Sunteți pe pagina 1din 8

Pustnicii de pe Muntele Rarau

21
mari
Ian 2014
Posted by ortodoxianeamului in Pusnici Scrie un comentariu
Pustnicii nevazuti din Muntii Bucovinei
RarauPietrele DoamneiCei ce isi prorocesc moartea Pustnicul Zosima a murit de curand, in
octombrie 2008, la varsta de 129 de ani. Un om pe nume Ioan Baron l-a ingropat, in
taina, intr-un loc inalt; fratele Ioan, cum i se zice aici, unul dintre putinii oameni care i-a
cunoscut pe acesti sihastri cu aura de sfintenie din muntii Rarau-Giumalau, care i-a vazut,
care i-a auzit, care a fost ingaduit sa urce pana la ascunzisul lor din padure. Marturiile
sale sunt halucinante: de pilda, acest pustnic Zosima si-a hotarat exact ziua in care va
muri, cu un an inainte. Si-a sapat singur groapa, asteptandu-l apoi pe ucenicul sau in ziua
prorocita, ca sa il culce in mormant si sa aseze tarana peste dansul.A spus sa nu i se puna
cruce deasupra, ca sa nu afle nimeni unde a fost ingropat. A dat canon cu limba de moarte
sa nu fie dezvaluit locul ingropaciunii, pentru ca ucenicii sai din munti sau eventualii
pelerini sa nu-l tulbure nici dupa trecerea dincolo. Un om cu viata ingereasca a fost
socotit schimonahul Zosima. La fel pustnicul Nectarie, mutat la viata vesnica in anul
2002, pe cand avea 108 ani. L-a chemat tot pe fratele Ioan, cu multa vreme inainte, fix in
ziua pe care si-o sorocise pentru a muri. Era lucid, senin, inainte de a se aseza in groapa
proaspat sapata cu mainile. Si-au mai fost! Multi alti anahoreti, cu duh puternic, din
muntii acestia, bucovineni, n-au vrut sa ramana nimic pamantesc dupa dansii. Doar
rugaciunile lor. Padurile Raraului si Giumalaului sunt pline de asemenea morminte
nestiute, de oameni indumnezeiti unii poate chiar sfinti -, dar si de sihastri vii (multi
dintre ei tineri), ce-si duc acelasi trai auster, in gropi, sub pamant, chiar si-n acest strasnic
de geros inceput de an 2012. Pustnici multi, si doar intr-un singur munte? Cine ar fi
crezut. Nimeni nu stie astazi groapa sihastrului Zosima. Nici macar cei cativa ucenici deai sai, care traiesc ascunsi prin codrii din jur. O groapa peste care poti sa calci nepasator,
atunci cand umbli dupa fragi sau ciuperci, prin cine stie ce coclauri ascunse. Un singur
om stie locul acestor morminte. Unul singur cunoaste aproape toate locurile unde traiesc
ascetii din Rarau-Giumalau: acest Ioan Baron, care, pentru viata sa cuminte si pioasa,
fiindca a trait el insusi multi ani in singuratate, dupa toate regulile ascezei crestine, a
primit binecuvantarea de la duhovnicii pustnicilor si chiar de la Biserica Ortodoxa
Romana, de a-i vizita pe multi dintre schimnici, de a-i ajuta si a le duce uneori cateva
merinde la bordeiele lor tainice. Un singur om. Singura legatura de azi cu lumea
pustnicilor din acesti munti ai Bucovinei de miazanoapte. Fratele Ioan Baron. Cel caruia
toti calugarii manastirilor din jur ii zic ingrijitorul sihastrilor.
Fratele Ioan
Printr-un noroc am aflat de Ioan Baron.
