Sunteți pe pagina 1din 2
Zâna Zorilor de Ioan Slavici Într-o împărăţie despre care unii spuneau că nu are margini,

Zâna Zorilor de Ioan Slavici

Într-o împărăţie despre care unii spuneau că nu are margini, trăia odată un împărat care era mai deo- sebit: un ochi îi râdea, iar celălalt îi plângea. Nu spusese nimănui de ce. Împăratul acesta avea trei feciori: Florea, Costan şi Petru. După ce şi-a luat inima în dinţi, mezinul, Petru, l-a întrebat de trei ori pe tatăl său despre motivul pentru care un ochi îi plânge, iar altul îi râde. Supărat, acesta i-a dat de primele două ori câte o palmă, dar apoi i-a răspuns că ochiul îi plânge fiindcă e îngrijorat că ei, feciorii lui, nu vor putea împărăţi în pace şi să apere ţara de duşmani după ce el nu va mai fi. Ca să-i dovedească vrednicia lor, le-a cerut să aducă apă de la fântâna Zânei Zorilor, să se spele cu ea pe ochi, şi atunci îi vor râde amândoi ochii. Primul a plecat Florea, lăsând fraţilor vorbă să-l aştepte un an, o lună, o săp- tămână şi o zi, iar apoi, dacă nu s-a întors, să plece după el Costan. La singura punte peste care se putea trece prăpastia ce înconjura împărăţia, Florea a văzut un balaur, s-a speriat şi a fugit. După timpul stabilit, al doilea frate, Costan, a pornit şi el la drum, dar nu s-a dovedit mai vrednic. Şi el s-a speriat şi a dispărut. După încă un timp de aşteptare, a plecat în căutarea fântânii şi mezinul, Petru, dar acesta nu s-a mai speriat de balaur, ci s-a repezit la el cu sabia scoasă. Deşi s-a luptat din răsputeri, nu a putut să îl doboare. Fiindcă i-a obosit calul, s-a întors acasă după altul odihnit şi a luat armăsarul din tinereţe al împăratului, pe care l-a descântat doica lui Petru şi putea zbura. Calul avea o şa împodobită cu aur şi pietre scumpe şi un frâu la fel de preţios. Folosindu-şi puterile, acesta l-a dus în zbor pe mezin la punte şi l-a învăţat ce să facă pentru a-l răpune pe balaurul cu şapte capete. După ce au trecut puntea, flăcăul şi murgul lui au găsit un pustiu întins ca vântul şi ca gândul, ca dorul şi ca blestemul. În dimineaţa celei de-a patra zile, au ajuns la marginea pustiului, într-o pădure de aramă. Aici, Petru s-a lăsat încântat de vorbele florilor de marginea drumului şi a rupt câteva, să facă o cunună, deşi murgul îi spusese să nu le atingă. Dar florile erau blestemate: cine le rupea trebuia să lupte cu Vâlva Pădurii. Aceasta a venit şi s-a pornit o luptă mare, care a durat trei zile. Abia atunci a reuşit Petru să-i arunce Vâlvei în cap frâul şi să o transforme astfel într-un cal frumos. Petru a aflat apoi că acesta era un frate al calului său, care fusese blestemat demult de Sfânta Miercuri. Au pornit cu toţii mai departe. Ajunşi în Pădurea de Argint, lucrurile s-au petre- cut la fel, iar mezinul împăratului s-a mai ales cu un cal. A urmat Pădurea de Aur, unde lupta a fost mult mai grea, căci ultima vâlvă era cea mai puternică. Dar până la urmă Petru a învins-o şi pe aceasta, având acum patru cai şi trei cununi de flori preţioase, pe care Murgul i-a spus să le păstreze, că-i vor prinde bine. Au plecat mai departe şi au trecut prin împărăţia friguroasă a Sfintei Miercuri, prin cea mult prea călduroasă a Sfintei Joi şi prin ţinutul pustiu al Sfintei Vineri. De la ele a primit câte un dar: Sfânta Miercuri i-a dăruit o cutie în care putea să-şi vadă tatăl,

