" Memento mori",

de M. Eminescu
Geneza: O dimensiune principala a gandirii romantice o constituie istorismul.
Contempland istoria, evenimentele care s-au petrecut de-a lungul erelor, Victor Hugo scrisese
"Legenda secolelor", care se pare ca l-ar fi inraurit si pe Eminescu.
Ca orice romantic, acesta a fost si el atras - inca din timpul studiilor la Viena - de dinamismul
istoric, dar si de aspectele concrete ale fiecarei epoci in parte.
In aceasta perioada (1872) apare "Egipetul", poezie care infatiseaza un moment al cronologiei.
Tot acum poetul scrie si "Umbre pe panza vremii" - varianta a poeziei "Imparat si proletar", care
pare a face parte dintr-un amplu poem sociogonic cu titlul "Memento mori".
Poetul incepe sa lucreze la acesta inca de prin 1868 si il incheie incheie la Viena in 1872,
propunandu-si mai multe variante de titlu.
- " Tempora mutantur "
- " Vanitas vanitatum omnia vanitas "
- " Cugetari "
- " Panorama desertaciunilor "
- " Diorama "
- " Memento mori"
Titlul: Purtand titlul "Memento mori" si subtitlul "Panorama desertaciunilor", poemul va
apare postum, fiind o culme a creatiei eminesciene.
Plecand de la formula biblica a Ecleziastului : "Vanitas vanitatum omnia vanitas "("
Desertaciunea desertaciunilor toate sunt desertaciuni"), dar si sub influenta filozofiei germane,
subtitlul "Panorama desertaciunilor" sugereaza viziunea lui Eminescu asupra istoriei.
Daca natura era pentru poet eterna, istoria este locul schimbarilor si expresia desertaciunii, caci supuse trecerii timpului - civilizatiile se succed si mor.
Tema: "Memento mori" este o incercare de a realiza un poem sociogonic pe tema "fortuna
labilis", intr-o maniera romantica, intrucat - ca si "Imparat si proletar" poemul se incheie cu
enuntul "viata e vis".
Tema este sugerata de prezenta "cugetatorului", care "gramadeste lumea intr-un singur semn",
deci care cauta un sens istoriei.
Negasind acest sens, poetul incheie sceptic:
"La nimic reduce moartea cifra vietii cea obscura ............................................................................
Caci gandirile-s fantome cand viata este vis".
Structura si compozitie:
Cele 1300 de versuri ale poemului se grupeaza in zece secvente ce trec in revista - in
splendide panouri descriptive - succesiunea civilizatiilor acoperite de nisipurile timpului, spre un
scop necunoscut.
Eminescu face o calatorie poetica de-a lungul vremurilor, pornind din zorile istoriei si ajungand
pana in epoca moderna a lumii, poposind in fata elocventelor ruini ale trecutului, ce-i ofera prilej
de emotii si de meditatie.
Pe panza vremii pictata de Eminescu se perinda "codri de secoli" , "oceane de popoare", de la
primitivii care "in pustiu alearga vesnic, fara casa, fara vatra", pana la Dacia mareata si
legendara, evocata adesea in opozitie cu lumea in care poetul traia.
In versul "mergi tu, luntre-a vietii mele, pe-a visarii lucii valuri" din prima secventa poetul
enunta conceptul de lume ca vis.
Acestuia i se alatura motivul "fortuna labilis", ca in versurile:
"Una-i lumea-nchipuirii cu-a ei visuri fericite,
Alta-i lumea cea aievea.....".
Aceasta lumea a visului, in care "...sfintii se preumbla in lungi haine de lumina", este
romantica, in timp ce lumea reala "cearca-a da fierului aspru forma cugetarii reci".

Secventele urmatoare trec pe rand in revista istoria Babilonului si civilizatia sumeriana,

