stingere, precum si toate modalitatile la care este supus
raportul juridic obligational principal (conditie, termen).
2.Contractul de gaj are, de regula, un caracter real, in sensul ca, pentru a fi
valabil, trebuie sa aiba loc remiterea bunului gajat.
3. Contractul de gaj are un caracter unilateral, deoarece genereaza obligatii in
sarcina doar a unei parti contractuale, respectiv in sarcina creditorului: obligatia de a
pastra bunul, de a-l conserva si, pentru cazul executarii obligatiei, de a-l restitui
debitorului.
4. Contractul de gaj este, in principiu, un contract gratuit, nici una dintre parti nu
urmareste realizarea unui avantaj patrimonial.
5. Contractul de gaj are caracter comutativ, deoarece partea obligata cunoaste,
din momentul incheierii contractului, intinderea obligatiilor ce-i revin.
6. Contractul de gaj are un caracter constitutiv de drepturi, dat de nasterea
dreptului real de gaj, si, in acelasi timp, caracterul unui act juridic de dispozitie.
7. Mai este considerat in doctrina juridica un contract cauzal, deoarece
valabilitatea lui implica valabilitatea cauzei ce l-a generat, respectiv a contractului
principal.
Constituirea gajului. Efecte
Constituirea valabila a contractului de gaj impune indeplinirea urmatoarelor conditii
de validitate:
in persoana debitorului:
- cel ce ofera bunul in gaj sa fie proprietarul lui si
- sa aiba capacitatea deplina de exercitiu a drepturilor civile, intrucat isi greveaza un
bun cu sarcini reale, existand riscul pierderii bunului.
Stingerea gajului
Stingerea obligatiei principale are ca efect si stingerea gajului. De exemplu,
daca intervine un mod de stingere a obligatiei principale, cum ar fi plata, compensatia,
remiterea datoriei, prescriptia extinctiva etc., el va avea influenta si asupra gajului; daca
obligatia principala este nula absolut sau este anulata, atunci gajul va fi desfiintat.
Aceste consecinte decurg din caracterul accesoriu si subsidiar al contractului de gaj.
In ceea ce priveste prescriptia, se considera ca lasarea gajului in mana
creditorului constituie o recunoastere permanenta a datoriei, care are drept efect
intreruperea prescriptiei dreptului la actiune privind obligatia principala.

Uneori gajul poate sa se stinga si independent de obligatia principala. Chiar

asupra contractului de gaj poate interveni unul din modurile generale de stingere a
obligatiilor (ex.: pieirea totala a bunului gajat prin forta majora, face exceptie cazul cand
bunul gajat a fost asigurat, situatie in care dreptul de preferinta al creditorului se va
pastra asupra indemnizatiei de asigurare; renuntarea creditorului la garantie;
desesizarea creditorului de bun gajat.
Garantia reala inceteaza o data cu indeplinirea obligatiei garantate, in afara de
cazul in care partile au convenit, prin contract.
Ipoteca
Definitie si reglementare
Ipoteca este un drept real accesoriu care are ca obiect un bun imobil al
debitorului sau al altei persoane, fara deposedare, care confera creditorului ipotecar
dreptul de a urmari imobilul in stapanirea oricui s-ar afla si de a fi platit cu prioritate fata
de ceilalti creditori din pretul acelui bun.
Ipoteca este reglementata in art.2343-2479 Cod civil.
Caracterele generale ale ipotecii
Indiferent de felul ei, ipoteca prezinta urmatoarele caractere generale:
1.
ipoteca este un drept real asupra unui bun imobil care confera titularului sau doua
atribute: dreptul de urmarire si dreptul de preferinta;
2.
ipoteca este un drept accesoriu, deoarece insoteste si garanteaza un drept
principal;
3.
ipoteca este o garantie imobiliara, deoarece are ca obiect numai bunuri imobile
aflate in circuitul civil;
4.
ipoteca este o garantie specializata, ceea ce inseamna ca poate fi constituita
numai asupra unui imobil sau a unor imobile individual determinate si pentru garantarea
unei datorii cu o valoare determinata;
5.
ipoteca este indivizibila, in sensul ca imobilul ipotecat este afectat in intregime
pentru garantarea creantei.
Felurile ipotecii
In functie de izvorul sau, ipoteca poate fi de doua feluri:
ipoteca legala care ia nastere in temeiul unei dispozitii speciale a legii (art.
1749 alin. 1 Cod civil);
ipoteca conventionala - care ia nastere printr-un contract incheiat intre creditorul
ipotecar si proprietarul bunului imobil, care poate sa fie debitorul sau un tert.

Ipoteca legala
Ipoteca legala este acea forma de ipoteca care ia nastere in virtutea unei dispozitii
legale.

