Sunteți pe pagina 1din 13

Protocoalele ARP, RARP, DHCP

1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Pentru a reduce din complexitatea proiectării, majoritatea reţelelor sunt organizate sub
forma unei serii de straturi sau niveluri, fiecare dintre ele construit peste cel de dedesubt.
Numărul de niveluri, numele fiecărui nivel, conţinutul şi funcţia sa variază de la reţea la reţea.
Oricum, în toate reţelele, scopul fiecărui nivel este să ofere anumite servicii nivelurilor
superioare, protejându-le totodată de detaliile privitoare la implementarea efectivă a
serviciilor oferite.
Nivelul n de pe o maşină conversează cu nivelul n de pe altă
maşină. Regulile şi convenţiile utilizate în conversaţie sunt cunoscute
sub numele de protocolul nivelului n. În principal, un protocol
reprezintă o înţelegere între părţile care comunică, asupra modului de
realizare a comunicării.
În figura 1 este ilustrată o reţea cu cinci niveluri. Entităţile
care conţin niveluri corespunzătoare de pe maşini diferite se numesc egale. Cu alte cuvinte,
entităţile egale sunt cele care comunică folosind protocolul.
Gazda 1 Gazda 2
Protocolul nivelului 5
Nivel 5 Nivel 5
Interfaţa 4/5
Protocolul nivelului 4
Nivel 4 Nivel 4
Interfaţa 3/4
Protocolul nivelului 3
Nivel 3 Nivel 3
Interfaţa 2/3
Protocolul nivelului 2
Nivel 2 Nivel 2
Interfaţa 1/2
Protocolul nivelului 1
Nivel 1 Nivel 1

Mediu fizic
Fig. 1 – Niveluri, protocoale şi interfeţe

În realitate, nici un fel de date nu sunt transferate direct de pe nivelul n al unei maşini
pe nivelul n al altei maşini. Fiecare nivel transferă datele şi informaţiile de control nivelului
imediat inferior, până când se ajunge la nivelul cel mai de jos. Sub nivelul 1 se află mediul
fizic prin care se produce comunicare efectivă. În fig. 1, comunicarea virtuală este
reprezentată prin linii punctate, iar comunicarea fizică prin linii continue.
O mulţime de niveluri şi protocoale este numită arhitectură de reţea. Există mai
multe arhitecturi de reţea: modelul ISO/OSI/RM, modelul TCP/IP, modelul Netware/Novell şi
modelul Xerox Network System. Protocoalele ARP, RARP şi DHCP sunt folosite în cadrul
modelului TCP/IP (vezi anexa 1).

1
Protocoalele ARP, RARP, DHCP

2. MODELUL TCP/IP

Modelul de referinţă utilizat în strămoşul tuturor reţelelor de calculatoare a fost


