,,Copiii de suflet ai lui Allah".

Rapiti de mici, erau transformati in sclavi fanatici ai

oastei otomane si antrenati la sange
Cosmin Zamfirache,

Unul dintre cele mai controversate sisteme aplicate de Imperiul Otoman s-a numit devsirme. Practic, populatiile
crestine supuse Imperiului Otoman erau obligate sa ofere drept tribut turcilor copii cu varste cuprinse intre 3 si
14 ani. Acestia era smulsi din sanul familiilor, islamizati si o parte erau transformati in ieniceri, soldati fanatici
ai Imperiului.
Imperiul Otoman, in perioada de apogeu a Evului Mediu, in secolele XIV-XVI, a avut una dintre cele mai
puternice armate ale lumii. Trupele sale de elita, ienicerii, erau formate din soldati fanatici, numiti sugestiv
"copiii lui Allah", care nu dadeau ascultare decat sultanului.
Acesti razboinici, care au cucerit Constantinopolul, Ungaria si o buna parte a Asiei si Europei de sud-vest, erau
de fapt sclavi crestini la origine, smulsi de copii din sanul familiilor, islamizati si antrenati pentru un singur
lucru: razboiul. Pentru constituirea acestor corpuri de elita, supuse sultanului, a fost data o lege care sfida pana
si perceptele islamice. Se numea devsirme si insemna propriu-zis ,,transmutatie" sau ,,luare". Era un ,,tribut al
sangelui", pe care toate populatiile crestine supuse otomanilor trebuiau sa-l plateasca.
Ienicerii, armata sclavilor
Trupele de elita ale Imperiului Otoman, implicate in toate marile batalii purtate in Evul Mediu de Inalta Poarta
erau formata din ieniceri. In traducere directa inseamna ,,noua armata" (Yeni ceri). Spre deosebire de lumea
medievala apuseana, acolo unde trupele de elita erau formate din membri ai nobilimii, in cazul cavaleriei greu

inarmate sau a ordinelor monasto-cavaleresti, sau macar din oameni liberi, precum arcasii galezi, la otomani,
trupele de elita erau formate din sclavi.
Acestia au aparut odata cu reforma militara a sultanului Murad I in secolul al XIV lea. Armatele feudale
otomane, erau formate din calareti razboinici de multe ori indisciplinati, care doreau doar pamanturi si prada,
condusi de marii nobili anatolieni, care-si conditionau participarea la campaniile militare de obtinerea de noi
favoruri.
In acest conditii, Murad I si-a dorit o armata personala, care sa fie loiala, aproape neconditionat, soldati fanatici
care sa fie credinciosi doar sultanului, fara alte ambitii. In acest fel, a aparut armata formata din sclavi capturati
in timpul razboielor. Erau inrolati, islamizati si antrenati pana la epuizare pentru a deveni razboinici de elita.
Erau platiti cu solda si, desi sclavi, aveau un statut special. Erau un fel de "fii ai sultanului" si ai lui Allah. Noua
armata era formata din cavalerie, numiti Kapikului, si ieniceri, adica infanterie.
Devsirme - ,,tributul sangelui"
Dupa 1350, Imperiul Otoman se extinde in teritoriile crestine. Constantinopolul devine doar o insula intr-o mare
musulmana. Rand pe rand cad Macedonia, Albania, Bulgaria si Serbia. Turcii se opresc la Dunare. Noua armata
de sclavi, isi dovedeste pe deplin eficienta. Odata cu noile teritorii, otomanii au nevoie de cat mai multi soldati.
Sultanul prefera armatele sclavilor, in favoarea celor feudale. In acest context apare devsirme, adica "tributul
sangelui". Populatiile crestine cucerite trebuia sa dea copii drept tribut.
"La intervale regulate, tineri baieti crestini erau luati si indoctrinati in sistemul otoman. Antrenati de la varste
fragede, erau folositi drept sfetnici in domeniul politic (pentru cei mai capabili din punct de vedere intelectual),
lideri religiosi sau trupe corpurile de elita a ienicerilor", precizeaza istoricul Lindy Young in lucrarea sa "Despre
sistemul devsirme si sclavia in Balcani".
Sistemul a fost initiat de Murad I si perfectionat de Murad al II-lea. Pentru a slabi pozitia puternicei aristocratii
rumeliote, Murad al II-lea a procedat la o metodica intarire a influentei paturii carturarilor (ulema) - dregatori
(recrutata din rindurile vechii aristocratii turce), precum si la o crestere proportionala a rolului robilor (de
origine crestina) in armata si in administratia de stat. In jurul anului 1430, Murad al II-lea a promulgat legea
devsirme, care obliga populatiile crestine supuse sa dea copii si tineri apti pentru serviciul militar", precizeaza
istoricul turc Thasin Gemil in lucrarea sa "Romanii si otomanii".
Practic, aceasta era aplicata in felul urmator, dupa cum este si descrisa de istoricul turc. Copii cu varste intre 3 si
7 ani, initial, limita de varsta fiind apoi largita pana la 14, erau luati cu forta din sanul familiei. Erau luati doar
copii fara diformitati, voinici, din familii cu cel putin doi copii si eventual din familii bune, de preoti sau oameni
cu oarecare stare. Erau dusi la Ankara pana la 1454 si apoi la Istambul in carute. ,,Baietii rapiti erau indoctrinati
profund pe toata perioada copilariei, erau convertiti la islam si totusi aveau posibilitatea urcarii pe scara sociala
intr-o varietatea de moduri. In functie de aptitudinile lor native, acestia erau impartiti in diferite domenii de
activitate. De la lideri religiosi, sfetnici pana la ieniceri. Cu atata posibilitati pentru niste copii, loialitatea era
usor de obtinut. Otomanii sperau ca educandu-i si indoctrinandu-i de mici, acestia sa piarda orice legatura cu
satele si culturile din care proveneau", scrie Lindy Young.
Erau educati in spiritul musulman, al supunerii oarbe fata de islam si sultan. Cei care urmau sa devina ieniceri
erau pregatiti in cazarme pentru razboi. Invatau coranul. Desi sclavi, acestia primeau solda si cei mai destoinici
avea deschise portile catre un "cursus honorum", putand ajunge si pana la rangul de vizir, dupa cum arata si
Lindy Young. Nu erau lasati sa poarte barba ca ceilalti musulmani, pentru a scoate in evidenta statutul lor de
sclavi, in schimb purtau mustati lungi. Devsirme a fost considerata de unii istorici o masura geniala, avand in
vedere ca scapau de excedentul periculos de populatie nemusulmana din regiunile cucerite si o integrau in
sistemul otoman, reducand riscul miscarilor de fronda sau a revoltelor in provicinciile cucerite.

