Cele apte pcate capitale: 1) Prostia, 2) Recursul la scuze: Nu tiu, n-am tiut, 3)

Fanatismul, 4) Invidia, 5) Trufia neroad, 6) Turntoria, 7) Rutatea gratuit. Mai adaug o a

opta : dragostea cu sila.
(din: Monahul Nicolae Steinhardt, 365 de ntrebri incomode adresate de Zaharia
Sngeorzan

PARINTELE ZAHARIA DE LA ESSEX Conferinta de la

Iasi, septembrie 2011 (audio, video, text): NU PUTEM IUBI
CU ADEVARAT DACA NU AM INVATAT SMERENIA
Publicat pe 03 Oct 2011 | Categorii: Credinta in familie, Cum ne iubeste Dumnezeul nostru,
Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Zaharia de la Essex, Pentru
tineri, Taina Cununiei, VIDEO | | Print

Conferinta de la Iasi a PARINTELUI ZAHARIA, ucenicul Parintelui Sofronie

Saharov, de la Manastirea Sf. Ioan Botezatorul, ESSEX, sustinuta joi, 29
septembrie 2011:
Legaturile personale dintre oameni in lumina legaturilor noastre cu Dumnezeu

Transcrierea primei parti discursul Parintelui Zaharia, citit de Maica Mariam:

Singurul lucru pentru care omul merita sa traiasca si care da sens vietii lui este iubirea.
Desigur, iubirea omeneasca obisnuita se deosesbeste intrutotul de iubirea dumnezeiasca si nu are
aceleasi insusiri. Ea nu este decat o umbra palida a iubirii dumnezeiesti.
Atunci cand iubirea se exprima la nivel trupesc, ea nu este deloc iubire, ci doar o miscare a
patimii din noi inspre o alta persoana. Cata vreme iubirea aceasta este starnita de patima
desfatarii trupesti si a egoismului, ea ucide sufletul si il face pe om neputincios in relatia sa
cu Dumnezeu si, prin urmare, si cu semenii sai. Si iarasi, cand in mintea si in sufletul nostru

ne formam o imagine idealizata a iubirii, deoarece ea continua sa aiba ca temelie omul cel
slab si patimas, cadem intr-o si mai mare inselare, care ne pustieste duhul si ne raneste
sufletul, incat cu greu aflam vindecare.
In jurul nostru nu vedem decat tragedii si legaturi dezastruoase, insa gandim ca noi o vom
scoate la capat mai bine. Din pacate nu ne dam seama de dimensiunile caderii si neputintei
noastre. Asteptam de la semenii nostrii, luptati de aceleasi patimi ca si noi, o iubire
desavarsita si puternica, lucru pe care noi insine nu suntem in stare sa-l oferim celorlalti,
caci toti sutem prinsi in stramtoarea pacatului si apasati de povara lui. Inselarea noastra
consta in aceea ca asteptam ca cei din jurul nostru, care sunt si ei fapturi neputincioase si cazute,
sa satisfaca nevoia noastra innascuta de iubire, nevoie pe care numai Dumnezeu poate sa o
implineasca cu adevarat. Este inselare sa asteptam de la oameni ceea ce numai Dumnezeu
poate sa ne dea. El este Cel ce a sadit inlauntrul nostru setea de iubire si numai El poate sa o
potoleasca. Prin iubire Il vom cunoaste si prin iubire ne vom asemana Lui.
Cand sufla vanturile ispitelor lumii acesteia, chair si relatiile ideale, care par neinchipuit de
frumoase si trainice, se destrama si in urma nu raman decat ruine, care nemangaiati se
tanguie, neintelegand cum de s-a intamplat aceasta.
Insa chiar si iubirea omeneasca, asa slaba cum este ea, pastreaza ceva din caracterul
jertfelnic al iubirii dumnezeiesti. Ea se daruieste pe sine pana la capat, traieste inlauntrul fiintei
iubite, in jurul careia isi cladeste intreaga fericire, intreaga viata. Insa cand omul o tradeaza,
atunci iubirea aceasta omeneasca se naruie si se pustieste. Nimic nu mai ramane din
simtamintele frumoase si puternice de mai-nainte, iar rana este atat de adanca incat intreaga
fiinta a omului se zguduie din temelii si se sfarama in bucati. Viata nu mai are sens. Si de cate
ori oamenii, deznadajduind de viata lor si incercand sa scape de durere, nu cauta refugiul in
sinucidere?
Cand dragostea noastra omeneasca s-a prefacut in ruina si suntem cu totul zdrobiti, atunci
se deschid inaintea noastra doua cai posibile. Fie sa ne intoarcem cu aceasta durere catre
Dumnezeu, ca Dumnezeu sa intre in viata noastra si sa lucreze innoirea noastra, fie sa
ramanem in inselarea nascocirilor noastre omenesti, trecand de la o tragedie si o pustiire a
sufletului la alta, nadajduind ca la un moment dat vom afla perechea ideala. Si drama aceasta
va continua pana in clipa in care vom intelege ca singuri nu putem razbi.
In relatiile dintre noi avem nevoie de a treia Persoana. Asa cum preotii in timpul Sfintei
Liturghii, atunci cand isi dau sarutarea pacii isi spun: Hristos in mijlocul nostru!, la fel trebuie
sa fie si in viata noastra. In legatura noastra de iubire, Dumnezeu nu este intrusul, ci Cel ce o
curateste si o desavrseste. El este Cel ce o apara si in marea si vesnica Lui iubire o intareste
si o insufla. Tocmai de aceea cautam adapost in Biserica, unde harul lui Dumnezeu in Taina
Cununiei, va sfinti legatura cuplului, asa incat barbatul si femeia sa se completeze unul pe
altul cu darurile lor si sa impreuna-lucreze la desavarsirea lor, care se va vadi, nu numai in
legatura lor de iubire din aceasta viata, ci si in Imparatia ce va sa vie. Domnul a zis: Fara
Mine nu puteti face nimic.