ARPANET-ul, o reţea de cercetare sponsorizată de
către DoD (U.S. Department of Defense). Reţeaua a
ajuns să conecteze între ele, utilizând linii telefonice
închiriate, sute de reţele universitare şi guvernamentale.
Atunci când au fost adăugate, mai târziu, reţele prin
satelit şi radio, interconectarea acestora cu protocoalele
existente a pus diferite probleme. Era nevoie de o nouă
arhitectură de referinţă. De aceea, posibilitatea de a
interconecta fără probleme mai multe tipuri de reţele a
reprezentat de la bun început un obiectiv de proiectare major. Această arhitectură a devenit
cunoscută mai târziu sub denumirea de modelul de referinţă TCP/IP, dată după numele
celor două protocoale fundamentale utilizate. Un alt obiectiv major a fost ca reţeaua să poată
supravieţui pierderii echipamentelor din subreţea fără a fi întrerupte conversaţiile existente.
DoD dorea ca, atâta timp cât funcţionau maşina sursă şi maşina destinaţie, conexiunile să
rămână intacte, chiar dacă o parte din maşini sau din liniile de transmisie erau brusc scoase
din funcţiune. Mai mult, era nevoie de o arhitectură flexibilă, deoarece se aveau în vedere
aplicaţii cu cerinţe divergente, mergând de la transferul de fişiere până la transmiterea vorbirii
în timp real.
Numărul reţelelor, maşinilor şi utilizatorilor conectaţi la ARPANET a crescut rapid
după ce TCP/IP a devenit, la 1 ianuarie 1983, unicul protocol oficial. Când au fost conectate
NSFNET şi ARPANET, creşterea a devenit exponenţială. S-au alăturat multe reţele regionale
şi s-au realizat legături cu reţele din Canada, Europa şi Pacific. Pe la mijlocul anilor ′ 80,
lumea a început să vadă colecţia de reţele ca fiind un internet, iar
apoi ca fiind Internet-ul. Creşterea a continuat Exponenţial şi în
1990 Internet-ul ajunsese să cuprindă 3000 de reţele şi 200.000 de
calculatoare. În 1992 a fost ataşată gazda cu numărul 1.000.000. În
1995 existau mai multe coloane vertebrale (backbone-uri), sute de
reţele de nivel mediu (adică regionale), zeci de mii de LAN-uri,
milioane de gazde şi zeci de milioane de utilizatori. Mărimea
Internet-ului se dublează arpoximativ la fiecare an (Paxxon, 1994).
Substanţa care ţine legat Internet-ul este modelul de referinţă
TCP/IP şi stiva de protocoale TCP/IP. O maşină „este pe internet”
dacă foloseştre stiva de protocoale TCP/IP, are o adresă IP şi are
posibilitatea de a trimite pachete IP către toate celelalte maşini de pe
Internet.
Dată fiind creşterea exponenţială, vechiul mod informal de funcţionare a Internet-ului
nu mai este acceptabil. În ianuarie 1992 a fost înfiinţată Societatea Internet, cu scopul de a
promova utilizarea Internet-ului şi, probabil, de a prelua în cele din urmă administrarea sa.
Tradiţional, Internet-ul a avut patru aplicaţii principale, după cum urmează:
1. Poşta electronică;
2. Ştiri;
3. Conectare la distanţă;
4. Transfer de fişiere.
Până la începutul anilor 1990 Internet-ul a fost foarte
populat cu cercetări din domeniul academic, guvernamental
şi industrial. O aplicaţie nouă, WWW (World Wide Web), a
schimbat toată situaţia şi a adus în reţea milioane de noi
utilizatori care nu fac parte din mediul academic. Această
aplicaţie, inventată de fizicianul Tim Berners Lee de la CERN, nu a modificat nici una din
2
Protocoalele ARP, RARP, DHCP

facilităţile existente, în schimb le-a făcut mai uşor de folosit. Împreună cu programul de
navigare Mosaic, scris la Centrul Naţional pentru Aplicaţiile Supercalculatoarelor, WWW-ul
a făcut posibil ca un sit să pună la dispoziţie un număr de pagini de informaţii conţinând text,
poze, sunet şi chiar video, în fiecare pagină existând legături către alte pagini.
Clienţii, serverele, imprimantele, bazele de date relaţionale, dispozitivele de
interconectare formează componentele unei reţele locale. Acestea realizează încapsularea şi
decapsularea datelor pentru a-şi îndeplini toate sarcinile (transmitere e-mail-uri, editare texte,
scanare, acces la baze de date).
Pentru a asigura o comunicare efectivă între dispozitivele din reţea, routerele,
dispozitivile care dirijeaza traficul din retea, trebuie să lucreze împreună. Trebuie să existe
deci un set de reguli prin care routerele şi alte dispozitive din reţea să se înţeleagă în privinţa
dirijării, direcţionării pachetelor. Aceste reguli sunt concretizate prin existenţa unor
protocoale (ARP, RARP, protocoale de rutare).

2.1. Nivelul reţea – determinarea căii de urmat

Un router este un dispozitiv care asigură comunicarea între


două sau mai multe reţele distincte. Routerul foloseşte schema de
adresă pentru nivel 3 (adrese logice – adrese IP, IPX) pentru a dirija pachetele
între diversele reţele, căutând calea cea mai bună pentru aceste pachete. Când un
router forward-ează un pachet, îi înlocuieşte informaţia de nivel 2 cu propria
adresă, deci adresarea de nivel 2 rămâne foarte importantă.
Comunicarea într-o reţea (bazată pe comutarea de pachete!) este echivalentă cu alegerea
unui drum într-un graf. Există nenumaraţi algoritmi care tratează acest gen de probleme, dar
pentru cazul mai special al unei reţele (un graf dinamic, în care anumite legături între noduri
pot fi inaccesibile pentru o perioadă de timp (mai mică, mai mare sau chiar definitiv) se
potrivesc foarte bine doi algorimi. Aceştia stau la baza implementării celor două tipuri de
protocoale de rutare folosite: link-state, respectiv distance-vector.
Chiar dacă vom trata în continuare aspecte legate de adresarea la nivelul 3, vom vedea
că practic rămâne foarte importantă şi adresarea la nivelul 2. Una din problemele ce apar este
faptul că trebuie făcută o trecere de la adresarea de nivel 2 la adresarea de nivel 3 şi invers.
Aceste probleme sunt rezolvate şi ele cu ajutorul unor protocoale specifice (ARP, RARP).