"Aceasta era calea de antrenare a populatiilor crestine supuse la conducerea de stat otomana, precum si mijlocul
de absorbire a excedentului de populatie nemusulmana (excedent considerabil, deoarece nemusulmanii nu aveau
pierderi in razboaie). In acest mod - arata P. Wittek - a fost gasita solutia salvatoare atit pentru atenuarea
pericolului ce il puteau reprezenta crestinii supusi otomani, cat si pentru imbinarea fericita dintre ceea ce el a
numit ,,tendinta de gazii" (cucerirea si convertirea la islam) si ,,tendinta musulmana (exploatarea supusilor de
alta religie)", precizeaza si Tahsin Gemil.
Mamele urmareau kilometri intregi sirul de carute
Devsirme a fost aplicata, spun istoricii incepand cu 1380 si a durat pana aproximativ in anul 1632, cand a fost
interzis si datorita influentei prea mari pe care o aveau deja ienicerii, implicati in detronarea sultanilor si in
numeroase revolte. Pana atunci insa ea a fost aplicata in special populatiilor crestine din Balcani, bosnieci,
albanezi, bulgari si sarbi, in special. Istoricul Lindy Young spune ca aceasta masura a provocat o suferinta
uriasa familiilor din Balcani, mai ales intr-o prima faza, dar si un dezechilibru demografic, familiile pierzandu-si
mostenitorii.
,,Colectarea copiilor era o misiune brutala. Era o durere uriasa, fiindca nesupunerea fata de <<taxa sangelui>>
ar fi insemnat pedepsirea intregii comunitatii, dar in acelasi timp pierzand o parte a generatiei urmatoare erau
un proces care aducea multa suferinta. Fiind luati din sanul societatilor agrare, pierderea copiilor avea implicatii
mult mai severe decat la orase. Pur si simplu, familiile pierdeau si mana de lucru a baietilor care cresteau",
spune istoricul britanic. Istoricii vorbesc de marturii cutremuratoare.
Siruri de mame, urmarind disperate, kilometri intregi carutele care le duceau copii. Au aparut insa si atitudini
diferite din partea parintilor, odata ce s-a observat ca multi dintre copii ajungeau in functii importante sau
obtineau demnitati la curtea otomana.
Existau si cazuri in care otomanii insarcinati cu adunarea copiilor erau mituiti de unii parinti pentru a le lua
copilul ca si sclav, in speranta ca se va realiza in Imperiul Otoman. In majoritatea cazurilor, insa, s-a mentinut
in randul populatiilor crestine adversitatea fata de devsirme. Mai mult decat atat, unii tarani din Balcani
ajungeau sa mutileze fata copiilor, pentru a nu fi luati de turci.
Tributul sangelui si copii rapiti in Tarile Romane
In cunoscutul film "Mihai Vitezul", al regizorului Sergiu Nicolaescu, este prezentata o scena in care turcii duc
copii romani in carute la Istanbul. Mai mult decat atat, acestia sunt educati pentru a ucide fara a cracni. Prin
aceasta este sugerata ideea ca in armata otomana ajungeau si copii romani. Istoricii spun insa ca ipoteza este
falsa. Romanii nu au intrat sub incidenta legii devsirme, adica nu dadeau copii tribut otomanilor.
"Doar cinematografia confirma astfel de situatii. Au aparut si in filmul "Mihai Viteazul". Dar nu reprezinta
adevarul istoric. Tarile romane nu au dat niciodata copii drept tribut otomanilor. Nu exista niciun document care
sa certifice acest aspect. Motivul este simplu: Principatele Romane nu au fost niciodata provincii otomane, deci
ele nu intrau sub incidenta devsirme, aplicata automat doar regiunilor cucerite. Adica aceasta lege se oprea la
Dunare", spune istoricul botosanean Dan Prodan, un expert al istoriei Imperiului Otoman.
Odata cu revoltele ienicerilor si puterea uriasa pe care incepeau sa o aiba, sultanii reformatori incepand cu
secolul al XVII-lea au facut demersuri sa incerce desfintarea acestui corp de soldati fanatici. Intai a fost interzisa
devsirme, principala sursa de racolare a ienicerilor. Apoi in 1826, "copii lui Allah" au fost inlaturati brutal, dupa
ce s-au revoltat din nou, de catre sultanul Mahmud al II lea. Acestia au fost vanati prin tot imperiul si inlocuiti
de o armata facuta dupa principii moderne.
Va recomandam sa cititi si urmatoarele stiri:

Cine a fost Moise al romanilor Voievodul Tarii Romanesti care si-a facut domnia asa cum i-au dictat
otomanii
FOTO Asa aratau aparatorii Cetatii Timisoara, condusi de Stefan Losonczy, inainte de infrangerea in
fata otomanilor