Daca vom fi incredintati ca a cauta o legatura ideala si desavarsita cu un om este o mare

amagire, atunci vom intelege ca dorul nostru cel adanc si tainic dupa o iubire poate sa-si afle
implinirea numai in Dumnezeu, Facatorul, Proniatorul si Mantuitorul nostru. Va incepe atunci,
intre noi si Dumnezeu o aventura nesfarsit de creatoare si datatoare de viata. Cu cat se va intari
mai mult legatura dragostei noastre cu Dumnezeu, cu atat va deveni mai curata si mai
puternica si oricare dintre legaturile noastre cu semenii nostrii. Dragostea noastra va fi
atunci una sanatoasa si ancorata in perspectiva singurei iubiri adevarate care este insusi
Hristos. Numai atunci va avea ea valoare, pentru ca va fi libera, adica fara de pacat.
Prezenta patimii trupesti tulbura mintea si impiedica sporirea duhovniceasca a omului si
dobandirea iubirii dumnezeiesti. Toata iubirea traita in afara lui Dumnezeu este ontologic
autodistrugatoare. Daca legatura noastra verticala cu Dumnezeu este adevarata si puternica
atunci orice alta legatura orizontala va fi autentica si puternica.
Trebuie sa fim gata de lupta si de jertfa, pentru reusita legaturii noastre cu Dumnezeu si cu
aproapele. Daca intelgem ca in starea noastra de acum nu putem sa ne implinim dorinta de
iubire, atunci, cel putin, sa avem mai multa smerenie si discernamant in asteptarile noastre
legate de iubirea omeneasca. Cunoscand saracia si nimicnicia omului, dar si maretia iubirii
celei pline de milostivire a lui Dumnezeu vom dobandi un duh de compatimire si iertare, ne
vom curati de iubirea de sine, si ne vom apropia de ceilalti cinstindu-i si respectandu-le
libertatea, ii vom primi pe ceilalti asa cum sunt, fara a incerca sa-i facem desavarsiti potrivit
inchipuririi noastre, si nu le vom impune cerintele noastre, nici nu vom cauta sa-i dominam.
Cand izbutim sa ne apropiem de Dumnezeu, atunci aflam tamaduire vietii noastre zdrobite.
Inima se usureaza de povara trecutului si indrazneste iara sa-l iubeasca pe Dumnezeu si pe
aproapele lui. Nu ne mai este teama sa ne expunem, si nu mai ridicam in jurul nostru
ziduri de aparare, caci nu ne mai punem nadejdea in oameni, ci in Cel ce invie si mortii.
Insa daca din viata noastra lipseste adevarata iubire care este insuflata de legatura noastra cu
Dumnezeu, atunci vom cadea intr-una din cele doua ispite binecunoscute. Daca sufleteste
suntem mai puternici, atunci vom cauta sa ne dominam partenerul si sa ne folosim de el, iar
daca suntem mai slabi din fire, vom deveni victima a ambitiei celuilalt. In asemenea conditii
relatia noastra este una nefericita si lipsita de har, o adevarata robie.
Cand Il cunoastem pe Dumnezeu, si in legatura noastra cu El, patrundem in taina persoanei, a
ipostasului omenesc, zidit dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, atunci vom fi in stare sa ne
apropiem de fiecare persoana cu sfiala, respect, si dragoste smerita, intelegand ca fiecare
suflet omenesc este de mare pret inaintea lui Dumnezeu. Incetul cu incetul invatam de
asemenea, sa-l iubim pe celalalt dezinteresat, cu credinciosie si neconditionat. In felul acesta
ne pastram si libertatea de a ramane ucenici ai crucii lui Hristos, care este cel mai minunat si mai
de folos lucru. In aceasta legatura punandu-L pe Hristos pe primul loc, ca Celalalt prin
excelenta, ne vom afla adevarata identitate, pentru ca impreuna cu El putem sa ne pierdem
viata si sa o aflam iarasi in desavarsita siguranta.
De adevarul celor spuse mai devreme suntem incredintati prin descoperire dumnezeiasca. In cap.
32 al Facerii este descrisa nemaipomenita si minunata lupta a lui Iacov cu Dumnezeu. Ni se
spune ca Iacov, la indemnul mamei sale, a furat de la tatal sau Isaac, binecuvantarea celui