Fig. 2 – Fiecare interfaţă a unui router are propria adresă IP şi propria adresă MAC

3
Protocoalele ARP, RARP, DHCP

Una din necesităţile pe care trebuie să le aibă un dispozitiv ce face parte dintr-o reţea
este să aibă un identificator care să fie unic. Dacă această condiţie nu este îndeplinită, adică
există două dispozitive într-o reţea cu acelaşi identificator, comunicarea între cele două
dispozitive, precum şi între oricare dintre ele şi oricare alt dispozitiv nu va mai putea fi făcută
corect, pentru că există ambiguităţi. Cine ar trebui să primească informaţia?
Am spus că un router asigură interconectarea mai multor reţele. Aceasta implică că
routerul face parte din toate reţelele pe care le interconectează. Cum fiecare dispozitiv dintr-o
reţea trebuie să aibă un identificator unic în reţeaua respectivă, înseamna că routerul va avea
identificatori diferiţi pentru fiecare din reţelele din care face parte.
Practic fiecare interfaţă a routerului („partea” din router care aparţine unei reţele, atât
fizică cât şi logică – ethernet, seriale) va avea o adresă proprie atât la nivel 3 (IP) cât şi la
nivel 2 (MAC).

Fig. 3 – Interfeţele unui router trebuie să aibă adrese din reţele diferite

De asemenea, adresele logice ale interfeţelor trebuie să aparţină unor reţele diferite,
întrucât interfeţele sunt părţi ale routerului ce aparţin unor reţele diferite.

2.2. Cum se asignează adresele IP ?

Ajungând la problematica adresării de nivel 3, trebuie să reamintim că aceste adrese


sunt adrese logice. Spre deosebire de nivelul 2, unde adresele MAC erau înscrise în ROM-ul
plăcii de reţea de către producătorul acesteia, la nivelul 3 adresele trebuiesc asignate de către
administratorul de reţea.
Există două metode de alocare a acestor adrese: alocare statică şi alocare dinamică.
Numele lor sunt destul de sugestive.
Prima dintre ele constă în atribuirea de adrese pentru fiecare dispozitiv din reţea,
explicit, de către administratorul de reţea.
Avantajul acestei metode de alocare a adreselor este simplitatea, securitatea şi
overhead-ul practic inexistent. Este o soluţie bună pentru reţele de dimensiuni mici sau pentru
reţele mai mari, dar care nu îşi schimbă foarte mult configuraţia.
Dezatantajele se materializează prin multă muncă de administrare şi o ţinere strictă a
evidenţei (tot de către administratorul de reţea).
Alocarea dinamică de adrese este de preferat în cazul reţelelor de dimensiune mare sau
a reţelelor care îşi schimbă configuraţia frecvent. În acest caz, administratorul de reţea

4
Protocoalele ARP, RARP, DHCP

instruieşte un server care va distribui adresele logice staţiilor din retea, în coloborare cu
acestea.
Cele mai cunoscute protocoale pentru asignarea de adrese IP în mod dinamic sunt
următoarele: BOOTP, RARP, DHCP.

