Psihoterapia cognitiv-comportamentala

Acest tip de psihoterapie este de fapt o combinatie a doua terapii: terapia cognitiva si terapia
comportamentala. Desi bazate pe principii diferite, cele doua terapii se complementeaza foarte bine,
astfel incat astazi arareori mai poate fi intalnit un terapeut care sa practice terapie cognitiva pura sau
terapie comportamentala pura. Totusi, in continuare, din motive de claritate a expunerii, cele doua
terapii vor fi prezentate separat. Nu uitati, la final, sa cititi o analiza a avantajelor si dezavantajelor
terapiei cognitiv-comportamentale, asa cum le vad eu.
Terapia cognitiva. Folosita in mod traditional pentru tratamentul depresiei si al anxietatii, terapia
cognitiva a devenit tot mai folosita si in alte probleme. Practic, acest tip de tratament psihologic este o
combinatie de psihoterapie si educatie, folosindu-se adesea teme pentru acasa. In general, este o
terapie de scurta durata, atunci cand se adreseaza unor simptome discrete cum ar fi depresie,
anxietate, fobii, stari conversive (fosta isterie), obsesii si compulsii; dar poate fi si de durata ceva mai
mare atunci cand este folosita cu pacienti cu dificultati caracteriale (tulburari de personalitate), in
special cu cei din grupul borderline (cu instabilitate emotionala, automutilari, tentative de suicid etc).
Foarte populara in ultimii ani in Statele Unite este terapia dialectica comportamentala a conceputa
de Marsha Linehan, o combinatie de terapie cognitica si comportamentala special adaptata pentru
lucrul cu pacientii borderline.
Terapia cognitiva lucreaza la un nivel constient si de aceea necesita o alianta terapeutica stransa intre
terapeut si pacient, numita uneori relatie colaborativa. Transferul (important in psihoterapia
psihanalitica si psihanaliza, vezi acolo pentru detalii) nu are nici o importanta in acest tip de terapie, iar
terapeutul joaca un rol activ (pune intrebari, ofera sugestii, educa pacientul, da teme pentru acasa
etc.), fiind in permanenta centrat pe niste obiective. Premiza acestui tip de terapie este aceea ca
sentimentele, emotiile si comportamentele cuiva sunt influentate de modul de a gandi al acestuia, in
momentul prezent. De aceea, terapia cognitiva este putin sau deloc interesata de trecutul clientului.
Mai degraba, ceea ce intereseaza este modalitatea de a gandi in prezent, pentru ca daca cineva ar
reusi sa isi schimbe modul de a gadi, va reusi sa isi schimbe si modul in care simte si se comporta. Si
exact asta este ceea ce incearca terapia cognitiva sa realizeze, o schimbare a modului de a gandi, nu
numai pe durata terapiei dar si dupa terminarea acesteia.
Sedintele initiale sunt folosite pentru colectarea de informatii despre istoria personala a clientului si
stabilirea unui contract verbal privind durata terapiei. Apoi, pacientul trebuie invatat modelul cognitiv i
se explica, folosind numeroase exemple furnizate chiar de client, cum ii sunt influentate starile
emotionale de modul de a gandi. Terapia este astfel condusa incat sa ii ofere pacientului structura si
ajutorul necesar pentru a intelege acest model.
Terapia cognitiva se concentreaza asupra gandurilor automate si a schemelor. Gandurile automate
sunt acelea care apar imediat ce apare un anumit stimul (de exemplu, suna telefonul si primul gand
este S-a intamplat ceva grav!). Ele sunt specifice si concrete, considerate plauzibile si sunt specifice
unei anumite persoane. Schemele sunt niste complexe sau unitati de ganduri si credinte pe baza
carora un individ isi planifica si isi conduce viata. Gandurile automate sunt derivate din scheme si sunt
mai usor de identificat intr-o perioada scurta de timp. De aceea, terapia cognitiva de scurta durata se
concentreaza mai mult asupra gandurilor automate, iar cea de lunga durata asupra schemelor.
Identificarea gandurilor automate se face atat in timpul sedintelor de psihoterapie, cat si intre sedinte,
prin intermediul unor jurnale pe care pacientul este sfatuit sa le tina. Odata identificate aceste ganduri
automate, terapeutul si pacientul incep sa caute erorile din acestea. Erorile de gandire pot fi clasificate
in trei erori majore si patru distorsiuni specifice. Erorile majore sunt: polarizarea, personalizarea su
suprageneralizarea. Distorsiunile specifice sunt abstractizarea selectiva, diminuarea, inferenta
arbitrara si catastrofizarea. Polarizarea se refera la tendinta de a vedea toate lucrurile ca fiind ori
bune, ori rele. Personalizarea tendinta de a vedea totul in jur ca avand legatura cu persoana
noastra. Suprageneralizarea tragerea unor concluzii exagerate. Abstractizarea selectiva
concentrarea pe un detaliu si ignorarea contextului. Diminuarea incapacitatea de a accepta laudele
celorlalti. Inferenta arbitrara a sari direct la concluzii, fara a lua in calcul toate datele.
Catastrofizarea a te gandi la ce e mai rau, a exagera impactul negativ al unei situatii.
Odata identificate aceste erori de gandire, terapia cognitiva incearca sa le darame si practic sa
impiedice clientul sa mai aiba ganduri automate. Pentru a realiza acest lucru, terapeutul este cat se