Pustnicii nevazuti din Muntii Bucovinei
Veghetorul
pustnicilor: Ioan BaronIn Campulung Moldovenesc, oraselul cotropit de frig si zapezi de
la poalele Muntilor Rarau, aproape nimeni n-are habar ca acolo, sus, deasupra capetelor
tuturor, se mai ascund inca asemenea sihastri ciudati, traitori in salbaticie. Aveam sa-i
intreb pe multi localnici dac-au auzit de asa ceva. In pamant?! Cine, Doamne iarta-ma,

poate sa stea acolo pe gerul asta?, a fost replica. Si ziceau ca nu stiu, nu exista. De
Zosima inca se mai zvoneste, datorita longevitatii sale, ca despre un calugar teribil de
batran si paranormal, care bantuie de peste un secol padurile dimprejur, cu parul si
barba pana aproape de pamant, pe care unii l-au vazut ca pe o fantasma, caci el are
capacitatea de a se face nevazut (cand apare, cand dispare printre copaci, nici nu stii
daca-i om sau naluca), nevoind sa vorbeasca sau sa vada alti oameni. Se mai stie ca
Raraul e o veche si insemnata vatra sihastreasca, inca din veacurile XIV-XV, din vremea
Cuviosilor Chiril si Sisoe, ucenici ai Sfantului Daniil Sihastrul, ca din acele timpuri tot
muntele a fost continuu plin de pustnici. Dar astazi? Tocmai astazi?! Si tocmai pe Rarau,
acum, cand se construieste un drum european spre o partie imensa de schi, de peste 5
kilometri, cea mai mare din tara, si cand Raraul a fost defrisat si a inceput sa se umple de
multimi de turisti? Campulungenii sunt instariti, au supermarketuri ca-n Bucuresti,
merg in restaurante luxoase, la sauna, fitness si bazine de inot acoperite, multi muncesc
jumatate din an doar prin tari straine. Cui ii mai sta capul la ce se petrece pe sus, in
negura padurilor? Noroc de un localnic, bunul meu prieten Nicolae Iurniuc, om
credincios si umil cu semenii, el insusi iubitor de singuratate, caruia i-a placut de zeci de
ani sa cutreiere toate piscurile dimprejurul Campulungului, in cautare de comori ascunse
sub pamant, dar si de povesti ale oamenilor. Asta e azi, de profesie, Nicolae Iurniuc
cautator de comori, cu-n detector de metale sau urmand indicatiile batranilor de prin
munti. Lui i s-a intamplat asa, acum, nu de mult: l-a prins o furtuna teribila prin muntii
Raraului si, chiar cand si-a dat seama ca se ratacise, i-a pus o mana pe umar un om. De
unde aparuse? Zice ca parca din pamant, in spatele lui. Omul i-a facut semn sa vina
dupa dansul. L-a dus prin vifor pana la o casuta singuratica din padure, la ferestrele careia
ardeau cateva candele.
Pustnicii nevazuti din Muntii Bucovinei
Copaci socotiti
sfinti in Muntii RarauluiIn fata casei se afla o troita, in spate se legana o toaca de lemn,
atarnata de un brad enorm. Barbatul i-a pus hainele la uscat si l-a asezat la masa.
Mamaliga, supa de zarzavat, hribi de padure. Si ceai. In cele doua odaite de sus erau
gazduite doua femei, care aratau ca niste maici. O singura data au coborat si, trecand pe
langa el, au iesit pana afara, unde au stat vreo doua ore, apoi s-au intors. El le-a spus
buna seara, dar ele nu i-au raspuns. Omul din padure i-a zis ca femeile acelea nu prea
vorbesc cu nimeni. Ca sunt doua pustnice de la manastirea Petru Voda, care s-au
zavorat sa nu vorbeasca mai mult de sapte cuvinte pe zi, si doar dupa amiaza. Sapte
cuvinte. El nu avea voie sa le intrebe, sa le zica nimic. Doar ele, uneori. Sapte! I-a mai
spus ca acea casa a lui e facuta pentru drumeti rataciti, dar si pentru a primi, uneori, unii
pustnici, mai ales pe cei care abia vor sa se retraga in sihastrie si au nevoie de un timp
pentru a-si sapa bordeiele pe vreme urata si-n locuri greu accesibile. El, omul acela, doar
ii gazduia. Se numea Ioan Baron. Ce facea el? Le ducea mancare sihastrilor. Mergea zeci
si zeci de kilometri prin viscole si ploi, cu traiste de merinde in spate (pesmeti, malai,
orez, fasole, cartofi, toate cumparate din pensia lui) pe care le lasa in locuri anumite, la
poalele povarnisurilor unde pustnicii isi aveau ascunse chiliile subpamantene, sau chiar
pana la bordeiele lor, daca acestia ii ingaduiau sa urce. Le sapa el insusi bordeiele era
mare mester la asta -, le taia lemne, atunci cand trebuiau sa mai aprinda cate un foc, in
iernile grele. Ajuta peste tot, in tot muntele. Asta facea. I-a zis lui Nicolae Iurniuc ca
poate sa mai vina acolo, la casuta lui. El mi-a povestit mie toata aceasta intamplare. Si am
hotarat sa mergem impreuna.