dintai nascut care i se cuvenea lui Isav. Desi in clipa aceea Rebecca nu facea decat sa
implineasca voia lui Dumnezeu, precum este scris: Pe Iacov l-am iubit, iar pe Isav l-am urat,
totusi Iacov a trebuit sa ia calea surghiunului ca sa scape de mania ucigatore de frate a lui
Isav. Iacov a fugit in pustie si a suferit acolo timp de multi ani, trudind din greu in casa socrului
sau, Laban. Dar Dumnezeu era cu el si-l binecuvanta in toate cate faceau. Insa cu trecerea anilor
a ajuns la capatul puterilor. Atunci Dumnezeu i-a poruncit sa se intoarca la casa tatalui sau. Iacov
s-a aflat atunci intr-un mare impas: sa ramana in pustie, s-ar fi istovit cu totul; sa se intoarca
acasa, ii era teama de fratele sau Isav, care voia sa-l ucida. Atunci Iacov insingurandu-se, a stat
in rugaciune inaintea Domnului toata noaptea. La revarsatul zorilor a simtit ca se lupta cu
cineva puternic, si si-a intetit rugaciunea zicand: Nu te voi lasa sa pleci, pana nu ma vei
binecuvanta. Si Dumnezeu i-a vorbit lui Iacob si i-a zis: Pentru ca ai fost tare cu Dumnezeu,
si cu oamenii puternic vei fi. In ziua urmatoare, Iacov purtand pecetea binecuvantarii lui
Dumnezeu, a plecat sa-l intalneasca pe Isav. Acesta, in loc sa-l ucida, l-a imbratisat cazand pe
grumazul lui, l-a sarutat si a plans, si au fost iarasi ca fratii. Binecuvantarea lui Dumnezeu
asupra lui Iacov a fost atat de puternca, incat, atunci cand a vazut chipul salbatic al fratelui sau
Isaav, a fost de parca ar fi vazut chipul lui Dumnezeu.
Prin urmare, ne dam seama, ca daca in legatura noastra cu Dumnezeu vom afla o apropiere
de El mai presus de fire, atunci toate legaturile noastre cu oamenii vor fi adumbrite de
binecuvantarea dumnezeiasca. Atunci cand urmam lui Hristos, singura noastra grija este sa-I
fim bine placuti, si in toate cele ce facem sa-I aducem multumire. Insa mai intai sa stabilim o
legatura autentica cu El, cultivand in noi smerenia vamesului si pocainta nestramutata a
fiului risipitor.
Dumenzeu astfel l-a zidit pe om incat in legatura sa unica si personala cu Ziditorul lui, omul sa-si
afle implinrea si desavarsirea. Astfel scopul si menirea cea mai inalta a vietii noastre consta in
a intemaia o relatie puternica cu Hristos, si a avea un neincetat dialog cu El. Atunci toate
legaturile cu semenii nostri isi vor trage puterea din legatura noastra cu Dumnezeu si vom
incepe sa le vedem pe toate, fiecare element al lumii zidite, in lumina acestei legaturi. Iar
daca singura noastra grija va fi sa inbunatatim legatura noastra cu El, atunci in launtrul nostru
se va naste o adanca pocainta. Si cu cat crestem mai mult in Hristos, cu atat mai limpede se
va vadi saracia noastra duhovniceasca, iar insuflarea noastra nu va inceta sa se
reinnoiasca. Nu ne vom teme de nimic, pentru ca nimic nu ne mai poate desparti de dragostea
Lui.
Fireste, viata vesnica nu este altceva decat legatura pe care am stabilit-o cu Mantuitorul
nostru inca din aceasta viata, legatura care va continua si in Veacul ce va sa vie. Vom fi
judecati potrivit dragostei noastre, potrivit fiecarui cuvant rostit de Hristos si cuprins in
Evanghelie.
Intocmai cum Hristos l-a intrebat pe Petru, dupa Inviere: Ma iubesti tu pe Mine?, la fel ne va
intreba si pe noi in Veacul Viitor. Iar tu, Ma iubesti tu pe Mine?, si noi vom raspunde la
randul nostru: Da, Doamne, Tu stii ca Te iubesc!. Dar hotararea si indrazneala cu care vom
raspunde, vor depinde intrutotul de profunzimea legaturii noastre cu Persoana lui Hristos.
Atitudinea pe care o adoptam in viata aceasta va continua si dincolo de mormant, fapt care
se vadeste in Sfanta Evanghelie, in pericopa despre judecata dreptilor. Doamne, cand am facut