istoria Egiptului, a Ierusalimului, a Greciei antice, a Romei antice.
Secventa a saptea si a opta sunt consacrate vechii Dacii si razboiului dintre daci si romani.
Secventa a noua este dedicata zeilor nordici, care - in Valhala - hotarasc caderea Romei sub
valurile migratoare venite din nord.
Poemul se incheie cu secventa a zecea, care se apropie mult de "Imparat si proletar",
fiindca este evocata revolutia franceza din 1789 si caderea Bastiliei. Napoleon este vazut "exilat
in stance sure si-n titanica-i gandire".
Poetul mediteaza asupra conditiei omului de geniu ca prototip ideal, vesnic neanteles, ca
in versul "Vai! in van se lupta firea-mi sa-nteleaga a ta fire!".
Intrebarile lui raman insa fara raspuns: "Cum esti tu nimeni n-o stie" .
Sfarsitul acestei lumi va consta in stingerea soarelui "divin" in "oceanul de-ntuneric" care-i
ia locul.
Finalul este identic cu cel din "Imparat si proletar", conceptul "fortuna labilis" impletindu-se cu cel
de "lume ca vis". Toate tablourile prezentate sunt de fapt "umbre pe panza vremii", caci " la nimic
reduce moartea cifra vietii cea obscura".
Fragmentul dacic - prezentare generala:
In marele sau proiect de reconstructie a trecutului universal, Eminescu integreaza destinul
national al romanilor in contextul evolutiei societatii omenesti.
Din intreaga "panorama a desertaciunilor", cea mai importanta si originala este secventa a
saptea, consacrata daco-romanilor.
Acest episod este proiectat de poet in mitologie cu intentia ca - pe roata uriasa a istoriei - gloria
strabuna sa para si mai mare in raport cu prezentul decazut.
Cu cat mai idealizat este trecutul, impins chiar in timpul mitic, cu atat mai mare este pentru poet
distanta pana la nimicnicia prezentului decazut. Aceasta antiteza trecut-prezent va fi reluata in
multe din poeziile sale.
Facand apel la traditiile populare, evoluand sub semnul basmului, acea "straja a secolelor"
ce-i arata calea, il ajuta sa-ntoarca "uriasa roata-a vremii" si-i deschide poarta uriasului templu al
istoriei, poetul renavie chipul legendar al Dochiei, simbol mitologic al Daciei.
Nostalgia dupa rusticiate a poetului este evidenta, caci - apeland la peisajul autohton Eminescu tese - din imagini ce-i fermecasera odata copilaria - un peisaj fabulos, dar prin
excelenta dacic.
Pe cararile codrului suna glas de bucium, cerboaicele albe sunt imblanzite si poarta talangi
la gat, iar din scorbura unui stejar multisecular apare - intr-un tablou de neuitat - o imparateasa
tanara si blanda, in chip de tarancuta, purtand donita pe umarul gol.
Motivul Dochiei va fi reluat de poet si in poemul "Povestea Dochiei si ursitorile" ramas in
manuscris, precum si in "Musatin si codrul" - poem postum.
Dacia este o tara de stanci si paduri seculare nepatrunse, de fluvii uriase, in care au loc
ceremonii misterioase, ca intr-un basm superb. Este o natura deificata, muma a zeilor ce o
locuiesc.
"Raiul Daciei", acea "veche-a zeilor imparatie"se afla intr-un spatiu mitic.
Imagini artistice pline de vraja contureaza un taram cu "dumbravi de aur" , "codri de
argint" , "paduri de arama" , in care roiesc fluturi si "gandaci ca pietre scumpe", al caror "murmur
imple lumea de-un cutremur voluptos".
Unele imagini amintesc de "Calin - file din poveste".
In aceasta lume fascinanta, invadata de o natura luxurianta, zana Dochia trece cu "mici
picioarele-i de-omat" peste "podul cel usure" . Imbracata in "haine argintoase", ea isi impleteste
parul de matase cu "manutele-i de ceara".
Dochia strabate spatiul mirific al Daciei intr-o barca trasa de lebede pana la poarta soarelui, la
"Zeii Daciei", sugerati prin motivul cornului:
"Cateodata-un corn de aur ei rasuna-n departare".
La masa de ospat, prin fabulosul miraculos, se creeaza o atmosfera hieratica.
Personificata intr-o zana, luna vine la ospatul zeilor imbracata intr-o haina lunga si albastra, cu
"paru-i lung de aur galben" impletit in cozi si "rusinoasa priveste pe sub gene".
Iubirea dintre luna si soare este o dimensiune eterna, cosmica.Este aceeasi Dochie,
stapana a zimbrilor si a cailor albi din "Sarmis". Ea saruta zimbrii pe frunte, le "dezmiarda sura
coama" , dupa care urca muntele "pe sivoaiele de stele", alunecand alene pe seninul cerului.

Intalnim in aceasta secventa mitul Sfantului Soare si al Sfintei Luni impletite cu mitul Sfintelor
Ape.
Astfel luna este "zana Daciei", care "vine la a zeilor serbare", iar soarele este "copil de aur al
albastrei sfintei mari".
Este descrisa chiar o imparatie a Sfantului Soare, cu dumbravi "cu rodii de-aur", cu "fluvii de
briliant", cu aer "de diamant", unde stau "a soarelui copile".
Manastirea lunii apare ca o componenta a gradinii raiului, unde vin dupa moarte sufletele
viteze ale eroilor Daciei.
Ceahlaul apare aici ca muntele mitologic al etnogenezei, spatiul fiind dominat de luna si
de soare.
Dacia eminesciana este legendara si eroica, o tara miraculoasa, un paradis pierdut, peste
care a navalit "a Romei grea marire".
In secventa a opta Eminescu se opreste asupra razboiului dintre daci si romani.
Ca in epopeile antice, lupta se da in cer ,intre zeii Daciei (Zamolxe) si ai Romei (Joe, adica Zeus) .
Pe pamant are loc o lupta "cruda, lunga, aspra" intre armata daca a lui Decebal si "ostasii
Romei".
Apar imagini si expresii ce vor fi reluate de poet in tabloul luptei de la Rovine din
"Scrisoarea III": "siruri lungi de batalie" , "ploaie de sageti le toarna" etc.
Expresiile "turnuri negre" , "furtuna...in ea se scalda" vor reapare in tabloul Comunei din
Paris din "Imparat si proletar".
Imaginea din versul "adancit vorbeste noaptea cu-a lui umbra din parete" va fi reluata in
"Sarmanul Dionis".
Este descrisa moartea conducatorilor daci care beau otrava, precum si blestemul lui
Decebal, care prooroceste migratia popoarelor si distrugerea imperiului roman.
Sub aspectul realizarii artistice, textul ramane nefinisat . Eminescu era nemultumit de
valoarea acestuia si nu l-a publicat.
Poemul apartine unei perioade de acumulari cantitative, urmand ca saltul calitativ sa se faca mai
tarziu.