Calatorie in munti
Pustnicii nevazuti din Muntii Bucovinei
Reporterul si calauza saDrum greu, pe-o zapada tare ca sticla, de-a lungul albiei paraului
Valea Seaca, ce urca spre munti, chiar din mijlocul orasului Campulung. Dupa vreo opt
kilometri, masina nu ne mai foloseste. Casele se raresc, e placut sa le vezi, cu hornurile
lor prin care ies varcolaci de fum, la marginea padurii. O ultima ulita se termina, urcam
pieptis. O padure intinsa, apocaliptica parca, pustiu inghetat si fantastic, cu cioturi
prelungi de arbori rupti de vant, ca dupa un razboi atoatepustiitor, sub un cer alburiu. Am
trei pulovere pe sub haina groasa de iarna, abia primita de la Mos Craciun, si ma-ntreb
mereu cum or fi traind insinguratii aia acolo, in pustiu, la minus zece grade Celsius (si
oare chiar or fi existand?), daca mie, dupa doar o ora de mers, imi tremura barbia, de-abia
mai pot vorbi. Trecem apoi de o culme a potecii, moment in care prietenul meu, Nicolae
Iurniuc, se uita in toate departarile, neintelegand parca. Pentru cateva minute mi-e teama
ca ne-am ratacit, asa cum a patit-o si calauza mea, altadata. De frig mi-e frica. Cel mai
mult de frig! Insa Iurniuc se mai invarte pe vreo cativa zeci de metri, uitandu-se cu mana
streasina la ochi, si-n cele din urma isi da seama: da, acolo este! Undeva, pe celalalt
versant. Nu se vede, fiindca e ascunsa de brazi. Dar acolo este. Casa cu sihastri
Cel ce vorbeste cu sfintii
E un omulet vanos, parca fara varsta, cu o cusma de oaie pe cap, un spiridus al padurii, ce
ne sfredeleste din cap pana-n talpi, zambind cu ochii lui micuti si rotunzi. Ioan Baron nu
are barba, nici plete calugaresti. Mereu rade cand oameni-i zic ca si-l inchipuiau altfel,
mai monahal, asa.
Pustnicii nevazuti din Muntii Bucovinei
Scorbura cu sihastreCe conteaza, a avut candva, a avut si barba, si plete, in anii cat a stat
la manastirile Pojorata sau Sihastria, dar si le-a tuns aspru, scurt, ca de ostas, fiindca nu ia placut sa i se zica sarut mana, n-a vrut nicicand sa fie cineva, sa fie bagat in seama,
ci doar sa ajute din umbra, nestiut. Unii monahi ii zic si azi parinte, iar el aproape se
amuza habar n-am de ce-mi zic asa! -, insusi Inaltul Pimen i-a propus sa-l preoteasca
in calugarie, dar el este inca mirean, chiar daca s-a desprins de mult de sotie si cei doi
baieti ai sai, acum barbati, cu deplinul accept al acestora, care i-au inteles dorul de
singuratate. Un dor pe care l-a avut inca din copilarie, care e innascut, crede, caci nu
i-au placut niciodata asezarile omenesti, nici orasele, nici satele, niciodata!, ci s-a jertfit
din greu sa traiasca atatia ani printre oameni, pana cand a hotarat ca gata, si-a facut
datoria, si trebuie sa sfarseasca cu lumea pentru totdeauna. De atunci a trait multi ani
complet singur, intr-un bordei in pamant, de pe Giumalau, ducand intocmai acelasi mod
de viata ca ceilalti sihastri. Tacere si izolare depline. Casuta in care sta acum i-au ridicat-o
abia de curand credinciosii locului si calugarii manastirilor, ca sa se poata ocupa mai bine
de toti schimnicii pe care-i are in grija. Un bun crestin localnic, Constantin Arsene, a
ajutat cel mai mult la facerea acestei case, cu lemn si doua hectare de pamant, fara a cere
nimic in schimb. Localnicii au nevoie mare de rugaciunile acestor sihastri, de aceea il
ajuta pe Ioan, in semn de pretuire pentru eforturile neostenite si voluntare pe care acesta
le-a facut spre ocrotirea lor. Ca un arhondaric de manastire arata cabanuta de pe Rarau.