2.3. Căutarea adreselor

Protocolul Ethernet identificã gazdele printr-un numãr pe 6


octeţi, care nu are nimic în comun cu o adresã IP. Din cauza
aceasta este nevoie de un mecanism pentru a face legătura între
adrese IP şi adrese Ethernet. Acesta este aşa numitul Adress
Resolution Protocol (ARP) - protocol de căutare al adreselor. De
fapt, ARP nu este legat de Ethernet neapărat, ci este folosit şi la
alte tipuri de reţele, ca de exemplu la reţelele radio. Ideea care stă
la baza ARP este ceea ce fac cei mai mulţi oameni când vor să-l găseascã pe dl X între 150 de
oameni: merg şi îl strigă pe nume, fiind sigur că acesta va răspunde dacă este acolo.
Când ARP vrea să găsească adresa Ethernet corespunzãtoare unei adrese IP, foloseşte
o proprietate a protocolului Ethernet numită „rãspândire” (broadcasting), când o datagramă
este adresată simultan tuturor staţiilor din reţea. Diagrama aceasta conţine o întrebare pentru a
afla adresa IP. Fiecare gazdã din reţea compară adresa IP din datagrama primită cu propria
adresã IP şi dacă se potrivesc, îi întoarce un răspuns ARP gazdei care a făcut cererea. Această
gazdă poate extrage acum, din rãspuns, adresa Ethernet.
Desigur ne putem întreba cum poate şti o gazdă care din milioanele de maşini cu
Ethernet din lume este gazda căutată şi cum poate şti că aceasta posedã interfaţă Ethernet.
Aceste întrebări îşi află răspunsul în ceea ce se numeşte rutare (routing), care se ocupã cu
găsirea locaţiei fizice a unei gazde într-o reţea. Acesta va fi subiectul următoarelor secţiuni.
Odatã ce o gazdã a descoperit o adresã Ethernet, o va ţine minte astfel încât să nu mai
trebuiască să întrebe din nou data viitoare când va vrea să trimită o datagramă gazdei cu
pricina. Însă nu este bine să păstreze acestă informaţie totdeauna; de exemplu, gazda de la
distanţă îşi poate schimba placa de reţea din cauza problemelor tehnice, deci intrarea ARP
devine invalidă. Pentru a forţa altă întrebare, intrările în memoria ARP trebuiesc şterse din
când în când.
Câteodatã este necesarã găsirea adresei IP asociate unei adrese Ethernet date. Aceasta
se întâmplă când o maşină fără disc vrea să booteze de pe un server din reţea, situaţie des
întâlnită în reţelele locale. Un client fãrã disc nu are nici o informaţie despre el însuşi - în
afară de adresa Ethernet! Aşa că va trimite un mesaj răspândit (broadcast) conţinând o
rugăminte către serverul de boot pentru a-i spune adresa sa IP. Pentru aceasta există alt
protocol numit Reverse Adress Resolution Protocol (RARP). Împreunã cu protocolul
BOOTP, el defineşte metoda prin care clienţii fără disk pot boota de pe un server din reţea.

2.4. La ce nivel se verifică o adresă MAC ?

Problema adresării prin adrese fizice (adrese MAC) apare la nivelul legatură de date,
mai exact atunci când nivelurile superioare (transport/TCP şi reţea/IP) trimit nivelului
legatură de date un pachet cu o adresă IP destinaţie şi o adresă IP sursă cunoscute. Sarcina
nivelului legatură de date (sau acces la reţea în modelul TCP/IP) este acela de a completa
corect adresele MAC pentru sursă şi destinaţie astfel încât comunicarea să aiba loc în mod
corect. Pentru a se putea transmite date între două staţii, sunt neaparat necesare atât adresa
MAC, cât şi adresa IP.

5
Protocoalele ARP, RARP, DHCP

3. PROTOCOLUL ARP – Address Resolution Protocol

Pentru ca două dispozitive dintr-o reţea locală să poată comunica, dispozitivul care
transmite trebuie să cunoască atât adresa MAC, cât şi adresa IP a dispozitivului destinaţie.
Atunci când se doreşte comunicarea cu un dispozitiv a cărui adresă IP este cunoscută, trebuie
aflată adresa sa MAC. Suita de protocoale TCP/IP dispune de un protocol, numit ARP, care
poate obţine în mod automat adresa MAC a unei staţii cu un IP cunoscut.
Există o multitudine de moduri în care nodurile din reţea pot determina adresa MAC
pe care o vor folosi ca adresă destinaţie în încapsularea de nivel 2. Fiecare staţie va ţine o
tabelă cu toate adresele IP şi MAC ale calculatoarelor din aceeaşi reţea locală. Aceste tabele
se numesc tabele ARP şi cu ajutorul lor se mapează adrese IP la adrese MAC. Tabelele ARP
sunt reţinute în RAM, ceea ce înseamnă că trebuie refăcute la fiecare rebootare a staţiei.
Administratorul de reţea poate modifica manual intrările din această tabela prin
mijloace puse la dispoziţie de către sistemul de operare, însă aceste modificari sunt complet
excepţionale şi în marea majoritate a cazurilor, tabelele sunt gestionate exclusiv de către
dispozitivul care le menţine.