poate de activ, ofera analogii, da exemple din propria-i experienta, foloseste umorul. Uneori, terapeutul
propune pacientului tot felul de experimente menite a testa validitatea gandurilor automate.
Ultima etapa a terapiei este aceea de a genera modalitati alternative de a gandi. De exemplu, daca un
pacient face adesea eroarea de gandire numita personalizare, alternativa o reprezinta modalitatea de
gandire numita decentrare, adica perceprea evenimentelor ca neavand nici o legatura cu persoana
pacientului. La final, pacientul este invatat sa continue si dupa terminarea terapiei identificarea si
corectarea gandurilor automate. Se face o evaluare finala si eventual se mai stabilesc una-doua
sedinte de control la intervale mai mari de timp.
Terapia comportamentala. Acest tip de terapie pleaca de la premiza ca cele mai multe tulburari
psihologice isi datoreaza existenta unei invatari gresite. Fie persoanele persoanele implicate nu au
dobandit abilitatile si comportamentele necesare pentru a face fata problemelor vietii, fie au dobandit
niste abilitati si comportamente inadecvate.
Terapia comportamentala se bazeaza pe mai multe principii ale psihologiei clasice:
1. Conditionarea clasica. Este procesul prin care un organism invata ca aparitia unui stimul (de
exemplu, un clopotel) este urmata de aparitia altuia (de exemplu, mancarea). In consecinta, reactii
care sunt indeobste asociate cu cel de-al doilea stimul (salivatie la vederea mancarii) devin asociate
cu primul stimul (salivatie la auzirea unui clopotel experimentele lui Pavlov). Comportamentalistii
cred ca multe fobii sunt dobandite astfel. Fobia este o reactie de teama declasanta de un obiect
inofensiv (stimulul conditionat), dar care a fost asociat in trecut cu ceva periculos (stimul
neconditionat). Acel ceva periculos nu mai exista, dar a ramas obiectul asociat care declanseaza
teama (fobia). Corectarea acestei temeri se face prin extinctie, adica prin expunerea repetata la
obiectul sau situatia asociata (expunerea la stimulul conditionat). De exemplu, daca unui pacient ii
este teama de apa, i se cere in mod repetat sa isi imagineze ca intra in apa si ca aluneca sub
suprafata apei. Treptat, acest stimul isi pierde puterea de a evoca teama. Expunerea la stimulul
conditionat se poate face treptat sau dintr-o data, ultima metoda numindu-se terapie prin implozie (un
pacient caruia ii este frica de inaltimi, va fi dus de catre terapeut pe un bloc sau pe un pod suspendat
unde, dupa ce initial ii va fi foarte frica, se va obisnui incet-incet cu inaltimea).
O varianta mai usor de suportat a expunerii treptate la stimulul conditionat este desensibilizarea
sistematica. Mai intai pacientul invata diverse tehnici de relaxare. Apoi se face o lista a situatiilor care
il sperie, de la cel mai putin la cel mai mult. De exemplu, teama de paianjeni. Cel mai putin sperie
gandul la un paianjen. Apoi poza unui paianjen. Ceva mai mult sperie un paianjen vazut la televizor. Si
mai mult sperie un paianjen viu inchis intr-un borcan. Cel mai mult sperie un paianjen viu tinut in
palma. Terapeutul cere apoi clientului sa se gandeasca la un paianjen si in acelasi timp sa aplice
tehnicile de relaxare invatate mai devreme. Dupa ce pacientul s-a relaxat, i se cere apoi sa priveasca
poza unui paianjen si din nou sa se relaxeze. Si tot asa. In cele din urma, pacientul va reusi sa fie
relaxat in timp ce tine un paianjen in palma practic e vindecat de fobia sa de paianjeni.
O alta tehnica bazata pe conditionarea clasica este terapia aversiva in care are loc asocierea unor
stimuli neplacuti cu stimulii placuti dar nocivi. De exemplu, unui barbat care doreste sa se lase de
fumat i se cere ca de fiecare data cand doreste sa aprinda o tigara sa isi provoace mai intai o
oarecare durere sau sa dea mai intai cu aspiratorul prin toata casa. Dupa un timp, dorinta de a fuma
se va asocia cu durerea sau oboseala si, in consecinta, va scadea in timp.
2. Conditionarea operanta. Se refera la faptul ca, in general, comportamentul nostru este influentat
de consecintele acestuia: daca un anumit comportament are niste consecinte placute sau benefice
pentru noi, vom avea tendinta de a repeta acel comportament. Daca are consecinte negative,
neplacute, frecventa comportamentului respectiv va scadea. Tehnicile comportamentale bazate pe
operarea conditionata identifica mai intai comportamentele nedezirabile sau problematice ale unui
individ, cauta apoi sa inteleaga care sunt consecintele pozitive care intretin aceste comportamente si,
in final, incearca sa schimbe ceva astfel incat sa nu mai apara acele consecinte care intaresc
comportamentul nedorit. De exemplu, o mama se plange ca nu se intelege deloc cu copilul ei de 4 ani.
Ori de cate ori acesta doreste ceva, face un scandal teribil, striga, sparge, se agita foarte mult.
Intrebata ce face in asemenea situatii, mama a spus ca incearca sa nu faca pe plac copilului dar ca, in
cele din urma, aproape intotdeauna cedeaza nervos si ii face pe plac copilului. In acest caz, mama
trebuie sa inteleaga ca acest comportament nedorit al copilului este consecinta faptului ca mama il
incurajeaza, intrucat copilul a invatat ca de fiecare data cand face scandal, in cele din urma primeste

ceea ce doreste (consecinta benefica ce incurajeaza comportamentul nedorit). Asftel de tehnici se pot
folosi insa si in terapia cu adulti, prin intelegerea modului in care comportamentele nedorite sunt
incurajate de consecinte favorabile, adesea inaparente.
O alta metoda bazata pe conditionarea operanta este recompensarea. Aceasta se foloseste mai ales
in spitalele de psihiatrie cu pacientii gravi bolnavi, a caror comportament poate fi influentat daca li se
ofera ceva ce ei isi doresc ori de cate ori se comporta asa cum trebuie.