vre-un bine pe acest pamant? Tie se cuvine slava, noua rusinea fetei. Acesta este gandul
smerit, pe care il rostesc dreptii inaintea lui Dumnezeu, gand hranit de pocainta. Si noua ne va fi
de folos sa invatam inca de pe acum aceasta atitudine smerita, pentru a ne invrednici de
viata vesnica cu Domnul.
Trufia si indreptatirea de sine nu-si au locul in Domnul. Insa din pacate ele ne pot insoti in
vesnicie, osandindu-ne la vesnica despartie de Dumnezeu. Pentru noi Raiul este Hristos.
Sfantul Siluan adevereste:
daca toti oameni s-ar pocai, si ar pazi poruncile lui Dumnezeu, atunci Raiul ar fi pe pamant,
caci Imparatia lui Dumnezeu este inlauntrul nostru. Imparatia lui Dumnezeu este Duhul
Sfant, iar Duhul Sfant, si in cer si pe pamant, Acelasi este.
Raiul incepe aici pe pamant prin dragostea de Dumnezeu si de aproapele. In aceasta se
cuprinde toata bogatia vietii vesnice, caci omul a fost zidit ca sa-L mareasca pe Dumnezeu,
dandu-i pururea slava. Iar Domnul se bucura sa intoarca aceasta slava chipului Sau, omului, care
la randul lui aduce si mai multe lauda Ziditorului sau. Astfel patrundem in nesfarsita miscare
circulara a dragostei si a slavosloviei. Cresterea in Dumnezeu este adevarata implinire a
omului, care a fost chemat la asemanarea cu Dumnezeu insusi.

Sectiunea de intrebari
(EXTRASE)
- Pot mirenii lucra rugaciunea inimii? Daca da, in ce conditii?
- Rugaciunea inimii este un dar al lui Dumnezeu, e o lucrare a harului. Da, desigur, si
mirenii pot dobandi rugaciunea inimii, insa e mai greu, pentru ca conditiile lor de vietuire
sunt mai complicate, dar intalnim in istoria Bisericii multe asemenea cazuri. Daca ne exersam
constiinta in lumina Evangheliei si traim in sanul Bisericii, sigur ca putem dobandi acest lucru.
Nu ma pot abtine sa nu va spun un caz: am cunoscut o doamna din America, care era
ortodoxa, care avea treisprezece copii, si care avea rugaciunea inimii. Si destui oameni mi-au
fost dat sa intalnesc, pe parcursul slujirii mele, care au avut acest dar desi locuiau in lume. Dar
oamenii acestia isi randuiau viata in asa fel incat lucrurile de prima importanta sa ocupe
primul loc. Cunosc de asemenea episcopi care au darul acestei rugaciuni, in ciuda faptului
ca toata ziua se lupta cu tot felul de probleme. Dumnezeu este adevarat si credincios in toate
conditiile si cuvintele Evangheliei raman adevarul de nestramutat.
- Cum ne putem elibera de patimile trupeti?
- Patima trupeasca este asemenea unui foc, si are ca aliat firea noastra cea cazuta. Dar,
exist un foc mai puternic care poate sa o stinga cu totul. Si aceasta este mngierea pe care
o primim de la Dumnezeu atunci cnd ne pocim. Daca ne straduim sa pastram in noi aceasta

mangaiere primita de la Dumnezeu, vom reusi sa traim o viata relativ fara pacat. Dumnezeul
nostru este Tatal Milostivirii si Dumnezeul a toata mangaierea. El se apropie, si intra in
legatura cu noi, atunci cand avem o inima infranta si smerita. Atunci cand avem inima
infranta suntem mai puternici decat toate patimile si decat toate atacurile vrasmasilor.
Parintii nostrii ai pustiei, din Egipt, in veacul al IV-lea, obisnuiau sa spuna ca duhul pocaintei
este asemenea unui cerc de flacari care-l inconjoara pe crestin si nu-i lasa pe vrajmasi sa se
apropie. Iar Sfantul Simeon Noul Teolog spune ca o inima infranta pune pe fuga cohorte de
draci. Inima infranta si duhul umilit, Dumnezeu nu le va urgisi.
- Cum se poate lupta un om cu Dumnezeu, in sensul cel bun? Ce este aceasta lupta?