Cu doua chilii la etaj si fratele Ioan la parter. Lui nu prea ii prieste confortul acestei case.

Se simte doar un administrator, deloc la locul lui, care sta aici doar cu ascultare. Zice
ca daca ar fi dupa el, ar trai mai departe tot in groapa (chilia) lui din varful
Giumalaului, unde era asa o liniste, din octombrie si pana in ianuarie nu vedeam om.
Linistea asta. Pacea asta. Asta ne transmite, zambind, poftindu-ne la masa, dandu-ne
mereu de-nteles ca nu trebuie urgent sa dam raportul de ce-am venit, chiar daca stie ca
o sa-l iscodim pentru un ziar, despre lucruri delicate, dar nu-l intereseaza asta acum, ci
doar sa ne lasam impreuna prada starii de bine ca ne-am intalnit, ca ii suntem oaspeti si el
gazda. Caci de vorbit vom avea tot timpul. Deocamdata: bulz. Mamaliga aurie, aburinda,
cu straturi de branza ciobaneasca inauntru. Inaintea mesei, o mica rugaciune. In soba jarul
tresare mocnit. Afara, viscolul loveste in ferestrele casutei, din toate partile.
O aratare a muntilor
Nu stiu daca ne-a placut in mod special pe noi, sau daca asa se poarta cu toti pribegii ce
trec prin munti si-l intreaba curiosi despre ce inseamna pustnicia. Cert este ca, pana la
urma, a recunoscut Da, l-am cunoscut pe schimonahul Zosima. L-am gasit, in ziua in
care mi-a zis dinainte sa vin, intins langa mormantul sau si asteptand. Abia murise.
Linistit, moale, parca s-ar fi cufundat intr-un somn. Cand l-am ridicat in maini sa il pun in
mormant, am vazut ca trupul lui era foarte usor si frumos mirositor.
Pustnicii nevazuti din Muntii Bucovinei
Cabanuta cu sihastriA fost unul din pustnicii vechi, cu har mare, recunoscut in ortodoxie
ca mare profet si vazator cu duhul. Apropiat de-al lu parintele Daniil-Sandu Tudor de la
Rugul Aprins. Impreuna au fost ca o manusa, la manastirea Rarau, dar Zosima era chiar
mai in varsta decat Daniil. S-a retras in munti, cu decretul acela din 59, prigonit de
comunisti, si-a stat in stanci. Toata lumea a dat zvon c-o murit. Dupa un timp, securistii
nu l-au mai cautat, iar el a ramas in pustie pentru totdeauna. Eu l-am vazut abia prin anul
2000. E adevarat ce zice lumea: parca se facea nevazut din calea ta. Stiai ca-i acolo,
undeva, ii simteai cumva duhul, dar nu-l vedeai. Asa imi disparea si mie, la inceput. Pe
urma, poate ca m-o cercetat el mai bine din umbra, si-o-nceput sa-mi mai apara mai mult.
Avea un par maaare, roata-mprejur, ii curgea in vale, ca o umbrela, roata. Parca era o
aratare a muntilor, cu cetina in par, cu frunze, cu barba care-i ajungea pana la brau.
Umbla in doua bete, nu vorbea cu oameni, putini i-au auzit vocea. Greu, foarte greu, m-o
ingaduit langa el, chiar daca aveam blagoslovire de la manastiri si duhovnici. Mereu
descult, n-avea nevoie de hrana aproape deloc, merindea mea ramanea uneori aproape
neatinsa, cand veneam data urmatoare. Da, am apucat sa vorbesc cu el, m-a lasat de
cateva ori chiar in chilia lui, era departe tare, cu viziunea lui a reusit sa-si gaseasca, cred,
cel mai izolat loc din tot muntele. Doar cu elicopterul ajungeai la el, iarna. Nu prea pot sa
va zic asta, ce-am vorbit. Multe nopti am stat langa el, caci el vorbea numai noaptea.
Atatea vorbe cu duh, atatea vorbe de folos! N-as vrea sa va zic. Sunt vorbe atat de
puternice, ca ar putea fi asa usor rastalmacite Mai ales daca le zic eu, un nepriceput.