Ipoteca conventionala
Ipoteca conventionala este aceea care ia nastere din conventia partilor, cu formele
prescrise de lege.Pentru valabilitatea ipotecii se cer intrunite conditii de fond si conditii
de forma.
Conditiile de fond privesc persoana care constituie ipoteca, care trebuie sa aiba
capacitate de exercitiu deplina si calitatea de proprietar actual al bunului.
In ceea ce priveste conditiile de forma, ipoteca conventionala este valabila numai daca
este constituita prin act autentic. Sanctiunea nerespectarii formei autentice, care este
ceruta ad validitatem, este nulitatea absoluta.
Publicitatea ipotecii
Publicitatea ipotecii consta in inscrierea ipotecii in registrul special sau, dupa caz,
in cartea funciara aflata la judecatoria in a carei raza teritoriala este situat bunul imobil.
Publicitatea se efectueaza in baza contractului autentic de constituire a ipotecii
si este ordonata printr-o incheiere de catre judecator.
Efectele ipotecii
Efectele fata de debitor
Debitorul sau cel caruia ii apartine imobilul ipotecat, pastreaza, in principiu, toate
atributele dreptului de proprietate: posesia , folosinta si dispozitia.
Debitorul poate instraina bunul ipotecat sau il poate greva cu sarcini reale.
Efectele fata de creditor
Creditorul are recunoscut un drept real accesoriu, fara deposedarea
proprietarului bunului imobil, drept care ii confera doua atribute:
dreptul de urmarire, care consta in posibilitatea de a urmari bunul in stapanirea
oricui s-ar afla, chiar daca debitorul l-a instrainat;
dreptul de preferinta, care consta in aptitudinea de a-si realiza creanta cu
prioritate din pretul obtinut din vanzarea imobilului ipotecat, iar in situatia in care sunt
mai multi creditori ipotecari, dreptul de preferinta se exercita in ordinea data de rangul
ipotecii fiecaruia.
Efectele fata de tertii dobanditori ai imobilului ipotecat
Posibilitatile pe care le are tertul dobanditor al imobilului ipotecat in cazul in care
debitorul nu plateste datoria, iar creditorul cere realizarea ipotecii:
1.
tertul dobanditor poate sa opuna exceptii: inexistenta sau stingerea datoriei,
nulitatea obligatiei garantate, nulitatea contractului de ipoteca, nulitatea inscriptiei
ipotecare;
2.
tertul dobanditor poate sa plateasca datoria debitorului si se va subroga in
drepturile creditorului;
3.
tertul dobanditor poate sa recurga la purga. Procedura acesteia este
reglementata in art. 1801 1814 Cod civil si consta in oferta facuta creditorului de a
plati creanta garantata prin ipoteca, pana la concurenta pretului de cumparare a

imobilului sau pana la concurenta valorii imobilului, stabilita prin expertiza, daca a
dobandit imobilul printr-un contract cu titlu gratuit;
4.
tertul dobanditor poate abandona imobilul ipotecat pentru a fi scos la vanzare,
fara participarea sa.
Stingerea ipotecii
Ipoteca se poate stinge:
1.
pe cale principala, prin urmatoarele modalitati:
renuntarea creditorului la ipoteca;
oferta de purga;
rezolutiunea sau nulitatea titlului prin care cel care a constituit ipoteca a dobandit
dreptul de proprietate asupra imobilului ipotecat;
prescriptia extinctiva;
2.
pe cale accesorie, atunci cand se stinge obligatia pe care o garanteaza, respectiv
prin:
plata;
compensatie;
novatie;
confuziune;
remitere de datorie;
dare in plata.
Privilegiile
Definitie si reglementare
Potrivit art.2333 Cod civil, privilegiul este un drept ce da unui creditor calitatea
creantei sale de a fi preferat celorlalti creditori, fie chiar ipotecari.
In doctrina, privilegiul a fost definit ca fiind dreptul unui creditor de a fi platit cu
prioritate fata de alti creditori, datorita calitatii creantei sale.
Prin calitatea creantei se intelege cauza sau faptul juridic din care s-a nascut creanta.
Sediul materiei privilegiilor il constituie art. 2333-2342 Cod civil.
Clasificarea privilegiilor
In raport de dispozitiile Codului civil, incidente in materie, privilegiile se clasifica
astfel:
privilegii generale, care pot fi:
privilegii generale asupra tuturor bunurilor mobile si imobile ale debitorului ;
privilegii generale asupra tuturor bunurilor mobile ale debitorului;
privilegii speciale asupra anumitor bunuri mobile;
privilegii speciale asupra anumitor bunuri imobile.
Privilegiile generale
Privilegiile generale asupra tuturor bunurilor mobile si imobile ale debitorului sunt:

privilegiul tezaurului public. In prezent in aceasta materie sunt incidente

dispozitiile Codului fiscal si ale Codului de procedura fiscala care reglementeaza
privilegiul statului pentru obligatiile persoanelor fizice si juridice de plata a impozitelor;
privilegiul cheltuielilor de judecata, conform caruia creditorul care a facut
cheltuieli in proces sau cu ocazia executarii silite, care au profitat si celorlalti creditori,
are dreptul sa le recupereze din sumele ce formeaza obiectul urmaririi.
Privilegiile generale asupra tuturor bunurilor mobile sunt:
cheltuieli de judecata facute in interesul comun al creditorilor;
cheltuieli de inmormantare a debitorului;
cheltuieli pentru ingrijirea medicala facute in cazul ultimei boli in decurs de un an
inaintea decesului;
creante din salarii;
pretul obiectelor de subzistenta date debitorului si familiei sale in decurs de sase
luni.
Privilegiile speciale asupra anumitor bunuri mobile
Privilegiile speciale mobiliare au ca obiect un bun mobil determinat al debitorului si sunt:
privilegiul creditorului gajist asupra lucrului dat in gaj;
privilegiul locatorului de imobile, care confera un adevarat drept d egaj asupra
bunurilor mobile ale chiriasului sau arendasului, pentru plata chiriilor sau arenzilor, a
reparatiilor locative si pentru tot ceea ce priveste executarea contractului;
privilegiul hotelierului, care confera hotelierului un drept prioritar de a-si recupera
valoarea prestatiilor asigurate clientilor din pretul bagajelor aduse in camera de hotel;
privilegiul transportatorului, recunoscut pentru pretul transportului si pentru toate
cheltuielile de transport, care poate fi exercitat numai atat timp cat carausul are bunul in
detentia sa;
privilegiul vanzatorului unui bun mobil al carui pret nu a fost platit de cumparator;
privilegiul cheltuielilor facute cu conservarea bunului mobil al debitorului;
privilegiul arendasului pentru plata sumelor datorate pentru seminte, cheltuiala
recoltei anului curent si pentru instrumentele de exploatare agricola.
Privilegiile speciale asupra anumitor bunuri imobile
Privilegiile speciale imobiliare:
- privilegiul vanzatorului unui imobil, pentru pretul neincasat al imobilului;
- privilegiul celui care a imprumutat bani cumparatorului pentru plata imobilului catre
vanzator;
- privilegiul copartasului;
- privilegiul arhitectului, constructorilor si al lucratorilor asupra imobilului construit, pentru
plata lucrarii;
- privilegiul celui care a imprumutat bani pentru plata constructorilor;
- privilegiul care rezulta din separatia de patrimonii.
Dreptul de retentie
Definitie

Dreptul de retentie este acel drept real care confera creditorului, in acelasi timp
debitor al obligatiei de restituire sau de predare a bunului altuia, posibilitatea de a retine
acel bun in stapanirea sa si de a refuza restituirea lui pana cand debitorul sau, creditor
al lucrului, va plati datoria ce s-a nascut in sarcina lui in legatura cu lucrul respectiv.
In general, prin drept de retentie se intelege acel drept in virtutea caruia
detentorul unui lucru este indrituit sa-l retina pana la plata unei creante pe care o are
impotriva proprietarului lucrului.
Conditia esentiala pentru existenta dreptului de retentie este aceea ca datoria pe
care detinatorul lucrului o pretinde de la creditorul restituirii sa aiba legatura cu lucrul, sa
fie un debitum cum re iunctum.
Dreptul de retentie este un drept real de garantie imperfect care confera
retentorului numai o detentie precara
Codul civil reglementeaza dreptului de retentive in art. 2495-2499.
Aplicatiile practice ale dreptului de retentie :
vanzatorul nu este obligat sa predea lucrul, daca cumparatorul nu a platit pretul
si nu are dat de vanzator un termen de plata;
locatarul si arendasul nu pot fi lipsiti de stapanirea bunului, in cazul vanzarii
imobilului, inainte de a fi despagubiti de catre locator sau de cumparator;
depozitarul poate retine lucrul depozitat pana la plata integrala a sumelor care i
se datoreaza de catre deponent in legatura cu depozitul;
in cadrul unei actiuni in revendicare, paratul posesor are dreptul sa retina lucrul
revendicat pana la despagubirea sa de catre proprietarul care a castigat procesul;
dreptul de retentie al unuia dintre fostii soti asupra bunurilor comune partajate,
pana in momentul in care celalalt sot, caruia i-au fost atribuite bunurile de catre instanta,
ii va plati sulta.