3.1. Cereri ARP

Când un calculator sursă află adresa IP a destinatiei cu care doreşte să comunice, va


căuta adresa de MAC a acestuia în tabela ARP proprie. Dacă nu poate găsi adresa în această
tabelă, staţia va iniţia o procedură numită cerere ARP. Un pachet special de cerere ARP este
trimis prin broadcast de adresa MAC (ff-ff-ff-ff-ff-ff ) în reţeaua locală pentru a fi recepţionat
de toate dispozitivele. Datorită faptului că pachetul a fost trimis pe adresa de broadcast, toate
staţiile din reţeaua locală îl vor primi şi îl vor trimite nivelului reţea pentru a fi analizat. Dacă
adresa IP a dispozitivului corespunde adresei destinaţie din pachet, dispozitivul va răspunde.
În caz contrar, pachetul este ignorat.
Sursa nu ştie adresa MAC a destinaţiei, dar îi ştie adresa IP. Cadrul cu cererea ARP
este trimis prin broadcast MAC tuturor staţiilor din reţeaua locală.
Header MAC
Destinatie
Ff-ff-ff-ff-ff-ff
Sursa
00-00-BC-12-34-56

Realizarea broadcastului de nivel 2 înseamnă că se setează adresa destinaţie din cadrul


headerului adăugat de către nivelul legatură de date în procesul de încapsulare la valoarea
ff-ff-ff-ff-ff-ff. Ori de câte ori o staţie primeşte un cadru în care adresa destinaţie are această
valoare, acest cadru este tratat ca şi cum ar fi fost destinat staţiei care l-a primit şi este deci
trimis mai departe nivelului reţea. Acest mecanism ne asigură că orice pachet de broadcast de
nivel 2 va fi recepţionat şi transmis nivelului reţea de către toate staţiile la care ajunge.

3.2. Cadrul ARP

Headerul cadrului
Headerul MAC Headerul IP Mesaj de cerere ARP
Fig. 4
Destinaţie Destinaţie Care este adresa ta
Ff-ff-ff-ff-ff-ff 192.168.1.100 MAC?
Sursa Sursa
00-00-BC-12-34-56 192.168.1.205

6
Protocoalele ARP, RARP, DHCP

Pachetele de cerere ARP au un format special, a cărui structură este prezentată în


figura de mai sus. Un astfel de pachet are o dimensiune a header-ului de 28 de octeţi şi
conţine, în afară de informaţiile adăugate la încapsulare de nivelurile legătură de date şi reţea,
doar informatiile necesare recunoaşterii faptului că este o cerere ARP.
Toate dispozitivele din segmentul local de reţea vor investiga cadrul şi vor verifica
dacă adresa proprie de IP este aceeaşi cu adresa IP destinaţie.

IP Header
Destinatie EU
192.168.1.100
Sursa ?
192.168.1.205
Fig. 5

Pentru că pachetul este trimis având ca adresă destinaţie adresa de broadcast pe adrese
MAC, toate staţiile din reţeaua locală îl primesc şi îl analizează. Nivelul reţea verifică adresa
IP destinaţie înscrisă în headerul IP şi o compară cu adresa proprie.
– Dacă nu – ignoră cadrul;
– Dacă da:
– Citeşte restul pachetului
– Trimite raspuns ARP
– Răspunsul ARP:
– Ofera adresa MAC a dispozitivului

Fig. 6

nu nu

IP-ul propriu se potriveşte!!!


Sursa: cerere ARP Adresa mea de MAC

Dacă o staţie determină că adresa IP destinaţie din cadrul pachetului de cerere ARP
este egală cu adresa proprie IP, aceasta va pregăti un pachet de răpuns ARP. Acest pachet va
avea ca adresă IP destinaţie adresa IP a staţiei care a iniţiat cererea ARP. Adresa sursă
încapsulată la nivelul reţea va fi egală cu adresa IP pentru care se dorea găsirea adresei MAC
corespunzătoare, deci cea a staţiei care trimite pachetul de răspuns ARP. Cadrul care
încapsulează acest pachet va fi adresat către adresa MAC a calculatorului care a făcut cererea
ARP şi, în cadrul câmpului pentru adresa MAC, sursa va completa practic răspunsul la
cererea ARP făcută, adică adresa MAC a staţiei care răspunde.

3.3. Durata de viaţă a cache-ului ARP

Pentru a gasi adresa MAC mapată unei adrese IP către care se doreşte transmiterea
unui pachet, un dispozitiv din reţea îşi va verifica mai întâi tabela ARP proprie şi numai dacă
nu găseşte adresa dorită în această tabelă va face o cerere ARP. Această procedură introduce
necesitatea ca tabelele de ARP să conţină informaţii actuale, altfel pachetele vor fi trimise la
adrese greşite. Pe baza tabelei ARP se trimite un pachet către o placă de reţea destinaţie sau

