O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867

1867 (studiu de estetica si critica literara)

1. Acest studiu pune bazele esteticii literare.

2. Aici, Titu Maiorescu defineste poezia ca idee manifestata in forma sensibila.
3. Cele doua conditii ale existentei operei artistice sunt: continutul si forma.
4. Continutul trebuie sa fie alert, tensionat si uimitor.
5. Forma trebuie sa se intemeieze pe cuvinte concretizatoare si pe figuri de stil
sugestive.
1. Tema
Studiul abordeaza principiile artei, pornind de la stadiul la care ajunsese
literatura autohtona in 1867.
2. Subiectul
O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867 este un studiu de analiza
asupra literaturii prin care criticul aduce in prim-plan exemple valoroase. El
defineste arta literara ca idee manifestata informa sensibila si face distinctia
intre stiinta (care exprima adevarul) si arta (chemata sa exprime frumosul).
Maiorescu stabileste doua "conditiuni" ale artei: conditiunea ideala, prin care
intelege continutul, si conditiunea materiala, prin care denumeste forma
artistica.
Dupa parerea sa, continutul trebuie sa fie dinamic, tensionat si cu deznodamant
bine construit, iar forma operei ar trebui sa se intemeieze pe cuvinte simple, care
exprima imagini unanim stiute, dar si pe un stil elaborat (din care sa nu lipseasca
epitetul ornant, metafora, comparatia).

3. Comentariul
Considerat o scriere de referinta pentru estetica romaneasca, studiul O cercetare
critica asupra poeziei romane de la 1867 are in intentie formarea unui spirit critic
intemeiat pe un sistem viabil de valori. De aceea, investigatia estetica se
bazeaza pe exemple extrase din scrieri majore (cum ar fi cele shakespeariene),
dar si din productiile de duzina ale epocii. Maiorescu critica mediocritatea prin
aprecieri si judecati estetice fulgeratoare pentru ca, dupa cum remarca un
exeget al operei sale, are in intentie sa compromita nulitatile literare, opace la
analiza metodica. Adevarul este ca Maiorescu are inclinatie spre catalogari
definitive si structurari clare, ceea ce si da studiilor sale prestanta dincolo de
epoca sa. El impune pentru prima data un sistem de valori, aducand exemple din
productiuni adevarat poetice apartinand unor nume de referinta din literatura

universala (Homer, Horatiu, Shakespeare), dar si unor scriitori romani deveniti

modele pentru scriitorii epocii junimiste: Alecsandri, Bolintineanu, Alexandrescu.

Dar acest studiu poate fi considerat si primul tratat despre poezie din cultura
noastra. Maiorescu expune mai intai deosebirile dintre arta si stiinta, explicand,
in mare, ca stiinta se ocupa de adevar, in timp ce poezia, ca toate artele, este
chemata sa exprime frumosul, respectiv prima informeaza (cuprinde idei), iar
cea de-a doua sugereaza (cuprinde idei manifestate in materie sensibila).
Aceasta definitie a artei poetice, formulata hegelian, lamureste esenta artei de a
transmite intr-un mod subtil idei; convertirea lor intr-o materie artistica constituie
proba capitala pe care trebuie s-o treaca un creator.
Si dizertatia asupra materialului brut din care ia nastere poezia este de interes.
Trimiterile eseistice la celelalte arte, ca si simplitatea explicatiei readuc in
memoria cititorului studiile clasice, pe care este intemeiata cultura maioresciana.
Dupa ce stabileste ca materialul poeziei este cuvantul, Maiorescu se opreste
asupra celor doua laturi ale creatiei: forma si continutul, numind forma
conditiune materiala, iar continutul - conditiune ideala. Rostul poeziei este de a
destepta prin cuvintele ei imagini sensibile infantazia auditorului. De aceea ideea
artistica este in legatura cu sentimente autentice, caci, spune el, tocmai
simtamintele si pasiunile sunt actele de sine statatoare in viata omeneasca; ele
au o nastere si o terminare pronuntata, au inceput simtit si o catastrofa hotarata
si sunt doar obiecte prezentabile sub forma limitata a sensibilitatii. Cu alte
cuvinte, sentimentul insusi se deruleaza pe schema generala a oricarui fenomen
de la incipitul derutant, la apogeul catastrofic si apoi la starea eliberatoare, pe
care o aduce orice final. Dar emotia artistica pe care o traieste fiinta sub imperiul
artei isi are originea in forta cuvintelor. Maiorescu nu se limiteaza insa la afirmatii
seducatoare si stabileste reguli concrete. Astfel, conditiu-nea materiala se
realizeaza prin alegerea cuvintelor capabile sa concretizeze obiectul artistic. in
opinia lui, cuvantul particularizeaza imaginea si o face sa prinda contur in
imaginatia cititorului in masura in care cuvantul este uzual, simplu si perfect
adaptat limbii, ceea ce face ca neologismele sa nu fie preferate ca material al
poeziei.
Pe langa aceasta, arta literaturii are nevoie de exprimari figurate, de arhitecturi
elaborate retoric. intre figurile de stil, Maiorescu trece in primul rand epitetul
ornant, respectiv capabil sa incoroneze cuvantul prin sugestii multiple. Epitetul
simplu defineste insusirea unui obiect poetic, pe cata vreme epitetul ornant
transfigureaza aceasta insusire, evocand mai multe nuante de sens. Tot astfel,
folosirea metaforei, a personificarii imbogatesc si diversifica fantezia
receptorului.
Este interesant rolul pe care Maiorescu il atribuie comparatiei: o comparatie
trebuie sa fie noua si justa. Asadar, o comparatie nu reclama un sistem de
referinta pentru a dirija intelegerea, ci trebuie sa uimeasca si sa ramana totodata
credibila.

Prin aceste procedee, poetul trebuie sa creeze imagini plastice, conform principiului horatian {ut pictura poesis), iar sugestiile create de aceste imagini au rolul
de a aduce in mintea cititorului sentimente si idei, adica un continut.
In ceea ce priveste conditiunea ideala (continutul), esteticianul face precizarea
ca ideea poetica este totdeauna un simtamant sau o pasiune. in viziunea lui
exista trei semne caracteristice ale afectelor, iar acestea sunt totdeodata cele
trei calitati ideale ale poeziei. Respectiv, atat in opera de fictiune, cat si in
declansarea si derularea unui sentiment, este nevoie de exagerarea obiectului,
de dinamicitatea ideilor, si de o compozitie tensionata, cu deznodamant bine
construit. Dintr-o perspectiva psihologica, obiectul artistic poate fi comparat cu
incipitul obsesional, caci, spune el, lucrurile gandite iau dimensiuni crescande,
iar, sub impresia unei pasiuni, toate ideile momentului apar in proportiuni
gigantice si sub colori neobisnuite.
Dar desfasurarea sentimentului artistic are nevoie de tensiune si dezvoltare
alerta: O mai mare repejune a miscarii ideilor. Observarea aceasta o poate face
oricine. Exemplul cel mai lamurit dintre toate ni-l prezinta spaima, cu prodigioasa
suma de idei ce ne pot strabate mintea in momentele ei. Alunecarea spre
catastrofa, spre deznodamant, intretine curiozitatea cititorului.
Maiorescu are vocatie didactica si stie sa explice cu claritate, fara sa coboare
nivelul informatiilor, si de aceea si este capabil sa intemeieze un sistem. Estetica
sa nu da doar retete de creatie in legatura cu forma si fondul, ci impune o
metoda, o atitudine riguroasa si critica intr-un moment in care literatura noastra
moderna isi cladea temelia.