- Nu orisicine este in stare sa se lupte dupa lege cu

Dumnezeu. Daca suntem stapaniti de patimi, si mai cu seama de patima slavei desarte, ne
este cu neputinta sa ducem aceasta lupta precum a dus-o Iacov. Eu cred ca oamenii care se
lupta dupa lege cu Dumnezeu, sunt oamenii pe care Dumnezeu i-a chemat sa faca acest lucru.
Toti Sfintii, pana la un anume punct, trec prin aceasta lupta. Si ei nu se lupta cu Dumnezeu
pentru motive egoiste, ci se lupta ca sa inteleaga mai deplin, mai adanc, judecatile lui
Dumnezeu precum a facut Iov - sau ca sa dobandeasca mantuire tuturor. Si acesta o vedem
in persoana lui Moise, in persoana Sfantului Apostol Pavel, si aproape in toti sfintii. Dumnezeu ii
impinge pe oameni sa se lupte cu ei, ca sa-i faca partasi in marea lucrare de mantuire a
omenirii. Deci, vorbim despre lupta cu Dumnezeu, ca in cazul lui Iacov, cand acesti oameni sunt
fara de patima in ceea ce fac. Si vedem in istoria Bisericii ca toti acesti sfinti, precum Moise,
Sfantul Apostol Pavel, atunci cand s-au luptat cu Dumnezeu, s-au bucurat in clipa in care au
fost biruiti de El. Ceea ce arata ca in lupta lor, principiul calauzitor era smerenia, si
smerenia nu e dezlipita de har. Si vedem asta, in cazul lui Iacov, care, in ziua in care s-a dus sal intalneasca pe Isav a facut 7 metanii inainte sa ajunga la locul acela. Si exista adanca smerenie
in timpul luptei si de negrait smerenie, dupa ce au fost biruiti de Dumnezeu. Si acestia sunt
oameni care s-au daruit cu totul lui Dumnezeu, s-au jertifit cu totul pe sine, si cum vedm la Iov,
spuneau: Fie numele Domnului binecuvantat. Si noi, in neputinta noastra, cand suntem pusi
la incercare, trebuie sa existe in noi o constanta care sa ramana neclintita inaintea lui
Dumnezeu, si aceasta se exprima prin cuvintele prorocului Daniel: Tie toata slava si
dreptatea, iar noua rusinea fetei, si atunci cu siguranta, vom trece prin aceasta incercare,
dobandind un castig duhovnicesc.

- Cnd iubeti pe cineva, s i-o spui direct, ori s-l lai s neleag el din fapte?
- Nu putem iubi cu adevrat fr smerenie, pentru c smerindu-ne i facem loc celuilalt n
inima noastr. Omul mandru e plin de sine si nu mai da loc celuilalt, si Hristos ne-a invatat
o dragoste smerita prin desertarea de sine. Avem ca exemplu pe Maica Domnului, care a
bineplacut lui Dumnezeu tocmai prin aceasta desavarsita desertare de sine, nct nsui
Dumnezeu a putut sa-si gaseasca loc in ea. Nu putem iubi cu adevarat daca nu am invatat
adevarata smerenie. Pentru ca daca suntem smeriti, atunci ne punem intotdeauna pe locul
doi si il lasam pe Celalalt sa fie intai. Si Cel dintai Celalalt este Domnul Insusi, dar si
aproapele nostru, cel cu care suntem in legatura directa.
- Cum ne putem randui viata intr-un mod placut lui Dumnezeu, daca suntem nevoiti sa traim
intre oameni care ne invidiaza si sunt suspiciosi? Cum te poti mantui, cand toti, aproape, cei cu
care intri in legatura ajung sa te urasca, chiar daca vor sa nu se vada acest sentiment?
- Intr-adevar, e greu sa ne gasim mantuirea cand suntem inconjurati de oameni cu astfel de
duhuri. Dar, ca sa biruim in aceste situatii, avem nevoie de o foarte adanca smerenie, ca sa
atragem prin aceasta harul lui Dumnezeu. Si Dumnezeu Insusi va imparti cu noi biruinta
Sa. Asta atata vreme cat tinem o singura randuiala in viata noastra. Randuiala pe care ne-o invata
zilnic rugaciunile Bisericii. Ne putem implini acest scop prin rugaciunea Bisericii:
Invredniceste-ne Doamne in seara aceasta/ in ziua aceasta/ in noaptea aceasta, fara de pacat
sa ne pazim noi. Si totul depinde de masura credintei noastre, atat timp cat nu pacatuim.
Fiindca nu trebuie sa ne fie frica de cei care pot ucide trupul, dar nu pot sa faca nimic
sufletului precum zice Domnul. Dar, fiecare trebuie sa-si gaseasca calea in aceasta privinta
potrivit masurii credintei sale, totdeauna incercand sa fugim de pacat.
- De obicei iubirea e asimilata sentimentelor si e traita la nivel psihologic. Oare care este
adevaratul continut al iubirii?