7
Protocoalele ARP, RARP, DHCP

alta, deci corespondeţa adresă IP – adresă MAC reţinută în această tabelă trebuie să fie
corectă la orice moment dat.
Însă adresele IP nu sunt fixe şi sunt asignate diverselor dispozitive de către
administratorul de reţea, ceea ce înseamnă că ele se pot schimba între două momente de timp.
Dacă tabelele ARP nu ar fi din când în când înnoite, s-ar putea ajunge la o situaţie când o
mapare între o adresă IP şi una MAC reţinută într-un cache ARP să nu mai corespundă
realităţii, făcând astfel comunicarea imposibilă. Pentru a evita această problemă, dispozitivele
de reţea stabilesc un timp de viaţa pentru o intrare în cache-ul ARP. După expirarea acestui
interval de timp, intrarea în tabelă va fi invalidată. Procesul de înlăturare a intrărilor vechi din
tabelele ARP poartă numele de îmbătrânire.
Pentru o flexibilitate sporită şi pentru a reduce overhead-ul cauzat de cererile ARP, s-a
adăugat un mecanism prin care, ori de câte ori o staţie primeşte un pachet cu informaţii noi
despre un dispozitiv din reţea, adaugă aceste informaţii la tabela ARP proprie.

4. PROTOCOLUL RARP – Reverse Address Resolution Protocol

RARP (Reverse Adress Resolution Protocol) este un protocol simplu care are ca efect
alocarea automată a adreselor logice staţiilor din reţea. Staţiile îşi cunosc adresele proprii
MAC şi doresc să afle adresa lor de IP. Acestea trimit o cerere RARP în reţea. Serverul
RARP din reţea va răspunde cererii şi va asigna o adresă IP staţiei respective.
Acest protocol este folosit de către dispozitivele care au o dependenţă mare de reţea
(terminale fără disc) şi de obicei partea din protocol ce ţine de client este „arsă” în ROM-ul
dispozitivului.
Protocolul Reverse ARP este asemănător cu ARP, în sensul că are acelasi scop:
asocierea unei adrese MAC cu o adresă IP.
RARP este folosit mai ales de către staţiile fără discuri. Aceste staţii îşi cunosc la
momentul bootării numai adresa fizică MAC, fără a şti care este adresa IP proprie. Prin
RARP, un calculator îşi poate afla adresa IP pe baza adresei MAC a plăcii sale de reţea.
Staţiile fără disc nu dispun de suport magnetic pe care să-şi poată salva configuraţia
IP, pentru a-şi putea reface setările de reţea după ce au fost scoase de sub tensiune. În
consecinţă, aceste statii trebuie să-şi afle adresa IP la fiecare bootare.
Configuratia IP pentru fiecare staţie ce foloseste protocolul RARP pentru a-şi afla
această configuraţie este stocată pe serverul RARP. În timpul bootării, staţiile fără disc au
rutine speciale în EPROM care le permit să afle, printr-o cerere RARP, care le este adresa IP.

4.1. Cadrul RARP vs. ARP

8
Protocoalele ARP, RARP, DHCP

Headerul cadrului
Headerul MAC
IP Header
Destinatie Mesaj cerere ARP
Destinatie
Ff-ff-ff-ff-ff-ff
255.255.255.255 Care este adresa
Sursa MEA de IP?
Sursa
0.0.0.0
00-00-8C-12-34-56

Fig. 7 Headerul cadrului

Headerul MAC IP Header Mesaj cerere ARP


Destinatie Destinatie
Ff-ff-ff-ff-ff-ff 192.168.1.100
Care este adresa TA
Sursa Sursa de MAC?
00-00-8C-12-34-56 192.168.1.205

Atât protocolul ARP, cât şi RARP, folosesc acelaşi tip de pachet, numit pachet cerere
ARP, pentru a face o cerere. Ambele pachete de cerere sunt trimise prin broadcast de adresa
MAC. Deosebirile între cele două cereri constau în încapsularea de la nivel reţea, mai exact
cerererea ARP se transmite direcţionat (se cunoaste IP-ul destinatie şi se doreşte aflarea
adresei MAC), pe când cererea RARP se trimite prin broadcast IP pe adresa 255.255.255.255,
fără să se completeze câmpul adresă IP sursă, acesta se iniţializează la valoarea 0.

4.2. Clientul RARP

Atunci cand un client RARP primeşte un răspuns la o cerere făcută, va desfăşura


următoarea procedură:
– îşi setează adresa IP proprie la adresa destinaţie primită în răspunsul RARP;
– îşi copiază această adresă proprie în RAM şi o foloseşte din acest moment înainte ca adresă
proprie în toate încapsulările şi verificările de nivel 3 realizate;
– începe să funcţioneze ca o staţie normală în reţeaua locală cu noile setări efectuate;.
9
Protocoalele ARP, RARP, DHCP

– la orice scoatere de sub tensiune, aceste setări sunt pierdute şi trebuie refăcute la rebootare
prin aceeaşi procedură.