Cine sunt eu, sa-mi permit sa spun vorbele lui? Eu doar am facut ascultare, am fost trimis
sau chemat. Va zic doar ca a prorocit unele evenimente foarte importante pentru Romania
si lumea intreaga. De unde stia toate astea el, care nu coborase din muntele asta de pesteo suta de ani? A lasat aici putini ucenici, eu ii cunosc doar pe doi. Sihastrul Calinic si inca
unul Degeaba intrebati. N-o sa va pot duce la bordeiele lor, iarna asta Pe varful cel
mai de sus al Giumalaului este o cruce alba, inalta, de piatra. Intr-o nisa dreptunghiulara

sapata in aceasta cruce sunt bagate cateva lumanari, o sticluta de ulei, o cutie de chibrituri
mereu uscata si o candela. Alaturi, pe piatra alba, e scris: Nu luati uleiul de candela si
chibritul. Aici se intalnesc sfintii pustnici si se roaga pentru noi. Intr-adevar, un loc de
intalnire. Doar cateva zile pe an, sihastrii urca din ascunzisurile lor spre crucea aceea, si
se roaga impreuna. Stau acolo, unul langa altul, sub cruce. Probabil canta. Ii poti vedea
uneori, invaluiti in ceturi, de pe Mestecanis, celalalt pisc, cu binoclul.
Femeile zavorate
Mereu ma gandesc: ce sansa a avut, totusi, omuletul asta ascultator sa-i cunoasca pe
acesti vestiti anahoreti cu vietuire ingereasca! Ce comoara trebuie sa fi preluat de la ei in
sufletul sau! Chiar calugarii vrednici din manastiri ii vorbesc deseori cu reala invidie:
Mult ti s-o dat, frate Ioane, da si mai mult o sa duci pe lumea ailalta, pentru asa noroc!
. La toate astea, el rade. Are doar 65 de ani acum, e total sanatos, poseda o forta fizica
cam cat trei barbati de varsta lui, n-are nimic de pierdut. Isi poate duce prin munti sacii
lui cu pesmeti inca multi ani de acum inainte, nici nu-si imagineaza ca asta ar fi vreo
cazna. Si cand n-o sa mai poata? Doar n-o fi o gaura-n cer. S-o gasi altul in locul lui. El
chiar nu face mare lucru. Doar cara.
Pustnicii nevazuti din Muntii Bucovinei
In scorbura acestui
copac se roaga pustnicele de la Petru VodaE formidabil cu cat firesc vorbeste despre
vecinii lui din munti, insi parca desprinsi din Pateric, care sunt chiar aici, la doi pasi de
dansul, nevoindu-se afara, in frig, dupa toate regulile severe si stravechi ale schimniciei.
Privindu-l pe Ioan, in casuta lui din inaltimi, parca aluneci spre basm, prin vremurile cele
dintai ale pustniciei egiptene. Intr-adevar, un Pateric viu sunt astazi acesti doi munti
apropiati, pe care el ii cunoaste palma cu palma. Imi arata pe ferestrele cabanei, prin
viscol, anumite puncte din munti, anumite directii pe care le ia el catre pustnici: Acolo-s
doi parinti, dincolo alti trei sihastri La Piatra Rosie, la Pietrele Doamnei, la Slatioara, in
codrii seculari Spre Piatra Zimbrului e Calinic, ucenicul lui Zosima, si-un parinte de 86
de ani sta si acuma acolo, in pamant, bagat intr-un cojoc de oaie, fara foc, fara nimic.
Slaaab, facut parca numai din oase si duh. Ce face acolo? Se roaga. Cu rugaciunea se
hranesc oamenii astia au simturile zavorate si reusesc sa treaca cumva dincolo de lume,
unde nu mai au nevoie de hrana sau apa. Pustnicul asta nu mi-a dat voie nici sa privesc in
odaia din pamant unde doarme si se roaga. El e cunoscut prin manastiri, dar putini au
vorbit cu el, putini ii stiu numele. Se zice ca unii nu reusesc nici sa il vada. Ca
asemenea schimnici tari au puterea de-a merge chiar la slujbe in manastirile din munti si
acolo sa nu ii vada nimeni. Trec printre oameni, printre fratii manastirilor, iar acestia nu-i
vad. Stau la Liturghie in biserica, in umbra zidurilor, si nu-i vede nimeni ca sunt acolo.