- Sunt trei nivele: nivelul trupesc, nivelul psihologic si nivelul

duhovnicesc. Si daca iubirea noastra are binecuvantarea Bisericii ar trebui traita mai intai

la nivel duhovnicesc; si desigur, celelalte doua niveluri isi au locul lor. Cand doi tineri incep o
relatie, daca mai intai stabilesc aceasta relatie la nivel duhovnicesc, in rugaciune, si se
apropie in curatie sa primeasca binecuvantarea Bisericii, aceasta binecuvantarea a Bisericii
este ca un capital pe care ei isi vor construi intreaga viata mai departe. Trebuie sa inceapa
prin a invata sa se iubeasca unul pe altul duhovniceste, pentru ca oricum, cand vor deveni
batrani nivelul trupesc se termina, si nu trebuie sa-si petreaca viata doar la nivel trupesc. In
Anglia am vazut, nu i-am povatuit neaparat in asta, dar multi dintre ei cand incep sa aibe o
relatie intre ei mai serioasa, incep amandoi o spovedanie generala si inainteaza amndoi
impreuna prin rugaciune catre casatorie. Cu rugaciune si in curatie. Iar rezultatele,
potrivit a ceea ce stiu eu din spovedanie, sunt incredibile, sunt minunate. De exemplu, o fata
din aceasta categorie a venit la mine si mi-a spus: in timpul Tainei Cununiei in Biserica, nu
mai simteam pamantul sub picioare. Atat ea, cat si sotul ei, au primit un asemenea har,
incat nici nu-l puteau sa-l exprime. Si acelasi har pe care noi preotii il primim si-l traim la
hirotonie, iar calugarii la tunderea in monahism, acelasi har se daruieste in Taina Cununiei,
si e pacat sa pierdem o asemenea comoara. Mai cunosc un caz in care un tata isi aducea la
biserica, in acelasi timp, ambele fiice pentru cununie, pentru ca amandoua se casatoreau cu doi
baieti atunci, si toata adunarea prezenta acolo era in lacrimi de bucurie nu de durere, de bucurie
si cred ca nu erau lacrimi din motive psihologice. Eu cred ca oamenii au simtit ca miresele
alea erau la fel de curate ca hainele pe care le purtau atunci cand au intrat in Biserica. Si
sunt multe asemenea exemple.
- Care este relatia intre smerenie si demnitatea umana? Orice umilinta din partea semenilor
trebuie acceptata ca smerenie, chair daca ne incalca demnitatea?
- Smerenia este un atribut al iubirii dumnezeiesti, precum spunea parintele nostru [Sofronie],
adormit in Domnul, si cel care are smerenia cea adevarata, se masoara nu cu cei din jurul
lui, oameni asemenea lui, ci cu Persoana lui Hristos Insusi. De aceea si toti prorocii si
apostolii, nu foloseau decat expresii ca acestea: nu sunt decat tarana a pamantului, vai,
ticalosul de mine!. Masura cu care se masoara ei, nu este o masura omeneasca, este o
masura dumnezeiesc-omenasca. Ei nu se compara cu ceilalti muritori asemenea lor, ci cu
pilda pe care Dumnezeul intrupat ne-a dat-o. Si asta este adevarata smerenie. Demnitatea este
atunci cand ne punem toata increderea in noi insine, inaltam un zid imprejurul nostru si suntem
intemeiati pe sine. Daca suntem smeriti cu adevarat, atunci dobandim o demnitate mai
buna, si atunci vor vedea si ceilalti in inimile lor. Daca avem smerenia cea adevarata nu ne
e frica de nicio ocara si de nicio insulta care ne vine de la ceilalti. Sfantul Ioan Scararul ne
spune ca daca vrem sa ne masuram progresul in viata duhovniceasca, trebuie sa vedem care ne
este reactia atunci cand suntem insultati, sau cand suntem smeriti de catre ceilalti. Daca
reactionam indreptatindu-ne pe noi insine, el spune ca ne uram sufletul nostru. Daca ne
constrangem sa nu replicam, am pus deja piciorul pe prima trapta a urcusului duhovnicesc. Daca
ne rugam pentru cel care ne-a ranit, am pus piciorul pe cea de-a doua treapta. Daca simtim durere
pentru el, ca a putut sa faca un asemenea lucru, suntem cu piciorul pe treapta a treia. Si daca ne
bucuram ca am primit ocara in numele lui Hristos, asa cum au primit apostolii atunci cand au fost
batuti si scosi afara din Sinedriu, atunci am ajuns la desavarsire.
- Daca din pruncie am crescut in manifestarile firii cazute, ce tine de lucrarea mea ca om,
pentru a trai o pocainta adanca?