4.3. Comparatie ARP & RARP

Similarităţi:
– ambele se ocupă cu maparea adreselor IP la adrese MAC
– ambele folosesc acelaşi tip de pachet;
– ambele folosesc adrese de broadcast pentru a-şi îndeplini scopul.
Similarităţile principale între ARP şi RARP sunt legate de faptul că folosesc acelaşi
format de pachet pentru a trimite cereri şi de faptul că se ocupă de aceeaşi problemă şi anume
maparea adreselor IP la adrese MAC.
Ambele protocoale folosesc un broadcast pentru a trimite cererile făcute.
Diferenţe:
ARP - obţine adresa MAC a altor staţii folosind o adresă IP;
RARP – obţine adresa proprie IP folosind adresa proprie MAC;
Pachetele ARP folosesc broadcast pe adrese MAC (ff-ff-ff-ff-ff-ff);
RARP foloseşte adresa IP de broadcast (255.255.255.255), precum şi adresa MAC de
broadcast (ff-ff-ff-ff-ff-ff);
Tabelele ARP sunt menţinute local;
Tabelele RARP sunt menţinute de către serverul RARP;
Răspunsul ARP este folosit de staţia locală pentru a-şi înnoi cache-ul ARP;
Răspunsul RARP este folosit de o staţie pentru a-şi configura parametrii locali IP.

Deosebirile între ARP şi RARP sunt legate în primul rând de scopul utilizării celor
două: în timp ce ARP este folosit pentru aflarea adresei MAC a unei alte staţii cu o adresă IP
cunoscută, pe când RARP este utilizat pentru găsirea adresei IP proprii în cazul cunoaşterii
adresei MAC. Pe când pentru o cerere ARP, broadcastul este exclusiv pe adrese MAC,
pachetul RARP este trimis atât pe o adresă de broadcast de nivel 2, cât şi printr-un broadcast
general IP.
În timp ce tabelele ARP sunt menţinute local de către fiecare nod din retea, tabelele
RARP sunt ţinute centralizat pe serverul RARP.
O ultimă diferenţă constă în modul de folosire a pachetului răspuns. Cu ajutorul
pachetului de răspuns ARP se înnoieşte cache-ul ARP local, pe cand pachetul de răspuns
RARP este utilizat de către o staţie pentru a-şi configura proprii parametri de reţea IP.

5. PROTOCOLUL BOOTP – BOOTstrap Protocol

BOOTP (BOOTstrap Protocol) este un protocol care are aceeaşi funcţionalitate ca şi


RARP. Modalitatea de obţinere a aceluiaşi efect diferă însă.
Clientul, un dispozitiv ce doreste să îşi afle adresa de IP, primeşte o datagramă UDP în
care sunt incluse o adresă MAC şi o adresă de IP. Dacă adresa MAC îi corespunde, îşi
asignează adresa IP din pachetul UDP recepţionat.
Serverul BOOTP ţine o tabelă în care pentru fiecare MAC este asociată o adresa de IP.
Această tabela este construită de administratorul de reţea, de unde concluzia că în acest caz
avem o administrare semi-statică (statică dat centralizată).