Da, mai exista inca schimnici din astia si azi, infocati, care nu coboara din munte
niciodata, acolo mor si nici nu stii c-au murit. Sunt vesnici. Femei sunt si mai multe decat
parinti. Mucenite! In Rarau, numai eu cunosc cinci, la distante mari unele de altele.
Femei cu viata foarte imbunatatita. Cu unele nu poti vorbi decat in ziua de miercuri, o
jumatate de ora. Atat. In Giumalau sunt mult mai multe. Pustnice zavorate, retrase
acolo de la manastiri mari, precum Dragomirna, Neamt, Agapia, Vladimiresti-Galati, de
la Piatra Fantanele Nasaud, chiar fosta stareta de la manastirea Pasarea din Bucuresti. Si
altele si altele Zeci si zeci de maici, numai eu cunosc bine exact douazeci si opt de
pustnice. Acuma, in decembrie, am mers acolo, pana la o maica batrana, sa o mai ajut. La

vreo 15 kilometri de-aici eu fac cam o ora. Si am inteles de la ea ca inc-au mai venit
alte sihastre noi. Chiar in timp ce vorbeam, l-a sunat pe-un telefon rebegit insusi
marele duhovnic Iustin Parvu de la Petru Voda, cu care e vechi prieten. I-a zis ca ii va
trimite doua calugarite din Manastirea Poiana Maicilor undeva sub Ceahlau -, una
absolventa de Medicina, alta de Teologie, femei ce vor sa se pustniceasca aici, in Rarau.
De poimaine, fratele Ioan le va gazdui in casuta lui si va incepe sa le sape bordeiele.
Urcusul spre Rai
Treptat, imi dau seama ca nu degeaba il aleg pe Ioan acesti anahoreti cu viata sfintita.
In primul rand, fiindca stie muntii.
Pustnicii nevazuti din Muntii BucovineiA fost mereu acolo, intre ei. L-au urmarit de atata
vreme, pandindu-l din intunecimile padurii, i-au vazut faptele, comportamentul
neprihanit, bucuria cu care se duce sa ajute pe oricine, sfant sau pacatos deopotriva. De
cincisprezece ani sta neclintit in pustietati, neabatandu-se un moment de la viata lui
supusa si crestina. A locuit candva in orasul Iasi, peste o jumatate de viata, la apartament
de bloc, perioada pe care o considera crucea sa, pe care a trebuit sa o duca. Cand, prin
1998, a vrut sa renunte total la lume, familia a zis bine, dar nimeni n-a crezut ca o sa
reziste singur acolo. Ce, crezi ca pustnicia e asa, pentru oricine?, i-au zis sotia, baietii,
prietenii. A coborat din tren in gara la Pojorata si s-a uitat la piscuri sapteore avea de
urcat pana la locul unde se hotarase sa-si faca bordei. Si, chiar cand a pornit spre inaltimi,
o furtuna teribila s-a napustit asupra-i, cu gheata, cu ploi si vanturi grozave ce-i raneau
chipul, cu brazi smulsi din radacini, picand imprejurul lui. De cateva ori si-a spus: Nu o
sa pot ajunge sus! Ce-ar fi sa ma intorc in gara aia, sa plec inapoi la Iasi?. De cateva ori
a avut ispita asta. Dar nu s-a mai intors. Trei ani in manastire, cinci in bordeiul de pe
Giumalau. Forfota manastirii, obstea, nu prea i-au placut. In schimb, zice ca anii petrecuti
in singuratatea friguroasa a bordeiului sau din munti au fost fara indoiala cei mai fericiti
ai vietii. Mai mult decat fericiti sublimi, dumnezeiesti! 380 de zile a muncit la chilia
aceea, s-o sape in piatra. Trei sferturi bagata in pamant, camuflata cumva, cu-n acoperis
pe care-a apasat pamant si muschi, ca sa nu fie observata, din orice directie ai veni.
Inauntru, pe-un perete, a batut intr-un cui un carton cu regulile lui de asceza, Pravila
Sfantului Vasile si a Sfantului Antonie cel Mare. Si a pornit sa traiasca in curatie si
simplitate, asa cum si-a dorit dintotdeauna. In prima iarna, chiar daca ar fi vrut, nu s-ar fi
putut intoarce. Si-a luxat grav un picior in padure, i se umflase tare, nu mai putea merge.