- Cred ca in astfel de cazuri avem nevoie de ajutorul Bisericii. Avem nevoie de rugaciunile
sfintilor si de harul care se daruieste neconditionat prin Tainele Bisericii. Imi amintesc ca
odata Parintele Sofronie mi-a spus:
cand vin tinerii la spovedanie, incurajeaza-i sa-ti spovedeasca tocmai acele lucruri de care le
este rusine, pentru ca acea rusine, pe care o suferim in timpul spovedaniei se transforma in
putere de lupta impotriva patimilor si a pacatelor.
Asa ca, cei care cu adevarat vor sa biruiasca patimile au o cale, care pot sa o faca, si vedem
zilnic multimi de astfel de oameni care dobandesc aceasta biruinta.
()
- Ce fel de aport in interesul cunoasterii de sine si pentru imbunatatirea relatiei cu aproapele
gasiti ca are psihologia?
- Nu suntem impotriva structurilor lumii acesteia, dar le cunoastem limitele. Uneori si
psihologia e buna, daca nu exagereaza in teoriile ei si in pretentiile pe care le are, dar sunt
convins ca se poate scoate si ceva bun de acolo. Sigur ca psihologia pana la un anume punct
poate ajuta, pentru ca simplul fapt ca o persoana isi da seama ca are nevoie de ajutor, si pentru
acest ajutor se duce la alta persoana, e deja un pas inainte, pentru ca e o urma de smerenie in
asta, dar psihologia nu ne poate ajuta deplin.
Sa va dau un exemplu: ma duc la un psihanalist si ii cer ajutorul sa ma ajute sa-mi inteleg
problema. Poate fi un om de stiinta excelent si sa faca o analiza foarte pertinenta a situatiei mele,
si sa aduca la suprafata toate patimile mele ascunse, iar eu cand vad toate acestea, cad in
deznadejde, nu pot sa fac nimic, nu am puterea sa le biruiesc. Dar atunci cand ne pocaim, cand
cu ajutorul parintilor nostrii duhovnicesti incepem sa ne lucram pocainta, atunci dobandim
si harul care ne ajuta sa biruim aceste patimi. In primul caz, harul e aproape absent. In
cazul al doilea, harul este cel care vindeca. Asa ca adevarata vindecare vine prin pocainta.
Pentru ca intru lumina Ta vom vedea lumina. Atunci cand suntem luminati cu lumina pocaintei
vedem starea noastra advarata, cazuta asa cum e, dar ni se da in acelasi timp si insuflarea,
inspiratia, prin care ne putem ridica din ea. Asa ca prima este omeneasca, cealalta este
dumnezeiesc-omeneasca.
- Ce prere avei despre oamenii ce din fric sau din ruine nu-i mrturisesc unele pcate? Ce
ar trebuie sa faca?

- Poate c daca ne smerim inaintea lor o sa-i

ncurajam s faca pasul acesta. Nu e un lucru mic. Din Scriptura stim ca pana nu murim nu
putem trai cu adevarat, si aceasta este piatra de poticnire, a noastra, a tuturor crestinilor. Unii
oameni din alte religii ne spun cu ironie: Cum triti aa, ca porcii, avand o Evanghelie aa
de sfnt, descoperit vou?. Acestea erau cuvintele unui imam catre un preot crestin care era
misionar. Si Domnul spune ca grauntele de grau pana cand nu cade in pamant si nu moare, nu
poate rodi. Si acolo ne poticnim toti. Dar cel care isi va pierde viata, o va castiga din nou si
pentru vesnicie. Si haideti sa avem incredere in cuvintele Domnului, sa murim pierzandu-ne
demnitatea in actul spovedaniei, si El ne va rasplati cu viata vesnica si cinstire si slava, in
vesnicie. De fapt, toata viata noastra crestina nu este decat o scoala in care invatam cum sa
murim, caci daca murim cum trebuie vom trai in vesnicie. De aceia primele cuvinte prin care
Domnul S-a aratat Sfantului Ioan Cuvantatorul de Dumnezeu, ca sa-i insufle Apocalipsa au fost:
Am murit si iata ca vietuiesc in vesnicie. Si asta este calea pentru toti cei care-L urmeaza pe
Domnul.
- Cum putem birui gndurile rele, obsesiile care adesea ne stapanesc, si ne conduc la depresie?
- Avem nevoie de smerenie ca s putem primi har, harul care ne mngie i ne da putere sa
indepartam gandurile. Mi-e frica sa spun mai mult, pentru ca exista o cale, pentru cei care sunt
sanatosi din punct de vedere psihic in care pot sa dobandeasca o minte curata, dar asta necesita o
foarte buna sanatate psihica. Daca nu exista asa ceva e mai bine sa nu o luam pe acolo. Daca
suntem sanatosi din punct de vedere psihic, cea mai buna cale de a birui gandurile