iar Sfânta Vineri i-a dăruit un fluier care adormea pe oricine şi l-a învăţat ce are de făcut în Împărăţia Zorilor, fiindcă Zâna Zorilor era păzită de fiare şi de zmei. După ce a mers un drum lung, Petru a ajuns la cetatea Zânei Zorilor, de o frumu- seţe neasemuită. Folosindu-şi fluierul de la Sfânta Vineri, Petru i-a adormit pe paznicii cu un ochi în frunte, pe balaurii cu şapte capete şi pe leii cu părul şi colţii de aur. Le-a adormit şi pe zânele care se scăldau în laptele răului, în grădina cea minunată cu arbori de aur a Zânei, apoi a mers către palat. În încăperea cea mai frumoasă a palatului se afla fântâna cu apă fermecată, iar lângă ea dormea chiar Zâna Zorilor, într-un leagăn de aur. Feciorul a sărutat-o, i-a pus pe cap din Pădurea de aur, şi-a umplut ulcioarele cu apă, apoi s-a întors din drum. La întoarcerea spre casa părintească, Petru a trecut din nou pe la cele trei sfinte. Sfânta Joi l-a sfătuit să nu aibă încredere în nimeni şi i-a dat o năframă care îl apăra de orice, de suliţă, de sabie sau de glonţ. De la cutia fermecată, mezinul află că cei doi fraţi ai săi, supăraţi că el se va întoarce cu apa cerută de împărat şi astfel va obţine tronul, şi-au pus în gând să îl ucidă. Nevrând să creadă aşa ceva, feciorul sparge cutia, supărat. Într-adevăr, cei doi fraţi ai săi i-au ieşit în cale cu vorbe dulci, dar cu gânduri negre. Au reuşit să-i ia apa de la Zâna Zorilor şi l-au aruncat într-o fântână adâncă, apoi i-au dat împăratului apa din fântână, să-şi spele ochii cu ea. Acesta a împărţit împărăţia în două, câte o jumătate pentru fiecare fecior, şi s-a retras în curtea sa cea mare. Când s-a trezit, Zâna Zorilor şi-a dat seama că cineva a luat apă din fântâna ei şi a trimis paznicii, şi balaurii şi leii să îl găsească pe cel care făcuse asta şi îi lăsase cununa de aur. Dar căutările lor au fost zadarnice. Atunci, Zâna i-a poruncit soarelui să îl caute, dar nici măcar el nu l-a putut găsi. Atunci ea a poruncit soarelui să nu mai lumineze, izvoarelor să nu mai curgă, florilor să nu mai miroasă, şi le-a spus tuturor că va fi întuneric până când va veni la ea cel care luase apa din fântână fără permisiunea ei. La dorința împăratului, cei doi fii ai săi s-au dus, pe rând, căci n-au avut încotro. Dar minciuna lor a fost pedepsită, căci zâna i-a dovedit că mint şi i-a orbit. Lumina soarelui tot nu era pe pământ. Ştiind că cel căutat de Zâna Zorilor era Petru, Sfânta Vineri a trimis Vântoasele să-l caute, iar acestea i-au găsit oasele în fundul fântânii. Cele trei sfinte l-au înviat şi l-au făcut de o sută şi de o mie de ori mai frumos şi mai voinic şi mai mândru decât fusese. Petru s-a dus la zână, iar de bucuria ei că îl vede în sfârşit soarele a început din nou să strălucească, izvoarele să curgă, şi florile să miroasă dulce. Voinicul a plecat acasă, să-şi aducă la nuntă părinţii cei bătrâni, şi a făcut o nuntă mare, apoi a devenit împărat peste amândouă împărăţiile. Zâna Zorilor le-a dat şi celor doi fraţi ai lui Petru lumina ochilor înapoi, ca să poată vedea şi ei fericirea lui Petru.