Trei luni a stat acolo, singur, sub zapezi. In ultimele doua saptamani, nu mai avea nimic
ce manca, incepuse sa scormoneasca prin pamant, sa roada scoartele copacilor. Spre
primavara, cand l-au vazut calugarii de la Pojorata, coborand schiopatand spre manastire,
s-au mirat foarte: Cum ai rezistat, omule bun?!. Dar el venea zambind, abia asteptand
sa-si ia ceva merinda si sa urce inapoi. Zice ca urmatoarele ierni n-a mai simtit nici
lipsuri, nici insingurari. C-a stat acolo, in bordeiul lui, ca-ntr-o alta existenta, paradisiaca,
pe care doar o banuise c-ar putea fi, dar niciodata atat de la indemana. Va spun: eram
deasupra lumii. Vedeam privelisti care te ameteau cu frumusetea lor Uitai de foame, de
frig. Muntii astia Frumusetea pura, curata. Stiam deja toate animalele care-mi erau
vecine, ma uitam prin gemuletul ala prafuit de la bordei si vedeam caprioare, mistreti,
lupi, trecea ursul chiar pe langa bojdeuca mea, cu cerbu de-a dara De nimic nu ma
temeam, animalele parca imi erau prieteni. Si reuseam sa ma rog la Dumnezeu nu stiu

cum sa va zic cu bucurie! Fara nici un efort, fara truda. Puteam cuprinde cu mainile toti
muntii! O bucurie pe care n-am trait-o nici cand am fost copil.
Maica fara nume
Adevarata rugaciune a invatat-o de la o femeie. O pustnica ce traia nevazuta prin padurile
Giumalaului, considerata prin manastirile imprejmuitoare foarte speciala. Intr-o zi,
staretul de la Pojorata a trimis pe cineva dupa Ioan, sa-l cheme din munte. Frate Ioane,
i-a zis, eu stiu ca dumneata cunosti muntii astia mai bine decat noi, calugarii. Avem
mare nevoie de o maica, s-o cunoastem, sa ne dea si noua o vorba de folos, ca sunt
timpuri grele pentru manastiri acuma.
Pustnicii nevazuti din Muntii Bucovinei
Cabana fratelui IoanN-are nume. N-ai vrea sa te duci dumneata sa o cauti, sa-i spui ca noi
am chemat-o aici?. Ioan, ce sa zica? A zis da, n-a cartit. Era un sfarsit de toamna, pe la
mijlocul Postului Craciunului. La iesirea din manastire, un parinte duhovnic s-a apropiat
de el si i-a spus: Vezi ca daca nu ti-i dat s-o gasesti, n-o s-o gasesti pe maica aceea.
Chiar daca va fi langa tine, tu tot n-o vei sti. Trebuie sa pornesti cu post, cu rugaciune
multa. Sa te invredniceasca Dumnezeu, caci nu oricui i se arata sihastrii astia cu viata
nelumeasca. S-a dus chiar in ziua aia. Se gandea c-o va gasi repede, poate-n cel mult
cateva zile, avea o idee din drumurile sale, de pe la ceilalti sihastri pe care-i cunostea,
cam prin ce parte a muntelui ar putea sa fie. S-a dus chiar in ziua aceea Patru ani de
zile a cautat-o. Patru ani, zi de zi, dintr-o parte in alta a Giumalaului. Culme cu culme,
valcea cu valcea, pestera dupa pestera. Asta a fost canonul meu cel mare. Am rupt nu
stiu cate perechi de incaltaminte, ploi, viscole, oboseala, foame Pe rape, prin desisuri
neumblate, pe muntii cei mai de sus. Intr-o vreme, mi-am zis ca nu sunt vrednic, ca
Dumnezeu randuieste sa nu o gasesc. Si totusi, erau unele zile in care parca o vedeam,
simteam ca trebuie sa fie acolo, undeva, imediat in preajma, ca mai e doar putin si trebuie
sa o vad. Nu stiu cum sa explic. Parca o stiam ca-i la doi pasi si mereu imi scapa. Poate
ca ea m-o fi vazut mereu, in toti anii astia, si n-a vrut sa-mi iasa in cale. Nu stiu. Poate ma
observa asa, m-o pus la o proba, sa vada cat rezist, cat mai am rabdare sa umblu de nebun
prin munti. Ma intorceam la bordeiul meu tot mai obosit, tot mai abatut. La un moment
dat, m-a prins uratul. Uratul, ispita grea. Era un inceput de iarna, trei saptamani a fost
numai burnita si ceata, udeala in aer, nu vedeai la doi pasi. Daduse un urat peste mine, ca
nu mai stiam ce sa fac, nu-mi gaseam locul, turbam. Ma invarteam prin jurul bordeiului,
imi gaseam motiv sa fac ceva, sa merg dupa lemne, sa-mi fac niste mancare, dar parca
nimic nu avea rost. Si, intr-o seara, cum stateam eu asa afara, in fata bordeiului, vai de
capul meu de mahnit, numai ce aud un fasait prin tufisuri si vad o umbra cum se misca pe
acolo. Am zis ca-i ursul, o salbaticiune ceva, ca cine putea sa fie in varful muntelui, pe
ceata si burnita aia? Am pus mana pe tarnacop. Si-atunci vad umbra cum se opreste langa
un bradut. M-am uitat mai bine: o femeie, o maica. Mi-am facut cruce. Cum a putut
ajunge pana aici? Se uita la mine, eu la ea, cu tarnacopul in mana. Parca impietrisem.