rele este sa ne osandim pe noi inaintea lui Dumnezeu ca

fiind cei mai nevrednici si cei mai rai. Atunci cand Sfantul Siluan se afla intr-un razboi urias cu
gandurile rele a primit un cuvant de la Dumnezeu: ine-i mintea n iad i nu dezndjdui! .
Dumnezeu l-a invatat sa se considere pe sine vrednic de iad, dar sa nu deznadajduiasca.
Dumnezeu i-a pus inainte iadul si el a iesit biruitor. El spune: am inceput sa fac precum m-a
invatat Domnul si mintea mi s-a curatit, si duhul marturisea in inima mea mantuirea. Uneori,
cand suntem munciti de un gand si nu reusim sa scapam de el nici printr-o chemare insistenta si
continua a numelui Domnului, atunci daca ne pogoram mintea in inima si zicem: Doamne, Tu
vezi, eu sunt mai rau decat toti, miluieste-ma, vom vedea ca gandul va fugi, va disparea,
pentru ca, atunci cand ne pogoram cu smerenie, vrajmasul nu ne mai poate urmari. Vrajmasul
este un duh mandru si el nu se poate pogori, nu se poate pleca. De aceea, Dumnezeu i-a spus
Sfantului Antonie cel Mare ca prin smerenie putem scapa de toate cursele vrasmasului.
- Exista o legatura intre situatia precare in care se afla economia Greciei, si faptul ca Grecia
este o tara ortodoxa?
- Cred ca da Judecata Domnului incepe de la casa Domnului. Si daca dreptul abia se
mantuie, atunci pacatosul unde se va afla? Daca suntem copii ai Bisericii Ortodoxe, suntem
copii ai lui Dumnezeu, si judecata lui Dumnezeu va incepe de la noi. Dumnezeu si-a dat pe
Unul-nascut Fiul Sau, la moarte, ca sa ne mantuiasca pe noi. Iar noi daca suntem cu adevarat
fii si fice a lui Dumnezeu vom fi certati in multe feluri pentru a ne smerim si ca sa ne
mantuim.
- Daca o persoana foarte apropiata ne raneste foarte tare, ne dezamageste, cum o putem ierta
din toata inima? Mai putem sa ne deschidem inima fata de ea?
- Nu stiu care sunt imprejurarile, dar cred ca uneori Dumnezeu ingaduie asemenea lucruri ca sa
ne desprinda de toate atasamentele noastre. Avem nevoie de o inima libera ca sa putem alerga pe
urmele Domnului. Si adeseori in viata noastra, Dumnezeu ingaduie ispite, incercari, greutati, ca
sa ne slobozeasca inima. Nu putem iubi fara o inima libera, sloboda. Si iubim cu adevarat

atunci cand nu pacatuim. Cel care pacatuieste este rob pacatului, spune Domnul, dar cel care
cu inima libera alearga pe calea poruncilor lui Dumnezeu, va fi rasplatit cu o inima largita.
- Daca parintii ne-au cocolosit si continua sa o faca la varsta maturitatii, cum ne putem castiga
libertatea, sa devenim oameni responsabili, si sa biruim mania fata de parinti, pentru
nerenuntarea la atitudinea lor?
- Cred ca prin intarira legaturii noastre cu Dumnezeu. Atunci vom primi discernamant si
smerenie, ca sa devenim liberi fara sa ne razvratim.
- Cum putem lupta cu uitarea, nesimtirea si nepasarea fata de Dumnezeu? Ce sa fac atunci cand imi simt sufletul
impietrit? Nu fac niciun efort in relatia cu Dumnezeu, iar acest lucru ma intristeaza.

- Aceasta este asa numita akedie. Etimologic akedia se traduce prin lipsa de interes, si in cazul
acesta: lipsa de interes pentru mantuire. Cred ca putem, incetul cu incetul, sa biruim akedia
daca tinem in constiinta noastra gandul ca traim in prezenta lui Dumnezeu. E ca in Sfanta
Liturghie, cand noi slujim, si poate sa fie un intreg sobor de preoti, dar noi stim ca acolo e
prezent Imparatul imparatilor, si toate miscarile noastre, toate gesturile prin care
comunicam unii cu altii sunt facute in prezenta Lui. Daca pastram in noi gandul asta: ca tot
ce facem noi se petrece inainte ochilor lui Dumnezeu, tot ceea ce facem, tot ceea ce gandim,
tot ceea ce simtim, atunci cred ca putem invinge acest lucru. Si de asemenea, sa incercam sa
punem o picatura de iubire in tot ceea ce spunem, in tot ceea ce facem, in tot ceea ce
gandim despre ceilalti, fata de ceilalti. Si daca ne obisnuim asa, sa punem un pic de dragoste,
o mica portie de dragoste in tot ceea ce facem in viata aceasta, incetul cu incetul ajungem sa
mostenim marea portie de dragoste pe care ne-o vada Dumnezeu in viata cea vesnica.