6. PROTOCOLUL DHCP – Dinamic Host Configuration Protocol

10
Protocoalele ARP, RARP, DHCP

DHCP (Dinamic Host Configuration Protocol) este o îmbunătăţire a BOOTP-ului,


fiind mai rapid si mai dinamic. Serverul va conţine un domeniu de adrese IP care pot fi
alocate staţiilor. Aceste adrese vor fi alocate dinamic, pe măsura solicitării lor de către clienţi.
La bootare, clientul DHCP intră în starea de iniţializare, în care trimite un mesaj
broadcast (destinat tuturor staţiilor din reţea) -- DHCP-DISCOVER, sub forma unui pachet
UDP cu portul destinaţie BOOTP. După acest pas, clientul intră într-o stare de aşteptare şi
asteaptă răspunsuri la cererea lui, care vin sub forma unor DHCP-OFFER din partea
serverului. Clientul va selecta primul răspuns primit, după care va negocia cu serverul timpul
cât poate păstra adresa logică asignată (lease time). Procesul se încheie cu o confirmare din
partea serverului (DHCP-ACK).
La server trebuie configurat doar un domeniu de valori pentru adresele IP care pot fi
asignate staţiilor care fac cereri DHCP.
DHCP este utilizat la
obţinerea informaţiilor de reţea
(adresă IP, server-e DNS,
Gateway, etc) de la un server
DHCP. Aceasta înseamnă că,
dacă există un server DHCP ce
rulează în reţeaua dvs., trebuie
doar să-i specificaţi fiecărui client
să utilizeze DHCP, iar acesta
setează reţeaua singur.
Bineînţeles, va trebui să
configuraţi alte opţiuni, cum ar fi
cele de wireless, ppp şi altele,
dacă este necesar, înainte de a
putea utiliza DHCP.
DHCP poate fi oferit de
dhclient, dhcpcd, pump sau
udhcpc. Fiecare modul DHCP are
argumentele sale pro şi contra -
iată un sumar.
Dynamic Host
Configuration Protocol (DHCP –
Protocol de configurare dinamică Fig. 8 – Protocolul DHCP
a gazdei) este un nou protocol
pentru obţinerea unei adrese IP şi a altor instrucţiuni TCP/IP într-o retea IP. DHCP este mai
flexibil decât RARP şi automatizează multe sarcini care trebuiau realizate manual în cazul
RARP.
7. CONCLUZII

Nivelul reţea furnizează servicii nivelului transport. El se poate baza fie pe circuite
virtuale, fie pe datagrame. În ambele cazuri, sarcina sa principală este dirijarea pachetelor de
la sursă la destinaţie. În subreţele bazate pe circuite virtuale, o decizie de dirijare se ia când
este stabilit circuitul. În subreţele bazate pe datagrame, decizia este luată pentru fiecare
pachet.
În reţelele de calculatoare sunt folosiţi mulţi algoritmi de dirijare. Dirijarea este calea
cea mai scurtă, inundarea sau dirijarea bazată pe flux sunt algoritmi statici. Dirijarea după
vectorul distanţelor şi dirijarea după starea legăturii sunt algoritmi dinamici. Cele mai noi
reţele folosesc unul dintre aceşti algoritmi.
Subreţelele pot deveni congestionate, mărind întârzierea şi micşorând productivitatea
pentru pachete. Proiectanţii reţelelor încearcă să evite congestia printr-o proiectare adecvată.

11
Protocoalele ARP, RARP, DHCP

Tehnicile includ modelarea traficului, specificaţi fluxului şi rezervarea lărgimii de bandă.


Dacă apare congestia, ea trebuie tratată. Pot fi trimise înapoi pachete de şoc, încărcarea poate
fi eliminată sau se pot aplica alte metode.
Reţelele diferă prin multe caracteristici, aşa că atunci când se conectează mai multe
reţele, pot să apară probleme. Uneori problemele pot fi evitate prin trecerea ca prin tunel a
unui pachet printr-o reţea ostilă, dar dacă reţeaua sursă şi cea destinaţie diferă, această
abordare eşuează. Atunci când reţele diferite au dimensiunile maxime ale pachetelor diferite,
se poate produce fragmentarea.
Internet-ul posedă o mare varietate de protocoale legate de nivelul reţea. Acestea
includ protocolul de transport al datelor, IP, dar şi protocoale de control ICMP, ARP, RARP
şi protocoalele de dirijare OSPF şi BGF. Internet-ul rămâne foarte repede fără adrese IP, şa că
s-a dezvoltat o nouă versiune de IP, Ipv6.

BIBLIOGRAFIE

1. Andrew S. Tanenbaum – Reţele de calculatoare, Ediţia a treia, Pag. 16, 17, 26, 32-33
Editura Computer Press Agora, Tg-Mureş, 1998
2. Adrian Munteanu, – Reţele locale de calculatoare, proiectare şi administrare,
Valerică Greavu Şerban Ediura Polirom, 2003, pag. 27

3. Site-uri Web:
– www.rau.ro/cursuri/im_retele/Documentatie%20suplimentara/Protocoalele%20Nivelul%203%20%
96%20RETEA.doc

12
Protocoalele ARP, RARP, DHCP

– http://co.pub.ro/curs_retele/radu/5_Nivelul_3_protocoale.doc
– http://thor.info.uaic.ro/~stefan/NavigareInternet/textCursuri/curs3.html
– www.geocities.com/media_h/Romanian_Doc/Networking/Inpartirea_in_nivele.doc
– www.cs.ubbcluj.ro/~rlupsa/edu/retele-2003/c11.html
– http://telecom.etc.tuiasi.ro/telecom/staff/lscripca/CursRC.html
– www.fotosearch.com

13

S-ar putea să vă placă și