La un timp, maica se apropie si zice: Doamne ajuta. O intreb: Nu sunteti cumva maica
fara nume?. Ea, c-o voce asa, pierduta: Nuuu, is o biata maica ratacita pe-aicea. Eu
stiam deja, de-acuma, tot rostul muntelui, nu ma mai inselai asa usor. Zic: Nu, n-ai cum
sa te ratacesti, ai venit pe-o poteca pe care n-o stie nimeni in muntii astia!.

Fratele Ioan si pustnica Serafima, venita din Rusia


Si-n sinea mea ma tot gandeam ca s-o fi facut Diavolul in chip de maica, ca sa ma
ispiteasca. Cand vezi asa, o femeie singura noaptea, in varful muntelui, ce sa mai crezi?
Citisem si prin carti despre diavoli care iau infatisari de femeie, de calugarite, tot felul de
naluciri Parca mi-era si frica. Ea era palida la fata si tot venea catre mine. Da de ce
tot te dai in spate, de ce te temi?, zicea. Ma dadeam in spate, spre bordei, si parca
simteam ca n-are cum sa-mi faca nici un rau, imi dadeam seama undeva inauntrul meu,
dar tot mi-era teama. Cumva n-as fi vrut sa plece, da-mi era si rusine sa-i zic ca mi-e
frica. Cand a ajuns mai aproape de mine, maica mi-a soptit: Ai ispite, nu? Ti-e tare urat
aicea, saracutu de tine. Am lasat tarnacopul jos, mi-a cazut din mana. Ca paralizat am
ramas. Si am izbucnit in lacrimi. Am pus capul in piept, si stateam asa, plangand, in fata
ei. Eu cred ca nu am plans niciodata in viata in felul asta, cu lacrimi multe. Cand am fost
copil poate, nu-mi amintesc. Maica m-a luat pe dupa umeri si m-a dus incet, sa intram in
bordei. Hai la rugaciune, a zis. Hai la rugaciune, ca o mama.
Pustnicii nevazuti din Muntii BucovineiDoi ani de zile am stat cu ea in sihastrie. M-a
primit in bordeiul ei, unul micut, pitit sub o stanca pe langa care trecusem de atatea ori
pana atunci. Si acolo a inceput ea sa imi spuna, cate putin, despre ce inseamna rugaciunea
cu toata fiinta Trei-patru ore aveam de mers pana la dansa, seara de seara, prin
padure. Ajungeam frant de oboseala, uneori numai ca s-apuc sa ma uit la ea cateva clipe.
Atat. Si apoi ma intorceam iarasi, cincisprezece kilometri prin noapte. Ea statea doar in
metanie si rugaciune. Nu dormea. Parca era total rupta din lumea asta. Si se ruga cu
lacrimi. Plangea la rugaciune acolo, in grota ei, in frig. N-am vazut niciodata ceva mai
impresionant, mai sincer. Nu trebuie sa-ti fie rusine niciodata de lacrimile tale, domnule.
Niciodata! Patru ani de zile am cautat-o pe maica cea sfanta. Patru ani! Ea este inca
acolo, si-mi arata cu mana, prin fereastra, spre culmile involburate de zapezi ale
Giumalaului.
/manastireasihastiararau blog/

S-ar putea să vă placă și